„- Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
ㅤUrmătoarele luni au trecut fără să le iau în seamă, ca și cum creierul meu intrase într-o pauză. Nu mă mai interesa nimic cu adevărat, nu-mi mai păsa. Intrasem în această temniță a minții mele și am rămas acolo, ca nimeni să nu poată ajunge la mine să mă rănească.
ㅤInițial, n-am intenționat asta. Dar fiecare ceartă pe care am avut-o cu Malakai m-a împins tot mai mult spre calea aceasta. Gelozia lui era tot mai sufocantă și, ce e cel mai rău, nu puteam să mă ascund nicăieri de ea. Era mereu cu mine. Influența lui era atât de puternică că aproape amuțise demonul care se afla în mintea mea doar ca să-i preia locul.
ㅤMă temeam să fac un gest nepotrivit din greșeală și acestea erau singurele mele gânduri. Eram mereu în gardă, pentru că Malakai devenea foarte imprevizibil când era furios. Urla și spărgea lucruri. Devenea complet alt om. Începuse să nu mai conteze pentru mine că în restul timpului era exemplar, nici gesturile lui de afecțiune nu mai aveau același impact. Nici cuvintele lui înduioșătoare.
ㅤRelația noastră nu mai putea fi la fel. Mă distanțam tot mai tare de el în timp ce el se atașa mai mult de mine și încercasem să mă despart de el de zeci de ori, dar n-am putut. Era atât de distrus de decizia mea și începea să mă roage, plângând și spunându-mi că va renunța să se poarte atât de urât la furie. Îmi făcea promisiuni că totul va fi cum îmi doresc, că nu va rosti un cuvânt despre Edmond sau alți băieți din preajma mea și l-am crezut de multe ori până când... n-am mai făcut-o. Înțelesesem că nu se află în puterea lui și că acesta este el ca persoană, dar totuși îi ofeream încă o șansă, pentru că arăta capabil de orice să nu mă piardă și durerea lui mă tulbura foarte mult. Nu văzusem un om care să sufere atât de intens. Cu atât mai mult pentru mine.
ㅤÎl iertam, pentru că știam că mă iubește și nu-mi doream să-i fac rău. Avea nevoie de mine. N-o spunea doar pentru a mă îmbuna sau pentru a se victimiza, o spunea că era cât se poate de adevărat. Se putea observa în fiecare reacție, fiecare cuvânt, fiecare expresie. Malakai mi se încredințase mie, după toate nenorocirile pe care le-a trăit, își pusese sufletul pe tavă și mi-l oferise, iar eu nu aveam puterea să-i las sufletul să se împrăștie pe podea, deși știam că nici să rămân nu e corect. Nici față de el, nici față de mine. Dar mă săturasem să dezamăgesc toți oamenii din viața mea și să le fac rău. Nu voiam să fac la fel cu Malakai care chiar încerca să devină un om mai bun pentru mine.
ㅤȘi eu îmi doream să devin un om mai bun.
ㅤStăteam pasivă și priveam pierdută în față, în timp ce telefonul continua să vibreze de la mesajele primite. Inspiram aerul curat de afară și încercam să nu mă gândesc prea mult la asta. Nu mai știam nici ce lună este, știam doar că este toamnă. Sau poate că deja începuse iarna. Habar n-am. Nici ziua mea nu s-a mai simțit la fel. Împlinisem douăzeci și unu de ani și nu putea să-mi pese mai puțin, dar m-am prefăcut încântată ca familia mea să nu sufere sau ca încă iubitul meu să se supere.
