„- Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
ㅤDacă mi-ar fi spus cineva că într-o bună zi mă voi afla aici, probabil că i-aș fi spus să se ducă dracului și după aceea aș fi râs isteric, convinsă că am de-a face cu un om dus cu pluta.
ㅤDar nu.
ㅤMi-am lăsat inelele, accesoriile și geanta la intrare, stând cuminte în timp ce o polițistă mi-a făcut o percheziție rapidă, respectând regulamentul. M-au pus să mă semnez într-un registru uriaș, și apoi au chemat un alt ofițer să mă conducă. În timp ce înaintam pe coridor, mi-a reamintit regulile esențiale și mi-a oferit câteva sfaturi pentru siguranța mea. Atmosfera era apăsătoare, dar totul părea să se desfășoare ca un mecanism bine uns, o rutină cu care erau toți obișnuiți, mai puțin eu.
ㅤInima a început să-mi bată din ce în ce mai tare când am ajuns în fața unei uși uriașe din fier forjat. Simțeam cum mâinile îmi transpiraseră, dar am strâns din dinți și mi-am ținut bărbia ridicată, refuzând să-mi las emoțiile să mă copleșească. Nu era loc pentru slăbiciuni aici. Odată ce ușa s-a deschis, aerul rece m-a lovit și mi-am netezit rochia simplă albastru-cenușie. Materialul moale al rochiei mi se mula delicat pe talie și șolduri; îmi simțeam fiecare mișcare, conștientă de felul în care fusta se unduia în jurul coapselor la fiecare pas. Croiala era simplă, dar mă făcea să mă simt cumva protejată, de parcă acea cusătură fină care îmi accentua silueta mă ținea pe mine întreagă.
ㅤMânecile îmi acopereau umerii, încă având câteva răni nevindecate, iar decolteul rotund, deși discret, îmi dădea suficientă încredere. Era o rochie care nu atrăgea privirile, dar îmi respecta figura. Simțeam când am ales-o că mă reprezintă într-un fel – nici prea mult, nici prea puțin. Era exact ce aveam nevoie acum. Pașii mei au răsunat ușor pe podeaua rece, iar fusta mi-a mângâiat genunchii cu fiecare mișcare, ca o amintire a normalității, într-un loc în care nimic nu mai părea normal.
ㅤPolițistul nu m-a urmat înăuntru, iar sunetul ușii grele care s-a închis în urma mea a răzbătut în camera mică și sumbră.
ㅤOchii mei s-au blocat instantaneu asupra omului pentru care venisem aici. Un val de nesiguranță mă cuprindea, ca și cum fiecare pas pe care l-am făcut până în acest moment era acum pus sub semnul întrebării. Îmi puneam întreaga existență la îndoială, în timp ce simțeam cum aerul dens al încăperii îmi apăsa în piept.
ㅤEra încătușat, iar un lanț gros înconjura mijlocul cătușelor, fixându-l de masă, astfel încât să nu se poată ridica. Imaginea lui, legat de parcă ar fi fost un animal periculos, mi-a provocat un fior pe șira spinării. Pielea sa era palidă și un rânjet infernal a dansat pe buzele lui când și-a îndreptat ochii chihlimbarii de pe suprafața metalică a mesei la mine. Expresia lui era la fel de lipsită de viață cum mi-o aminteam, dar ceva era cu siguranță schimbat la el. Nu puteam spune exact ce, dar o puteam recunoaște.
ㅤAceeași privire a căpătat-o și el când ochii lui m-au traversat meticulos de sus în jos.
ㅤ— Știam că nu o să reziști fără mine, ironia i-a pătruns glasul răgușit, dorindu-și să mă provoace, dar mi-am păstrat o mască dură pe față.
