„- Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
ㅤVacanța de Ziua Recunoștinței era pe sfârșite și așteptam cu nerăbdare să mă întorc la cămin ca să fiu departe de toți membrii familiei mele. Zilele acestea fuseseră cu toții în cârca mea, interesați până peste cap de evoluția mea în facultate. Uram când cineva mă încolțea în felul ăsta și mă obliga să răspund la un set larg de întrebări. Întâlnirile cu Abel făceau totul mai ușor.
ㅤOricâți nervi reușeau cei din familia mea să-mi întindă, nu aveau putere în fața lui Abel care avea această abilitate ieșită din comun să mă calmeze doar cu prezența sa.
ㅤEmana atât de mult calm, siguranță și încredere că nu puteam fi tensionată în preajma lui. Mereu mă făcea să mă simt bine cu gesturile lui romantice sau cu umorul său, iar eu-i copiam comportamentul pentru că asta simțeam să fac. Descopeream o variantă a mea de care nu aveam niciun habar, în urmă cu o lună n-aș fi crezut că mă pot atașa așa mult de un om încât să-mi doresc să-l fac fericit cum pot eu mai bine. Ajungeam la concluzia că nu o descoperisem până acum pentru că nu existase, Abel o crease. El zugrăvea în mine sentimente care aveau să dăinuie pentru totdeauna pe pereții inimii mele și nu mă deranja asta. Îl lăsam s-o facă.
ㅤAveam încredere în el mai mult decât aveam în mine. Nu mai spun de alte persoane. Câștigase dreptul ăsta, fiind atât de implicat și hotărât să-mi arate ce înseamnă o relație reală și ce ar trebui să mă facă să simt. Lucruri pe care nu le aflasem niciodată alături de Jeremy și asta pentru că noi nu avusesem o relație adevărată.
ㅤCu Abel puteam vorbi despre orice la orice oră din zi sau noapte, știam că dacă i-aș fi cerut să vină să mă ajute, ar fi venit fără să clipească. Era mereu acolo pentru mine și mă bucuram foarte mult, căci de obicei eu eram acea persoană din viața oamenilor care era mereu alături și dispusă să ajute. Acum aveam omul care era dispus să facă același lucru pentru mine, care vedea crăpăturile cauzate de tatăl meu în mintea și sufletul meu și nu se speria de ele, ci voia să le vindece.
ㅤCrease o lume a noastră unde doar noi doi contam și unde se ștergeau toate supărările ce ne încercau viețile, iar rănile căpătate de-a lungul timpului se cicatrizau. Ne vindecam reciproc.
ㅤDe asta când i-am povestit despre cina dezastruoasă cu toată familia pe care am avut-o de Ziua Recunoștinței îmi promisese că vom avea propria noastră masă când vom aniversa o lună împreună. Trecuse doar o lună și aveam inima atât de plină de el că de multe ori uitam, credeam că a fost alături de mine întreaga mea viață.
ㅤN-aș fi avut curajul de a mă deschide în modul ăsta și să ofer totul dacă Abel nu ar fi simțit la fel, dar o făcea. Nici nu era nevoie s-o spună, o simțeam, o citeam peste tot pe chipul lui.
ㅤSimțeam cum pierd tot mai mult în fața acestui sentiment și cum mă copleșește, astfel înțelegeam că ajungeam într-un punct în care nu eram doar îndrăgostiți unul de celălalt... ajungeam în punctul în care ne iubeam.
