ADOLESCENTUL

PARTEA I - CAP. I

Roman în trei părți
M­am apucat să aştern pe hârtie această istorie a primilor mei paşi pe
drumul vieţii, fiindcă nu m­a răbdat inima să n­o fac, deşi mă puteam lăsa
păgubaş. De un lucru sunt însă convins: nu mă mai apuc în viaţa mea să­mi
scriu autobiografia, chiar de­ar fi să mai trăiesc o sută de ani. Trebuie să fii
straşnic de îndrăgostit de tine însuţi ca să­ţi dezvălui sufletul fără pic de
ruşine. Singura mea scuză e că, spre deosebire de toţi cei ce mânuiesc
condeiul, eu nu scriu spre a­mi atrage laudele cititorilor. Dacă într­o bună zi
m­am hotărât să­mi însemn până în cele mai mici amănunte tot ce am pătimit
de un an încoace, aceasta se datoreşte unui puternic imbold lăuntric, căci prea
m­au uluit cele petrecute. Vreau să redau aidoma întâmplările, străduindu­mă
din răsputeri să nu adaug nimic şi mai cu seamă să nu mă las ispitit de
meşteşugul scriitoricesc; un literat scrie treizeci de ani şi până la urmă nici el
nu ştie de ce s­a trudit atâta amar de vreme. Eu nu sunt scriitor şi nici nu
vreau să fiu, căci aş socoti o necuviinţă şi o mârşăvie faptul de a­mi da în vileag
toate tainiţele inimii şi de a face negustorie la taraba lor literară cu descrierea
meşteşugită a simţămintelor mele. De aceea mă şi înfurie presimţirea că, pe cât
se pare, n­am să pot ocoli cu desăvârşire descrierea sentimentelor şi a
gândurilor pe care acestea ţi le stârnesc (nici chiar pe cele mai vulgare),
deoarece influenţa literaturii este atât de nefastă, încât te corupe chiar şi atunci
când te îndeletniceşti cu ea numai pentru sufletul tău. Mai ales cugetările tale
personale pot părea uneori foarte banale, fiindcă un lucru pe care tu pui mare
preţ ar putea să nu prezinte nici un interes pentru altcineva. Dar să lăsăm la o
parte aceste comentarii, cu toate că ele ar putea servi drept prefaţă, căci alta tot
nu am de gând să scriu. Să intru aşadar în subiect, deşi cred că cel mai greu e
să începi un lucru, oricare ar fi el.
Încep aşadar, sau mai bine zis aş vrea să­mi încep însemnările de la data
de septembrie anul trecut şi anume din ziua când am întâlnit pentru prima
oară pe...
Dar să explic aşa din senin pe cine am întâlnit atunci, când nimeni nu
ştie încă despre ce e vorba, mi se pare cu totul nepotrivit; ba mai mult, socotesc
vulgar până şi tonul cu care am pornit, căci după ce am făgăduit că mă voi feri
de orice tertipuri literare, m­am lăsat ispitit de ele chiar de la primul rând. Dar
pe cât se pare, pentru a scrie cu miez nu­i de ajuns să vrei. Şi apoi, după
părerea mea, în nici o limbă europeană nu­i atât de greu să scrii ca în limba
rusă. Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu
sunt chiar atât de prost cum reiese din ele. De ce s­o fi exprimând un om
inteligent cu mult mai prost decât gândeşte? În tot cursul anului trecut,
hotărâtor pentru viaţa mea, această nepotrivire m­a izbit adesea în convorbirile
mele cu oamenii şi mi­a pricinuit multe frământări.
Deşi sunt hotărât să încep tot cu ziua de 19 septembrie, vreau mai întâi
să spun pe scurt câte ceva despre mine: cine sunt, unde mă găseam atunci,
prin urmare să arăt măcar în parte ceea ce se petrecea în capul meu în
dimineaţa aceea de 19 septembrie, pentru a lămuri mai bine cititorului, poate
şi mie însumi, cele întâmplate.
Am douăzeci de ani împliniţi şi am terminat de curând liceul. Mă numesc
Dolgoruki şi din punct de vedere legal sunt fiul lui Makar Ivanov Dolgoruki, un
fost iobag de la curtea boierilor Versilov. Trec aşadar drept fiul lui legitim, deşi
sunt un bastard în toată puterea cuvântului, căci adevărata mea obârşie nu
poate fi pusă la îndoială. Iată cum s­au petrecut lucrurile: acum douăzeci şi doi
de ani, moşierul Versilov (tatăl meu adevărat, pe atunci un tânăr în vârstă de
douăzeci şi cinci de ani), venise pentru câtva timp la moşia lui din gubernia
Tuia. Bănuiesc că pe atunci el trebuie să fi fost un om destul de şters. Lucrul
cel mai ciudat este că omul acesta care m­a uimit nespus încă din copilărie,
care a avut o înrâurire asupra întregii mele dezvoltări sufleteşti de până acum
şi o va avea desigur asupra întregului meu viitor, omul acesta a mai rămas şi
astăzi pentru mine o enigmă în foarte multe privinţe. Dar despre lucrul acesta
am de gând să vorbesc mai târziu. De altminteri, nici n­ar putea fi lămurit cu
una cu două. În orice caz, omul acesta va domina de la început şi până la
sfârşit însemnările mele.
S­a întâmplat ca tocmai atunci, Versilov, care abia împlinise douăzeci şi
cinci de ani, să rămână văduv. Fusese însurat cu o fată de neam mare, dar nu
prea bogată, anume Sâriotova, cu care avusese doi copii: un băiat şi o fată.
Despre soţia lui, moartă atât de timpuriu, nu am putut afla decât foarte puţine
lucruri şi acestea se pierd acuma într­un noian de alte amintiri; de altfel, multe
laturi mai intime ale vieţii lui Versilov îmi scapă, deoarece faţă de mine el s­a
arătat întotdeauna cât se poate de mândru, distant, închis şi dispreţuitor, deşi
în anumite momente mă uimea prin umilinţa lui cu totul neaşteptată.
Pomenesc în treacăt un fapt de care trebuie să se ţină seama şi anume că
Versilov a tocat în viaţa lui trei averi şi încă destul de însemnate, care se ridicau la vreo patru sute de ruble, dacă nu şi mai mult. Acum a rămas fireşte
fără o leţcaie...
Nici el nu prea ştia de ce venise atunci la ţară, cel puţin aşa mi­a spus
mie mai târziu. Copiii nu şi­i luase cu el, îi lăsase, ca de obicei, la nişte rude; de
altfel, aşa a procedat toată viaţa, atât cu copiii legitimi, cât şi cu cei din flori.
Mulţi dintre iobagii lui de pe moşia aceea slujeau la curte; printre aceste slugi
era şi grădinarul Makar Ivanov Dolgoruki. Cu acest prilej vreau să­mi vărs focul
o dată pentru totdeauna: rar a fost cineva atât de supărat pe numele lui, cum
sunt eu de când mă ştiu. Recunosc că e o slăbiciune stupidă, dar nu m­am
putut dezbăra de ea. Când intram pentru prima oară într­o şcoală sau mă
întâlnem cu vreun om căruia îi eram dator să­i dau socoteală numai pentru că
era mai în vârstă decât mine - într­un cuvânt de câte ori i se năzărea vreunui
pârlit de dascăl, preceptor, inspector şcolar sau popă să mă întrebe cum mă
cheamă, la numele de Dolgoruki fiecare găsea de cuviinţă să adauge într­o
doară:
- Prinţul Dolgoruki?
Şi de fiecare dată eram silit să le explic acestor nătărăi:
- Nu, pur şi simplu Dolgoruki.
Precizarea „pur şi simplu" ajunsese să mă scoată în cele din urmă din
sărite. Ţin să menţionez pe deasupra şi faptul ciudat că nici o excepţie de la
această regulă nu­mi stăruie în minte: nimeni nu m­a scutit de nelipsita
întrebare. De bună seamă ca pe cei mai mulţi răspunsul nu­i interesa de fel şi
apoi nici nu văd cine dracu se sinchiseşte de una ca asta! Totuşi, fiecare se
simţea dator să­mi pună această întrebare de prisos. Iar când afla că sunt „pur
şi simplu" Dolgoruki, interlocutorul meu mă măsura, de obicei, cu o privire
absentă, nepăsătoare şi stupidă, care dovedea că nici el nu ştia de ce mă
întrebase, pentru ca apoi să­mi întoarcă spatele. Dar cel mai rău mă simţeam
jignit când întrebarea venea din partea colegilor mei de şcoală. Cine oare nu
cunoaşte interogatoriul întregii clase, la care este supus orice elev nou­venit? În
ziua când se prezintă prima oară la şcoală (oricare ar fi ea), elevul cel nou,
descumpănit şi ruşinat, devine victima tuturor colegilor săi: toţi îi poruncesc, îl
întărită, îl tratează ca pe o slugă. De obicei, un şcolar voinic şi rotofei se
proţăpeşte pe neaşteptate în faţa victimei şi o măsoară îndelung, încruntat şi
dispreţuitor. Elevul cel nou înlemneşte, se uită pieziş la el şi, dacă­i tare de
vârtute, aşteaptă în tăcere ceea ce va urma:
- Cum te cheamă?
- Dolgoruki.
- Prinţul Dolgoruki?
- Nu, pur şi simplu Dolgoruki.
- Aha, pur şi simplu! Dobitocule.
Şi, la urma urmei, are dreptate: nici nu se poate închipui o situaţie mai
stupidă, decât să te numeşti Dolgoruki şi să nu fii prinţ. Această stupiditate, de
care nu sunt câtuşi de puţin vinovat, mă apasă cumplit. Mai târziu, când ajunsesem să mă supăr foc de câte ori eram întrebat dacă sunt prinţ,
răspundeam întotdeauna:
- Sunt fiul unui fost iobag, acum slugă la curtea boierului.
Odată, fiind din nou întrebat dacă sunt prinţ, m­am înfuriat de­a binelea
şi am răspuns tăios:
- Nu, pur şi simplu Dolgoruki, fiul neligitim al fostului meu stăpân -
domnul Versilov.
Am ticluit această formulă abia în clasa a şasea de liceu şi, deşi m­am
convins foarte repede că n­are nici un haz, am continuat totuşi s­o repet multă
vreme. Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei - de altfel, singurul - găsea
că sunt dominat de ideea răzbunării şi a conştiinţei cetăţeneşti şi această
apreciere a profesorului a pus toată clasa pe gânduri, ceea ce m­a jignit
profund. În cele din urmă, unul dintre colegii mei, băiat cu limba foarte
ascuţită, cu care abia dacă schimbam câteva cuvinte în decurs de un an, îmi
spuse grav, fără să mă privească:
- Fireşte, sentimentele acestea îţi fac cinste, căci, fără îndoială, te poţi
mândri cu ele; dar în locul dumitale nu m­aş fuduli într­atât că sunt copil din
flori... S­ar zice că­ţi faci un merit deosebit din asta!
Din ziua aceea am încetat să mă mai laud - cu faptul că sunt un bastard.
Trebuie să repet că e foarte greu să scrii ruseşte: constat că am umplut
trei pagini mari ca să arăt cât de furios am fost toată viaţa pe numele meu şi
tare mi­e teamă ca cititorul să nu se fi grăbit cumva să vadă în pricina
supărării mele faptul că nu sunt prinţ, ci un Dolgoruki oarecare. Totuşi
consider mai prejos de demnitatea mea să mai încerc a lămuri lucrurile şi a mă
justifica.
Aşadar, printre numeroasele slugi de la curtea boierească se mai găsea,
pe lângă Makar Ivanov şi o fată de vreo optsprezece ani; într­o bună zi, lui
Makar Dolgoruki, pe atunci în vârstă de cincizeci de ani, i se năzări s­o ia de
nevastă. După cum se ştie, pe vremea iobăgiei căsătoriile între slugi se încheiau
numai cu încuviinţarea stăpânilor, ba uneori chiar după bunul lor plac. La
moşia lui Versilov locuia pe vremea aceea şi o mătuşă, ea însăşi moşiereasă; de
fapt, nu­mi era mătuşă bună, dar cine ştie de ce, atât eu cât şi întreaga familie
Versilov, cu care era pare­mi­se înrudită de departe, ne obişnuiserăm să­i
spunem „mătuşă" Tatianei Pavlovna Prutkova. Pe atunci mai avea o sfoară de
moşie cu vreo treizeci şi cinci de suflete, tot în gubernia noastră, ba chiar în
acelaşi judeţ. Fiind vecini, ea administra, adică mai degrabă supraveghea moşia
lui Versilov (cu vreo cinci sute de suflete), dar, după câte am aflat, obţinea
rezultate tot atât de bune ca un administrator cu şcoală. Despre ea n­aş putea
spune câtă carte ştie şi nici nu mă interesează acest lucru; ţin să adaug însă -
deşi e departe de mine gândul de a o măguli sau a o linguşi - că Tatiana
Pavlovna are un suflet nobil, mai mult, că este un om cu totul deosebit.
Tocmai de aceea, ea nu numai că nu s­a opus intenţiilor matrimoniale ale
ursuzului Makar Dolgoruki (toată lumea îl socotea pe atunci un om ursuz), ci
dimpotrivă, le­a încurajat cu toată inima. Sofia Andreevna (slujnica de optsprezece ani, care avea să fie mama mea) rămăsese de câţiva ani orfană de
ambii părinţi; răposatul ei tată, care îi purtase lui Makar Dolgoruki un deosebit
respect şi o mare recunoştinţă, fusese şi el slugă la curte, iar cu şase ani în
urmă, simţind că i se apropie sfârşitul - unii pretind că abia cu un sfert de ceas
înainte de a­şi da sufletul, aşa încât la nevoie se poate susţine că aiurase, dacă
nu ar fi fost oricum iresponsabil, ca orice iobag - îl chemase pe Makar
Dolgoruki şi în faţa tuturor slugilor adunate şi a preotului îi ceruse cu limbă de
moarte, răspicat şi stăruitor, arătând spre fiică­sa: „Creşte­o şi ia­o de
nevastă"...Acest lucru l­au auzit toţi cei de faţă. Cât despre Makar Ivanov, nu
ştiu ce l­o fi îndemnat mai târziu să se însoare: i­a dat inima ghies sau şi­a
îndeplinit numai o datorie? Cred mai degrabă că nu a făcut mare caz de
căsătoria lui. Era încă de pe atunci un om care „ştie să se impună"...Nu fiindcă
ar fi fost prea bisericos sau învăţat (deşi ştia tipicul şi vieţile câtorva sfinţi pe de
rost, dar le învăţase mai mult după ureche), nu fiindcă ar fi trecut drept un fel
de înţelept printre slugi, ci numai datorită firii lui îndărătnice, uneori chiar
nesăbuite; vorbea sentenţios, judeca fără apel şi în concluzie „trăia cuviincios",
după propria lui expresie cu totul neaşteptată. Ţinând seama de felul lui de­a fi
de pe vremea aceea, e firesc să­şi fi câştigat stima tuturor, dar pe cât se pare
nu şi dragostea cuiva. Situaţia s­a schimbat însă când a ieşit din rândul
slugilor: din acel moment toată lumea a început să vorbească despre el ca
despre un sfânt care a pătimit mult. Nu încape îndoială că aşa s­au petrecut
lucrurile.
Despre maică­mea ştiu că Tatiana Pavlovna a ţinut­o pe lângă ea până la
vârsta de optsprezece ani, în ciuda stăruinţelor vechilului de a o trimite la
Moscova să înveţe o meserie şi că i­a dat şi o oarecare educaţie, adică a învăţat-
o să coasă, să croiască, să se poarte ca o fată binecrescută şi chiar să citească
câte puţin. Să scrie ca lumea, maică­mea nu a învăţat însă niciodată. Ea privea
căsătoria ei cu Makar Ivanovici ca pe un lucru hotărât de mult şi socotea totul
spre binele ei, fiind cât se poate de mulţumită; de aceea s­a şi dus la cununie
cu aerul cel mai liniştit pe care­l poţi aştepta de la o fată în asemenea
împrejurări, încât până şi Tatiana Pavlovna i­a spus că vădeşte atâta sânge
rece, de parcă ar fi peşte nu om. Toate câte le ştiu despre firea maică­mi de pe
atunci, le­am auzit chiar din gura Tatianei Pavlovna. Versilov a sosit la moşie
tocmai când se împlineau şase luni de la această căsătorie.
Vreau să adaug în treacăt că, din câte am aflat sau bănuiesc, n­am
izbutit niciodată să mă dumeresc pe deplin cum a început totul între el şi
maică­mea. Sunt aproape convins că, după cum mă încredinţa el însuşi anul
trecut, înroşindu­se, deşi povestea toate acestea cu tonul cel mai firesc, ba
chiar oarecum în zeflemea, nici vorbă nu a fost de vreo idilă între ei şi că totul
s­a întâmplat aşa, pe neaşteptate. De crezut cred că s­a întâmplat aşa, iar acest
cuvinţel „aşa", oricât de plin de tâlc ar fi, nu­mi lămureşte câtuşi de puţin ceea
ce doresc să aflu de atâta vreme şi anume de unde li s­a tras totul. În ceea ce
mă priveşte, am urât toată viaţa asemenea tărăşenii. Fireşte că ceea ce mă
îndeamnă să aflu adevărul nu este o simplă curiozitate bolnăvicioasă. În treacăt
fie zis, pe maică­mea nu am cunoscut­o aproape de loc până anul trecut,
deoarece am trăit din copilărie printre străini, ca nu cumva să­l stingheresc pe
Versilov, dar asupra acestei chestiuni voi reveni mai târziu. Amintesc aci faptul
în sine numai ca să explic de ce nu­mi pot închipui de fel cum o fi arătat
maică­mea pe vremea aceea. Cum nu cred să fi fost de o frumuseţe
neobişnuită, nu văd prin ce a atras pe un om ca Versilov pe atunci. Această
întrebare mă frământă nu dintr­o curiozitate perversă, ci fiindcă dezvăluie o
trăsătură foarte ciudată a acestui om. Deşi posac şi închis, mi­a mărturisit
chiar el, cu acea sinceritate naivă, fermecătoare, pe care o dădea pe neaşteptate
la iveală când era strâns cu uşa (de parcă ar fi scos­o din buzunar), că pe
atunci mai era „cu caş la gură", sentimental, dar nu din fire, ci numai aşa,
fiindcă abia citise Anton Sărmanul şi Polinka Saks, două cărţi care au avut o
covârşitoare influenţă civilizatoare asupra tinerei generaţii din vremea aceea.
De obicei, el adăuga pe un ton foarte grav că poate numai datorită lui Anton
Sărmanul se stabilise la ţară. Bine, dar cum anume s­a apropiat acest tânăr
„cu caş la gură" de maică­mea? Acum mă bate însă gândul că dacă aş avea fie
şi un singur cititor, acesta ar râde de bună seamă în hohote de mine,
socotindu­mă un băieţandru caraghios, un copil naiv şi prost, care se încumetă
să judece o situaţie ce­l depăşeşte. Da, nimic mai adevărat: deocamdată,
problema mă depăşeşte şi mărturisesc că acest lucru nu­mi face cinste, căci
îmi dau seama cât e de caraghios ca un vlăjgan de douăzeci de ani să fie într-
atâta de lipsit de experienţă; cu toate acestea trebuie să­i spun pe şleau
domnului cititor că în cazul de faţă e cel puţin tot atât de naiv ca mine şi i­o voi
dovedi. E drept că nu ştiu nimic despre femei şi nici nu vreau să ştiu, fiindcă
am jurat să nu mă sinchisesc de ele cât voi trăi. Dar cu toate acestea sunt
convins că unele femei te cuceresc pe loc, fie prin frumuseţea lor, fie prin cine
ştie ce alte însuşiri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreo şase luni ca
să le înţelegi farmecul; dar ca să dibui de la început o astfel de femeie şi să te
îndrăgosteşti de ea, nu e de ajuns s­o priveşti şi să fii în stare de orice sacrificiu
- pentru asta se mai cere un dar înnăscut. În ciuda lipsei mele de experienţă,
sunt convins de acest lucru, căci de n­ar fi aşa, ar însemna să coborâm toate
femeile la treapta animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai în
această calitate, situaţie ce le­ar conveni poate multora dintre noi.
Deşi n­am văzut portretul mamei mele de pe vremea aceea (ştiu că există
unul pe undeva), m­am dumerit din spusele altora că n­a fost niciodată o
frumuseţe. Aşadar, nu poate fi vorba de o dragoste de la prima vedere. Iar ca
„să se distreze", Versilov ar fi putut să­şi aleagă alta mai potrivită, cu atât mai
mult cu cât avea la îndemână pe Anfisa Konstantinovna Sapojkova şi ea
slujnică la curte, nemăritată. Unde mai pui că unui om care suferise înrâurirea
lui Anton Sărmanul ar fi trebuit să­i fie ruşine de el însuşi să pângărească o
căsnicie, fie şi a unui iobag al său, în virtutea drepturilor de moşier, mai ales
ţinând seama de faptul că - aşa cum am spus - abia acum câteva luni, adică
după douăzeci de ani, mai vorbea cu atâta respect de Anton Sărmanul. Şi unde
mai pui că lui Anton nu i s­a furat decât calul şi nicidecum nevasta! Aşadar, spre ghinionul domnişoarei Sapojkova (eu aş zice mai degrabă spre norocul ei),
trebuie să se fi petrecut ceva cu totul neaşteptat. Anul trecut, când am putut,
în sfârşit, să stau de vorbă cu el (prilej care nu se oferea prea des), am stăruit
de câteva ori să­mi răspundă la toate aceste întrebări, dar de fiecare dată am
observat că, deşi trecuseră douăzeci de ani de la acele întâmplări, Versilov,
aristocratul sigur de sine, se fâstâcea. Totuşi, nu m­am dat bătut. Îmi amintesc
că într­o zi, dându­şi acele ifose aristocratice pe care şi le îngăduia cu mine, a
îngăimat câteva vorbe stranii: cum că maică­mea ar fi fost una din acele făpturi
- lipsite de apărare, despre care nu poţi spune că le iubeşti, ba chiar
dimpotrivă, dar care îţi inspiră un soi de milă - prin blândeţea, prin sfiala lor şi,
fără să­ţi dai prea bine seama de ce, mila asta te urmăreşte multă vreme şi
până la urmă te leagă pe nesimţite de ele... „Într­un cuvânt, dragul meu,
sentimentul ăsta te prinde într­atât, încât uneori nici nu te mai poţi desprinde."
Iată ce mi­a mărturisit; şi dacă într­adevăr aşa s­au petrecut lucrurile, trebuie
să recunosc că nici pe vremea aceea nu era el ţâncul „cu caş la gură" cum ar fi
vrut să pară. De fapt, aici am şi vrut să ajung.
Tot cu acel prilej, a căutat, de altfel, să mă încredinţeze că maică­mea l­a
îndrăgit din umilinţă; nu mai lipsea mult să pretindă că dragostea ei a fost un
rezultat al iobăgiei! Aşadar, minţea ca să facă pe grozavul, minţea, călcându­şi
în picioare conştiinţa, onoarea şi demnitatea!
După toate câte le­am înşirat până aici s­ar putea de bună seamă crede
ca vreau s­o laud pe maică­mea, deşi am arătat de la început că nu ştiu nimic
despre felul ei de a fi din acea perioadă. Ba mai mult, cunosc prea bine
apăsarea mediului şi mentalitatea îngustă care şi­au pus încă din copilărie
pecetea pe sufletul ei, pecete pe care a purtat­o toată viaţa. Cert e că a dat
năpasta peste ea. Fiindcă veni vorba, trebuie să mai precizez un lucru:
lăsându­mă furat de gânduri, am uitat un fapt pe care trebuia să­l arăt în
primul rând şi anume că la ei totul a început de­a dreptul de la năpastă (sper
că cititorul nu se va preface că n­a înţeles numaidecât ce vreau să spun). Pe
scurt, toată povestea a început după vechiul obicei moşieresc, dacă lăsăm la o
parte faptul că domnişoara Sapojkova scăpase cu faţa curată. Iar pentru a evita
orice învinuire neîntemeiată, ţin să afirm de pe acum că nu mă contrazic câtuşi
de puţin. Căci la urma urmei despre ce dracu ar fi putut vorbi pe vremea aceea
un bărbat ca Versilov cu o femeie ca maică­mea, chiar dacă presupunem că
între ei s­ar fi înfiripat o dragoste irezistibilă? Am auzit din gura unor
destrăbălaţi că adesea aventurile amoroase încep fără ca bărbatul sau femeia
să scoată vreun cuvânt, ceea ce este desigur culmea depravării şi nu poate
inspira decât scârbă; cât despre Versilov, chiar de­ar fi vrut, tot n­ar fi izbutit
să se apropie altfel de maică­mea. Doar nu era să se apuce să­i explice mai
întâi ideile romanului Polinka Saks?! Unde mai pui că nu de literatura rusă le
ardea lor; dimpotrivă, după cum mi­a povestit chiar el o dată (când l­a luat
gura pe dinainte), la început se ascundeau prin colţuri, se pândeau pe scări,
săreau ca nişte mingi unul din braţele celuilalt, cu obrajii îmbujoraţi, de câte
ori auzeau pe cineva apropiindu­se şi „tiranul de boier" ajunsese să se teamă şi de ultima lui slujnică, în ciuda drepturilor sale de moşier. Chiar dacă totul a
pornit după tradiţiile iobăgiei, mai târziu nu le­au mai respectat întocmai, deşi
mi­e cu neputinţă să explic de ce şi cum. Cu cât încerc să­mi lămuresc
lucrurile, cu atât mi se par mai încurcate. Pentru mine au rămas o enigmă
până şi proporţiile pe care le­a atins dragostea lor, căci Versilov - după obiceiul
celor de teapa lui - ar fi trebuit să o părăsească îndată ce şi­a atins scopul.
Totuşi s­a întâmplat altfel. Să­ţi faci mendrele cu o slujnică drăguţă şi
uşuratică (deşi maică­mea nu a fost de fel uşuratică) era nu numai un lucru
îngăduit, dar şi inevitabil pentru un ţânc „cu caş la gură" şi destrăbălat (căci
destrăbălaţi erau dumnealor cu toţii, atât cei progresişti, cât şi cei retrograzi),
mai ales ţinând seama de situaţia lui romantică de văduv tânăr, care ducea o
viaţă de huzur. Dar şi o dragoste până la moarte ar fi fost de necrezut din
parte­i. N­aş putea să jur că a continuat să o iubească, deşi, ce­i drept, a târât-
o toată viaţa după el.
Şi pe mama am hărţuit­o cu tot felul de întrebări, dar mărturisesc că pe
cea mai importantă n­am îndrăznit să i­o pun făţiş, cu toate că în ultimul an
m­am apropiat foarte mult de ea şi nu obişnuiesc să mă port cu mănuşi, ci mai
degrabă ca un mucos grosolan şi ingrat, care­i socoteşte pe ceilalţi vinovaţi faţă
de el. Iată întrebarea: cum de­a putut ea, măritată fiind numai de şase luni, ba
încă şi strivită de prejudecăţi despre „sfânta taină a căsătoriei", supusă şi
neputincioasă ca o muscă, ea care­l venera pe Makar Ivanovici al ei ca pe un
zeu, cum a putut tocmai ea să se lase târâtă într­un asemenea păcat, numai
după vreo două săptămâni? Nu cumva o fi fost şi maică­mea o femeie
destrăbălată? Dimpotrivă. Ţin să afirm de la început că nici nu­şi poate
închipui cineva un suflet mai curat decât al maică­mi, care şi­a păstrat toată
viaţa puritatea sufletească. Poate că singura explicaţie ar fi că nu şi­a dat
seama ce face - prin asta nu vreau însă să spun că ar fi fost inconştientă, aşa
cum pretind azi avocaţii care încearcă să­şi dezvinovăţească clienţii - hoţi sau
ucigaşi - ci numai fiindcă s­a lăsat în voia unei porniri atât de puternice, încât,
curată şi naivă cum era, trebuia să­i cadă victimă în mod fatal şi tragic. Cine
ştie, poate că a făcut­o să­şi piardă capul croiala hainelor, pieptănătura
pariziană, accentul francez, deşi ea habar n­avea de limba franceză, ori poate a
dat­o gata romanţa pe care a cântat­o, acompaniindu­se la pian, într­un cuvânt
s­a îndrăgostit de toate aceste lucruri pe care nu le mai văzuse şi nu le mai
auzise niciodată (unde mai pui că pe atunci el era foarte chipeş) şi o dată cu ele
a îndrăgit la nebunie şi omul, cu hainele, apucăturile şi romanţele lui cu tot!
Am auzit că multe fete - şi dintre cele mai cinstite - trăind la curţile boiereşti,
au păţit la fel pe vremea iobăgiei... Eu unul înţeleg asemenea porniri şi socotesc
un ticălos pe acela care le pune numai pe seama iobăgiei şi a „umilinţei"! De ce
n­ar fi putut oare acest tânăr chipeş să aibă atâta farmec pentru a seduce o
făptură atât de curată până atunci şi mai ales atât de deosebită de el - o fiinţă
din cu totul altă lume, plămădită din alt aluat - încât să o ducă în mod fatal la
pierzanie? Că a dus­o la pierzanie, sper că maică­mea a înţeles toată viaţa şi
poate că numai în clipa când a făcut primul pas nu şi­a dat seama de urmări, după cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii „lipsiţi de apărare": chiar şi
atunci când ştiu că se duc la pierzanie, ei merg orbeşte înainte.
De cum au săvârşit păcatul, au început amândoi să se căiască. Chiar el
mi­a povestit cu destul haz cum a plâns pe umărul lui Makar Ivanovici, pe
care­l chemase în biroul său anume pentru a i se spovedi, în timp ce ea zăcea
leşinată în cămăruţa ei de slujnică...
Nu are rost să mai stărui asupra întrebărilor care mă frământa şi asupra
amănuntelor scandaloase. Aşadar, după ce o răscumpără pe maică­mea de la
Makar Ivanovici, plecă în curând de la moşie şi de atunci - după cum am
amintit mai sus - o ducea cu el aproape peste tot, afară de cazurile când avea
intenţia să lipsească vreme mai îndelungată şi când o lăsa de cele mai multe ori
în grija mătuşii, adică a Tatianei Pavlovna Prutkova, care în asemenea
împrejurări răsărea întotdeauna ca din pământ. Au locuit un timp la Moscova,
apoi pe rând la moşiile lui, în diferite oraşe, iar în cele din urmă s­au stabilit la
Petersburg. Despre peregrinările lor voi povesti mai târziu dacă va fi nevoie.
Deocamdată, menţionez numai că la un an după ce mama s­a despărţit de
Makar Ivanovici, m­am născut eu, iar în anul următor a venit pe lume sora mea
şi mult mai târziu, peste vreo zece­unsprezece ani, fratele meu mai mic, un
copil bolnăvicios, care a murit după câteva luni. Pe câte ştiu, după naşterea
grea a ultimului copil, frumuseţea maică­mi s­a vestejit; de atunci a rămas cu
sănătatea şubredă şi a început să îmbătrânească repede.
În tot acest răstimp, relaţiile lor cu Makar Ivanovici nu s­au întrerupt
niciodată. Oriunde s­ar fi găsit mama şi Versilov, fie că trăiau într­un loc de
câţiva ani, fie că abia se stabiliseră acolo, Makar Ivanovici avea întotdeauna
grijă să trimită veşti „familiei"...Se statorniciseră între ei nişte relaţii ciudate,
oarecum protocolare, dar destul de trainice. Sunt convins că în orice altă
familie boierească asemenea relaţii ar fi căpătat o notă comică, ceea ce nu s­a
întâmplat în cazul de faţă. Scrisorile lui soseau de două ori pe an, nici mai des,
nici mai rar şi semănau grozav între ele. Am văzut aceste scrisori şi eu; nu
conţineau aproape nimic personal, dimpotrivă, se mărgineau aproape exclusiv
la comunicări ceremonioase cu privire la evenimente şi la simţăminte cu totul
comune - dacă e cu putinţă să afirmi una ca asta despre simţăminte. În primul
rând, le trimitea veşti despre sănătatea lui, apoi se informa despre sănătatea
întregii familii, după care urmau urări, salutări, binecuvântări solemne - atâta
tot. Pesemne că în lumea lui, caracterul general şi impersonal al scrisorilor
constituia o dovadă de bună creştere şi o desăvârşită cunoaştere a regulilor de
politeţe. „Preaiubitei şi stimatei mele soţii, Sofia Andreevna, plecăciune
adâncă"... „Scumpilor noştri copilaşi le trimit binecuvântarea mea părintească,
ce­i va ocroti de­a pururi." Toţi copilaşii, printre care mă număram şi eu, erau
amintiţi pe nume, în ordinea naşterii lor. Ţin să subliniez cu acest prilej că
Makar Ivanovici avea destul umor ca atunci când pomenea de „ecelenţa­sa,
preacinstitul domn Andrei Petrovici", să nu­l numească „binefăcătorul său",
deşi îi trimitea în fiecare scrisoare câte o plecăciune preasupusă, rugându­l să­l
ocrotească şi implorând la rândul său cerul să­i binecuvânteze stăpânul. Maică­mea îi răspundea numaidecât lui Makar Ivanovici şi totdeauna scrisorile
ei erau ticluite după acelaşi tipic ca ale lui. Versilov, fireşte, nu lua parte la
această corespondenţă. Makar Ivanovici scria din diferite colţuri ale Rusiei, din
oraşe şi mânăstiri îndepărtate, unde petrecea uneori vreme îndelungată, căci
devenise un fel de hagiu care cutreiera sfintele lăcaşuri. În scrisori nu punea
nici un fel de întrebări; în schimb, venea regulat, cam o dată la trei ani, să ne
vadă şi trăgea la mama, care­şi avea totdeauna locuinţa ei separată de a lui
Versilov. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; deocamdată nu vreau decât să
arăt că atunci când venea la mama, Makar Ivanovici nu obişnuia să se
lăfăiască pe canapelele din salon, ci se retrăgea modest într­un ungher după o
perdea sau un paravan. Nu rămânea la noi decât vreo cinci zile, cel mult o
săptămână.
Am uitat să spun că Makar Ivanovici ţinea foarte mult la numele său de
Dolgoruki, care­i inspira un respect grozav. Aceasta era desigur o trăsătură
caraghioasă şi stupidă, cu atât mai stupidă, cu cât numele lui îi plăcea tocmai
fiindcă îl purta o familie princiară. Ciudată concepţie: e ca şi cum ai pune carul
înaintea boilor!
Deşi am afirmat că familia noastră era nedespărţită, trebuie să fac o
rezervă în ceea ce mă priveşte. De când îmi amintesc, am trăit întotdeauna ca
un copil părăsit, căci aproape de când m­am născut am fost lăsat printre
străini şi aceasta cred că nu dintr­o intenţie precisă, ci numai fiindcă aşa s­a
nimerit. Când m­am născut, mama era încă tânără şi frumoasă şi Versilov
ţinea desigur s­o aibă mereu în preajma lui, iar un sugaci, care plângea când ţi-
e lumea mai dragă, i­ar fi stingherit mai cu seamă în călătorii. Iată motivul
pentru care până la vârsta de douăzeci de ani pot spune că aproape n­am
cunoscut­o pe maică­mea, pe care n­o văzusem decât de două, trei ori şi atunci
numai în fugă. Această situaţie nu se datoreşte sentimentelor maică­mi, ci
dispreţului şi nepăsării lui Versilov faţă de oameni.
Acum să trec la cu totul altceva.
Cu o lună înainte, mai precis cu o lună înainte de 19 septembrie, luasem
hotărârea să­i părăsesc pe toţi şi să mă consacru definitiv „ideii" mele. Am
folosit anume această formulă: „să mă consacru ideii mele", fiindcă ea cuprinde
aproape pe de­a­ntregul ţelul meu de căpetenie, mai bine zis scopul vieţii mele.
În ce constă „ideea mea" mă abţin să vorbesc acum, căci mai încolo va trebui s-
o lămuresc în cele mai mici amănunte. În toată existenţa singuratică de visător,
pe care am dus­o ani de zile la Moscova, această idee nu m­a părăsit o clipă,
începând din clasa a şasea de liceu, când mi­a încolţit în minte. De atunci, ea a
pus stăpânire pe toată viaţa mea. Şi înainte trăiam mai mult în vise decât în
realitate; încă din copilărie mă refugiasem într­o împărăţie a visurilor de o
anumită nuanţă; însă odată cu apariţia acestei idei de căpetenie, care mă
absorbea în întregime, visurile mele s­au conturat, căpătând deodată o formă
definitivă şi fantezia mea a început să fie călăuzită de raţiune. Faptul că urmam
liceul nu mă împiedicase pe vremuri să visez şi nici mai târziu să­mi urmăresc
ideea. Ce­i drept, n­am terminat liceul în chip strălucit, căci în ultimul an nu m­am prea ţinut de carte, deşi până în clasa a şaptea fusesem întotdeauna
printre primii la învăţătură; la urmă mă lăsasem pe tânjeală datorită ideii, mai
bine zis datorită concluziei greşite, poate, pe care o trăsesem din ea. În orice caz
nu şcoala m­a împiedicat să­mi urmăresc ideea, ci ideea m­a împiedicat să­mi
văd de şcoală şi apoi de universitate, îndată ce am absolvit liceul, am luat
hotărârea să rup orice legătură nu numai cu familia, dar şi cu lumea întreagă,
dacă va fi nevoie, deşi abia împlinisem nouăsprezece ani. I­am înştiinţat
numaidecât pe ai mei, printr­o scrisoare trimisă corespondentului meu de la
Petersburg, să mă lase în pace o dată pentru totdeauna, să nu­mi mai trimită
nici un ban şi, dacă se poate, să uite până şi de existenţa mea (bineînţeles dacă
îşi mai aduceau vreodată aminte de ea) şi, în sfârşit, îi anunţam că n­am de
gând să intru la universitate „nici în ruptul capului"...Mă găseam în faţa unei
dileme cumplite: trebuia să aleg între „idee" şi universitate, deoarece
continuarea studiilor m­ar fi silit să amân cu încă patru ani punerea în
practică a „ideii"; m­am hotărât fără şovăială pentru „idee", fiind matematic
convins de succes. Drept răspuns la scrisoarea mea, transmisă prin altcineva,
Versilov, tatăl meu, pe care nu­l văzusem decât o singură dată la vârsta de zece
ani şi atunci numai o clipă (dar acea clipă a fost de ajuns ca să mă uluiască), a
catadicsit să­mi scrie personal, invitându­mă la Petersburg şi făgăduindu­mi o
slujbă particulară. Invitaţia primită din partea unui om atât de rece şi trufaş,
dispreţuitor şi indiferent faţă de mine, din partea unui tată care nu numai că
m­a părăsit după ce m­a adus pe lume, dar nici măcar n­a regretat fapta sa
atâta amar de vreme (cine ştie, poate că nu­şi amintea de existenţa mea decât
vag şi confuz, căci după cum am aflat mai târziu, nici măcar banii pentru
întreţinerea mea la Moscova nu­i trimitea el, ci alţii) - aşadar invitaţia acestui
om care, după cum spuneam, îşi adusese pe neaşteptate aminte de mine şi
acum mă onora cu o scrisoare scrisă de mâna lui, m­a măgulit profund
hotărând totodată soarta mea. E ciudat de ce m­a încântat printre altele faptul
că în scrisorica lui (o singură pagină de format mic) nu pomenea nimic despre
universitate, nu mă ruga să­mi schimb hotărârea, nici nu mă dojenea fiindcă
nu voiam să studiez, într­un cuvânt, nu recurgea la niciunul din tertipurile pe
care le folosesc de obicei părinţii în astfel de împrejurări; dar tocmai această
atitudine nu­i făcea cinste, pentru că vădea şi mai limpede nepăsarea lui faţă
de mine. M­am decis mai uşor să plec, deoarece această călătorie nu era o
piedică în calea ţelului meu principal. „Văzând şi făcând, îmi ziceam eu, în orice
caz am de gând să intru numai provizoriu în relaţii cu ei, pe un timp cât mai
scurt. Îndată ce voi simţi însă că pasul acesta, deşi formal şi neînsemnat, mă
abate de la ceea ce este esenţial pentru mine, rup imediat cu ei, las totul baltă
şi mă retrag în carapacea mea." Chiar aşa îmi spuneam! „Mă voi ascunde ca o
broască ţestoasă în carapace", îmi repetam şi comparaţia mă încânta. „De
acum înainte n­am să mai fiu singur, mă tot gândeam în ultimele zile petrecute
la Moscova, cutreierând oraşul ca un besmetic, de acum înainte n­o să mă mai
apese niciodată singurătatea, care m­a chinuit atât amar de ani, fiindcă mă va
însoţi pretutindeni ideea mea, pe care n­am s­o trădez niciodată, nici măcar dacă ai mei m­ar cuceri cu totul şi m­aş simţi atât de fericit în preajma lor,
încât aş rămâne chiar zece ani la ei!" Trebuie să adaug, anticipând, că tocmai
acestor iluzii, acestor planuri şi scopuri contradictorii care mi s­au conturat în
minte încă la Moscova, iar apoi m­au urmărit tot timpul la Petersburg (unde
nu­mi amintesc să fi petrecut o zi pe care să nu o socotesc ca ajunul rupturii
definitive cu ei şi al plecării mele), tocmai acestor şovăieli şi contradicţii se
datoresc în cea mai mare măsură nenumăratele fapte nesăbuite, urâte şi chiar
josnice - ca să nu mai vorbesc de neghiobii - pe care le­am săvârşit în ultimul
an.
Fireşte că nu­i puţin lucru să­ţi găseşti pe neaşteptate părintele, când te-
ai socotit întotdeauna un copil părăsit. La gândul acesta eram mereu buimac
de bucurie în ultimele zile petrecute la Moscova, când mă pregăteam de plecare
şi în drum spre Petersburg. Nu mă încânta atât gândul că am un tată, căci nu
sunt prea duios din fire, ci mai ales faptul că era tocmai omul care n­a vrut să
ştie niciodată de mine, care m­a înjosit atâţia ani, în timp ce eu mă agăţam cu
toate visurile mele de el (dacă pot spune aceasta despre visuri), încă din cea
mai fragedă copilărie, fiecare gând, fiecare vis al meu tindea spre el, se învârtea
în jurul lui şi, în cele din urmă, se concentra asupră­i. Nu ştiu dacă­l uram sau
îl iubeam, dar ştiu că în toate planurile mele de viitor, în toate nădejdile mele
îşi avea locul şi, fără să­mi dau seama, pe măsură ce creşteam, locul acesta
devenea din ce în ce mai important.
Mai aveam încă un motiv foarte puternic să plec din Moscova, mai bine
zis o ispită care încă cu trei luni înainte de plecare (pe când nici pomeneală nu
era de Petersburg) îmi făcea inima să tresară de bucurie şi să­mi bată mai tare!
Mă atrăgea spre acel ocean necunoscut şi faptul că puteam naviga nestingherit
pe el, ca un despot, ca un stăpân absolut, nu numai pe soarta mea, dar şi pe a
altora şi încă a cui! Pentru ca nu cumva cuvintele mele să fie răstălmăcite, ţin
să atrag de la început atenţia că eram însufleţit numai de sentimente generoase
şi nu de porniri tiranice. Unde mai pui că Versilov putea să­şi închipuie
(presupunând că ar fi catadicsit să se gândească la mine), că sunt un mucos
abia ieşit de pe băncile şcolii, un băieţandru oarecare. Parcă­l şi vedeam
înlemnind de uimire, atunci când avea să afle că îi cunosc toate intimităţile, ba
că mai deţin şi un document de cea mai mare importanţă, pentru care, dacă i-
aş fi mărturisit de la început taina mea, ar fi fost gata să­şi dea câţiva ani din
viaţă (presupunere ce s­a dovedit întemeiată). Dar îmi dau seama că am
îngrămădit prea multe enigme. Şi apoi, nu poţi reda sentimentele înaintea
faptelor care le­au stârnit. De altfel, voi lămuri totul cât voi putea mai
amănunţit la timpul şi la locul potrivit - doar de aceea m­am şi apucat de scris.
Până aici însă povestirea mea e prea dezlânată, se destramă ca o halucinaţie
sau ca un nor.
Ca să ajung, în sfârşit, la ziua cu pricina, trebuie să arăt pe scurt, mai
bine zis în treacăt, că am găsit toată familia - adică pe Versilov, pe maică­mea
şi pe sora mea (pe care atunci am văzut­o pentru prima oară) într­o situaţie
foarte grea, aproape în mizerie sau pe punctul de a cădea în mizerie. Aflasem încă de la Moscova că o duceau prost, dar nu m­aş fi aşteptat să­i găsesc într-
un asemenea hal. Încă din copilărie mi­l închipuiam pe acest om, pe „viitorul
meu tată", înconjurat de­o aureolă, ocupând în toate împrejurările locul de
frunte. Până atunci Versilov n­a stat niciodată cu maică­mea, pentru care
închiria întotdeauna o locuinţă separată, conformându­se, fireşte, „moralei"
false şi ticăloase a lumii sale. Acum însă, trăiau cu toţii împreună, într­o căsuţă
de lemn, pe o străduţă dosnică, lângă cazarma Regimentului Semionovski.
Văzând că îşi amanetaseră toate lucrurile mai de preţ, nu m­a lăsat inima să
nu­i dau maică­mi, pe ascuns de Versilov, cele şaizeci de ruble pe care le
păstram în mare taină, ca pe o comoară. Pentru mine ele reprezentau într-
adevăr o comoară tainică, fiindcă le economisisem în doi ani de zile din cele
cinci ruble pe care le primeam ca bani de buzunar în fiecare lună; începusem
să pun deoparte ban cu ban chiar din ziua când mi se înfiripase în minte
„ideea", de aceea şi tremuram ca nu cumva Versilov să le dea de urmă.
Dar ajutorul meu nu le­a fost de mare folos. Maică­mea lucra, sora mea
cosea şi ea, luând lucru la domiciliu; numai Versilov huzurea, era plin de
toane, păstrându­şi multe din vechile sale tabieturi destul de costisitoare.
Devenise grozav de mofturos şi de cicălitor, mai cu seamă la masă, şi­i tiraniza
pe toţi ai casei. Totuşi, mama, sora mea, Tatiana Pavlovna şi întreaga familie a
răposatului Andronikov (acela care fusese şef de serviciu la o instituţie şi
administrase în acelaşi timp averea lui Versilov şi murise de vreo trei luni),
alcătuită dintr­o droaie de femei, se închinau în faţa acestui despot,
divinizându­l ca pe un idol. Eu unul nu puteam înţelege de ce, mai ales că -
între noi fie zis - cu nouă ani în urmă, când îl văzusem pe Versilov, era cu mult
mai chipeş şi mai impunător. După cum spuneam, el îşi păstrase în
închipuirea mea un fel de aureolă, astfel încât nu izbuteam să pricep cum
poate cineva doar în nouă ani să decadă şi să îmbătrânească într­atâta; gândul
acesta îmi stârni din prima clipă tristeţe, milă şi ruşine. Schimbarea ce se
petrecuse cu el mi­a lăsat cea mai penibilă impresie din toate câte m­au
copleşit la sosire. De altfel, nu se poate spune că era bătrân, abia împlinise
patruzeci şi cinci de ani, iar pe măsură ce­l priveam mi se părea cu mult mai
frumos şi mai atrăgător decât îl păstrasem în amintire. Înfăţişarea lui îşi
pierduse din strălucirea aparentă, din farmecul izbitor, chiar şi din eleganţa de
pe vremuri, dar în schimb viaţa îi întipărise acum pe faţă o expresie cu mult
mai interesantă.
Sărăcia nu prezenta decât o mică parte din necazurile şi eşecurile lui. Pe
lângă mizerie, îl mai ameninţa o primejdie cu mult mai mare; unde mai pui că
Versilov era îndreptăţit să spere că va câştiga procesul intentat familiei
prinţului Sokolski, cu care se judeca de un an pentru o moştenire, de unde ar fi
putut să­i revină foarte curând o moşie în valoare de vreo şaptezeci de mii de
ruble, dacă nu şi mai mult. Am amintit mai sus că Versilov risipise până atunci
încă vreo trei moşteniri, dar şi de astă dată avea să­l salveze tot o moştenire!
Soarta procesului trebuia să se hotărască într­un răstimp foarte scurt, de aceea mă şi chemase la el. Ce­i drept, nimeni nu­ţi dă credit pe o simplă speranţă,
aşa că deocamdată, neavând de unde împrumta bani, o duceau foarte greu.
Dar Versilov nici nu se ducea la nimeni să ceară ajutor, deşi uneori lipsea
toată ziua de acasă. Ştiam că de un an şi mai bine fusese alungat din înalta
societate. În zadar m­am zbătut o lună întreagă, începând din ziua sosirii mele
la Petersburg, să mă lămuresc cum de­a ajuns în această situaţie. N­am izbutit
să mă dumiresc dacă Versilov era vinovat sau nu, deşi acest lucru avea o mare
importanţă pentru mine, altminteri pentru ce mai venisem la Petersburg! Fapt e
că toţi îl ocoleau - în primul rând toate cunoştinţele lui simandicoase, de vază,
cu care se pricepuse de minune să întreţină toată viaţa relaţii strânse - datorită
zvonului că în Germania Versilov ar fi săvârşit, cu un an în urmă, o infamie
care stârnise pe deasupra şi un scandal (ceea ce constituie o crimă de neiertat
în ochii „lumii bune"); se vorbea chiar că ar fi primit o palmă în public şi anume
de la un prinţ Sokolski, fără să­l provoace măcar la duel. Până şi copiii lui
(legitimi), atât fiul cât şi fiica, rupseseră legăturile cu el şi se mutaseră din casa
lui. E drept că fiul şi fiica lui Versilov se învârteau în cercurile cele mai înalte,
datorită atât familiei Fanariotov, cât şi bătrânului prinţ Sokolski (care fusese pe
vremuri prieten cu tatăl lor). De altfel, după ce l­am cercetat cu atenţie o lună
întreagă, mi­am dat seama că Versilov este un om extrem de orgolios, pe care
nu societatea l­a îndepărtat din mijlocul ei, ci care, mai degrabă, s­a îndepărtat
el însuşi de ea, atât de puţin se sinchisea de părerea lumii. Dar era oare
îndreptăţit dispreţul lui faţă de societate? Iată întrebarea care mă frământa!
Eram hotărât să aflu adevărul, cu orice preţ şi cât mai curând, fiindcă venisem
la Petersburg numai cu gândul să­l judec pe acest om. Deocamdată, îi mai
tăinuiam că soarta lui e în mâinile mele, căci mai întâi voiam să mă conving
dacă trebuie să­l preţuiesc sau să rup pentru totdeauna cu el. Cum mi­ar fi fost
îngrozitor de greu să iau această ultimă hotărâre, mă zbuciumam cumplit. În
cele din urmă, mă văd silit să mărturisesc întregul adevăr: omul acesta mi­era
foarte drag!
Până una, alta, locuiam împreună cu familia, munceam şi adesea abia
mă puteam stăpâni să nu fiu mojic, dar nu izbuteam întotdeauna. După o lună
petrecută în preajma lui, eram din ce în ce mai convins că pentru a lămuri
lucrurile pe deplin, nu trebuia să mă adresez lui. Din pricina orgoliului său,
Versilov continua să­mi pară o enigmă, ceea ce mă umilea profund. Recunosc
că se purta prietenos cu mine şi glumea neîncetat: eu însă aş fi preferat cearta
glumelor de acest fel. Discuţiile noastre erau cam în doi peri, mai bine zis el îmi
vorbea cu un fel de ironie ciudată. De când sosisem de la Moscova, nu încetase
să mă ia în zeflemea. N­am izbutit sa înţeleg de ce se purta aşa. E drept că pe
această cale a izbutit să rămână impenetrabil, dar nu e mai puţin adevărat că
nici eu nu m­aş fi înjosit până într­atât, încât să­l rog să mă ia în serios. Şi
apoi, mă dezarma şi mă cucerea prin felul lui de a fi neobişnuit şi fermecător.
Într­un cuvânt, se purta cu mine de parcă aş fi fost un băieţandru naiv -
atitudine care mă scotea din sărite, deşi o prevăzusem. Până la urmă am
renunţat şi eu să mai vorbesc serios cu el şi am început să aştept: mai mult, mă şi feream să intru în vorbă cu el. Aşteptam să sosească la Petersburg cineva
de la care puteam să aflu întregul adevăr şi în care îmi pusesem ultima
nădejde. În orice caz, mă pregătisem sufleteşte şi îmi luasem toate măsurile în
vederea unei rupturi definitive. Numai de maică­mea îmi părea rău, totuşi
aveam de gând să o pun şi pe ea şi pe sora mea în faţa alternativei: „Ori el, ori
eu..." Fixasem chiar şi ziua decisivă; până atunci aveam să­mi văd mai departe
de slujbă.