ADOLESCENTUL

V

Deşi întârziasem mult, ei nu se aşezaseră încă la masă, ci mă aşteptau. Poate fiindcă
în general mâncam destul de rar la mama. Pregătise chiar în cinstea mea mai multe feluri
decât de obicei, bunăoară, la aperitiv s-au servit şi sardele, şi aşa mai departe. Dar spre
mirarea şi tristeţea mea, i-am găsit pe toţi posomorâţi şi parcă îngrijoraţi. Liza de-abia mi-
a zâmbit când m~a văzut, iar mama era vădit tulburată. Versilov m-a întâmpinat cu un
zâmbet forţat. “Nu cumva s-au certat?” m-am întrebat. De altfel, la început totul a mers
bine, numai Versilov a cam strâmbat din nas la supa cu tăiţei şi a strâmbat din nou când s-
au adus chiftelele umplute cu casa.
— E destul să vă spun că o anumită mâncare nu-mi prieşte, ca a doua zi să şi apară pe
masă, izbucni el cu ciudă.
— Vai de mine Andrei Petrovici ce ţi-a căşunat, doar e o mâncare bună pe care o fac
de când mă ştiu, îngăimă mama cu sfială.
— Maică-ta, spre deosebire de anumite gazete care socotesc că tot ce-i nou e şi bun,
are cultul tradiţiei, încercă Versilov să glumească cât mai blajin şi mai inofensiv, dar nu
izbuti decât s-o înspăimânte şi mai tare pe mama, care, fireşte, n-a înţeles nimic din
comparaţia cu ziarele şi s-a uitat, nedumerită, de la unul la altul. În clipa aceea, intră pe
uşă Tatiana Pavlovna şi, după ce anunţă că mâncase, se aşeză pe canapea, lângă mama.
Eu tot nu reuşisem încă să intru în graţiile acestei doamne; chiar dimpotrivă, de la un
timp, mă lua şi mai tare la rost de câte ori avea prilejul şi chiar fără prilej. Mai ales în
ultima vreme se arăta din ce în ce mai nemulţumită de mine, nu putea suferi hainele mele
de filfizon şi, după câte am aflat de la Liza, făcuse aproape o criză de nervi când a auzit că
îmi tocmisem cu luna un birjar de lux. Până la urmă, am ajuns s-o ocolesc pe cât era cu
putinţă. Cu două luni în urmă, când Versilov renunţase la moştenire, m-am dus numaidecât
s-o văd ca să mă laud cu gestul lui, dar n-am găsit la ea nici un fel de înţelegere,
dimpotrivă, era furioasă la culme, fiindcă renunţase la toată moştenirea, nu numai la
jumătate; mai mult, m-a luat şi pe mine la rost:
— Pun rămăşag că eşti convins că Versilov a renunţat la bani şi l-a provocat pe prinţ
la duel numai ca să crească în ochii lui Arkadi Makarovici.
Aproape că nu se înşelase: de fapt, cam aşa şi credeam pe atunci.
De cum a intrat, am ghicit că are să se repeadă numaidecât la mine: eram aproape
sigur că pentru asta şi venise, de aceea m-am purtat şi mai arogant ca de obicei; de altfel, în momentul acela nu mă sinchiseam de nimic, fiindcă mai păstram în inimă bucuria şi
seninătatea dinainte. Trebuie să spun o dată pentru totdeauna că aroganţa nu se potriveşte
nici cu firea, nici cu înfăţişarea mea, ci, dimpotrivă, de câte ori am încercat să mă arăt
astfel, m-am făcut de râs. Aşa mi s-a întâmplat şi de astă dată. Numaidecât am şi început
să calc în străchini. Văzând că Liza e tare posomorâtă, m-a luat gura pe dinainte şi am
spus într-o doară, fără nici o intenţie rea:
— Când vin şi eu din an în paşte să mănânc cu voi te găsesc bosumflată, Liza, parcă o
faci dinadins.
— Mă doare capul, răspunse Liza.
— Ce are a face că eşti bolnavă, sări Tatiana Pavlovna, când Arkadi Makarovici
catadicseşte să vină la masă, trebuie să joci tontoroiul de bucurie.
— Dumneata eşti nefericirea vieţii mele, Tatiana Pavlovna; n-am să mai vin pe aici
decât atunci când voi fi sigur că n-am să te întâlnesc, am strigat eu cu ciudă neprefăcută,
bătând cu palma în masă; mama a tresărit, iar Versilov mi-a aruncat o privire ciudată. Am
izbucnit în râs şi le-am cerut iertare.
— Tatiana Pavlovna, îmi retrag cuvintele şi nu te mai socotesc o nefericire, i-am spus,
continuând s-o fac pe arogantul.
— Ba nu, mi-o tăie ea. E cu mult mai măgulitor pentru mine să fiu nefericirea ta decât
contrariul. Poţi fi sigur.
— Dragul meu, în viaţă trebuie să ştii să înduri micile nefericiri, mormăi Versilov
zâmbind. Fără ele viaţa n-are nici un haz.
— Află că eşti îngrozitor de retrograd, am exclamat eu nervos.
— Nu mă sinchisesc eu de asta, băiete.
— Ba ar trebui să te sinchiseşti! De ce nu spui unui măgar în faţă că e măgar?
— Nu cumva te referi la tine? Mai întâi fiindcă nu pot să judec pe alţii şi nici nu
vreau.
— De ce nu poţi, de ce nu vrei?
— Mi-e şi lene şi silă. O femeie inteligentă mi-a spus o dată că n-am dreptul să judec
pe alţii, fiindcă, “nu ştiu să sufăr”, iar ca să ai dreptul de a fi judecătorul altora trebuie să
ţi-l dobândeşti prin suferinţă. E cam bombastic, dar în ceea ce mă priveşte poate că e
adevărat, aşa că m-am supus bucuros acestei sentinţe.
— Nu cumva ţi-a spus-o chiar Tatiana Pavlovna? am sărit eu.
— De unde ştii? mă întrebă Versilov, privindu-mă mirat.
— Am ghicit după faţa Tatianei Pavlovna, care la un moment dat s-a crispat.
Vorbisem într-o doară, dar pe urmă a reieşit că într-adevăr Tatiana Pavlovna îi spusese
această cugetare lui Versilov, în timpul unei discuţii aprinse din ajun. Repet că în ziua
aceea dădusem buzna peste ei, neobişnuit de vesel şi expansiv, într-un moment foarte
nepotrivit, deoarece fiecare dintre ei avea un mare necaz.
— Nu înţeleg nimic, fiindcă totul e cât se poate de abstract; de altfel, aşa vorbeşte
întotdeauna Andrei Petrovici, şi asta e o dovadă de egoism: numai egoiştilor le place să
facă filozofie abstractă.
— Ai întors-o destul de bine, dar aş prefera să mă laşi în pace.
— Ba nu, dă-mi voie, am stăruit eu şi mai întărâtat, ce înseamnă să “dobândeşti prin
suferinţă dreptul de a judeca”? Cine e cinstit are dreptul să judece pe alţii. Eu aşa gândesc.
— În cazul acesta ai să găseşti foarte puţini judecători.
— Pe unul l-am şi găsit.
— Cine este?
— Acela care vorbeşte acum cu mine.
Versilov zâmbi cu o ironie ciudată, se aplecă spre mine, mă cuprinse pe după umeri
şi-mi şopti la ureche: “Să ştii că te minte întotdeauna”.
Nici până în ziua de azi nu pricep ce i-a trecut atunci prin minte, totuşi mi-am dat
seama că era extrem de alarmat (din pricina unei anumite ştiri, după cum am dedus mai
târziu). Dar mărturisirea lui că minte întotdeauna fusese atât de neaşteptată şi spusă pe un
ton atât de serios, atât de straniu, câtuşi de puţin glumeţ, încât am tresărit nervos, aproape
înspăimântat, şi l-am privit năuc. Întâlnindu-mi privirea, Versilov s-a grăbit să izbucnească
în râs.
— Aşa, slavă Domnului! spuse mama, care se speriase văzându-l că-mi şopteşte ceva
la ureche. Şi când te gândeşti că eu eram gata să… Arkaşa, să nu te superi pe noi, oameni
deştepţi se mai găsesc destui pe lume, dar dacă te lepezi de noi, cine o să mai ţină atât la
tine?
— Vezi dumneata, mamă, de aceea şi socotesc că e imorală dragostea dintre părinţi şi
copii, fiindcă nu e nevoie s-o cucereşti. De fapt, dragostea trebuie cucerită.
— Până una alta, părinţii te iubesc şi fără s-o meriţi. N-ai nevoie să te osteneşti pentru
asta.
Toţi izbucniră în râs.
— Eşti grozavă mamă, ai nimerit drept la ţintă, nu ştiu dacă dinadins sau din greşeală,
am exclamat eu, de asemenea râzând.
— Nu cumva îţi închipui că ai cine ştie ce merite pentru care ţi se cuvine dragostea
lor? se repezi iar la mine Tatiana Pavlovna. Nu numai că ei te iubesc de pomană, dar
trebuie să se prefacă şi că nu văd cât eşti de nesuferit!
— Ba te înşeli! am strigat eu vesel. Ia să vedem dacă ghiceşti cine mi-a dat azi a
înţelege că ţine la mine?
— Cineva care a vrut să-şi bată joc de tine! mi-o întoarse deodată Tatiana Pavlovna
cu o răutate atât de neaşteptată chiar din partea ei, încât părea să bănuiască despre ce e
vorba. Păi, un om delicat, mai cu seamă o femeie, nu poate să fie decât scârbit de un suflet
josnic ca al tău, ca să nu mai vorbim de celelalte cusururi. Ai o freză impecabilă, o cămaşă
fină, haine cusute de un franţuz, şi tocmai astea dovedesc cât eşti de murdar! Cine îţi plăteşte hainele, cine te hrăneşte, cine îţi dă bani să joci la ruletă? Nu-ţi crapă obrazul când
te gândeşti de la cine iei aceşti bani?
Mama roşise îngrozitor. N-o văzusem niciodată ruşinându-se în aşa hal şi m-am
cutremurat.
— Nu cheltuiesc decât banii mei şi nu-s dator să dau nimănui socoteală, am repezit-o
eu, roşind totuşi.
— Ai tăi? Ce bani ai tu?
— Dacă nu-s ai mei, sunt ai lui Andrei Petrovici, şi el n-are nimic împotrivă…. Banii
pe care i-am împrumutat de la prinţ merg în contul celor pe care-i datorează lui Andrei
Petrovici.
— Află dragul meu, rosti deodată Versilov răspicat, că nu-mi datorează nici un ban.
Am rămas trăsnit şi n-am mai putut scoate nici un cuvânt. Cuvintele acestea aveau o
semnificaţie teribilă. O, desigur, ţinând seama de purtarea mea paradoxală, nesăbuită şi
lipsită de scrupule de pe atunci, fără îndoială că aş fi vrut să ies din încurcătură printr-o
izbucnire “de nobilă înflăcărare”, sau printr-o formulă bombastică, dar deodată am citit pe
faţa posomorâtă a Lizei o învinuire răutăcioasă şi nedreaptă, aproape o batjocură la adresa
mea şi atunci parcă dracu m-a pus să mă leg de ea.
— Dumneata, domnişoară, m-am întors spre ea, te duci destul de des pe la prinţ, pe
cât se pare ca s-o vezi pe Daria Onisimovna? N-ai vrea oare să-i predai aceste trei sute de
ruble pentru care mi-ai scos sufletul astăzi?
Am scos banii şi i-am întins. Oricât ar părea de necrezut, spusesem aceste cuvinte
perfide într-o doară, fără nici o intenţie şi fără nici o aluzie. De altfel, nici n-aş fi putut
face vreo aluzie, fiindcă în momentul ace-la nu ştiam absolut nimic. Poate că mă
îmboldise numai dorinţa relativ inofensivă de a o înţepa, de a-i da a înţelege că, de vreme
ce se amestecă în treburi care n-o privesc, şi dacă ţine neapărat să se afle în treabă, poate
că vrea să se întâlnească cu prinţul, cu acest ofiţer tânăr şi chipeş, iar dacă-i aşa, “dacă are
chef să-şi vâre nasul în treburile unor tineri”, n-are decât să-i predea banii. Dar, în clipa
aceea, spre uimirea mea, mama s-a ridicat şi, ameninţându-mă cu degetul, mi-a strigat:
— Cum îndrăzneşti să te atingi de ea? Nu-ţi permit!
Niciodată nu mi-aş fi închipuit o asemenea ieşire din partea mamei, de aceea am sărit
şi eu ca ars de la locul meu, nu de spaimă, ci de amărăciune; simţeam parcă o rană
dureroasă în inimă, fiindcă deodată am intuit că se petrecuse ceva foarte grav. Dar mama
nu putu să îndure multă vreme această situaţie încordată, îşi acoperi faţa cu mâinile şi ieşi
repede din cameră. Liza alergă după ea, fără să-mi arunce măcar o privire, iar Tatiana
Pavlovna stătea tăcută cu ochii ţintă la mine.
— Într-adevăr nu ţi-ai dat seama ce spui? îmi strigă spre surprinderea mea, privindu-
mă nespus de nedumerită, apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns, fugi şi ea după ele.
Versilov se ridică de la masă cu un aer supărat aproape furios, şi-şi luă pălăria.
— Eu nu te cred chiar atât de prost, ci numai neprihănit, mormăi el batjocoritor. Când
se întorc, spune-le să nu mă aştepte cu desertul, fiindcă mă duc să mă plimb puţin. Am rămas singur; la început eram mirat, apoi m-am simţit jignit, iar în cele din urmă
m-am dumerit că sunt vinovat. Deşi, la drept vorbind, nu prea ştiam de ce mă făcusem
vinovat, aveam totuşi un sentiment de vinovăţie. M-am aşezat la fereastră şi am aşteptat.
După vreo zece minute mi-am luat şi eu pălăria şi m-am dus sus, în fosta mea cămăruţă.
Ştiam că am să le găsesc acolo, pe mama şi pe Liza adică, fiindcă Tatiana Pavlovna
plecase. Când am intrat, şedeau amândouă pe divanul meu şi vorbeau în şoaptă, dar cum
am apărut, au amuţit. Spre mirarea mea, nu păreau supărate pe mine, cel puţin mama, care
mi-a şi zâmbit.
— Te rog să mă ierţi, mamă, am început eu….
— Lasă, lasă, nu-i nimic, m-a întrerupt mama. Tot ce vă cer e să vă iubiţi unul pe altul
şi să nu vă certaţi niciodată; atunci o să aibă şi Dumnezeu grijă de voi şi o să fiţi fericiţi.
— Eu sunt sigură, mamă, că el n-are să mă necăjească niciodată! spuse Liza cu
convingere şi căldură.
— Numai din vina Tatianei Pavlovna s-au întâmplat toate, am strigat eu. Ce făptură
nesuferită!
— Ei vezi, mamă, nu ţi-am spus eu? întări Liza, arătând spre mine.
— Vreau să ştiţi amândouă că viaţa e frumoasă, că nu toţi oamenii sunt nişte ticăloşi
ca mine! le-am declarat eu.
— Nu te supăra, Arkaşa, dragul meu, dar de-ai înceta o dată…
— Să joc! Să mă las de cărţi? Am să încetez, mamă, azi voi juca pentru ultima oară,
mai ales că Andrei Petrovici a susţinut sus şi tare că prinţul nu-i datorează nici un ban.
Nici nu vă închipuiţi ce ruşine îmi e… De altfel, trebuie să mă lămuresc cu el… Mamă,
scumpa mea, data trecută, când am fost aici, ţi-am spus o prostie…. Am minţit, mămico:
doresc din toată inima să cred; am vrut numai s-o fac pe grozavul, dar în fond îl iubesc pe
Hristos…
Data trecută se iscase într-adevăr între noi o discuţie de acest fel şi o lăsasem pe
mama foarte amărâtă şi îngrijorată. Auzind mărturisirea mea de acum, mama îmi zâmbi ca
unui copil.
— Hristos iartă orice: el te-a iertat când l-ai hulit, după cum iartă şi păcate mai mari
decât ale tale. Hristos e un părinte, el n-are nevoie de laudele noastre, căci oricum va
străluci şi în bezna cea mai adâncă.
Mi-am luat rămas bun de la ele şi am plecat, întrebându-mă unde aş putea să-l
întâlnesc pe Versilov în ziua aceea, fiindcă aveam ceva foare important de discutat cu el şi
adineauri nu izbutisem. Eram aproape convins că mă aşteaptă la mine acasă, de aceea am
şi pornit pe jos într-acolo. Vremea se mai răcise şi începuse un uşor îngheţ, totuşi era
foarte plăcut să te plimbi.
Locuiam lângă podul Voznesenski, într-o clădire uriaşă, cu intrarea prin curte. La
poartă, m-am ciocnit de Versilov, care tocmai pleca de la mine.
— Am ieşit la plimbare, şi, ca de obicei, am trecut pe la tine. Te-am şi aşteptat la Piotr
Ippolitovici, dar pe urmă m-am plictisit şi am plecat. Oamenii ăştia se ceartă veşnic; azi nevastă-sa chiar se simte prost şi plânge. Când am văzut-o şi pe asta, am plecat.
Nu ştiu de ce m-a cuprins ciuda.
— Mi se pare că eu şi Piotr Ippolitovici suntem singurii oameni la care te duci. Oare
nu mai ai pe nimeni în tot Petersburgul?
— Dragul meu… n-are importanţă.
— Încotro ai pornit-o acum?
— Oricum, la tine tot nu mă mai întorc. Dacă vrei, hai să ne plimbăm. E o seară
minunată.
— Dacă în loc să faci tot felul de consideraţiuni abstracte, ai vorbi mai omeneşte cu
mine, dacă bunăoară mi-ai fi dat măcar o dată a înţelege să mă las de blestematul ăsta de
joc de cărţi, poate că nu m-aş fi prostit aşa, i-am spus eu deodată.
— Îţi pare rău? Frumos din partea ta, îmi răspunse el printre dinţi. Întotdeauna am
bănuit că jocul de cărţi nu este idealul vieţii tale, ci nu-mai o distracţie trecătoare… Ai
dreptate, dragul meu, este o tâmpenie să joci, şi unde mai pui că poţi să pierzi tot ce ai.
— Şi nu numai banii tăi, dar şi pe ai altora.
— Cum, ai ajuns să pierzi şi bani străini?
— Pe ai dumitale. Am luat bani de la prinţ, în contul dumitale, şi i-am pierdut. Fireşte
că a fost o mare greşeală, o imensă prostie din partea mea… să socotesc că banii dumitale
sunt şi ai mei. Dar tot timpul voiam să-mi scot paguba.
— Îţi mai atrag încă o dată atenţia, dragul meu, că n-am nici un ban de primit de la
prinţ. Ştiu că tânărul acesta este el însuşi la mare ananghie şi de aceea nu aştept nimic de
la el, cu toate făgăduielile lui.
— În cazul acesta, mă găsesc într-o situaţie şi mai proastă, de-a dreptul ridicolă!
Dacă-i aşa, cu ce scop îmi dă banii, şi cu ce drept îi primesc?
— Asta te priveşte… Dar ia spune, crezi într-adevăr că n-ai nici un temei să primeşti
bani de la el?
— În afară de faptul că suntem prieteni…
— Să lăsăm prietenia la o parte, alt temei care să te îndreptăţească să primeşti bani de
la el nu ai? Poate că or mai fi şi alte considerente?
— Ce considerente? Nu înţeleg ce vrei să spui.
— Cu atât mai bine că nu înţelegi şi îţi mărturisesc, dragul meu, că eram convins de
asta. Brisons la, mon cher , dar caută să nu mai joci.
— De ce nu m-ai oprit mai demult? Chiar şi acum mi-o spui de parcă te-ai codi.
— Dacă aş fi încercat mai demult să te opresc, singurul rezultat ar fi fost că ne-am fi
certat şi nu m-ai mai fi primit atât de bucuros de câte ori veneam seara la tine. Şi apoi, află
dragul meu, că a da sfaturi cuiva pentru a-l salva cu anticipaţie, înseamnă a te vârî cu sila
în sufletul lui, ca un oaspete nepoftit. Destule ori m-am vârât în sufletul altuia şi până la
urmă m-am ales cu bobârnace şi batjocură. Fireşte, nu mă sinchisesc de ele, dar partea proastă este că pe această cale nu obţii nici un rezultat: nimeni nu te ascultă, oricât ai
stărui… Şi pe deasupra îţi faci din prieteni duşmani.
— Îmi pare bine că ai început, în sfârşit, să vorbeşti cu mine despre lucruri reale. De
mult voiam să te tot întreb ceva, dar până acum prea m-ai ţinut la distanţă. Bine că suntem
pe stradă. Îţi mai aduci aminte că în ultima seară pe care am petrecut-o în casa dumitale,
acum două luni, când am stat împreună, în “coşciugul” meu şi ţi-am pus tot felul de
întrebări despre mama şi Makar Ivanovici — îţi mai aduci aminte cât de “arogant” am fost
atunci cu dumneata? E neîngăduit ca un mucos să vorbească astfel despre maică-sa!
Dumneata, însă, nu mi-ai făcut nici cea mai mică observaţie, dimpotrivă, mi te-ai şi
“spovedit”, ceea ce mi-a dat nas să devin şi mai arogant.
— Dragul meu băiat, îmi face o plăcere nespusă să aud din gura ta că… eşti însufleţit
de astfel de sentimente… da, mi-amintesc foarte bine că în seara aceea aşteptam să te văd,
în sfârşit, roşind şi dacă te-am încurajat, poate că am făcut-o anume ca să văd până unde ai
să mergi…
— Va să zică, atunci m-ai amăgit doar, şi ai izbutit să tulburi şi mai tare singurul izvor
curat din sufletul meu. Da, sunt un mucos, un neisprăvit, care de multe ori nu ştie nici el
ce-i bun şi ce-i rău. Dacă atunci mi-ai fi arătat măcar printr-o aluzie pe ce drum s-o apuc,
aş fi înţeles tot şi pe loc aş fi apucat-o pe calea cea bună. Dar în seara aceea n-ai izbutit
decât să mă întăriţi.
— Cher enfant, am presimţit întotdeauna că într-un fel sau altul o să ne împrietenim:
iată că azi ai “roşit” singur şi fără nici o mustrare din partea mea şi e mai bine aşa, ţi-o
jur… Dragul meu, văd că în ultima vreme te schimbi din ce în ce mai mult în bine… oare
asta se datoreşte relaţiilor tale cu nenorocitul acela de prinţ?
— Te rog să nu mă lauzi, nu pot suferi asta. Nu-mi stârni în inimă bănuiala dureroasă
că mă lauzi din făţărnicie, măsluind adevărul, numai ca să-mi placi, numai din cochetărie.
Iar în ceea ce priveşte schimbarea de care vorbeai, vezi dumneata… acum petrec mai mult
timp în societatea femeilor. Ştiai, bunăoară, că Anna Andreevna mă primeşte întotdeauna
foarte bine?
— Am aflat-o chiar de la ea, dragul meu. Da, e într-adevăr foarte drăguţă şi deşteaptă.
Mais brisons la, mon cher. Mă mir şi eu de ce mi-o fi azi lehamite de toate? Să fie oare
ipohondrie, sau poate că hemoroizii sunt de vină? Ce se mai aude pe acasă? Nu s-a mai
întâmplat nimic? Desigur că v-aţi împăcat şi că totul s-a terminat cu îmbrăţişări. Cela va
sans dive . Uneori, nu te trage inima să te întorci la ele, nici chiar după cea mai neplăcută
plimbare. Drept să-ţi spun, câteodată chiar dacă plouă fac câte un ocol mare, ca să mă
întorc cât mai târziu în bârlog… Şi ce plictiseală. Doamne, ce plictiseală!
— Mama…
— Maică-ta e cea mai desăvârşită şi mai încântătoare făptură, mais… Într-un cuvânt,
pesemne că nu le merit… nici pe ea, nici pe soră-ta. Fiindcă veni vorba, ce le-a găsit azi pe
toate? De câteva zile parcă nu sunt în apele lor. Ştii, eu de obicei, încerc să nu iau nimic în
seamă, dar azi era vădit că au păţit ceva. Tu n-ai observat nimic?
— Nu ştiu ce-ar putea să aibă, şi nici n-aş fi observat nimic dacă nu se vâra afurisita
de Tatiana Pavlovna, pe care n-o rabdă inima să nu se repeadă ca un câine la mine. Cred că ai dreptate, trebuie să li se fi întâmplat ceva. Azi am găsit-o pe Liza la Anna Andreevna.
Şi acolo mi s-a părut cam ciudată, m-am şi mirat de ea. Ştii desigur că ea se duce pe la
Anna Andreevna.
— Ştiu, dragul meu. Dar tu… tu când ai fost azi pe la Anna Andreevna, pe la ce oră?
Mă interesează dintr-un anumit motiv.
— Între două şi trei. Şi închipuieşte-ţi, când plecam, a sosit prinţul.
I-am povestit vizita mea până în cele mai mici amănunte. El m-a ascultat în tăcere şi
nici măcar atunci când i-am spus că s-ar putea ca prinţul s-o ceară în căsătorie pe Anna
Andreevna, n-a scos nici un cuvânt. Numai când m-a auzit lăudând-o cu atâta entuziasm
pe Anna Andreevna, a mormăit din nou că “e foarte drăguţă”.
— Azi am izbutit s-o uluiesc de-a dreptul când i-am comunicat cel mai proaspăt zvon
din lumea bună, şi anume căsătoria probabilă dintre Katerina Nikolaevna şi baronul
Bioring, i-am spus eu deodată, ca şi cum m-ar fi luat gura pe dinainte.
— Ei aş? Închipuieşte-ţi că ea însăşi mi-a comunicat această “noutate” pe la ora
douăsprezece, adică cu mult înainte de a fi apucat tu s-o uluieşti!
— Ce vorbeşti? am înlemnit eu pe loc. Dar de unde a putut s-o afle? La urma urmei,
nici nu-i de mirare. Se înţelege că putea s-o afle înaintea mea, dar, ştii, m-a ascultat cu
atâta atenţie de parcă i-aş fi comunicat o noutate surprinzătoare! De altfel… de ce i-aş lua-
o în nume de rău? Tră-iască îngăduinţa! Trebuie să te arăţi îngăduitor faţă de oameni, nu-i
aşa? Eu, bunăoară, mi-aş fi dat numaidecât în petic, pe când ea ştie să-şi pună lacăt la
gură… Treaba ei, n-are decât. Totuşi rămâne cea mai încântătoare făptură, cu cel mai
minunat caracter!
— O, fără îndoială, fiecare om cu felul lui de-a fi! Dar partea cea mai hazlie e că
aceste caractere minunate ştiu să te pună uneori în cele mai năstruşnice încurcături;
închipuieşte-ţi cum am rămas azi când Anna Andreevna m-a întrebat pe nepusă masă dacă
o iubesc pe Katerina Nikolaevna Ahmakova ori nu?
— Ce întrebare brutală şi absurdă! am strigat eu, şi mai uluit, parcă totul mi se
întunecase dinaintea ochilor de tulburat ce eram. Eu nu mă încumetasem niciodată să ating
acest subiect faţă de el, şi iată că singur a adus vorba… Şi cum a motivat întrebarea?
— În nici un fel, dragul meu, şi-a pus îndată lacăt la gură. Şi ia seama, e cu atât mai
curios cu cât până azi nici ei, nici mie nu ne-ar fi trecut prin minte că ar fi cu putinţă să
discutăm despre asemenea lucruri. De altfel, spui că o cunoşti, aşa că poţi să-ţi închipui
cum i se potriveşte o întrebare ca asta. Tu de ce crezi că a făcut-o?
— Habar n-am! Sunt la fel de intrigat ca şi dumneata. Poate din curiozitate, ori poate
a glumit.
— O, dimpotrivă, m-a întrebat cât se poate de serios, chiar categoric, de parcă îmi
cerea socoteală. Şi se vedea că este o întrebare bine chibzuită, că are motive imperioase.
Te mai duci curând pe la ea? N-ai putea să afli tu despre ce e vorba? Te-aş ruga foarte
mult, fiindcă vezi tu…
— Dar cum e cu putinţă, şi lucrul acesta mă miră îndeosebi, să presupună măcar că o
iubeşti pe Katerina Nikolaevna. Iartă-mă, dar nu-mi pot veni în fire. Eu nu mi-aş fi îngăduit niciodată să vorbesc cu dumneata despre această chestiune sau despre una
asemănătoare…
— A fost foarte cuminte din partea ta, dragul meu.
— Cred că ar fi indecent ca noi doi să discutăm despre aventurile şi legăturile
dumitale sentimentale din trecut, din partea mea ar fi chiar o nerozie; şi totuşi, de la un
timp, mai ales în ultimele zile, m-am tot întrebat: ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi iubit-o pe
această femeie măcar o clipă? O, atunci, de bună seamă că nu te-ai fi înşelat atât de
amarnic, că nu ţi-ai fi făcut o părere atât de falsă despre ea, ca să ajungeţi unde aţi ajuns.
Căci ştiu unde aţi ajuns: încă de la Moscova am aflat şi de atunci am mai auzit de
nenumărate ori că vă duşmăniţi, că vă urâţi reciproc, dar aici mi-a sărit în ochi faptul că
între voi există o vrajbă cumplită, o antipatie violentă, aşadar, contrariul iubirii; atunci
cum de i-a venit Annei Andreevna să te întrebe dacă o iubeşti? Să fie chiar atât de prost
informată? Parcă nu-mi vine a crede! Te asigur că a glumit, că a vrut să râdă!
— După cum bag de seamă, dragul meu, şi în glasul lui răsună deodată o anumită
nelinişte şi o căldură care-ţi pătrundea în suflet, ceea ce i se întâmpla foarte rar, ai început
şi tu să priveşti cam pătimaş această chestiune. Ai spus adineauri că te duci în vizită pe la
diferite femei… mie, fireşte, nu-mi vine să te întreb prea multe… despre această
“chestiune”, cum te-ai exprimat tu… totuşi, aş vrea să ştiu dacă şi “această femeie” e
trecută pe lista prieteniilor tale recente.
— Aceasă femeie… glasul începu deodată să-mi tremure. Ascultă, Andrei Petrovici,
această femeie e ceea ce azi dimineaţă, în discuţia cu prinţul, dumneata numeai
“chintesenţa vieţii”, mai ţii minte? Ai spus că chintesenţa vieţii e ceva atât de simplu, atât
de linear şi de evident, încât tocmai din pricina simplităţii şi a evidenţei nu-ţi vine a crede
că ai găsit tocmai ceea ce ai căutat cu atâta trudă toată viaţa… Cu această neîncredere ai
privit dumneata femeia desăvârşită, întruchiparea idealului, atunci când ai întâlnit-o
aievea, şi n-ai văzut în acest ideal decât întruchiparea tuturor viciilor. Aşa să ştii!
Din aceste cuvinte cititorul îşi poate da seama cât eram de pătimaş.
— “Toate viciile!” Aha, expresia asta o recunosc! exclamă Versilov. Dacă ai ajuns
până acolo, încât ţi s-a citat această expresie, n-ar fi oare cazul să te felicit pentru succes?
Asta înseamnă că între voi este o asemenea intimitate, încât poate că s-ar cuveni să te şi
laud pentru discreţia ta, pentru felul cum ştii să păstrezi o taină, calităţi de care foarte
puţini tineri dau dovadă.
După glasul lui am ghicit că râdea, dar era un râs simpatic, prietenesc şi afectuos… Şi
în cuvintele lui, şi în expresia feţei lui destinse, pe care am zărit-o prin întuneric, era o
ironie drăgăstoasă, parcă ar fi vrut să mă întărâte. Mă încânta mai ales însufleţirea lui
neobişnuită, care mă făcea să mă simt şi mai fericit.
— Ce discreţie, ce taină?! O, te înşeli, am strigat eu, roşind şi în ace-laşi timp
strângându-i mâna, pe care i-o luasem fără să-mi dau seama şi nu-i mai dădeam drumul.
Nu, nici gând! Într-un cuvânt, n-ai pentru ce să mă feliciţi şi în privinţa asta nu vei avea
niciodată prilejul, fiindcă, niciodată nu se va întâmpla ceea ce bănuieşti, am spus eu cu
răsuflarea tăiată, dar cu inima atât de uşoară, de parcă zburam, şi tare aş fi vrut să pot
zbura, atât eram de încântat de această discuţie. Dar fie… numai o dată, o singură dată!
Vezi, scumpul meu, dragul meu tată — îngăduie-mi să-ţi spun tată — nu numai unui
părinte sau unui fiu, dar nimănui nu i se cade să-i vorbeşti de legăturile tale cu o femeie,
chiar şi atunci când sunt cât se poate de curate! Mai mult, cu cât sunt mai curate, cu atât e
mai neîngăduit să vorbeşti despre ele. E dezgustător, e trivial, într-un cuvânt, nu se cade să
faci confidenţe! Dacă însă nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic, atunci poţi vorbi, nu-i
aşa?
— Cum te îndeamnă inima.
— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare foarte, foarte indiscretă: aşa e că dumneata ai
cunoscut şi alte femei, ai mai avut şi alte legături în viaţa dumitale?… Vorbesc în general,
numai în general, nu-ţi cer nici un fel de amănunte!… l-am întrebat eu, roşind şi exaltat la
culme.
— Să zicem că am mai păcătuit şi eu câteodată.
— Atunci am să-ţi povestesc o întâmplare şi am să te rog să mi-o explici, ca un om cu
mai multă experienţă: ce înseamnă când o femeie îţi spune la plecare, în treacăt, într-o
doară, fără să se uite măcar la tine: “Mâine la ora trei voi fi în cutare loc”, ei, să zicem
bunăoară la Tatiana Pavlovna, m-a luat gura pe dinainte, şi atunci am simţit cum îmi fuge
pământul de sub picioare. Inima mi-a zvâcnit o dată cu putere, apoi s-a oprit în loc. De
emoţie, mi-a pierit o clipă şi glasul. El mă asculta tot timpul cu atenţia încordată. Aşadar, a
doua zi, la ora trei, m-am înfiinţat la Tatiana Pavlovna şi pe scară mi-am făcut următoarea
socotelă: “Dacă-mi deschide bucătăreasa — o ştii pe bucătăreasa ei? — o întreb dacă
Tatiana Pavlovna e acasă, iar dacă bucătăreasa îmi spune că nu este acasă, dar că o
aşteaptă o doamnă, ce concluzie trebuie să trag de aici, spune-mi?… Într-un cuvânt, dacă
erai dumneata în locul meu…
— E simplu ca bună ziua: femeia îţi dăduse întâlnire. Aşadar, s-a întâmplat? Chiar
astăzi, aşa-i?
— Ba nu, nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic! Chiar dacă s-a întâmplat, n-a fost ce-
ţi închipui; întâlnirea a avut cu totul alt scop şi ţi-o declar de la început, căci altfel aş fi un
ticălos, a fost ceva, totuşi…
— Dragul meu, întâmplarea începe să devină atât de interesantă, încât îţi propun…
— Nu o dată am dat câte zece, ba chiar câte douăzeci şi cinci de ruble, oricui mi-a
cerut. Vă cer un mizilic, doar câteva copeici; atâta vă roagă un locotenent, vă imploră un
fost locotenent! Cel care ne ruga era un bărbat înalt, poate într-adevăr un locotenent în
retragere, care ne ieşise brusc în cale. Ceea ce-i mai curios, cel care întindea mâna era
surprinzător de bine îmbrăcat pentru îndeletnicirea lui. Dinadins n-am lăsat la o parte
incidentul acela trivial cu locotenentul decăzut, deoarece numai redând întreaga situaţie
până în cele mai mici amănunte îl pot înfăţişa pe Versilov aşa cum era în acele clipe când
se hotăra soarta lui. Era la grea cumpănă şi eu nici nu bănuiam acest lucru.
— Dacă nu ne laşi în pace, domnule, am să chem imediat poliţia, îl ameninţă Versilov
pe locotenent, cu un ton neaşteptat de violent, oprindu-se în faţa lui.
Niciodată nu mi-aş fi închipuit că un filozof ca el se poate înfuria atât de tare, şi încă
din asemenea fleac. Repet că discuţia noastră fusese întreruptă tocmai în momentul cel
mai interesant pentru el, după cum a şi mărturisit după aceea.
— Nu cumva pretinzi că n-ai nici zece copeici? strigă cu grosolănie locotenentul,
făcând un gest de dispreţ. Doar orice canalie are azi zece copeici în buzunar. Bădăranilor!
Ticăloşilor! După ce are o blană de boier în spinare, mai face atâta caz pentru zece copeici,
parcă ar fi o chestiune de stat!
— Sergent! strigă Versilov.
Dar nici n-ar fi fost nevoie să strige, căci sergentul era la colţul străzii şi auzise cum
ne ocărâse locotenentul.
— Ai fost martor când m-a jignit dumnealui şi te rog să-l duci la comisariat.
— Ei şi? Nici că-mi pasă. N-ai să poţi dovedi absolut nimic! Şi mai cu seamă că eşti
deştept!
— Pune mâna pe el, sergent, şi vino cu noi, stărui Versilov.
— Ce rost are să mergem la comisariat? Dă-l dracului! i-am şoptit eu.
— Ba nu, dragul meu, ne ducem negreşit. Pe străzile noastre a ajuns să domnească o
debandadă revoltătoare. Şi dacă fiecare şi-ar face datoria, ar fi spre folosul tuturor. C’est
comique, mais c’est ce que nous ferons
35
.
Vreo sută de paşi locotenentul a vorbit foarte aprins şi a făcut pe grozavul. Îndruga cu
neruşinare că “asta e neîngâduit”, că “toată zarva a pornit de la zece copeici” ş.a.m.d. Dar,
în cele din urmă, a început să şoptească ceva sergentului. Acesta, pe cât se pare un om
chibzuit şi desigur un duşman al scandalurilor de pe stradă, era de partea locotenentului,
dar numai dintr-un anumit punct de vedere. La întrebările acestuia mormăia cu jumătate
gură că “acum nu se mai poate”, că “lucrurile s-au încurcat” şi că “dacă, bunăoară, ţi-ai
cere scuze, iar domnul ar binevoi să le primească, atunci poate că…”
— Ei, po-o-ftim, stimate domn, încotro mergem acum? Te întreb: ce urmărim şi ce
haz are toată tărăşenia? strigă locotenentul în gura mare. Dacă un biet om nefericit, bătut
de soartă, ar primi să-ţi ceară scuze… În sfârşit, dacă ţii neapărat să-l umileşti… dracu s-o
ia de treabă, doar nu ne găsim într-un salon, ci pe stradă! Pe stradă trebuie să te declari
satisfăcut şi cu aceste scuze…
Versilov se opri şi începu deodată să râdă în hohote; îmi venea să cred că stârnise
toată istoria ca să se distreze, ceea ce nu era adevărat.
— Mă declar pe deplin satisfăcut cu scuzele dumitale, domnule ofiţer, şi te asigur că
apreciez calităţile dumitale. Poartă-te aşa şi în saloane, căci în curând nici acolo n-o să se
poarte lumea altfel. Dar, deocamdată, poftim patruzeci de copeici, ca să bei ceva şi să iei o
gustare; te rog să mă ierţi, domnule sergent, că ţi-am dat de lucru. Aş fi vrut să te
răsplătesc pentru oboseala dumitale, dar acum, de când aţi ajuns oameni cu vază, nu mai
îndrăznesc… Dragul meu, se întoarse el spre mine, este pe aici, prin apropiere, un birt, de fapt, o cârciumă ordinară, dar am putea să intrăm să luăm un ceai, dacă n-ai nimic
împotrivă… Să mergem, e foarte aproape.
Repet că niciodată nu-l văzusem atât de agitat, deşi figura lui era veselă şi luminoasă;
totuşi am observat că atunci când a scos portmoneul din buzunar ca să-i dea ofiţerului cele
patruzeci de copeici, mâinile îi tremurau atât de tare, încât n-a izbutit să prindă banii cu
degetele şi, până la urmă, m-a rugat pe mine s-o fac; nu pot uita acest amănunt.
M-a dus într-un mic birt dintr-un tunel săpat chiar sub chei. Înăuntru era foarte puţină
lume, cânta fals o orgă hodorogită şi mirosea a şervete soioase; ne-am aşezat într-un colţ.
— Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar uneori, când mă roade plictiseala, când mi-e sufletul
pustiu şi mă apasă tristeţea, îmi place să intru în câte o tavernă nenorocită ca asta. Toată
atmosfera de aici, aria răguşită din Lucia, chelnerii în aşa-zisele lor costume ruseşti de cel
mai prost gust, fumul gros de mahorcă, zarva din sala de biliard, totul e atât de vulgar şi de
prozaic, încât frizează fantasticul. Ei, s-auzim mai departe, dragul meu, căci fiul acela al
lui Marte ne-a întrerupt pare-se în momentul cel mai interesant… Iată şi ceaiul, ştiu să-l
pregătească bine aici… Închipuieşte-ţi că Piotr Ippolitovici s-a apucat adineauri să-l
convingă pe chiriaşul acela ciupit de vărsat că în veacul trecut parlamentul englez a
instituit o comisie specială de jurişti ca să reconstituie procesul lui Hristos înaintea marelui
preot şi a lui Pilat şi să-l judece după legile de astăzi, ceea ce au şi făcut cu mare pompă,
cu avocaţi, procurori şi aşa mai departe… până la urmă juraţii au fost siliţi să dea o
sentinţă de condamnare… mă mir şi eu de ce. Dobitocul acela de chiriaş a început să-l
contrazică, s-a înfuriat, s-a luat la harţă cu el şi a declarat că mâine se mută. Proprietareasa
a început să plângă, de ciudă că pierdea un venit… Mais passons
36
.
În asemenea cârciumi găseşti uneori şi privighetori. Cunoşti o anecdotă veche à la
Piotr Ippolitovici, care circula la Moscova? Într-un birt de la Moscova cânta o
privighetoare. Deodată, intră un negustor din acela cu pandalii, cu care nu face să-ţi pui
mintea, şi întreabă cât costă privighetoarea? “O sută de ruble.” “Să mi-o frigeţi şi să mi-o
aduceţi.” După ce i-au fript-o şi i-au pus-o pe masă, a poruncit: “Tăiaţi-mi o porţie de zece
copeici”. I-am povestit-o o dată lui Piotr Ippolitovici, dar el nu m-a crezut, ba chiar şi-a
manifestat indignarea…
A vorbit multă vreme, îndrugându-mi vrute şi nevrute. Fragmentele de mai sus le-am
reprodus numai ca mostră. Am încercat de nenumărate ori să-mi continui povestirea, dar
cum deschideam gura, mă întrerupea şi începea să-mi înşire nişte năzbâtii care n-aveau
nici o legătură cu ea; vorbea însă cu însufleţire şi veselie, râdea fără nici un rost şi chiar
chicotea, ceea ce nu făcuse niciodată faţă de mine. Bău pe nerăsuflate un pahar de ceai şi-
şi turnă altul. Acum înţeleg starea lui: semăna cu un om care a primit o scrisoare aşteptată
cu nerăbdare de la o fiinţă dragă, dar care o ţine în faţa lui şi dinadis n-o deschide, ci,
dimpotrivă, o pipăie îndelung, cercetează plicul, ştampila, se duce în camera vecină şi
caută ceva, într-un cuvânt, amână cât mai mult momentul culminant, fiindcă ştie că oricum
nu-l va scăpa, şi face totul pentru a gusta o plăcere cât mai deplină.
Bineînţeles că până la urmă i-am povestit tot de-a fir-a-păr, timp de aproape un ceas.
Nici nu se putea altfel, căci de mult ardeam de nerăbdare să-i spun tot ce aveam pe suflet.
Am început povestirea din momentul când am văzut-o pentru prima oară în casa prinţului,
îndată după sosirea ei de la Moscova; pe urmă, i-am descris cum s-au desfăşurat lucrurile. N-am scăpat nimic din vedere şi chiar să fi vrut n-aş fi putut, căci el mă descosea, ghicea
şi chiar îmi sugera fiecare amănunt în parte. Uneori, aveam impresia că trăiesc o
întâmplare fantastică: îmi ghicea atât de bine fiecare gest, fiecare sentiment, de parcă în
aceste două luni de zile m-ar fi urmărit pas cu pas, asistând nevăzut la toate sau stând
nevăzut la uşă. Îmi făcea o deosebită plăcere să mă spovedesc lui Versilov, fiindcă mă
încânta sincera lui îngăduinţă, profunda şi subtila lui intuiţie psihologică, neobişnuita lui
perspicacitate care-l ajuta să reconstituie dintr-un singur cuvânt o situaţie complexă. Mă
asculta cu înţelegere şi duioşie, ca o femeie. Şi mai ales proceda în aşa fel, încât puteam
să-i spun orice fără să mă ruşinez; câteodată stăruia asupra unui amănunt sau mă
întrerupea şi-mi repeta febril: “Nu uita amănuntele, mai ales pe cele mici, căci de multe ori
tocmai acestea sunt mai semnificative”. De câte ori nu mi-a repetat acest lucru!
Bineînţeles că la început am vorbit despre ea cu un ton de superioritate, dar foarte curând
am redus lucrurile la proporţiile lor adevărate. I-am mărturisit sincer că eram gata să mă
reped să sărut urmele paşilor ei pe covor. Cel mai frumos şi mai vrednic de laudă din
partea lui mi s-a părut înţelegerea deplină a faptului că, “deşi se zbuciumase atâta din
pricina acelui document compromiţător”, îşi păstrase desăvârşita curăţie şi nobleţe
sufletească pe care mi le dovedise în ziua aceea. El a înţeles perfect şi sensul pe care îl
dădea ea cuvântului “student”. Totuşi, când m-am apropiat de sfârşit, am observat că, în
ciuda zâmbetului său cald, începea să i se zărească din când în când în ochi o licărire de
nerăbdare şi privirea îi devenea din ce în ce mai aspră şi mai tăioasă. Când am ajuns la
scrisoarea cu pricina, am stat pe gânduri: “să-i spun întregul adevăr sau nu?” — şi până la
urmă, cu toată exaltarea mea, i l-am ascuns. Însemn aici acest lucru, ca să-l ţin minte toată
viaţa. Şi lui i-am dat aceeaşi explicaţie ca şi ei, punând totul pe seama lui Kraft. Ochii i-au
sticlit şi pe frunte i-a apărut pentru o clipă o cută ciudată, care i-a dat o expresie foarte
întunecată.
— Ţii minte bine, dragul meu, că scrisoarea a ars-o Kraft la lumânare? Nu cumva te
înşeli?
— Nu mă înşel, am întărit eu.
— Ia seama, această scrisoare are o importanţă vitală pentru ea, şi dacă ai avea-o în
mână, chiar azi ai putea… dar ce anume “aş putea” nu mi-a mai spus. E sigur că nu se află
la tine?
M-am cutremurat în sinea mea, dar m-am stăpânit să nu mă trădez; nici n-am clipit
măcar. Totuşi, nu voiam să cred că îmi pusese cu adevărat această întrebare şi am stăruit:
— Cum să se afle la mine? Acum? Păi dacă a ars-o Kraft, cum ar putea să fie la
mine?
— Aşa? făcu el, aţintindu-mă cu o privire iscoditoare, fixă, pe care n-o pot uita.
Deşi zâmbea, de pe faţa lui dispăruseră cu desăvârşire blândeţea şi duioşia aproape
feminină de până atunci. Pe chip i se întipărise o expresie tulbure şi distrată, din ce în ce
mai distrată. Dacă ar fi fost şi în clipa aceea tot atât de stăpân pe sine ca şi până atunci,
desigur că nu mi-ar fi pus întrebarea cu privire la scrisoare, dar a făcut-o pentru că îşi
pierduse şi el cumpătul. De altfel, abia acum îmi dau seama de toate acestea, atunci însă n-
am observat atât de repede schimbarea lui, fiindcă tot mai pluteam în nori şi în suflet îmi
răsunau aceleaşi melodii divine. Când am terminat de povestit, m-am uitat la el.
— Stranie întâmplare! spuse el deodată, văzând că nu mai am nimic de adăugat.
Foarte stranie, dragul meu. Spui că ai stat acolo de la trei la patru şi că Tatiana Pavlovna
nu era acasă?
— De la trei fix până la patru şi jumătate.
— Ei bine, închipuieşte-ţi că şi eu am fost la Tatiana Pavlovna exact la trei şi
jumătate, m-am şi uitat la ceas. M-a întâmpinat în bucătărie, căci, de obicei, intru la ea pe
scara de din dos.
— Cum? Te-a întâmpinat în bucătărie? am strigat eu, tresărind de mirare.
— Da, şi mi-a declarat că nu mă poate primi. N-am stat decât două minute, fiindcă tot
mă dusesem doar ca s-o poftesc la masă.
— Poate că se întorsese tocmai atunci acasă?
— Nu ştiu. Ba nu, nu se poate, era în capot. Asta s-a întâmplat exact la trei şi
jumătate.
— Bine, dar… Tatiana Pavlovna nu ţi-a spus că eram şi eu acolo?
— Nu, nici nu mi-a pomenit de tine… Dacă aş fi ştiut, ce rost avea să te mai întreb?
— Stai puţin, asta e foarte important…
— De… depinde cum judeci lucrurile; după cum văd, ai şi pălit, dragul meu. Dar la
urma urmei, de ce ţi se pare atât de important?
— Şi-au bătut joc de mine ca de un copil!
— Ba nu, s-o fi temut numai de “înflăcărarea ta” cum ţi-a mărturisit ea însăşi, şi
atunci pentru mai multă siguranţă a rugat-o şi pe Tatiana Pavlovna să rămână acasă.
— Of, Doamne, cum m-au tras pe sfoară! Îţi dai seama: m-a lăsat să-i spun tot ce
aveam pe suflet, când ştia că mă mai aude cineva, şi încă Tatiana Pavlovna. Va să zică ea a
ascultat tot ce-am vorbit! Păi… mă cutremur la gândul ăsta!
— C'est selon, mon cher
37 unde mai pui că tu însuţi ai recunoscut adineauri că în
general femeile trebuie privite cu îngăduinţă, ai strigat chiar: “Trăiască îngăduinţa!”
— Dacă eu aş fi Othello, iar dumneata Iago, n-ai găsi un argument mai potrivit…. De
altfel, comparaţia e atât de caraghioasă, încât îmi vine şi mie să râd! Nici vorbă nu poate fi
de Othello, de vreme ce între ea şi mine n-au fost niciodată asemenea relaţii. Da, situaţia e
într-adevăr de râs! Dar, n-are a face. Eu cred mai departe în ceea ce îmi este cu mult
superior. Eu nu mi-am pierdut idealul… Dacă a fost o glumă din partea ei, o iert. De ce i-
aş lua în nume de rău că a glumit pe socoteala unui băieţandru neisprăvit?! Doar n-am
încercat să mă dau drept altceva decât sunt. Iar student am fost şi rămân, în mintea şi-n
inima ei, orice s-ar întâmpla, da, pe student nu-l va putea şterge din sufletul ei! Şi asta mi-
ajunge! Spune, ce mă sfătuieşti: să mă duc chiar acum la ea ca să aflu adevărul, sau nu?
Pretinsesem că râd, dar ochii mi-erau plini de lacrimi.
— Cum crezi, dragul meu, dacă vrei, du-te.
— Acum, după ce ţi-am destăinuit tot, am impresia că mi-am pângărit sufletul. Nu te supăra, scumpul meu, dar despre o femeie, îţi repet, despre o femeie nu-i îngăduit să
vorbeşti cu altcineva. Nici un confident nu te poate înţelege pe deplin, chiar dacă ar fi un
înger. Dacă respecţi femeia, nu face confidenţe, dacă te respecţi pe tine însuţi, nu-ţi lua un
confident! Acum mi-am pierdut tot respectul faţă de mine. N-am să mi-o iert niciodată…
La revedere.
— Lasă, dragul meu, exagerezi. Doar tu singur spui că “n-a fost nimic”.
Am ieşit pe chei şi ne-am luat rămas bun.
— De ce oare nu mă săruţi niciodată din toată inima, ca un copil, aşa cum îşi sărută
un fiu părintele? îngăimă el cu un tremur ciudat în glas. L-am sărutat cu foc. Dragul meu
băieţaş… să-ţi păstrezi întotdeauna sufletul la fel de curat ca acum.
Era prima oară în viaţă când îl sărutam şi nici nu mi-aş fi putut închipui că are s-o
dorească vreodată.