ADOLESCENTUL

VIII

Deoarece în seara aceea am stat de vorbă până târziu, nu voi reproduce în întregime
discuţia, ci numai acel fragment care m-a ajutat să dezleg în sfârşit o enigmă din viaţa lui.
Trebuie să spun de la început că nu mă îndoiesc câtuşi de puţin de dragostea lui
pentru mama, şi dacă atunci când a plecat în străinătate s-a despărţit de ea, a “părăsit-o”, a
făcut-o numai fiindcă îl apucase dorul de ducă sau altă toană, ceea ce se poate întâmpla
oricui în lume, deşi e totdeauna greu să explici de ce. Dar în străinătate, ce-i drept, după o
despărţire destul de lungă, a simţit brusc că o iubeşte din nou pe mama, ca să zic aşa, s-a
îndrăgostit iar de ea de la distanţă, în imaginaţie, şi a trimis după ea. Poate că unii vor
spune: “a fost iar o toană”, eu sunt însă de altă părere; cred că, în ciuda toanelor şi a
apucăturilor lui uşuratice, pe care i le iert în parte, de astă dată era vorba de cel mai serios
sentiment de care e în stare un om. Mai mult, aş jura că şi melancolia lui de european nu
numai că poate fi pusă pe acelaşi plan, ci este cu mult mai presus decât orice activitate
practică din ziua de azi, cum ar fi bunăoară construirea unei căi ferate. Sunt convins că
dragostea lui faţa de omenire era un sentiment cât se poate de sincer şi adânc, fără urmă de
prefăcătorie, sunt convins ca şi pe mama o iubea cu adevărat, oricât de capricioasă ar fi
fost această dragoste. Dovadă că, pe când rătăcea singur prin străinătate, buciumat şi
fericit (unde, de altfel, a dus o viaţă de călugar după cum am aflat mai târziu de la Tatiana
Pavlovna), şi-a adus deodată aminte de mama, în primul rând de “obrajii ei supţi”, şi a trimis numaidecât după ea.
— Dragul meu, îmi mărturisi el în treacăt, am înţeles deodată că idealul pe care îl
slujeam nu mă scutea, în calitatea de fiinţă dotată cu raţiune şi o anumită morală, de
îndatorirea de a realiza concret măcar fericirea unui singur om în viaţa mea.
— E cu putinţă oare ca dragostea dumitale să se fi întemeiat pe o idee atât de
livrescă? am întrebat nedumerit.
— Nu, nu e livrescă, deşi s-ar putea să ai oarecare dreptate. În cazul de faţă ideea s-a
împlinit cu sentimentul. Fapt e că pe maică-ta am iubit-o sincer, cu adevărat, că n-a fost un
sentiment livresc. Dacă n-aş fi iubit-o astfel, n-aş fi trimis după ea; aş fi “fericit” pe prima
nemţoaică sau pe primul neamţ care mi-ar fi ieşit în cale, dacă aş fi ţinut numai să-mi aplic
principiile. De altfel, socotesc că este o îndatorire morală a fiecărui om evoluat să
realizeze în viaţa lui măcar fericirea unei singure fiinţe, dar negreşit în mod practic, după
cum aş face şi o lege care să oblige pe fiecare ţăran din Rusia jefuită de păduri să sădească
în viaţa lui măcar un copac, deşi ar fi prea puţin, fiecare ar trebui să sădească un copac pe
an. Drept să-ţi spun, chiar un om moral şi evoluat, care nu-şi urmăreşte decât idealul său,
oricât ar fi de înalt, se înstrăinează uneori de viaţa de toate zilele şi atunci devine ridicol,
mofturos şi egoist, iar până la urmă se şi prosteşte şi nu numai în ce priveşte viaţa , dar cu
timpul şi teoriile lui devin absurde. Aşadar, datoria de a aplica teoria în practică şi de a
face măcar o singură făptură cu adevărat fericită i-ar prii şi binefăcătorului, ajutându-l să-
şi aerisească mintea şi sufletul. Când o enunţi, pare o teorie de-a dreptul ridicolă; dacă s-ar
aplica însă în practică şi ar intra în uz, s-ar vedea că nu este o prostie. Am putut să constat
acest lucru din propria mea experienţă: îndată ce m-am apucat să formulez această nouă
concepţie etică — întâi în glumă, fireşte — am început să înţeleg câtă dragoste mocnea în
sufletul meu pentru maică-ta. Până atunci nu-mi dădeam seama că o iubesc. Pe când
trăiam împreună, cât a fost frumoasă, am văzut în ea o jucărie, iar pe urmă am chinuit-o cu
toanele mele. Abia în Germania am priceput cât de dragă îmi este. La început mi-a apărut
înaintea ochilor obrazul ei supt, de care n-am putut niciodată să-mi mai aduc aminte, pe
care nici azi nu pot să-l privesc fără să mi se strângă inima de durere — şi nu este un fel de
a vorbi, simţeam în adevăr o durere sinceră şi adâncă. Există amintiri atât de dureroase,
dragul meu, încât îţi pricinuiesc o suferinţă fizică. Cei mai mulţi oameni au astfel de
amintiri, numai că le dau uitării, dar când se întâmplă să-şi aducă totuşi aminte de ele, fie
şi de un amănunt neînsemnat, nu mai pot scăpa de obsesia lor. Atunci, în străinătate, am
început să-mi amintesc mii de amănunte răzleţe de pe vremea când trăiam cu Sofia, până
la urmă m-au năpădit amintirile, m-au obsedat şi m-au chinuit îngrozitor tot timpul cât am
aşteptat-o. Cel mai tare sufeream când îmi aduceam aminte cât de umilă era totdeauna faţă
de mine, socotindu-se mai prejos decât mine în toate privinţile — închipuieşte-ţi, chiar în
privinţa frumuseţii. Se ruşina şi roşea de câte ori mă uitam la mâinile ei care, ce-i drept, n-
au nimic aristocratic, dar nu numai de mâinile ei se ruşina, ci de toată înfăţişarea, deşi ştia
că o iubesc pentru frumuseţea ei. De altfel, a fost întotdeauna de o pudoare şi de o
sfiiciune sălbatică faţă de mine, dar ce-i mai rău e că sfiala ei trăda un fel de spaimă. Într-
un cuvânt, se socotea atât de neînsemnată faţă de mine, încât până şi prezenţa ei alături de
mine i se părea aproape o necuviinţă. Drept să-ţi spun, la început mă gândeam uneori că
tot mai vede în mine pe fostul ei stăpân şi de aceea se teme, dar mă înşelam. Unde mai pui
ca ea, mai mult decât oricine, ştia să-mi descopere cusururile, ţi-o jur. Şi apoi, în viaţa mea
n-am întâlnit o femeie atât de sensibilă şi cu atâta intuiţie. Vai, cât era de nefericită la început când i-am pretins să se gătească, deşi pe atunci era încă foarte frumoasă. Pretenţia
mea îi jignea nu numai demnitatea, dar şi un alt sentiment: ea îşi dădea seama că nu va fi
niciodată o doamnă şi că, îmbrăcându-se ca atare, va deveni doar o caraghioasă. Instinctul
ei de femeie îi spunea că devine ridicolă dacă îmbracă haine care nu i se potrivesc, că
fiecare femeie trebuie să se îmbrace în felul ei — lucru pe care mii şi mii de femei n-au să-
l priceapă niciodată, fiindcă ţin seama decât de modă. Îi era teamă să nu pară caraghioasă
în ochii mei. Dar şi mai mult mă întristam când mi aduceam aminte de mirarea adâncă din
privirea ei pe care o simţeam adesea aţintită asupra mea tot timpul cât am stat împreună;
era atât de limpede că-şi înţelege situaţia şi soarta care o aşteaptă, încât mă simţeam
stânjenit, deşi, mărturisesc, n-am adus niciodată vorba despre asta, fiindcă pe atunci
socoteam că ar fi fost sub demnitatea mea. Trebuie să-ţi spun însă că n-a fost totdeauna
atât de sfioasă şi sălbatică; şi azi se mai întâmplă să se înveselească deodată şi să redevină
frumoasă ca la douăzeci de ani; în tinereţe însă tare-i mai plăcea uneori să stea la taifas şi
să râdă, fireşte, cu cei de seama ei: cu fetele de la curte, cu neamurile scăpătate care se
aciuiseră pe la moşie; dar vai cum mai tresărea când intram pe neaşteptate în cameră şi o
surprindeam râzând: se făcea roşie ca focul la faţă şi mă privea înspăimântată! O dată, cu
puţin înainte de a pleca în străinătate, adică aproape în ajunul despărţirii noastre, am intrat
în camera ei şi am găsit-o singură, şezând la măsuţa de lucru, dar fără să lucreze, cu capul
în palme şi dusă pe gânduri. Aproape niciodată nu i se întâmplase să stea degeaba. Deşi de
mult nu mai eram drăgăstos cu ea, atunci m-am apropiat tiptil, în vârful picioarelor, am
îmbrăţişat-o prin surprindere şi am sărutat-o… Ea a sărit ca arsă — niciodată n-am să uit
bucuria, fericirea care i-a strălucit o clipă pe faţă — a roşit brusc şi m-a fulgerat cu
privirea. Ştii ce-am citit în privirea ei scânteietoare? “Nu vreau să-ţi faci pomană cu
mine!” Apoi a izbucnit într-un plâns isteric, sub pretext că aş fi speriat-o. Chiar şi atunci
ieşirea ei m-a pus pe gânduri. Asemenea amintiri, dragul meu, te apasă pe suflet, te
urmăresc ca anumite scene zguduitoare din opera unor mari poeţi, care te înfioară de câte
ori îţi aduci aminte de ele, cum e de pildă ultimul monolog din Othello, scena în care
Evgheni Oneghin cade la picioarele Tatianei sau întâlnirea ocnaşului evadat cu fetiţa aceea
la fântână într-o noapte friguroasă, din Mizerabilii lui Victor Hugo; rana din suflet nu se
vindecă niciodată. Vai, cu câtă înfrigurare am aşteptat-o atunci pe Sofia şi cât eram de
nerăbdător s-o îmbrăţişez! Făceam tot felul de planuri, doream cu frenezie să încep o viaţă
nouă; visam că treptat, cu perseverenţă, voi izbuti să-i alung din suflet veşnica teamă faţă
de mine, să o conving de propria ei valoare şi să-i arăt că în multe privinţe îmi este chiar
superioară. O ştiam prea bine de pe atunci că de câte ori mă despărţeam de maică-ta,
începeam s-o iubesc din nou, iar când ne regăseam mă răceam din nou faţă de ea; de astă
dată însă era cu totul altceva.
Destăinuirea lui m-a mirat atât de mult, încât era cât pe-aci să-l întreb: “Dar ea?”
— Ei, şi cum a fost întâlnirea de atunci cu mama? l-am întrebat însă, izbutind să mă
stăpânesc.
— Întâlnirea? Nu ne-am întâlnit atunci. Ea a ajuns cu greu până la Konigsberg, unde
a şi rămas, iar eu mă aflam într-o localitate pe malul Rinului. N-am plecat la ea, nici nu i-
am cerut să vină, i-am scris doar să mă aştepte acolo. Ne-am văzut abia mai târziu, o, cu
mult mai târziu, când m-am dus la ea şi am rugat-o să-mi îngăduie să mă însor…
De aici încolo am să redau numai în linii mari ceea ce mi-a povestit, mai bine zis ceea ce am reuşit să aleg din divagaţiile lui. Căci la un moment dat a început să vorbească şi
mai dezlânat şi mai haotic.
Întâmplarea i-a scos-o în cale pe Katerina Nikolaevna tocmai când o aştepta pe mama
cu mai multă înfrigurare. S-au întâlnit într-o staţiune balneară de pe Rin, unde ea venise la
cură cu o întreagă societate. Soţul Katerinei Nikolaevna era aproape pe moarte, în orice
caz medicii îl socoteau condamnat. De la prima întâlnire, ea îi făcu o impresie atât de
puternică, de parcă l-ar fi vrăjit. A fost ceea ce se numeşte o întâlnire fatală. Ciudat e că
acum, în timp ce-mi depăn în minte tot ce mi-a spus, nu-mi amintesc să fi pomenit măcar
o singură dată cuvântul “dragoste” sau să-mi fi dat măcar a înţelege că s-a îndrăgostit. Nu-
mi amintesc decât de expresia lui: “întâlnire fatală”.
Şi fără îndoială, fusese o fatalitate. El s-a luptat cu sine însuşi, fiindcă… se ferea de o
nouă dragoste. Nu ştiu dacă voi izbuti să redau limpede starea lui de spirit de atunci, pot să
spun însă că era revoltat până în adâncul sufletului că fusese cu putinţă să i se întâmple
una ca asta.
— O asemenea întâlnire poate răpi dintr-o dată libertatea unui bărbat, spunea el,
legându-l pe veci de o femeie care nici nu se sinchiseşte de el.
Versilov însă nu voia să ajungă un rob al pasiunii. Trebuie să recunosc însă deschis:
Katerina Nikolaevna este o apariţie foarte rară în lumea mondenă, un tip cum poate nici nu
găseşti în cercurile aristocratice. Este un tip de femeie simplă şi sinceră în cel mai înalt
înţeles al cuvântului. După câte am auzit şi după cum m-am convins şi eu, tocmai de aceea
făcea furori de câte ori apărea în lume (de obicei însă trăia foarte retrasă). Versilov, după
cum era de aşteptat, n-a crezut la prima întâlnire că aceasta este adevărata ei fire,
dimpotrivă, a socotit-o o prefăcută, o mironosiţă. Am să arăt tot acum ceea ce susţinea ea,
anticipându-i părerea despre el: spunea că nici n-ar fi putut s-o judece altfel ” fiindcă un
idealist ,atunci când se izbeşte de realitate ,e întotdeauna mai înclinat decât oricine să
creadă că orice ticăloşie e posibilă”. Nu ştiu dacă această constatare e valabilă pentru toţi
idealiştii, ştiu însă că în ceea ce-l priveşte era justă. Poate că n-ar strica să arăt acum şi
ceea ce mi-a trecut mie prin minte în timp ce-l ascultam: mă gândeam că pe mama o iubea
mai mult din omenie, ca să zic aşa, din dragoste pentru omenire în general, nu simplu şi
firesc ca pe o femeie. Iar când a întâlnit o altă femeie care i-a inspirat o astfel de dragoste
simplă, s-a luptat împotriva acestui sentiment probabil din teamă de necunoscut. S-ar
putea de altfel, să mă înşel. Lui fireşte, nici nu i-am mărturisit acest gând, fiindcă ar fi fost
o lipsă de delicateţe din partea mea. Şi apoi, era într-o asemenea stare, încât mi s-a făcut
de-a dreptul milă de el, nu puteam să nu-l cruţ văzându-l atât de tulburat; în anumite
momente îşi întrerupea brusc povestirea şi începea să se plimbe îndelung prin cameră
nervos şi tăcut.
În scurtă vreme ea i-a ghicit taina; cine ştie, poate că a mai cochetat cu el ca să-l
întărâte, căci până şi cele mai pure femei devin perfide în astfel de împrejurări, fiindcă se
lasă târâte de un instinct mai puternic decât ele. În cele din urmă au rupt relaţiile după o
ceartă cumplită; el pare-se că a vrut s-o şi ucidă, în orice caz a ameninţat-o şi poate că ar fi
ucis-o într-adevăr, dacă toate sentimentele lui nu s-ar fi transformat brusc într-o “ură
înverşunată”. După aceea a urmat o perioadă ciudată, fiindcă lui îi venise ideea năstruşnică
de a se pedepsi printr-o disciplină chinuitoare, de-a dreptul “monahală”, cum spunea el.
“Prin exerciţii sistematice izbuteşti treptat să-ţi înfrângi voinţa, începând cu lucrurile cele mai mici şi mai neînsemnate, iar până la urmă ajungi să-ţi învingi orice dorinţă şi atunci
devii un om liber. A mai adăugat că, la călugări, practica aceasta, datorită unei experienţe
milenare, a devenit o adevărată ştiinţă. Mai ciudat e că s-a supus atunci acestei discipline
nu ca să scape de obsesia Katerinei Nikolaevna, ci pe deplin convins că n-o mai iubeşte de
fel, ba chiar că o şi urăşte cumplit. Era atât de convins că o urăşte încât într-o bună zi i s-a
năzărit că e îndrăgostit de fiica ei vitregă, sedusă şi părăsită de prinţ, şi i-a cerut mâna.
Juca atât de sincer pe îndrăgostitul, încât biata cretină a ajuns să-l iubească la nebunie şi
prin această dragoste a făcut-o pe deplin fericită în cele câteva luni cât a mai trăit. De ce,
în loc să se lege de ea, nu şi-o fi adus măcar atunci aminte de mama, care îl aştepta de
mult la Konigsberg, a rămas un mister pentru mine. Fapt e că de mama a uitat cu totul, nici
măcar bani nu i-a trimis, ca să aibă din ce trăi; Tatiana Pavlovna a trebuit s-o salveze.
Totuşi, într-o bună zi, a plecat pe neaşteptate la ea să-i ceară “încuviinţarea” de a se
căsători cu fata aceea, sub pretext că “mireasa nici nu putea fi socotită femeie”. La urma
urmei, poate că toate aceste trăsături la un loc alcătuiesc portretul unui om “care nu
cunoaşte viaţa decât din cărţi”, după cum l-a caracterizat mai târziu Katerina Nikolaevna;
dar atunci cum se face că astfel de “oameni de hârtie” (dacă într-adevăr sunt de hârtie)
sunt totuşi în stare să se chinuiască atât de sincer şi să ajungă la asemenea tragedii? În
seara aceea însă, nu gândeam aşa; de aceea am şi tras o concluzie cam ciudată:
— Toată evoluţia dumitale, toată structura dumitale sufletească se datoreşte unei vieţi
de suferinţă şi luptă, pe când ea a atins desăvârşirea fără nici o strădanie. E o nedreptate.
Această inegalitate în favoarea femeii e revoltătoare.
Vorbisem cu însufleţire, nu ca să-l măgulesc, ci fiindcă eram într-adevăr indignat.
— Desăvârşire? O crezi desăvârşită? E foarte departe desăvârşirea, îmi răspunse el
destul de mirat de cuvintele mele. Este o femeie cât se poate de obişnuită, chiar ordinară…
deşi s-ar fi cuvenit să fie desăvârşirea întruchipată!
— De ce s-ar fi cuvenit?
— S-ar fi cuvenit să fie perfectă, tocmai fiindcă are o asemenea putere asupra altora!
strigă el cu ciudă.
— Lucrul cel mai trist e că şi acum te mai zbuciumi atât din pricina ei! mi-a scăpat
fără să vreau.
— Crezi că mă mai zbucium acum? repetă el cuvintele mele oprindu-se nedumerit
înaintea mea şi deodată un zâmbet blând, prelung şi meditativ îi lumină faţa, apoi îşi aduse
preocupat un deget la frunte.
După un moment de gândire, păru să se fi hotărât, luă brusc o scrisoare şi mi-o
azvârli:
— Na, citeşte! Trebuie să afli negreşit totul… De ce m-ai lăsat să răscolesc atâta
aceste vechi amintiri absurde!… Nu mi-au trezit decât scârbă şi mânie în inimă!…
Nici nu găsesc cuvinte să exprim mirarea care m-a cuprins! Scrisoarea îi fusese
trimisă de către ea, chiar în ziua aceea şi trebuie s-o fi primit pe la ora cinci după-amiază.
Am citit-o aproape tremurând de emoţie. Era scurtă, dar scrisă atât de sincer şi fără
înconjur, încât citind-o, aveam impresia că o văd înaintea mea şi îi aud glasul. Ea îi
mărturisea cât se poate de deschis (şi de aceea era aproape înduioşătoare) spaima ei şi îl implora “s-o lase în pace”. În concluzie, îi aducea la cunoştinţă că acum e hotărâtă să se
mărite cu Bioring. Era prima scrisoare pe care i-o trimisese vreodată.
Iată ce am înţeles în seara aceea din explicaţiile lui:
Când citise cu câteva ore înainte această scrisoare, reacţionase într-un mod cu totul
neaşteptat: pentru prima oară în aceşti ani furtunoşi, nu simţise faţă de ea nici un pic de
ură, nici cea mai mică zguduire sufletească, deşi de curând îşi ieşise din minţi numai la
zvonul căsătoriei ei cu Bioring .“Dimpotrivă, i-am răspuns că o binecuvântez din toată
inima”, rosti el cu atâta sinceritate şi căldură, încât m-a entuziasmat. Aşadar, toată
pasiunea şi chinurile lui de peste ani dispăruseră dintr-o dată, de la sine, de parcă ar fi fost
un coşmar, o lungă halucinaţie. Cum lui însuşi nu-i venea a crede, a alergat numaidecât la
mama — dar ce să vezi: a intrat pe uşă chiar în clipa când ea devenise liberă, fiindcă
bătrânul, care în ajun i-o lăsase în grijă cu limbă de moarte, îşi dăduse tocmai sufletul.
Această coincidenţă îl zguduise până în adâncul sufletului. Peste puţin a fugit să mă caute
— şi n-am să uit niciodată că se gândise din primul moment la mine.
De altfel, n-am să uit nici sfârşitul acestei seri. Deodată omul acesta s-a schimbat iar
cu desăvârşire. Am stat împreună până noaptea târziu. Despre impresia pe care mi-a făcut-
o mie această “veste” am să vorbesc altă dată, când voi socoti nimerit, acum însă vreau să
mai spun în încheiere câteva cuvinte despre el. Azi, când mă gândesc mai bine, îmi dau
seama că ceea ce m-a încântat atunci a fost îndeosebi aerul lui aproape umil, sinceritatea
lui neîndoielnică faţă de mine, un băieţandru! “A fost un soi de beţie, fie însă
binecuvântată! exclamă el. Dacă această beţie nu mi-ar fi luat vederea, poate că n-aş fi
regăsit-o niciodată în inima mea pe aceea care o va stăpâni în întregime şi pe veci, pe
regina mea, pe martira mea, pe maică-ta.” Ţin să subliniez aceste cuvinte pline de avânt,
ţâşnite din inimă, mai ales în vederea întâmplărilor ulterioare. În momentul acela însă m-a
cucerit cu totul, spulberându-mi orice îndoială.
Mi-amintesc că spre sfârşit ne-am înveselit grozav. El a poruncit să se aducă
şampanie şi am băut în sănătatea mamei şi “pentru viitor”. O, cât de plin de viaţă era şi cât
de dornic să înceapă o viaţă nouă! Trebuie să spun însă că nu din pricina şampaniei ne
înveselisem deodată atât de tare, căci nu băusem decât doua cupe fiecare. Nu ştiu de ce,
dar spre sfârşit ne apucase pe amândoi un râs nestăpânit. Am început să vorbim despre tot
felul de fleacuri, să ne povestim anecdote. Şi râsul, şi glumele noastre erau blajine, fără pic
de răutate sau ironie. Făceam haz numai pentru că eram veseli. Nu voia să mă lase să plec
cu nici un preţ. “Nu pleca, mai stai puţin”, îmi tot repeta el şi eu rămâneam. La urmă m-a
şi întovărăşit o bucată de drum. Era o noapte minunată, gerul aproape nici nu se simţea.
— Spune: ai şi expediat răspunsul la scrisoarea ei? m-am pomenit eu întrebându-l, în
timp ce-i strângeam mâna pentru ultima dată, la o răscruce.
— Nu, încă nu, dar asta n-are nici o importanţă. Treci mâine pe la mine, dar să vii
mai devreme. Şi uite ce mai voiam să-ţi spun: rupe orice relaţii cu Lambert, iar
“documentul” acela distruge-l cât mai repede. Noapte bună!
După aceste cuvinte plecă repede, eu însă am rămas ţintuit pe loc de descumpănit,
încât n-am îndrăznit să-l chem înapoi. Mă izbise mai cu seamă faptul că folosise termenul
de “document”, căci cine altul decât Lambert ar fi putut să-i vorbească de scrisoare
numind-o astfel? M-am întors acasă foarte tulburat. Şi-apoi, cum e cu putinţă — mi s-a înfiripat deodată în minte întrebarea — ca o asemenea “halucinaţie” de doi ani să dispară
brusc, ca un coşmar, ca o beţie, ca o vedenie?