ADOLESCENTUL

VII

Atâta mi-a trebuit! Mi-am înşfăcat paltonul şi îmbrăcându-l din mers am fugit, mânat
de un singur gând: “Ea m-a rugat să mă duc la el, dar unde să-l caut?”
În acelaşi timp mă mai frământa însă o problemă: “De ce crede ea că a intervenit ceva
care îl va determina s-o lase în pace? Fireşte, nu poate fi vorba decât de căsătoria lui cu
mama, dar ea se bucura că el se căsătoreşte cu mama sau, dimpotrivă, tocmai de aceea e
atât de nefericită? Poate că aşa se explică şi criza de nervi. De ce nu sunt în stare să dezleg
această problemă?”
Consemnez întocmai acest al doilea gând care mă frământa atunci, fiindcă îl socotesc
foarte important şi aş vrea să fie reţinut. Seara aceea a fost fatală. Aproape că-ţi vine să
crezi în destin: nu făcusem nici o sută de paşi, când în drum spre locuinţa mamei, m-am
izbit de acela pe care-l căutam. El m-a apucat de umăr şi m-a oprit.
— Tu eşti? exclamă el, bucuros şi în acelaşi timp uimit. Închipuieşte-ţi că am fost la
tine, începu el să-mi vorbească precipitat, te-am căutat, am întrebat de tine, fiindcă în
momentul de faţă am mai multă nevoie de tine decât de oricine pe lume. Proprietarul tău
mi-a îndrugat vrute şi nevrute, dar când am aflat că nu eşti acasă, am plecat şi de grăbit ce
eram, am uitat să-l rog să-ţi comunice că de îndată ce te întorci să vii numaidecât la mine.
Şi n-ai să crezi, tot drumul am avut convingerea fermă că soarta trebuie să mi te scoată
negreşit în cale, acum când am mai multă nevoie de tine ca oricând, şi iată, tu eşti primul
om pe care-l întâlnesc! Hai la mine, până acum n-ai fost încă niciodată la mine…
Într-un cuvânt, ne căutasem unul pe celălalt, mânaţi probabil de acelaşi sentiment. Şi
acum ne priveam, uluiţi de această întâlnire neaşteptată. Am pornit foarte grăbiţi.
Tot drumul n-a rostit decât câteva cuvinte, mi-a spus bunăoară că o lăsase pe mama în
grija Tatianei Pavlovna şi aşa mai departe. Mă trăgea după el, ţinându-mă de braţ.
Locuia în apropiere, aşa că am ajuns numaidecât. Într-adevăr, nu mai fusesem
niciodată la el. Avea o locuinţă destul de mică, de trei camere, pe care o închinase (mai
bine zis o închiriase Tatiana Pavlovna) anume pentru “pruncul” acela. De întreţinerea
casei se ocupase de la început Tatiana Pavlovna, acolo locuiau copilul cu dădaca lui (iar
acum şi Nastasia Egorovna), dar una din camere şi-o rezervase Versilov, şi anume, prima
de la intrare, care era destul de spaţioasă şi destul de bine mobilată, într-un cuvânt părea
biroul unui om căruia îi place să scrie şi să citească. Într-adevăr, masa, dulapul şi rafturile
erau încărcate de cărţi (în casa mamei abia dacă găseai o carte, două), de manuscrise, de
teancuri de scrisori legate cu grijă, în sfârşit, se vedea că Versilov locuia de mult acolo, de
altfel, ştiu că şi înainte (deşi destul de rar) se muta din când în când în această casă, uneori
chiar pe câteva săptămâni. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost portretul mamei de
pe peretele din faţa biroului, splendid încadrat într-o ramă sculptată dintr-un lemn preţios;
fără îndoială că această fotografie fusese făcută în străinătate şi, judecând după mărimea
ei, trebuie să fi costat scump. Eu nu văzusem niciodată acest portret, nici nu auzisem de el,
şi ceea ce m-a uimit a fost în primul rând asemănarea lui extraordinară, nu atât în ceea ce
priveşte trăsăturile fizice, cât mai degrabă cele morale — într-un cuvânt, portretul părea
mai degrabă opera unui pictor, decât înregistrarea mecanică a unui aparat. De cum am
intrat, m-am oprit fără să vreau în faţa lui.
— Ei, ce zici? am auzit deodată glasul lui Versilov din spatele meu.
Voise să mă întrebe desigur: “Ce zici, nu-i aşa că seamănă uimitor?” Când am întors
capul am rămas uluit de expresia lui. Era destul de palid dar avea o privire încordată,
arzătoare, care strălucea de bucurie şi mândrie; niciodată nu-l văzusem astfel.
— Nu ştiam că o iubeşti atât de mult pe mama! am strigat deodată, eu însumi
entuziasmat.
Mi-a zâmbit fericit, deşi, zâmbetul îi era parcă umbrit de o suferinţă, mai bine zis
exprima un sentiment atât de uman, aproape sublim… nici nu sunt în stare să-l redau în
cuvinte; de fapt, mie mi se pare că pe faţa unui om foarte evoluat, fericirea nici nu poate să
imprime o expresie solemnă şi triumfătoare. Fără să-mi răspundă a luat cu amândouă
mâinile tabloul de pe perete, s-a aplecat şi l-a sărutat, apoi l-a atârnat cu grijă la loc.
— Ţine seama, îmi spuse el, că fotografiile ies foarte rar asemănătoare şi e de înţeles
de ce: fiindcă şi originalul, adică fiecare dintre noi, seamănă foarte rar cu sine însuşi;
numai în anumite momente, foarte rare, figura omului scoate la iveală trăsăturile lui
esenţiale, preocuparea lui cea mai caracteristică. Pictorul, atunci când studiază figura unui
om, intuieşte această trăsătură principală, chiar dacă în momentul când o redă ea nu apare
pe faţa modelului. Aparatul fotografic însă îl înfăţişează pe om exact aşa cum este în clipa
respectivă, de aceea se prea poate că în anumite momente Napoleon să fi apărut un prost,
iar Bismarck, un sentimental. În acest portret însă, s-a nimerit ca aparatul s-o surprindă pe
Sofia într-un moment caracteristic, să scoată la lumină inima ei plină de dragoste sfioasă şi
blândă, toată pudoarea ei feciorelnică, puţin sălbatică şi sperioasă. Şi apoi, era atât de
fericită, fiindcă abia atunci s-a convins cât de mult ţineam să am portretul ei. Deşi
fotografia nu-i prea veche, pe atunci era totuşi mai tânără şi mai frumoasă, de altfel, încă
de pe atunci avea obrajii supţi, fruntea brăzdată şi privirea, care pe măsură ce trec anii,
devine tot mai timidă şi mai sperioasă. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dragul meu, dar acum
aproape nici nu mi-o pot închipui altfel, deşi cândva a fost şi ea tânără şi fermecătoare. La
noi în Rusia, femeile se ofilesc repede, frumuseţea lor nu ţine decât o clipă, şi asta ce-i
drept, nu se datoreşte numai unui specific etnografic, dar şi faptului că dragostea şi
devotamentul lor nu cunosc margini. Atunci când iubeşte rusoaica se dăruieşte cu totul, ea
nu precupeţeşte nimic, nici clipa, nici viaţa întreagă, nici prezentul, nici viitorul, fiindcă nu
ştie să drămuiască nimic, nu ascunde şi nu pune nimic deoparte, şi de aceea frumuseţea ei
trece în scurtă vreme asupra bărbatului pe care-l iubeşte. Iată, şi obrazul ei supt dovedeşte
că mi-a dăruit mie frumuseţea ei, că a jertfit-o pentru toanele mele de o clipă. Te bucuri
când vezi cât am iubit-o pe maică-ta, poate că n-ai crezut niciodată că am iubit-o cu
adevărat, nu-i aşa? Da, dragul meu, am iubit-o foarte mult, deşi nu i-am făcut decât rău…
Stai să-ţi mai arăt un portret, priveşte-l!
Luă un portret de pe masă şi mi-l întinse. Era tot o fotografie, dar cu mult mai mică,
într-o ramă subţire şi ovală de lemn, înfăţişând o fată slabă, suferindă (probabil ofticoasă)
şi totuşi foarte frumoasă, cu o faţă visătoare şi totodată ciudat de inexpresivă. Avea
trăsături regulate, un tip de frumuseţe aristocratică, oarecum degenerată, care-ţi inspira
mai degrabă milă: aveai impresia că această făptură era stăpânită de o idee fixă, care o
chinuia, fiindcă-i depăşea puterile.
— Este… este fata aceea cu care ai vrut să te căsătoreşti în străinătate şi care a murit de tuberculoză… fiica ei vitregă? am rostit eu destul de sfios.
— Da, am vrut să mă însor cu ea, a murit de tuberculoza şi e fiica ei vitregă. Eram
sigur că ţi-au ajuns la ureche toate aceste bârfeli. De altfel, în afară de bârfeli nici nu
puteai să afli nimic. Lasă portertul dragul meu, n-a fost decât o biată nebună şi atât.
— Era într-adevăr nebună?
— Sau cretină, de fapt, eu cred că era şi una şi alta. A avut un copil de la prinţul
Serghei Petrovici (într-o clipă de nebunie, nu de dragoste; de altfel, asta este una dintre
cele mai mari ticăloşii săvârşite de prinţul Serghei Petrovici). Acum copilul se află aici, în
camera de alături; de mult voiam să ţi-l arăt. Prinţul Serghei Petrovici nici n-a îndrăznit să
vină încoace să vadă copilul, de altminteri aşa ne-am şi înţeles încă din străinătate. L-am
luat la mine cu încuviinţarea mamei tale şi tot cu încuviinţarea ei voiam pe atunci să mă
însor cu această… nenorocită.
— Oare e de închipuit o asemenea încuviinţare? am izbucnit eu.
— Se vede că da, de vreme ce maică-ta mi-a dat-o: nu putea fi geloasă decât pe o
femeie, dar asta nu era femeie.
— Ea nu era femeie pentru toată lumea, afară de mama .N-am să cred niciodată că
mama n-a fost geloasă pe ea .
— Ai dreptate. Am început să înţeleg acest lucru abia după ce totul fusese hotărât,
adică după ce mi-a dat încuviinţarea. Dar să nu mai vorbim de asta… Căsătoria nu s-a
încheiat fiindcă între timp Lidia a murit, dar poate ca nu s-ar fi încheiat chiar dacă ar fi
rămas în viaţă, pe maică-ta însă n-o las nici acum să vină la copil. Totul n-a fost decât un
episod în viaţa noastră. Dragul meu, de mult aştept să vii aici, de mult visez întâlnirea
noastră de astăzi. Ştii de când? Încă de acum doi ani visam că ai să vii încoace.
Mă privea drept în ochi, cu sinceritate şi cu nespusă căldură. L-am prins de mână:
— De ce ai zăbovit atâta? De ce nu m-ai chemat mai demult? O, de-ai şti câte s-au
întâmplat… şi câte puteau să nu se întâmple, dacă m-ai fi chemat la timp!…
În clipa aceea s-a adus samovarul, apoi pe neaşteptate a intrat şi Nastasia Egorovna cu
copilul adormit în braţe.
— Priveşte-l! m-a îndemnat Versilov. Eu îl iubesc şi de aceea am şi cerut să-l aducă
acum, ca să-l vezi şi tu. Poţi să-l duci înapoi Nastasia Egorovna. Aşază-te aici, lângă
samovar. Am să-mi închipui că noi doi am trăit întotdeauna împreună, fără să ne despărţim
vreodată, şi că ne-am petrecut toate serile împreună. Lasă-mă să te privesc, vino mai
aproape ca să te văd mai bine. Nici nu ştii cât mi-e de drag chipul tău! Cum mă străduiam
să mi-l închipui, când te aşteptam să vii de la Moscova. Mă întrebai de ce n-am trimis mai
demult după tine? Ai răbdare, poate că abia acum ai să înţelegi de ce.
— Cum se face că numai moartea bătrânului ţi-a dezlegat limba? Ciudat…
Deşi cuvintele mele fuseseră cam aspre, îl priveam totuşi cu dragoste. Vorbeam ca doi
prieteni, în înţelesul cel mai înalt şi mai deplin al acestui cuvânt. Mă adusese la el ca să-mi
explice, să-mi povestească ceva, să se dezvinovăţească. Dar între timp totul se lămurise,
fără să mai fie nevoie de nici o explicaţie, de nici o dezvinovăţire. Orice s-ar mai fi spus acum, ar fi fost de prisos, căci scopul fusese atins. Şi privirile noastre spuneau că amândoi
ştim acest lucru şi că suntem fericiţi.
— Nu moartea bătrânului e cauza, mi-a răspuns el, în orice caz nu este singura cauză,
a mai intervenit ceva care a contribuit la asta… Domnul să binecuvânteze această clipă şi
viaţa noastră acum şi de-a pururi. Dar hai să stăm e vorbă, dragul meu. Gândurile mi se tot
împrăştie, mă abat mereu din drum, încep să vorbesc de una şi mă pierd în o mie de
amănunte secundare. Aşa se întâmplă întotdeauna când ţi-e inima plină… Totuşi, hai să
stăm de vorbă, a venit momentul! Află băieţaşul meu, că de mult te-am îndrăgit. Se
rezemă de speteaza fotoliului şi mă privi încă o dată lung.
— Mi se pare atât de ciudat să te aud vorbind aşa! Nespus de ciudat! am îngânat cu
răsuflarea tăiată de atita fericire.
Şi atunci, îmi amintesc că faţa lui şi-a reluat pentru o clipă expresia obişnuită, tristă şi
totodată ironică, pe care o cunoşteam atât de bine. Apoi, după o clipa de şovăială, şi-a luat
inima în dinţi şi a început să vorbească.
— Judecă şi tu, Arkadi: ce aş fi putut să-ţi spun dacă te-aş fi chemat înainte? În
această întrebare e cuprins şi răspunsul meu.
— Cu alte cuvinte, vrei să spui că acum eşti soţul mamei şi tatăl meu, pe când
înainte… n-ai fi ştiut ce să-mi spui în privinţa situaţiei mele sociale, nu-i aşa?
— Nu numai asta n-aş fi putut să-ţi explic dragul meu, ar fi trebuit să trec sub tăcere
încă multe altele. Situaţia are şi unele aspecte atât de caraghioase şi înjositoare, încât totul
pare o farsă şi încă una ordinară, de bâlci. La urma urmei, cum era să ne înţelegem până
acum unul pe altul, când eu însumi m-am înţeles abia astăzi, da, azi la ora cinci după
masă, exact cu două ore înainte de moartea lui Makar Ivanovici. De ce ai rămas atât de
neplăcut surprins? Ai răbdare să-ţi explic faptele, căci ceea ce ţi-am spus e cât se poate de
motivat: rătăcirile şi căutările mele de o viaţă întreagă şi-au găsit brusc răspuns într-o zi
oarecare la ora cinci după masă! E de-a dreptul umilitor, nu-i aşa? Dacă numai cu câteva
zile înainte mi-ar fi spus cineva acest lucru, m-aş fi simţit jignit.
Îl ascultam într-adevăr uimit şi îndurerat, fiindcă iarăşi ieşea cu putere la iveală
vechiul fel de a fi al lui Versilov, care după toate mărturisirile din seara aceea, mă supăra
mai mult ca oricând. Deodată am exclamat:
— Doamne! Nu cumva ai primit vreun semn de la ea… la ora cinci?
M-a privit stăruitor şi vădit impresionat de exclamaţia mea, poate şi de expresia “de la
ea”.
— Ai să afli tot, îmi spuse el, zâmbind îngândurat. Fii pe pace, n-am de gând să-ţi
ascund ceea ce trebuie să ştii, doar de aceea te-am şi adus încoace, dar toate la timpul lor.
Vezi tu, dragul meu, eu ştiam de mult că, desigur, copiii noştri sunt frământaţi încă din
copilărie de situaţia lor familială şi se simt înjosiţi de imoralitatea părinţilor şi a mediului.
Încă de pe vremea când eram la şcoală am observat asemenea copii frământaţi şi pe atunci
credeam că se frământă numai fiindcă a încolţit prea de timpuriu invidia în sufletul lor. De
altfel, eram şi eu un copil destul de frământat, deşi… te rog să mă ierţi, dragul meu, sunt
teribil de distrat. Voiam numai să-ţi spun că în tot acest răstimp te-am urmărit cu multă
îngrijorare. Întotdeauna mi te-am închipuit ca pe unul dintre acei copii care de mici sunt conştienţi de valoarea lor şi de aceea se izolează de ceilalţi.. Şi eu sunt ca tine, nici mie nu
mi-a plăcut niciodată să am prieteni. Vai şi amar de aceşti copii care nu se pot bizui decât
pe puterile şi pe visele lor şi care prea de timpuriu năzuiesc pătimaş la desăvârşirea
morală, mai cu seamă din dorinţa de a se răzbuna, da, mai ales din sete de răzbunare. Dar
să lăsăm asta, dragul meu, văd că iar am luat-o razna… Şi înainte de a fi început să te
îndrăgesc, mă gândeam la tine şi-mi închipuiam visele tale de copil retras şi sălbatic… Dar
ajunge, drept să spun am şi uitat despre ce voiam să-ţi vorbesc! De altfel, tot trebuia să-ţi
fac odată şi odată aceste mărturisiri, dar înainte, până acum, ce-aş fi putut să-ţi spun?
Acum îţi simt privirea aţintită asupra mea şi ştiu că mă priveşte fiul meu, şi când te
gândeşti că nici ieri încă n-aş fi crezut ca voi sta vreodată de vorbă cu băiatul meu aşa cum
stau astăzi!
Era într-adevăr din ce în ce mai distrat şi totodată înduioşat.
— Acum când te-am găsit în sfârşit, nu va mai trebui să mă refugiez într-o lume
ireală, de vise! Sunt gata să merg cu dumneata până la capătul lumii! am strigat din suflet,
gata să-mi dau şi viaţa pentru el.
— Cu mine? Ţi-am spus doar că astăzi peregrinările mele au luat sfârşit, aşa că te-ai
trezit cam târziu, dragul meu. Astăzi se încheie ultimul act şi se lasă cortina, dar acest
ultim act s-a prelungit foarte mult. A început tare de mult, încă de atunci când am fugit
pentru ultima oară în străinătate. Află, dragul meu, că atunci am părăsit totul, chiar şi pe
maică-ta, şi i-am spus-o şi ei, trebuie să ştii acest lucru. I-am declarat atunci că plec pentru
totdeauna, că n-are să mă mai vadă niciodată, şi, ce-i mai grav, am uitat să-i las şi bani.
Nici la tine nu m-am gândit nici o clipă. Am plecat atunci hotărât să mă stabilesc undeva
în Europa şi să nu mă mai întorc niciodată, dragul meu. Aşadar, emigrasem.
— Voiai să-l urmezi pe Herzen
74
, să iei parte la propaganda din străinătate? Pesemne
că toată viaţa ai făcut parte dintr-o conspiraţie! am strigat eu, nemaiputându-mă stăpâni.
— Nu, dragul meu, n-am participat la nici o conspiraţie. Numai la gândul acesta au şi
început să-ţi scânteieze ochii; îmi plac izbucnirile tale de entuziasm, dragul meu. Nu, am
plecat de plictiseală. Mă apucase deodată un neastâmpăr şi un dor de schimbare. Era
nostalgia aceea specifică a nobilului rus — o explicaţie mai bună nu ţi-aş putea da.
Melancolie boierească şi nimic mai mult.
— Regretai iobăgia… te supăra eliberarea poporului? am îngăimat eu cu răsuflarea
tăiată.
— Desfiinţarea iobăgiei? Crezi că mă întrista chiar într-atât ştirbirea drepturilor mele
de moşier? Că n-am putut suporta eliberarea poporului? O, nu dragul meu, nu uita că noi
înşine l-am eliberat. Nu de amărăciune am emigrat, în perioada aceea eu fusesem
mijlocitor de pace şi m-am zbătut din răsputeri pentru înfăptuirea reformei. M-am zbătut
cu totul dezinteresat şi n-am plecat nici măcar din cauză că n-am fost răsplătit cum se
cuvine pentru liberalismul meu. Nici unuia dintre noi nu i s-a recunoscut vreun merit. Mă
refer bineînţeles, la cei cu vederile mele. Nu regretele ci mai curând mândria m-a făcut să
mă expatriez. Şi crede-mă, şi azi e foarte departe de mine gândul că a venit vremea să-mi
închei viaţa ca un modest cizmar; totuşi eram îndurerat. În Rusia mai trebuie să fie loc de
oameni ca mine, s-ar putea ca într-adevăr să nu rămână mai mulţi, dar şi atâţia sunt destui
pentru ca să nu piară ideea. Căci noi dragul meu, suntem purtătorii unei idei! Vezi tu, îţi spun toate astea cu nădejdea bizară ca să ai să alegi ceva din flecăreala mea dezlânată. Te-
am chemat la mine, fiindcă aşa m-a îndemnat inima: de mult îmi închipuiam cum am să-ţi
împărtăşesc ce am pe suflet… ţie şi numai ţie! Deşi, deşi…
— Ba nu, vorbeşte! am strigat eu. Văd pe faţa dumitale că iar eşti sincer… Spune,
când ai cutreierat Europa, ai simţit oare că renaşti? Dar în ce consta acea “melancolie
boierească”?
— Iartă-mă, dragul meu, dar încă n-am izbutit să te înţeleg. Mă întrebi dacă Europa
m-a ajutat să renasc? Dimpotrivă, m-am dus acolo ca s-o înmormântez.
— S-o înmormântezi? am întrebat eu mirat.
El îmi zâmbi.
— Dragă Arkadi, acum sufletul mi-e cuprins de duioşie şi de aceea gândurile mi s-au
tulburat. N-am să uit niciodată primele impresii pe care le-am cules în această călătorie
prin Europa. Mai trăisem şi înainte în străinătate, dar de astă dată erau vremuri
excepţionale şi apoi, niciodată nu plecasem într-acolo cu sufletul copleşit de atâta
tristeţe… şi de atâta dragoste. Să-ţi povestesc una din primele mele impresii de atunci, un
vis pe care l-am trăit atunci, un vis adevărat. S-a întâmplat încă în Germania. Plecasem
tocmai de la Dresda şi de distrat ce eram am trecut de staţia unde trebuia să schimb trenul
şi m-am pomenit că pornisem în cu totul altă direcţie decât aveam intenţia. Am fost dat jos
din tren în prima gară, era pe la ora două după amiază şi afară era o vreme minunată.
Nimerisem într-un mic orăşel nemţesc. Am fost îndrumat la un hotel, fiindcă aveam mult
de aşteptat: trenul următor sosea abia la unsprezece noaptea. Această încurcătură mi-a
facut chiar plăcere, fiindcă nu mă grăbeam să ajung undeva anume. Călătoream doar de
dragul călătoriei. Hotelul la care am tras era mic şi sărăcăcios, dar înecat în verdeaţă şi
înconjurat cu nenumărate ronduri de flori, după obiceiul din părţile acelea. Mi s-a dat o
cămăruţă strâmtă şi, cum fusesem toată noaptea pe drum, am adormit îndată după masă,
adică pe la ora patru.
Atunci am avut un vis foarte ciudat, cum nu mai avusesem niciodată. În Galeria din
Dresda există un tablou al lui Claude-Lorrain, care figurează în catalog sub titlul Acis şi
Galateea şi pe care l-am numit întotdeauna Veacul de aur, fără să ştiu nici eu de ce. Mai
văzusem tabloul şi înainte, dar cu trei zile în urmă, trecând prin Dresda, îl revăzusem. Şi
iată, tocmai acest tablou l-am şi visat, dar nu ca pe un tablou, ci ca pe o scenă care s-ar fi
petrecut aievea. N-aş putea să-ţi redau tot visul, ştiu numai că mă găseam în acelaşi decor
ca în tablou, parcă şi în aceeaşi epocă, undeva în arhipelagul grecesc, cu trei mii de ani în
urmă, talazuri albastre şi domoale, insule şi stânci, un ţărm plin de flori şi de verdeaţă,
toate scăldate în lumina de vrajă a soarelui care asfinţeşte maiestuos şi fascinant în zare —
o privelişte ca din basme, de o frumuseţe care nu încape în cuvinte. Peisajul acesta mi-a
amintit de leagănul civilizaţiei europene şi mi-a trezit în suflet o dragoste ca pentru locul
meu natal. Era raiul pe pământ, unde zeii coborau printre oameni şi se înrudeau cu ei… O,
ce oameni minunaţi trăiau acolo! Ei se deşteptau şi adormeau fericiţi şi nevinovaţi,
pajiştile şi crângurile răsunau de cântecele şi de strigătele lor vesele, marele prisos al
forţelor lor proaspete, neîncercate, se prefăcea în dragoste şi în bucurie simplă, curată.
Soarele îi scălda în lumina lui caldă, bucurându-se şi el de fiii săi minunaţi… Splendid vis,
măreaţă amăgire a omenirii! Epoca de aur e visul cel mai fantastic dintre toate câte le-a visat omenirea, şi totuşi, pentru el oamenii şi-au dat viaţa, lui şi-au închinat toate puterile,
pentru el au murit, au fost ucişi profeţii, fără el popoarele nu vor să trăiască şi nu pot nici
măcar să moară! Acelaşi lucru l-am simţit şi eu cât a durat acest vis; mai vedeam parcă în
faţa ochilor stâncile şi marea şi razele piezişe ale soarelui ce asfinţea, când m-am trezit şi
am deschis ochii împăienjeniţi de lacrimi. Şi-mi amintesc că erau lacrimi de bucurie. O
senzaţie de fericire pe care n-o încercasem niciodată, aproape dureroasă, îmi cuprindea
inima: era dragostea pentru toată omenirea. Afară se înserase, pe fereastra cămăruţei mele
străbătea printre ghivecele de flori de pe pervaz un mănunchi de raze piezişe care mă
învăluiau într-o lumină dulce. Şi iată, dragul meu că asfinţitul de soare din prima zi a
civilizaţiei europene pe care-l văzusem în vis, s-a transformat aievea, în clipa când m-am
trezit, în asfinţitul de soare al ultimei zile a civilizaţiei europene. Pe atunci, în Europa
răsunau parcă mai desluşit ca oricând clopotele de înmormântare. NU vorbesc numai de
război şi nici despre Tuileries, ştiam dinainte că totul se va preface, că mai devreme sau
mai târziu trebuie să se schimbe faţa bătrânei Europe, dar eu, ca rus şi ca european, nu
puteam admite acest lucru. Da, pe atunci ei s-au mărginit să ardă palatul Tuileries… O, fii
pe pace, ştiu că era “logic” să se întâmple aşa şi înţeleg prea bine că valul crescând al unei
idei nu poate fi zăgăzuit, şi totuşi eu, ca purtător al înaltului ideal rus de civilizaţie, nu
puteam să admit aceasta, fiindcă principiul suprem al gândirii ruse este să împace toate
ideile. Şi tocmai pentru că nimeni în lume n-ar fi fost pe atunci în stare să priceapă un
asemenea gând, de aceea şi cutreieram lumea singur. Nu vorbesc de mine ca persoană, ci
de mine ca reprezentant al gândirii ruse. Acolo războiul şi logica mergeau mână în mână,
fiindcă franţuzul se socotea numai franţuz, iar neamţul numai neamţ şi fiecare era mai
înverşunat decât în tot cursul istoriei sale; prin urmare, niciodată franţuzul n-a făcut atâta
rău Franţei, iar neamţul Germaniei, ca în vremea aceea. Pe atunci în toată Europa nu exista
nici un european! Afară de mine. Numai eu puteam să le spun în faţă incendiatorilor că
ceea ce au făcut la Tuileries a fost o greşeală, şi tot numai eu puteam să le spun
conservatorilor însetaţi de răzbunare că ceea ce s-a făcut la Tuileries a fost o crimă, chiar
dacă fapta lor îşi găsea o explicaţie logică. Şi asta numai fiindcă eu ca rus, eram singurul
european din Europa, şi nu era meritul meu ci al gândirii ruse. Şi aşa cutreieram oraş după
oraş dragul meu, rătăceam dintr-o ţară într-alta, ştiind bine că trebuie să tac şi să-mi văd de
drum. Totuşi eram foarte trist, fiindcă eu, băiete, fac parte din nobilime şi nu pot să n-o
respect. Mi se pare că râzi de mine?
— Nu, nu râd, i-am răspuns eu cu convingere, nu-mi vine de loc să râd: m-a zguduit
viziunea dumitale despre epoca de aur şi te rog să crezi că încep să înţeleg. Dar cel mai
mult mă bucură că te respecţi atât de mult. Ţin să-ţi declar acest lucru. Niciodată nu m-aş
fi aşteptat la asta din partea dumitale!
— Ţi-am mai spus cât de mult îmi plac exploziile tale de entuziasm, dragul meu, îmi
spuse el, zâmbind din nou de exclamaţia mea naivă şi, ridicându-se din fotoliu, începu să
se plimbe fără să-şi dea seama prin cameră. M-am ridicat şi eu. Apoi continuă să-mi
vorbească în felul său ciudat, care vădea totuşi o gândire adâncă şi pătrunzătoare.
— Da, băiete, îţi repet că nu pot să nu respect calitatea mea de nobil. La noi s-a creat
în decursul veacurilor un tip de om care reprezintă civilizaţia superioară cum nu găseşti în
lumea întreagă — tipul omulului care suferă pentru toată omenirea. Aceasta este o
trăsătură tipic rusească şi se întâlneşte doar în păturile superioare cele mai culte ale
poporului rus, din care fac şi eu parte, prin urmare posed şi eu şi sunt mândru de acest lucru, fiindcă tipul acesta de om reprezintă viitorul Rusiei. Poate că nu suntem decât o mie
de oameni, dar n-are a face dacă suntem mai mulţi sau mai puţini, important e că toată
Rusia a trăit până acum numai ca să producă această mână de oameni. Se vor găsi unii să
spună că e prea puţin, ba chiar să se revolte că forţele unui popor de atatea milioane s-au
cheltuit timp de veacuri numai ca să creeze această mie de oameni. După părerea mea,
însă, nu-i chiar atât de puţin.
Îl ascultam încordat. Acum ieşeau la iveală convingerile lui, firul conducător al
întregii lui vieţi. Această “mie de oameni” îi trăda mentalitatea, scoţând-o mai puternic în
relief decât orice discurs! Simţeam ca se arată atât de expansiv faţă de mine, fiindcă
intervenise ceva care-l tulbura nespus. Îmi vorbea cu atâta căldură şi fiindcă mă iubea,
totuşi adevărata pricină care l-a făcut să-şi deschidă deodată sufletul şi tocmai faţă de mine
mi-era încă necunoscută.
— M-am expatriat, urmă el, şi nu-mi părea rău de nimic din ceea ce lăsasem în urma
mea. Înainte de a pleca, făcusem pentru Rusia tot ce fusese în puterea mea, şi după aceea
am continuat s-o slujesc, dar într-un sens mai larg de astfel, i-am adus servicii cu mult mai
mari decât dacă m-aş fi mulţumit să fiu numai un rus, aşa după cum atunci franţuzul era
numai franţuz, iar neamţul — numai neamţ. În Europa nu se poate înţelege una ca asta.
Europa a creat până acum un tip nobil de francez, de englez, de german, fără să se
preocupe de tipul nobilului care-i va crea viitorul. S-ar părea că deocamdată acest lucru
nici n-o interesează. E şi de înţeles: noi suntem oameni liberi, iar ei nu. Pe atunci în toată
Europa, cu melancolia mea rusească, eram singurul om liber.
Vreau să-ţi atrag atenţia asupra unei ciudăţenii, dragul meu: fiecare franţuz e în stare
să se pună nu numai în slujba Franţei, dar şi a omenirii întregi, însă numai cu condiţia să
rămână cât mai franţuz, asta se referă în aceeaşi măsură la englez şi la neamţ. Singur rusul
a ajuns încă de pe acum, adică cu mult înainte de a face bilanţul general, să se simtă cu
atât mai rus, cu cât este mai european. Aceasta este cea mai caracteristică trăsătură
naţională care ne deosebeşte de toate celelalte popoare, pe care n-o găseşti la nici un alt
popor. Când mă găsesc în Franţa mă simt francez, între nemţi mă simt neamţ, când iau
contact cu vechea civilizaţie greacă mă simt grec, şi tocmai atunci sunt mai rus ca oricând.
Prin aceasta sunt un adevărat rus şi slujesc Rusia mai mult ca oricând, fiindcă devin
exponentul principiului fundamental al gândirii ruse. Eu sunt un pionier al acestei gândiri.
Chiar dacă am emigrat atunci, înseamnă oare că am părăsit Rusia? Nu, deoarece am
continuat s-o slujesc. Chiar dacă n-aş fi făcut nimic în Europa, chiar dacă am plecat numai
s-o colind (şi ştiam că numai de aceea plec), totuşi e destul că pretutindeni mă însoţea
concepţia mea, conştiinţa mea. Am dus cu mine acolo nostalgia mea de rus. O, nu m-a
înspăimântat sângele care se vărsa pe atunci, nici ceea ce s-a petrecut la Tuileries, ci tot
ceea ce trebuia să urmeze.
Au să se mai bată încă multă vreme între ei, fiindcă nemţii sunt încă prea nemţi,
francezii prea francezi şi încă nu şi-au dus rolul până la capăt. Până atunci pe mine mă
doare inima de tot ce se distruge. Un rus ţine tot atât de mult la Europa ca şi la Rusia,
fiecare piatră de acolo îi este dragă şi o preţuieşte. Europa a fost dintotdeauna patria
noastră, la fel ca şi Rusia, ba chiar mai mult! Nimeni nu poate iubi Rusia mai mult decât o
iubesc eu, totuşi niciodată nu m-a mustrat conştiinţa pentru că Veneţia, Roma, Parisul,
comorile ştiinţei şi artei lor şi toată istoria lor îmi sunt mai dragi decât Rusia. O, ruşilor le sunt nespus de scumpe aceste vechi monumente străine, aceste minuni ale unor vremi
apuse, aceste rămăşiţe ale unor miracole divine, da, nouă ele ne sunt chiar mai scumpe
decât lor! Pe ei îi frământa acum alte gânduri şi alte sentimente, aşa că au încetat să mai
pună preţ pe aceste pietre vechi… Acolo, conservatorii nu se luptă decât pentru existenţa
lor iar răzvrătiţii nu se zbat decât pentru o bucată de pâine. Singură Rusia nu trăieşte
pentru sine, ci pentru o idee, şi trebuie să recunoşti, dragul meu, cât de semnificativ e
faptul că de aproape o sută de ani Rusia pune interesele Europei mai presus de ale ei! În
Europa oamenii vor mai trebui să treacă însă prin chinuri îngrozitoare înainte de a realiza
împărăţia Domnului pe pământ.
Recunosc că-l ascultam foarte tulburat; chiar tonul cu care îmi vorbea mă
înspăimânta, nu mai spun că gândurile lui mă uimeau de-a dreptul. Aveam o spaimă
bolnăvicioasă de minciună. Deodată l-am întrerupt, spunându-i destul de tăios:
— Ai pomenit acum de împărăţia Domnului. Am auzit că în străinătate făceai
propagandă religioasă şi purtai lanţuri, e adevărat?
— Lanţurile mele n-au nici o legătură cu toate astea, îmi răspunse el, zâmbind. Pe
atunci nu propovăduiam încă nimic, deşi, ce-i drept, mă atrăgea credinţa lor. Pe atunci ei
se declarau atei… n-are a face că numai o mână de oameni o luaseră razna, principalul e
că se făcuse pasul hotărâtor. Şi aici m-am lovit iar de logica lor, iar logica îţi lasă
întotdeauna un gust amar. Eu crescusem într-o altă civilizaţie şi inima mea nu putea să
admită ingratitudinea cu care s-au lepădat de credinţa lor şi bulgării de noroi cu care o
împroşcau, mă înspăimânta trivialitatea procedeelor, brutalitatea lor. De altfel, realitatea e
întotdeauna brutală şi mirositoare, chiar când e vorba de o năzuinţă curată spre un ideal
înalt, ceea ce ar fi trebuit să fiu desigur, totuşi eu eram un alt tip de om: eu eram liber să
aleg pe când ei nu. De aceea şi sufeream, îi deplângeam pe ei şi vechea lor credinţă, şi
poate ai să crezi că exagerez, însă plângeam cu lacrimi adevărate.
— Chiar atât de puternică ţi-era credinţa în Dumnezeu? l-am întrebat eu cu îndoială.
— Dragul meu, întrebarea ta mi se pare de prisos. Admiţând chiar că nu eram prea
credincios, totuşi nu se putea ca ideea aceasta să nu mă frământe, nu puteam să nu mă
întreb adesea cum va trăi omul fără Dumnezeu şi dacă aceasta va fi vreodată cu putinţă.
Inima mea îmi răspundea că omul se poate lipsi de credinţă pentru o perioadă oarecare,
însă nu pentru totdeauna. Nici nu mă îndoiam că va veni o asemenea perioadă şi de câte
ori mă gândeam la ea îmi apărea în minte alt tablou…
— Care?
E drept că-mi mărturisise înainte că e fericit, desigur vorbea foarte exaltat, de aceea
nu iau ca atare multe din câte mi-a spus el atunci. Se înţelege că din respect pentru omul
acesta nu mă încumet să aştern pe hârtie tot ce am flecărit noi atunci, totuşi voi încerca să
redau măcar câteva trăsături ale ciudatului său portret sufletesc pe care cu greu i l-am
prins. Ceea ce mă frământa mai ales şi încă de multă vreme erau “lanţurile”, şi cum voiam
să lămuresc cu orice preţ această istorie, am stăruit asupra ei. În orice caz, câteva din
imaginile fantastice sau din ideile nespus de ciudate pe care mi le-a expus atunci mi s-au
întipărit pentru totdeauna în minte.
— Dragul meu uneori îmi închipui, începu el zâmbind îngândurat, că lupta a încetat şi
spiritele s-au potolit. După ce blestemele, huiduielile şi fluierăturile au luat sfârşit, s-a aşternut o perioadă de acalmie şi oamenii au rămas singuri, după cum au dorit, fiindcă
ideea măreaţă de pe vremuri i-a părăsit, marele izvor de forţă, care până atunci îi hrănea şi
îi încălzea s-a retras ca soarele acela maiestuos şi fascinant din tabloul lui Claude-Lorrain,
dar acest asfinţit prevestea sfârşitul omenirii. Şi atunci oamenii încă o dată au rămas
complet singuri şi se simt părăsiţi ca nişte copii orfani. Ştii, dragul meu băiat, n-am crezut
niciodată că oamenii sunt ingraţi şi proşti. Dacă ar rămâne fără ocrotire, oamenii s-ar
strânge laolaltă, s-ar lipi cât mai strâns şi mai drăgăstos unii de alţii, s-ar prinde de mâini,
fiindcă şi-ar da seama că nu se mai pot bizui decât unii pe alţii. Dacă ar disparea măreaţa
idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de dragoste care înainte se concentra
asupra aceluia care a întruchipat nemurirea s-ar revărsa atunci asupra naturii, asupra
universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de iarbă. Atunci oamenii ar începe să
iubească cu o dragoste fără margini pământul şi viaţa şi pe măsură ce şi-ar da seama cât de
trecătoare şi limitată e viaţa lor, ar iubi-o cu totul altfel decât înainte. Ei ar începe să
observe natura şi ar descoperi fenomene şi taine pe care înainte nici nu le bănuiau, fiindcă
atunci ar privi natura cu alţi ochi, aşa cum îşi priveşte un îndrăgostit iubita. Dimineaţa, de
cum s-ar trezi, s-ar grăbi să se îmbrăţişeze unii pe alţii, ar căuta să-şi arate cât mai multă
dragoste, fiindcă şi-ar da seama că zilele sunt scurte şi că asta e tot ce le rămâne. Ar munci
unii pentru alţii şi fiecare ar împărţi tuturor ceea ce a agonisit, fiindcă numai pe această
cale şi-ar găsi fericirea. Fiecare copil ar şti şi ar simţi că fiecare om de pe pământ îi este un
părinte. “Chiar dacă mâine îmi va veni sfârşitul, s-ar gândi orice om privind asfinţitul, nu-
mi pasă că mor, fiindcă după mine rămân ei toţi, iar după ei vor urma copiii lor,” şi gândul
acesta, că după tine rămân ceilalţi şi că vor continua să se iubească şi să se ajute unii pe
alţii ar înlocui speranţa unei regăsiri într-o viaţă viitoare. Oamenii s-ar grăbi să se iubească
pentru a înăbuşi marea tristeţe din sufletele lor. Fiecare ar fi mândru şi curajos când ar fi
vorba de el, dar grijuliu şi precaut când ar fi vorba de ceilalţi, fiecare ar tremura pentru
viaţa şi fericirea tuturor. Oamenii ar deveni duioşi unul faţă de altul, fără să se ruşineze de
duioşia lor, ca acum, s-ar alinta unii pe alţii ca nişte copii. Când s-ar întâlni, s-ar uita cu
adâncă simpatie şi înţelegere unii în ochii altora şi privirile lor ar fi pătrunse de dragoste şi
tristeţe.
Dragul meu, se întrerupse el deodată zâmbind, asta nu-i decât o fantasmagorie, şi încă
una cât se poate de neverosimilă, totuşi i-am reprezentat-o de nenumărate ori, fiindcă
astea-s gânduri care m-au urmărit toată viaţa. Nu-i vorba credinţa mea, că nu-s prea
credincios, sunt doar deist, adept al filozofiei deiste după cum presupun ca sunt o mie de
oameni dintre care fac parte, şi totuşi… totuşi e semnificativ că de fiecare dată meditaţiile
mele încheiau printr-o viziune ca aceea înfăţişată de Heine în Hristos pe Marea Baltică.
Viziunea aceasta mă obseda. Eu puteam să nu mi-l închipui până la urmă coborând printre
oamenii rămaşi fără ocrotire.Venea la ei cu mâinile întinse şi le spunea: “Cum aţi putut
uita de părintele vostru?” şi în clipa aceea de pe ochii tuturor se ridica parcă un văl şi
dintr-o dată răsuna imnul măreţ al unei noi învieri, al celei din urmă.
Dar să nu mai vorbim despre asta, dragul meu, cât despre “lanţuri”, asta nu-i decât o
prostie, aşa că n-ai de ce să te mai frămânţi. Ţin să-ţi mai spun ceva: ştii că eu sunt un om
destul de închis şi cumpătat la vorbă; dacă mi-am deschis sufletul acum, am făcut-o
fiindcă m-au năpădit fel de fel de sentimente şi mai ales fiindcă sunt cu tine, altcuiva nu
m-aş fi destăinuit niciodată. Am vrut să precizez ca să te liniştesc.
Eram de-a dreptul mişcat, îmi fusese teamă că este un mincinos, un farsor, dar teama mea se dovedise neîntemeiată, mă bucura mai cu seamă faptul că omul acesta, fără
îndoială, se zbuciumase şi suferise mult şi mai ales că era în stare să iubească cu adevărat,
şi asta m-a legat cel mai mult de el. I-am împărtăşit şi eu bucuria mea.
— Ştii, i-am spus deodată, mie mi se pare că trebuie să fi fost grozav de fericit pe
atunci, în ciuda melancoliei şi a zbuciumului, nu-i aşa?
El începu să râdă înveselit.
— Azi te dovedeşti mai perspicace ca oricând, constată el. Da, eram întradevăr fericit.
Şi apoi, cum aş fi putut să nu fiu nefericit, când trăiam într-o lume a viselor. Nu există om
mai liber şi mai frumos decat omul european din Rusia care colindă lumea, şi asta e
valabil pentru întreaga noastră categorie de o mie de aleşi, şi zău că nu glumesc, ţi-o spun
foarte serios. Crede-mă că n-aş fi schimbat zbuciumul, melancolia, visele mele pe nici o
altă fericire. În felul cesta am fost fericit toată viaţa, dragul meu. Şi fericirea asta m-a făcut
atunci să o îndrăgesc pentru prima oară cu adevărat pe maică-ta.
— Pentru prima oară? Cum aşa?
— Uite aşa. În timp ce rătăceam, mânat de vise şi năzuinţi, trist şi singur prin lume,
am simţit deodată că o iubesc mai mult ca oricând şi am trimis numaidecât după ea.
— Hai, povesteşte cum s-a întâmplat, vorbeşte-mi despre mama!
— Păi de aceea te-am şi chemat, spuse el zâmbind vesel. Ştii, la un moment dat m-am
şi temut ca nu cumva de dragul lui Herzen sau al aureolei de conspirator pe care mi-ai
atribuit-o, să-mi ierţi toată suferinţa pe care i-am pricinuit-o mamei…