ADOLESCENTUL

III

Luasem banii numai pentru că ţineam la prinţ. Dacă cineva ar pune cuvintele mele la
îndoială, aş putea să-l asigur că, cel puţin în clipa când am primit banii, eram ferm convins
că, dacă aş vrea, aş putea să fac rost de o sumă mult mai mare din altă parte. Aşadar, nu-i
primisem de nevoie, ci numai din delicateţe, ca să nu-l jignesc. Căci, din păcate, aşa
gândeam pe atunci! Şi totuşi, când am plecat de la el, simţeam parcă o piatră pe inimă. Mă
durea că-l văzusem atât de schimbat faţă de mine în dimineaţa aceea; niciodată nu avusese
o astfel de purtare, ca să nu mai vorbesc de atitudinea lui de-a dreptul duşmănoasă faţă de
Versilov. Desigur că şi Stebelkov trebuie să-l fi înfuriat grozav adineauri, dar totul a
început încă înainte de venirea lui. Ţin să repet că de câteva zile mi se păruse schimbat
faţă de cum fusese la început, dar nu în aşa hal — iată ce mă frământa îndeosebi.
Poate că l-a mai influenţat şi zvonul acela stupid în legătură cu baronul Bioring… Doar mă tulburase şi pe mine, totuşi… De fapt, pe atunci eram orbit de altceva, mai
strălucitor, de aceea şi treceam cu atâta uşurinţă peste multe, mă grăbeam să-mi întorc
ochii de la tot ce era neplăcut, întunecat şi să mi-i îndrept spre strălucire…
Era pe la amiază, nu se făcuse nici ora unu. M-am suit în trăsura lui Matvei al meu şi
de la prinţ m-am dus direct — nici n-o să credeţi la cine — la Stebelkov! Luasem această
hotărâre, fiindcă mă uimise nu atât prin vizita lui la prinţ (căruia îi făgăduise, de altfel, să
vină), ci prin faptul că acolo, când îmi făcuse cu ochiul, după obiceiul lui prost, părea să
aibă în vedere cu totul altceva decât m-aş fi aşteptat; în seara din ajun primisem prin poştă
o scrisorică de la el, destul de enigmatică, prin care mă ruga foarte mult să vin să-l văd
chiar în ziua următoare, între unu şi două, căci “e în măsură să-mi comunice nişte noutăţi
senzaţionale”. Ceea ce mă uimise în timpul vizitei la prinţ era tocmai faptul că nu făcuse
nici cea mai mică aluzie la această scrisoare. Ce secrete puteau exista între mine şi
Stebelkov? Până şi gândul acesta mi se părea caraghios, totuşi, ţinând seama de ceea ce se
petrecuse, în timp ce mă îndreptam spre locuinţa lui, eram destul de tulburat.
E drept că mai fusesem pe la el o dată, cu vreo două săptămâni în urmă, ca să-i cer
nişte bani împrumut. Şi cu toate că se arătase dispus să-mi dea, am plecat fără să-i iau, nici
eu nu prea ştiu de ce: poate fiindcă îmi bălmăjise ceva în doi peri, după obiceiullui, şi mă
temusem să nu fie vorba de cine ştie ce condiţii suspecte; şi, cum mă deprinsesem să-l iau
de sus de câte ori îl întâlneam la prinţ, i-am tăiat-o scurt, indignat la gândul că poate să-mi
pună astfel de condiţii, şi am plecat ţanţoş, cu toate că a alergat după mine până la uşă. Şi
de data aceea am luat de la prinţ banii de care aveam nevoie.
Locuia absolut singur şi pe picior mare într-o casă cu patru camere foarte frumoase,
elegant mobilate, ţinea un valet, o bucătăreasă şi o menajeră, de altfel, în vârstă. Am intrat
la el, furios.
— Ascultă stimabile, am început eu de la uşă, mai întâi cum de-ai îndrăznit să-mi
trimiţi o scrisoare? Nu sunt dispus să fac corespondenţă cu dumneata. Şi-apoi, de ce nu
mi-ai spus ce aveai de spus adineauri, la prinţ, ca să nu mai bat drumul până aici?
— Dar dumneata de ce ai tăcut chitic acolo? De ce nu m-ai întrebat? îmi răspunse el,
zâmbind până la urechi de satisfacţie.
— Fiindcă nu eu aveam ceva să-ţi spun, ci dumneata mie! am strigat eu, pierzându-mi
cumpătul.
— Dacă-i aşa, atunci de ce te-ai mai ostenit să vii până la mine? izbucni el, gata să
sară în sus de bucurie. I-am întors pe loc spatele şi am dat să plec, dar el m-a înşfăcat de
umăr.
— Nu te supăra, am glumit. E vorba de o chestiune foarte importantă, ai să vezi.
M-am aşezat, fiindcă, mărturisesc, eram foarte curios. Şedeam unul în faţa celuilalt,
pe cele două fotolii dinaintea unui birou mare. El îmi zâmbi şiret şi dădu să ridice un deget
după obiceiul său.
— Te rog, fără şiretlicuri şi fără degete ridicate, dar mai ales fără alegorii. Treci direct
la subiect, că de nu, plec numaidecât! am strigat eu, înfuriindu-mă iarăşi.
— Eşti cam… prea mândru! rosti el pe un ton de dojană, cu totul nepotrivit, aplecându-se spre mine şi ridicând din sprâncene, de i se adânciră toate cutele de pe
frunte.
— Aşa şi trebuie să se poarte omul cu dumneata.
— Dumneata… ai luat azi bani de la prinţ, trei sute de ruble. Bani am şi eu. Şi ai mei
te-ar costa mai puţin.
— De unde ştii că am luat bani de la prinţ? m-am mirat eu. Nu cumva ţi-a spus chiar
el?
— Ba da, chiar el mi-a spus; dar fii pe pace, mi-a spus-o numai în treacăt, fără să
vrea, fiindcă venise vorba. Fapt e că ştiu. Oricum, era mai bine să nu-i fi luat. Am sau n-
am dreptate?
— Bine, dar dumneata iei şapte piei de pe om! După câte am auzit, ceri nişte dobânzi
neîngăduite.
— Eu am Mont-de-piété, nu iau şapte piei. Bani nu dau decât prietenilor, ca să-i
servesc. Ceilalţi n-au ce căuta la Mont-de-piété…
Aşa-zisul Mont-de-piété era o casă de împrumut pe amanet ca oricare, pe numele
altuia, la o altă adresă, care îi aducea câştiguri mari.
— Şi unde mai pui că prietenilor le dau sume importante.
— Dar de unde până unde eşti dumneata chiar atât de prieten cu prinţul?
— Află că sunt, deşi… cam face pe nebunul. Dar cu mine nu-i merge.
— Se vede că-l ai la mână. Îţi datorează mult?
— De… e dator vândut.
— O să-ţi plătească. N-a primit moştenirea?!
— Moştenirea nu-i a lui; şi-apoi n-are numai datorii băneşti, mai are şi de alt fel. Şi
chiar dacă ar fi a lui, moştenirea nu le-ar acoperi pe toate. Dumitale însă îţi dau fără
dobândă.
— Tot în calitate de “prieten”? Prin ce-am meritat aceasta onoare? l-am întrebat eu,
râzând.
— Ai s-o meriţi.
Se aplecă iar spre mine şi dădu să ridice un deget.
— Stebelkov, dacă ridici degetul, să ştii că plec.
— Ascultă… ar putea să se însoare cu Anna Andreevna! spuse el pe neaşteptate,
făcându-mi cu ochiul şi zâmbind diabolic.
— Bagă de seamă, Stebelkov, te cam întreci cu măsura… cum îndrăzneşti să rosteşti
numele Annei Andreevna?!
— Stai, nu te supăra.
— Abia mă mai stăpânesc, îmi calc pe inimă ca să te ascult, şi o fac numai fiindcă
văd prea bine că urzeşti ceva şi vreau să aflu ce anume…. Dar ai grijă să nu-mi ies din sărite, Stebelkov!
— Nu te supăra şi nu te ţine atât de mândru cu mine. Lasă-ţi o clipă mândria la o
parte şi ascultă-mă. Pe urmă n-ai decât să ţi-o reiei. Cunoşti situaţia Annei Andreevna, nu-
i aşa? Ştii desigur şi faptul că… prinţul ar putea s-o ia de nevastă?…
— Am auzit fireşte, despre un asemenea proiect, ştiu tot; dar n-am vorbit niciodată cu
prinţul despre asta. După câte am aflat, ideea aceasta i s-a năzărit bătrânului prinţ
Sokolski, care nici acum nu-i tocmai teafăr; eu n-am vorbit însă niciodată de ea şi n-am
nici un amestec. După ce ţi-am spus toate astea, numai ca să ştii cum stai, îmi îngădui să te
întreb şi eu ceva: mai întâi, ce urmăreşti prin discuţia noastră? Şi apoi, e oare cu putinţă ca
prinţul să discute cu dumneata astfel de lucruri?
— Nu le discută el, nici pomeneală de asta, el nici nu catadicseşte măcar să asculte
când aduc vorba despre ele. Adineauri a şi strigat la mine.
— Cred şi eu. Şi pe bună dreptate.
— Moşul, adică prinţul Sokolski, are să-i dea o zestre grasă Annei Andreevna, fiindcă
a ştiut să i se vâre sub piele. Dacă ar lua-o, tânărul prinţ Sokolski ar putea să-mi dea toţi
banii înapoi, şi în afară de datoriile băneşti ar fi în stare să le achite şi pe celelalte. Sunt
convins că are să le plătească pe toate! Acum însă, n-are cu ce.
— Bine, dar ce amestec am eu în toate astea, ce nevoie ai de mine?
— Cum să n-am? Mi-ai putea fi de mare folos, fiindcă îi cunoşti pe toţi, eşti de-al lor
şi poţi afla orice.
— Ei drăcie!… Ce să aflu?
— Bunăoară, dacă prinţul vrea, dacă Anna Andreevna e şi ea de acord, dacă nu s-a
răzgândit bătrânul. Ţin să aflu precis.
— Cum îndrăzneşti să-mi propui mie să fiu spionul dumitale, şi încă pentru bani?! am
sărit eu în sus de indignare.
— Stai puţin, nu te înfierbânta. Lasă mândria la o parte; încă cinci minute şi am
terminat.
Mă sili să mă aşez iar. Era vădit că nici nu se sinchiseşte de izbucnirile mele; totuşi,
m-am hotărât să-l ascult până la capăt.
— Trebuie să aflu curând, cât mai curând, fiindcă… fiindcă în curând va fi poate prea
târziu. Ai văzut cum a înghiţit adineauri hapul, când a pomenit ofiţerul despre zvonul că
Ahmakova se mărită cu baronul?
Îmi dădeam seama că era înjositor să-l mai ascult, dar nu mai izbuteam să-mi înfrâng
curiozitatea.
— Ascultă, om de nimic ce eşti, l-am întrerupt eu tăios, dacă stau şi te ascult şi-ţi
îngădui să vorbeşti despre asemenea oameni, ba încă îţi şi răspund, să nu-ţi închipui că o
fac cumva fiindcă ţi-aş recunoaşte vreun drept. Vreau să văd numai ce potlogărie pui la
cale… Întâi şi-ntâi ce poate spera prinţul de la Katerina Nikolaevna?
— Nimic, dar de înfuriat tot se înfurie.
— Nu-i adevărat.
— Ba se înfurie. Se vede că Ahmakova o fi zis “pas”, aşa că el n-a mai putut dubla
miza. Acum nu i-a mai rămas decât Anna Andreevna. Sunt gata să-ţi dau două mii de
ruble… fără dobândă şi fără poliţă.
După această ofertă, se lăsă pe spate cu un aer important şi îşi holbă ochii la mine.
— Văd că porţi haine de la croitorul de lux de pe Bolşaia Millionnaia, asta costă bani
nu glumă, şi crede-mă, e mai avantajos să iei de la mine decât de la el. Îţi dau şi mai mult
de două mii.
— Dar pentru ce? De ce dracii …
Am bătut cu piciorul în pământ. El s-a aplecat spre mine şi mi-a spus insinuant:
— Pentru ca să nu-mi încurci socotelile.
— Eu oricum n-am de gând să mă amestec! am strigat.
— Sunt convins că ştii să taci. Şi asta-i bine.
— Nu am nevoie de aprobarea dumitale! Şi eu aş dori din tot sufletul să se realizeze
acest lucru, dar socotesc că n-am căderea să mă amestec, că ar fi o necuviinţă din partea
mea.
— Chiar aşa, o necuviinţă! Ei vezi, ei vezi?! exclamă el, ridicând un deget.
— Ce să văd?
— Că-i o necuviinţă… De! începu el deodată să râdă, înţeleg, înţeleg prea bine că mai
ales dumitale nu ţi-ar şedea bine, dar… cel puţin sper că n-ai să fii o piedică? şi-mi făcu
din nou cu ochiul, de astă dată mai neruşinat, mai batjocoritor şi mai josnic ca oricând.
Era limpede că mă socoteşte capabil de o josnicie, că se bizuie chiar pe josnicia
mea…. totuşi nu-mi dădeam seama ce anume aşteaptă de la mine.
— Păi şi Anna Andreevna e sora dumitale, mă rog, rosti el cu tâlc.
— Cum îndrăzneşti să vorbeşti despre asta? în general, nu-ţi permit să pomeneşti de
Anna Andreevna.
— Lasă mândria şi mai ţine-ţi firea un minut! Ascultă, când o pune mâna pe bani,
prinţul va avea grijă de toţi, spuse Stebelkov apăsat, de toţi, mă înţelegi? De toţi.
— Nu cumva îţi închipui că am să primesc bani de la el?
— Dar azi cum primeşti?
— Iau dintr-ai mei.
— Dintr-ai dumitale? Cum aşa?
— Din banii lui Versilov, doar prinţul îi datorează douăzeci de mii.
— Lui Versilov îi datorează, nu dumitale.
— Versilov e tatăl meu.
— Nu, dumneata te numeşti Dolgoruki, nu Versilov.
— N-are nici o importanţă! Într-adevăr, pe atunci aşa judecam! În sinea mea ştiam că
are importanţă, doar nu eram atât de prost, totuşi aşa judecam, şi tot din “delicateţe”.
Ajunge! am strigat eu. Nu pricep ce vrei de la mine. Cum ai îndrăznit să mă chemi pentru
asemenea fleacuri?
— Într-adevăr nu înţelegi? Nu cumva te prefaci? spuse Stebelkov rar şi apăsat,
zâmbind neîncrezător şi privindu-mă cu stăruinţă.
— Zău că nu pricep nimic!
— Îţi repet că el poate face un rost tuturor, auzi, tuturor. Cu condiţia să nu-l împiedici
şi să nu-l influenţezi…
— Pesemne că ai înnebunit?! Ce-i tot dai zor într-una cu “toţi”? Poate vrei să spui că
o să-l căpătuiască şi pe Versilov?
— De ce te gândeşti numai la dumneata şi la Versilov?… Trebuie să mai ţii seama şi
de alţii. Doar şi Anna Andreevna ţi-e soră, ca şi Lizaveta Makarovna!
M-am holbat, nedumerit, la el. Deodată, am surprins în privirea lui mârşavă o licărire
de milă faţă de mine:
— Dacă nu înţelegi, cu atât mai bine! Sunt foarte bucuros, sunt încântat că nu
înţelegi! E foarte lăudabil din partea dumitale… dacă într-adevăr nu înţelegi.
Mi-am ieşit cu totul din sărite:
— Dracu să te ia cu palavrele dumitale, descreieratule! i-am strigat, luându-mi
pălăria.
— Astea nu-s palavre! Ei, primeşti? Nu te grăbi să pleci, că tot ai să te întorci.
— Te înşeli! l-am repezit eu şi am ieşit pe uşă.
— Ba ai să te întorci, şi atunci… atunci o să vorbim altfel. O să discutăm, pe legea
mea. Două mii, ţine minte!
Eram atât de scârbit şi de tulburat de mârşăvia acestui individ, încât am scuipat de
câteva ori şi m-am silit să nu mă mai gândesc la el. Ideea că prinţul a putut vorbi cu el
despre mine şi despre banii pe care mi-i dăduse mă împungea ca un ac în inimă. “Azi am
să câştig la cărţi şi am să i-i dau imediat”, mi-am zis eu, ca şi cum ar fi fost vorba de ceva
sigur.
Oricât de încâlcit ar fi gândit şi s-ar fi exprimat Stebelkov, mie îmi apărea limpede că
este un ticălos sadea şi mai ales că nu se poate să nu fi pus la cale vreo potlogărie. Numai
că pe atunci n-aveam răgazul să cercetez asemenea potlogării şi de aci mi se şi trăgea
orbul găinilor. M-am uitat, neliniştit, la ceas, dar nu se făcuse nici ora două, aşadar, aveam
timp să mai fac o vizită, altfel, de tulburat ce eram, mi-aş fi pierdut minţile până la ora trei.
Am pornit deci la sora mea Anna Andreevna Versilova. Mă împrietenisem cu ea la
bătrânul meu prinţ, şi anume în timpul bolii acestuia. Acum mă şi mustra cugetul că de
trei, patru zile nu mai fusesem pe la el. Noroc că în ultima vreme prinţul căpătase o
deosebită slăbiciune pentru Anna Andreevna, despre care-mi vorbise ca despre îngerul lui
păzitor. Era adevărat că planul de a o mărita cu prinţul Serghei Petrovici pornise din capul
bătrânului, care mi-l şi împărtăşise de câteva ori, bineînţeles în taină. La rândul meu i l-am dezvăluit lui Versilov deoarece observasem de mult că, spre deosebire de alte chestiuni
importante care-l lăsau atât de rece, faţă de întâlnirile mele cu Anna Andreevna şi de tot ce
o privea manifesta întotdeauna un interes deosebit. Cu acest prilej, Versilov a mormăit că
Anna Andreevna e destul de deşteaptă ca să se poată lipsi de sfaturile altora într-o
problemă atât de delicată. Stebelkov avea fără îndoială dreptate când susţinea că bătrânul
o va înzestra, dar cu ce drept spera să tragă el foloase de aici? Când plecase de la prinţul
Serghei, acesta îi strigase că nu se teme câtuşi de puţin de el, ceea ce mă făcea să bănuiesc
că în birou Stebelkov îi vorbise despre Anna Andreevna; şi mie mi-ar fi sărit ţandăra să fi
fost în locul lui.
De la un timp începusem să mă duc destul de des la Anna Andreevna. Dar de fiecare
dată se întâmpla un lucru ciudat: deşi ea mă poftea întotdeauna, stabilind şi ora când să
vin, când intram pe uşă, cu toate că eram aşteptat, se prefăcea negreşit că e surprinsă şi
tulburată de vizita mea; observasem de la început această ciudăţenie, totuşi mă simţeam
din ce în ce mai legat de ea. Locuia la bunica ei, Fanariotova, care o crescuse şi o
întreţinea {Versilov nu le dădea nici un ban), dar situaţia ei în casă era cu totul alta decât a
fetelor sărace ţinute de milă de către o boieroaică bogată, aşa cum descrie bunăoară Puşkin
în Dama de pică relaţiile dintre bătrâna contesă şi nepoata ei Liza. Anna Andreevna trăia
ea însăşi ca o contesă. Deşi locuia în aceeaşi casă şi la acelaşi etaj cu familia Fanariotov,
ocupa un apartament complet separat, compus din două camere, aşa încât, de câte ori mă
duceam pe la ea, nu întâlneam nici un alt membru al familiei. Era liberă să primească pe
cine voia şi să-şi petreacă timpul după bunul ei plac. E drept că împlinise douăzeci şi doi
de ani. În ultimul an, încetase aproape să mai iasă în lume, deşi Fanariotova nu era
zgârcită şi nu precupeţea nimic pentru nepoata ei, pe care o iubea nespus de mult, după
câte am auzit. Ceea ce-mi plăcea mie la Anna Andreevna era tocmai că se îmbrăca foarte
modest şi niciodată nu trândăvea, întotdeauna o găseai citind sau lucrând. Avea o
înfăţişare foarte sobră, aproape de călugăriţă, care mă încânta. Era tăcută din fire, dar când
vorbea, spunea lucruri gândite şi mai ales ştia să asculte, ceea ce eu n-am ştiut niciodată.
Când îi spuneam că, deşi n-are nici o trăsătură comună cu Versilov, totuşi aduce grozav cu
el, roşea totdeauna uşor. De altfel, roşea des şi brusc, dar numai foarte uşor —
particularitate care mă fermeca. Faţă de ea nu-mi îngăduiam niciodată să-l numesc pe
Versilov altfel decât Andrei Petrovici, pentru că aşa mi se părea firesc. Îmi dădeam prea
bine seama că, în general, familia Fanariotov trebuie să se ruşineze de Versilov; ajunsesem
la această concluzie judecând numai după Anna Andreevna, deşi nici măcar nu ştiu dacă
“se ruşinau” în adevăratul înţeles al cuvântului sau se simţeau numai stingheriţi. Uneori
vorbeam cu ea şi despre prinţul Serghei Petrovici şi aveam impresia că mă ascultă cu mare
atenţie şi cu deosebit interes, dar de fiecare dată eu eram acela care aduceam vorba despre
prinţ, ea nu încercase niciodată să mă descoasă. Despre o eventuală căsătorie a lor n-am
îndrăznit să-i pomenesc, deşi mă simţeam adesea ispitit s-o fac, fiindcă şi mie mi-ar fi
plăcut într-o oarecare măsură să se realizeze acest plan. Când intram la ea, îmi pierea ca
prin farmec curajul de a vorbi despre o mulţime de lucruri, şi totuşi mă simţeam grozav de
bine acolo. Mă mai încânta şi faptul că era foarte cultă, citea mult, cu mult mai mult decât
mine, şi chiar cărţi serioase.
Prima oară mă poftise ea însăşi. De pe atunci îmi dădeam seama că uneori trăgea
poate nădejde să afle câte ceva de la mine. O, pe vremea aceea, oricine putea să afle orice
de la mine! “N-are a face, îmi ziceam eu, dar nu numai pentru asta mă pofteşte la ea”; într-un cuvânt, eram chiar mulţumit că-i pot fi de folos şi… când eram împreună, aveam
întotdeauna impresia că stau cu sora mea, deşi nu pomenisem niciodată, printr-un cuvânt
sau măcar printr-o aluzie, că suntem rude, ca şi cum nici n-am fi ştiut acest lucru. Ea se
purta în aşa fel, încât mi se părea cu neputinţă să aduc vorba despre legăturile dintre noi, şi
mărturisesc, când o priveam, îmi trecea uneori prin minte un gând absurd: poate că nici nu
ştie că suntem fraţi.
În ziua aceea am găsit-o la ea pe Liza, ceea ce m-a mirat grozav. Ştiam prea bine că
ele se întâlneau şi înainte, se cunoscuseră cu prilejul “copilaşului”. Despre acest capriciu
al Annei Andreevna, atât de mândră şi de pudică, de a vedea copilul, şi despre întâlnirea
mea cu Liza, voi povesti poate mai târziu, dacă va fi locul.Totuşi nu m-aş fi aşteptat ca
Anna Andreevna s-o poftească vreodată pe Liza la ea. De aceea am şi rămas atât de plăcut
surprins văzând-o acolo, deşi, fireşte, m-am ferit s-o arăt. Am salutat-o ca de obicei pe
Anna Andreevna, i-am strâns cu căldură mâna Lizei şi m-am aşezat lângă ea. Amândouă
erau preocupate de o problemă foarte serioasă. Pe masă şi pe genunchii lor era întinsă o
costisitoare rochie de seară de-a Annei Andreevna, care se învechise, mai precis fusese
purtată de trei ori, şi pe care ar fi dorit s-o prefacă. Cum Liza avea mult gust şi era mare
“meşteră” în lucruri de-astea, se întruniseră într-un fel de consiliu solemn, şi acum
dezbăteau această problemă cu o gravitate de “femei savante”. Mi-am adus aminte de
impresiile lui Versilov din copilărie şi am izbucnit în râs; oricum, eram într-o dispoziţie
excelentă.
— Văd că azi eşti foarte vesel şi îmi face plăcere, rosti Anna Andreevna serios şi
răspicat.
Avea un glas grav şi sonor de contralto, dar, de obicei, şi-l tempera, vorbind încet,
calm, cu un zâmbet aproape imperceptibil pe faţa ei palidă, plecându-şi uşor genele lungi.
— Întreab-o pe Liza ce plăcere e să stai cu mine când nu sunt vesel, i-am răspuns eu
voios.
— Poate că Anna Andreevna a şi avut prilejul să constate singură, mă zădărî Liza cu
un zâmbet poznaş.
Draga de ea! De-aş fi ştiut ce se petrecea atunci în sufletul ei!
— Ce mai faci? mă întrebă Anna Andreevna. (Trebuie să spun că ea însăşi mă rugase
să vin în ziua aceea la ea.)
— Stau şi mă întreb: de ce oare îmi place mai mult să te găsesc citind decât lucrând?
Zău că nu te prinde de loc lucrul de mână! În privinţa asta semăn cu Andrei Petrovici.
— Tot nu te-ai hotărât încă să intri la universitate?
— Îţi sunt foarte recunoscător că n-ai uitat discuţiile noastre; înseamnă că te gândeşti
câteodată la mine. Dar… cu privire la universitate încă n-am luat o hotărâre. Apoi, mai am
şi alte planuri.
— Mai bine zis are un secret, preciza Liza.
— Lasă glumele, Liza. Un om inteligent îmi spunea de curând că toată mişcarea
noastră progresistă din ultimii douăzeci de ani a dovedit în primul rând că suntem de o
incultură crasă. Desigur că această situaţie se datoreşte în bună măsură şi universităţilor noastre.
— Asta trebuie s-o fi spus tata; ai luat adesea obiceiul să repeţi ideile lui, constată
Liza.
— Vorbeşti, Liza, de parcă nu mă crezi în stare să gândesc cu capul meu.
— În ziua de astăzi nu strică să asculţi părerile oamenilor inteligenţi şi să le reţii,
încercă Anna Andreevna să-mi ia apărarea.
— Ai dreptate, Anna Andreevna, am încuviinţat eu cu însufleţire. Acela care nu se
gândeşte la momentul prin care trece astăzi Rusia nu este un adevărat cetăţean! Eu privesc
Rusia dintr-un punct de vedere care poate să pară ciudat. Noi am supravieţuit invaziei
tătarilor şi robiei de două secole care i-a urmat, fiindcă ne-am deprins probabil cu
amândouă. Acum am căpătat libertatea; vom şti oare să-i facem faţă? Vom fi în stare să ne
deprindem tot aşa de uşor cu ea? Iată întrebarea!
Liza aruncă o privire Annei Andreevna, care-şi plecă numaidecât ochii, prefăcându-se
că ar căuta ceva; am văzut că Liza se stăpâneşte cu greu şi când privirile noastre s-au
întâlnit, fără să vrem, a pufnit în râs, ceea ce m-a înfuriat.
— Eşti nesuferită, Liza!
— Iartă-mă! îmi spuse ea aproape cu tristeţe, încetând brusc să râdă. Dumnezeu ştie
ce se petrece în capul meu…
Glasul îi tremura de parcă era gata să izbucnească în plâns. M-am ruşinat grozav, i-
am luat mâna şi i-am sărutat-o din toată inima.
— Ai un suflet foarte bun, zise Anna Andreevna cu blândeţe, în timp ce sărutam
mâna Lizei.
— Ceea ce mă bucură mai mult decât orice, Liza, e că te văd, în sfârşit, râzând, i-am
spus eu. Poate n-ai să crezi, Anna Andreevna, dar în ultimele zile, de câte ori am întalnit-
o, mă întâmpina cu o privire ciudat de neliniştită, de parcă m-ar fi întrebat: “N-ai aflat
vreo veste rea? Totul e-n regulă?” Zău că nu ştiu ce se petrece cu ea…
Anna Andreevna o privi lung şi pătrunzător. Liza lăsă ochii în jos. De altfel, îmi
dădeam acum seama că ele se cunosc cu mult mai bine, mai de aproape decât aş fi putut
bănui când am intrat, şi gândul acesta mă bucură.
— Ai spus adineauri că am un suflet bun; nici nu-ţi închipui cât de mult mă schimb în
bine la dumneata şi cât de bine mă simt aici, Anna Andreevna, i-am mărturisit eu cu
căldură.
— Mă bucur că-mi spui asta tocmai acum, îmi răspunse ea cu tâlc.
Recunosc că ea nu-mi pomenise niciodată de viaţa mea destrăbălată, despre vâltoarea
în care mă lăsasem târât, deşi ştiam că aflase despre toate, şi nu numai atât: căuta să se şi
informeze discret, de câte ori avea prilejul. Aşadar, abia acum îmi făcea pentru prima oară
o aluzie şi de aceea am îndrăgit-o şi mai tare.
— Cum îi mai merge bolnavului nostru? am întrebat-o.
— O, cu mult mai bine, a şi început să iasă din casă, ieri şi azi s-a plimbat cu trăsura. Va să zică, nici azi n-ai trecut pe la el. De-ai şti cu câtă nerăbdare te aşteaptă!
— Mă simt vinovat faţă de el, deşi nu cred să-mi ducă prea mult dorul, de vreme ce
dumneata te duci atât de des să-l vezi. E un trădător. Acum toată dragostea lui se îndreaptă
spre dumneata, pe mine m-a şi uitat.
Ea se încruntă, probabil fiindcă gluma mea i se păruse trivială.
— Am fost azi dimineaţă la prinţul Serghei Petrovici. am mormăit eu, şi acolo…
Fiindcă veni vorba, Liza, tu ai trecut adineauri pe la Daria Onisimovna?
— Da, am fost la ea, îmi răspunse ea scurt fără să ridice ochii. Parcă ştiam că te duci
în fiecare zi la prinţ, de când e bolnav? mă întrebă ea deodată, poate numai ca să zică
ceva.
— De dus mă duc eu, numai că nu ajung la el, am spus eu, zâmbind cu subînţeles.
Cum intru în casă, o iau la stânga.
— Până şi bătrânul prinţ a observat cât de des te duci pe la Katerina Nikolaevna. Mi-a
spus-o chiar aseară râzând, zise Anna Andreevna.
— De ce a râs? Ce-i de râs aici?
— A glumit. Îl cunoşti idoar. Dimpotrivă, a susţinut că o femeie tânără şi atât de
frumoasă nu poate stârni decât indignare şi mânie în sufletul unui tânăr de vârsta dumitale,
adăugă Anna Andreevna, izbucnind în râs.
— Ia te uită… să ştii că a brodit-o foarte bine! am strigat eu. Dar tare mi-e teamă că
astea-s cuvintele dumitale, nu ale lui.
— De ce? Află că te înşeli.
— Dar ce te faci dacă frumoasa doamnă îl va lua în seamă pe acest tânăr, cu toate că
nu-i nimic de capul lui, că stă îmbufnat într-un colţ, tocmai fiindcă se ştie atât de “mic” şi
într-o bună zi îl va prefera mulţimii de admiratori care o înconjoară? am întrebat eu pe
neaşteptate cu obrăznicie şi sfidare, deşi îmi zvâcnea inima.
— Atunci ai să te pierzi cu totul în faţa ei, zise Liza, râzând.
— Eu să mă pierd?! am exclamat. Da de unde! Sunt convins că n-am să mă pierd.
Dacă o femeie va încerca să mă înfrunte, o voi sili să mă urmeze. Cine îmi stă în cale o
păţeşte cu mine…
Mult mai târziu, aducându-şi aminte despre această scenă, Liza mi-a spus în treacăt că
am rostit ultimele cuvinte cu un aer foarte ciudat, grav şi parcă preocupat, dar în acelaşi
timp “atât de caraghios”, încât era cu neputinţă să “nu-ţi stârnească râsul”; chiar aşa
trebuie să fi fost, căci Anna Andreevna a izbucnit iar în râs.
— Râzi, râzi de mine! am exclamat eu încântat, fiindcă toată această discuţie şi tonul
ei îmi plăceau grozav. Dar dumitale nu ţi-o iau în nume de rău, dimpotrivă, îmi face
plăcere. Ce frumos râzi, Anna Andreevna! Am băgat de seamă că stai tăcută şi serioasă şi
deodată izbucneşti în râs, cu totul pe neaşteptate, nimeni n-ar fi putut bănui cu o clipă
înainte că îţi vine a râde. Am cunoscut la Moscova o doamnă pe care îmi plăcea s-o
privesc de departe: era aproape la fel de frumoasă ca dumneata, dar nu ştia să râdă tot atât
de frumos; când râdea, faţa ei, atrăgătoare ca a dumitale, îşi pierdea tot farmecul. Dumneata însă devii şi mai încântătoare… datorită tocmai acestui contrast… De mult
voiam să ţi-o mărturisesc.
Când am spus că doamna aceea “era la fel de frumoasă” ca ea, am recurs la un
vicleşug: m-am prefăcut că vorbele mi-au scăpat fără să vreau, fiindcă ştiam prea bine că
un compliment care “îţi scapă fără să vrei”, e mai preţuit decât unul oricât de dibaci ticluit.
Şi cu toate că Anna Andreevna a roşit, eram convins că-i făcuse plăcere. Unde mai pui că
nici nu cunoscusem vreodată la Moscova vreo astfel de doamnă şi că scornisem totul
anume ca s-o laud pe Anna Andreevna şi să-i fac o plăcere.
— S-ar putea crede că într-adevăr în ultimul timp te găseşti sub influenţa unei femei
frumoase, glumi ea cu un zâmbet fermecător.
Parcă pluteam de fericire… Mă simţeam chiar ispitit să le dezvălui ceva… dar m-am
stăpânit.
— Şi când te gândeşti cât de puţin a trecut de când vorbeai cu atâta duşmănie despre
Katerina Nikolaevna.
— Dacă am vorbit urât despre ea, m-am repezit eu cu înflăcărare, asta se datoreşte
numai calomniei infame despre faptul că ea l-ar duşmăni pe Andrei Petrovici. Calomnia
aceasta era un tăiş îndreptat şi împotriva lui, care cică ar fi iubit-o, ar fi cerut-o în căsătorie
şi aşa mai departe — tot felul de năzbâtii. Pe socoteala ei s-au mai răspândit şi alte
scorneli, tot atât de monstruoase, bunăoară că ea, încă de pe vremea când îi trăia soţul, i-ar
fi făgăduit, chipurile, prinţului Serghei Petrovici să se mărite cu el după ce va rămâne
văduvă şi că pe urmă cică nu s-a ţinut de cuvânt. Dar eu ştiu de la oameni demni de
încredere că nici vorbă nu putea fi de asta, că totul n-a fost decât o glumă. O dată, pe când
se găseau în străinătate, într-un moment de veselie, ea a glumit într-adevăr, spunându-i
prinţului o vorbă în doi peri: “poate odată şi odată”; dar cine ia în serios un cuvânt aruncat
într-o doară? Eu ştiu prea bine că prinţul, în ceea ce-l priveşte, nu-i poate cere să ţină o
asemenea făgăduială şi nici n-are de gând s-o facă, am adăugat eu, dându-mi seama că mă
cam luase gura pe dinainte. După cum se pare, prinţul are cu totul alte intenţii, am insinuat
eu CU şiretenie. Azi dimineaţă, l-am auzit pe Naşciokin spunându-i că pesemne Katerina
Nikolaevna se căsătoreşte cu baronul Bioring şi vă asigur că a primit această veste cu toată
seninătatea — credeţi-mă.
— Naşciokin a fost la el? întrebă deodată Anna Andreevna pe un ton grav şi oarecum
mirat.
— Da, fireşte; pare un domn foarte simandicos.
— Şi Naşciokin i-a vorbit despre căsătoria ei cu Bioring? întrebă Anna Andreevna cu
un interes vădit.
— Nu despre căsătorie, ci despre zvonul care circulă despre o eventuală căsătorie
între ei; a spus că aşa se vorbeşte în societate; eu unul sunt sigur că nu-s decât palavre.
Anna Andreevna căzu pe gânduri şi îşi văzu mai departe cu râvnă de lucru.
— Eu ţin foarte mult la prinţul Serghei Petrovici, am declarat eu pe neaşteptate, cu
avânt. Fără îndoială că are şi cusururi, după cum ţi-am mai spus, unele idei fixe, dar până
şi cusururile lui dovedesc nobleţe sufletească, nu-i aşa? Azi, bunăoară, era cât pe aci să ne certăm din pricina unei asemenea idei: el e convins că pentru a avea dreptul să vorbeşti
despre cinste, trebuie să fii tu însuţi un om cinstit, că altfel ceea ce spui e minciună.
Dumitale ţi se pare logică o astfel de afirmaţie? Şi totuşi ea dovedeşte înalta lui concepţie
despre cinste, despre datorie, despre dreptate. Nu-i aşa?… Ah, Doamne, cât o fi ceasul?
am strigat eu deodată, când am dat cu ochii de pendula de pe cămin.
— Trei fără zece, spuse ea liniştit, aruncând o privire spre ceas.
Tot timpul cât vorbisem despre prinţ mă ascultase cu ochii plecaţi şi cu un zâmbet
şiret şi totodată încântător; doar îşi dădea seama cu ce scop îl lăudam atâta. Liza mă
ascultase şi ea aplecată peste lucru, dar de mult nu se mai amestecase în discuţie. Am sărit
ca ars.
— Trebuia să te duci undeva şi ai întârziat?
— Da… nu… de fapt, era cât pe aci să întârzii. Am plecat. Dar înainte vreau să-ţi mai
spun ceva, Anna Andreevna, fiindcă azi nu mă pot opri să nu-ţi fac anumite mărturisiri!
Trebuie să-ţi destăinui că nu o dată te-am binecuvântat pentru bunătatea şi delicateţea cu
care m-ai poftit să vin pe la dumneata… Faptul că te-am cunoscut a avut o influenţă
covârşitoare asupra mea. În preajma dumitale parcă mi se purifică sufletul şi de fiecare
dată plec de aici mai bun decât sunt de obicei. Crede-mă că aşa este. Când suntem
împreună nu numai că nu pot vorbi despre lucruri urâte, dar nu sunt capabil nici de un
gând urât. Toate lucrurile rele şi urâte dispar în prezenţa dumitale, şi chiar dacă vreodată
îmi trece vreunul prin cap, mă ruşinez numaidecât de el şi în sinea mea roşesc şi am
remuşcări. Ţin să mai ştii că m-a bucurat nespus că am întâlnit-o azi pe soră-mea aici. În
purtarea dumitale văd atâta nobleţe sufletească… atâta prietenie, într-un cuvânt te porţi
atât de frăţeşte, dacă-mi îngădui să sparg gheaţa dintre noi, încât eu…
În timp ce vorbeam, ea s-a ridicat de pe scaun, îmbujorindu-se din ce în ce mai tare la
faţă; deodată păru să se sperie, pesemne fiindcă depăşisem anumite limite pe care ar fi
trebuit să le respect, şi mă întrerupse brusc:
— Te rog să mă crezi că preţuiesc din toată inima sentimentele dumitale… Le
ghicisem şi fără să mi le spui… şi încă de mult…
Se opri tulburată şi îmi strânse mâna. Deodată, Liza mă trase pe furiş de mânecă. Mi-
am luat rămas bun şi am plecat, dar Liza a fugit după mine şi m-a ajuns în camera de
alături.
— De ce m-ai tras de mânecă, Liza? am întrebat-o.
— E rea, vicleană, şi nu merită… Te momeşte încoace ca te tragă de limbă, îmi şopti
ea repede, tremurând de ciudă. Faţa ei nu avusese niciodată o expresie atât de răutăcioasă.
— Liza, ce ţi s-a năzărit? Cum poţi vorbi aşa despre o fiinţă atât de încântătoare?
— Bine, atunci eu sunt o ticăloasă!
— Ce-i cu tine?
— Sunt o nemernică. Poate că într-adevăr ea este o fiinţă încântătoare, iar eu o
ticăloasă. Acum ajunge, lasă astea! Ascultă: mama ar vrea să te roage ceva, “dar nu
îndrăzneşte să ţi-o spună”, după cum mi-a mărturisit chiar ea. Dragul meu Arkadi, nu mai juca cărţi! Te implor, scumpul meu… Şi mama de asemenea…
— Ştiu Liza că aşa ar trebui, dar… ştiu că dau dovadă de o slăbiciune
dezgustătoare… totuşi… nu fi îngrijorată, astea-s fleacuri! Vezi tu, m-am înglodat în
datorii ca un prost şi vreau să câştig numai ca să mi le pot plăti. Sper că voi izbuti, fiindcă
dacă am jucat până acum nesăbuit, la întâmplare, ca un descreierat, de acum înainte am să
tremur pentru fiecare rublă… Dacă n-am sa câştig, să nu-mi spui pe nume! Crede-mă, nu
este o pasiune puternică, nu-i nimic serios, e doar o toană trecătoare! Am destulă voinţă ca
să mă pot opri când vreau. Cum îmi plătesc datoriile, am să mă întorc definitiv la voi,
spune-i şi mamei că n-am să vă mai părăsesc o clipă.
— Când te gândeşti cât de scump te-au costat cele trei sute de ruble de azi!
— Tu de unde ştii? am tresărit eu.
— Daria Onisimovna a auzit tot…
Dar în clipa aceea Liza m-a împins brusc după o draperie şi amândoi ne-am trezit
într-un fel de “marchiză”, adică într-o mică încăpere semicirculară, cu geamuri de jur
împrejur. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc, când, deodată, am auzit un glas cunoscut,
zornăit de pinteni şi nişte paşi pe care i-am identificat numaidecât.
— Prinţul Serioja! am şoptit.
— El e, îmi răspunse ea tot în şoaptă.
— De ce te-ai speriat atât de tare?
— Aşa, nu vreau cu nici un preţ să mă găsească aici…
— Tiens! Nu cumva îţi dă târcoale? am întrebat-o, zâmbind ironic. Dacă-i aşa, îl învăţ
eu minte! Unde te duci?
— Hai să plecăm. Vin cu tine.
— Cum, fără să-ţi iei rămas bun de la ea?
— Ba mi-am luat. Haina mea e în vestibul.
Am plecat împreună. Pe scară mi-a fulgerat deodată ceva prin minte:
— Ştii, Liza, mi se pare că a venit s-o ceară în căsătorie!
— Da de unde… Nici prin gând nu-i trece… rosti ea rar şi apăsat, fără să ridice
glasul.
— Vezi tu Liza, cu toate că m-am certat azi cu el, de ce ţi-aş ascunde-o, de vreme ce
tot ai aflat, zău că-l iubesc sincer şi-i doresc din toată inima s-o ia de nevastă. De altfel,
ne-am împăcat numaidecât. Când omul e fericit devine foarte bun şi îngăduitor… Ştii, e
capabil de multe sentimente frumoase… şi de omenie… Chiar dacă deocamdată nu sunt
prea evidente, sunt sigur că, dacă ar încăpea pe mâna unei fete energice şi inteligente ca
Versilova, ar deveni un om minunat şi ar fi fericit. Din păcate, mă grăbesc… dacă ai veni
cu mine în sanie o bucată de drum ţi-aş mai povesti multe…
— Nu, du-te singur. N-avem acelaşi drum. Vii să iei azi masa la noi?
— Vin, vin sigur, doar ţi-am făgăduit. Ascultă, Liza: o lichea, pe scurt un individ cât se poate de dezgustător, anume Stebelkov, dacă ai auzit de el, exercită o presiune
îngrozitoare asupra lui din pricina unor poliţe… Pe scurt, îl are la mână şi-l strânge cu uşa,
aşa că e silit să primească soluţia înjositoare pe care i-o impune şi s-o ceară pe Anna
Andreevna de nevastă. Altă ieşire nici nu are. Cred că ar trebui s-o punem şi pe ea la
curent cu situaţia, deşi ar fi o prostie, fiindcă această căsătorie ar rezolva totul. Dar tu ce
zici, ea are să primească ori nu?
— La revedere, mă grăbesc, îmi tăie Liza vorba, şi în privirea pe care mi-o aruncă în
treacăt am desluşit atâta ură, încât am strigat îngrozit:
— Liza, ce ai, draga mea?
— Cu tine n-am nimic. Doar atâta te rog, să nu mai joci…
— Ah, vorbeşti de cărţi? Bine, n-am să mai joc.
— Adineauri ai spus “când omul e fericit”, aşadar eşti foarte fericit?
— Foarte fericit, Liza. Grozav de fericit! Doamne, s-a făcut ora trei, ba a şi trecut…
La revedere, Lizocika, scumpa mea. Spune şi tu, pot lăsa o femeie să mă aştepte? Ar fi de
neiertat!
— Aşadar, ai o întâlnire? spuse Liza, străduindu-se să zâmbească, dar buzele îi erau
palide şi tremurau.
— Lasă-mă să-ţi sărut mânuţa, are să-mi aducă noroc.
— Nu, mâna mea nu poate să-ţi aducă noroc! Dimpotrivă!
Se depărta repede. Nu atât cuvintele ei m-au îngrozit, cât seriozitatea şi convingerea
cu care le-a strigat. M-am grăbit să mă urc în sanie. Da, da tocmai din pricina acestei
“fericiri” eram pe atunci orb ca o cârtiţă şi în afară de mine nu vedeam şi nu înţelegeam
nimic.