ADOLESCENTUL

II

În dimineaţa aceea de cincisprezece noiembrie l-am găsit la “prinţul Serioja”. Chiar
eu restabilisem legătura între ei, dar şi fără mine aveau destule puncte comune (mă refer la întâmplările din străinătate ş.a.m.d.). Şi apoi, prinţul îi dăduse cuvântul de onoare să-i
restituie măcar o treime din moştenire, adică cel puţin douăzeci de mii de ruble. Îmi aduc
aminte cât de ciudat mi s-a părut că vrea să-i restituie doar o treime şi nu jumătate, dar am
tăcut. Prinţul a făcut această făgăduială de la sine, fără ca Versilov să fi adus vreodată
vorba despre asta, fără cea mai mică aluzie din partea lui; prinţul s-a repezit singur cu
propunerea, iar Versilov a primit-o în tăcere, dar mai târziu nu i-a amintit niciodată de ea,
prefăcându-se chiar că o uitase. Menţionez în treacăt că la început prinţul era fermecat de
Versilov, mai ales de felul lui de a vorbi, era de-a dreptul entuziasmat şi mi-a mărturisit-o
de câteva ori. Când era singur cu mine, spunea despre sine cu indignare, aproape cu
deznădejde că este “îngrozitor de incult, că a păşit pe un drum cu totul greşit!” O, pe
atunci eram atât de buni prieteni!… Până şi lui Versilov mă străduisem atunci să i-l prezint
pe prinţ într-o lumină cât mai favorabilă, tăgăduindu-i cusururile, deşi le cunoşteam;
Versilov însă tăcea sau zâmbea.
— Chiar dacă are cusururi, are cel puţin tot atâtea calităţi! am strigat eu o dată, pe
când mă aflam între patru ochi cu Versilov.
— Doamne, cum îl mai ridici în slava cerului! începu ei să râdă.
— Cu ce? m-am mirat eu.
— Auzi, tot atâtea calităţi! Păi dacă ar avea tot atâtea calităţi câte defecte, ar fi un
sfânt!
Dar, fireşte, din asta nu puteam să deduc părerea lui. În general, pe atunci se ferea să
vorbească despre prinţ, ca de altfel despre toate problemele importante, dar parcă mai ales
despre prinţ. Încă de pe atunci bănuiam că se duce la prinţ şi fără mine şi că sunt în
legături foarte strânse, ceea ce nu mă supăra de fel. Nu eram gelos nici de faptul că
Versilov vorbea cu el cu mult mai serios decât cu mine, ca să zic aşa, cu mult mai
substanţial, şi nici nu-şi îngăduia să fie atât de ironic, dar pe atunci eram atât de fericit,
încât îmi făcea plăcere până şi acest lucru. Mai socoteam că are o scuză şi fiindcă prinţul
era cam mărginit şi de aceea îi plăceau formulările precise, iar unele glume nu le înţelegea
de fel. Dar iată că de la un timp începuse parcă să se emancipeze, chiar şi sentimentele lui
faţă de Versilov se schimbară parcă, ceea ce nu putea să-i scape unui om atât de sensibil ca
el. Ţin să subliniez că pe vremea aceea prinţul se schimbase şi faţă de mine, ba chiar
destul de vădit: din prietenia noastră, aproape înflăcărată de la început, nu mai rămăsese
decât aparenţele, nişte forme goale. Totuşi, continuam să mă duc la el; de altfel, nici nu
văd cum aş fi putut să nu mă duc, o dată intrat în vârtej. O, cât de naiv, cât de neştiutor
eram pe atunci! Oare e cu putinţă ca atâta stângăcie şi atâtea umilinţe să se tragă numai din
naivitate, din prostia tinereţii?! Eu primeam de la el bani şi credeam că n-are nici o
importanţă, că e foarte normal. Deşi n-a fost chiar aşa: ştiam şi atunci că nu e de loc
normal, şi totuşi îi luam fără să mă gândesc prea mult. Însă nu pentru bani mă duceam la
el, deşi aveam o nevoie grozavă de bani. Ştiam că nu de dragul banilor mă duc, totuşi îmi
dădeam seama că în fiecare zi mă duc după bani. Dar trăiam ca într-un vârtej şi apoi, pe
atunci, sufletul meu era stăpânit de cu totul altceva, mai bine zis vrăjit!
Când am intrat în ziua aceea, pe la ora unsprezece, la prinţ, l-am găsit acolo pe
Versilov, care tocmai îşi încheia o tiradă lungă; el şedea, iar prinţul asculta, plimbându-se
prin cameră. Părea să fie destul de tulburat, ceea ce i se întâmpla mai totdeauna când stătea de vorbă cu Versilov. Prinţul era o fire extrem de impresionabilă, credul până la
naivitate, şi de aceea îl priveam de sus în multe împrejurări. Totuşi, de câteva zile — repet
— observasem la el un soi de ironie răutăcioasă. Când dădu cu ochii de mine, se opri şi
faţa i se crispă. În sinea mea ştiam cărei pricini i se datora tulburarea lui din dimineaţa
aceea, totuşi, nu m-aş fi aşteptat să i se schimonosească faţa. Aflasem că are o seamă de
neplăceri, dar, din păcate, nu cunoşteam decât a zecea parte din ele, pe celelalte mi le
ascunsese cu grijă. Mă găseam deci într-o situaţie penibilă şi stupidă, mai ales că adesea
mă străduiam să-l mângâi, îl plictiseam cu sfaturile şi chiar îl luam peste picior cu un aer
de superioritate, socotindu-l slab de înger, de vreme ce se pierde cu firea din pricina unor
“asemenea fleacuri”. El nu-mi răspundea, dar e cu neputinţă să nu mă fi urât îngrozitor în
acele clipe, văzând cum calc în străchini, fără să bănuiesc măcar ceva. Şi Dumnezeu mi-e
martor că îmi scăpase tocmai esenţialul!
Totuşi, mi-a întins politicos mâna, iar Versilov m-a salutat dând din cap, fără să se
întrerupă din vorbă. Eu m-am tolănit pe o canapea. Ce apucături aveam pe atunci, cât de
necuviincios mă purtam! Ba mai şi forţam nota, îi tratam prietenii cu atâta familiaritate de
parcă i-aş fi cunoscut de când lumea… O, dacă ar fi cu putinţă s-o iau de la început, acum
aş şti să mă port. Trebuie să mai adaug ceva ca să nu uit: prinţul locuia tot acolo, dar acum
ocupa aproape toată casa, fiindcă proprietara ei, Stolbeeva, plecase din nou.
I-am găsit discutând despre nobilime. În treacăt fie zis, problema aceasta îl frământa
uneori foarte mult pe prinţ, cu toate că făcea atâta caz de ideile lui progresiste, şi chiar
presupun că de aici i s-au tras multe rele în viaţă: cum ţinea grozav la titlul lui de prinţ şi
în acelaşi timp era sărac lipit, toată viaţa lui a cheltuit nebuneşte, dintr-o falsă mândrie, şi
s-a înglodat în datorii. Versilov i-a dat de câteva ori a înţelege că nu în asta constă
nobleţea, căutând să-i sădească în inimă o concepţie mai înaltă despre ea: dar, până la
urmă, prinţul a început să se şi supere că i se dau lecţii. Pesemne că acelaşi lucru se
întâmplase şi în dimineaţa aceea, dar eu venisem către sfârşit. La început, cuvintele lui
Versilov mi s-au părut retrograde, dar, pe măsură ce vorbea, mi-am schimbat părerea.
— Cuvântul onoare e sinonim cu “datorie”, spuse el (eu nu redau decât cuvinte şi
numai în măsura în care îmi aduc aminte). Când statul se află în mâinile păturii
aristocratice, ţara este puternică. Pătura aristocratică are întotdeauna onoarea ei şi
concepţia ei despre onoare, care poate să fie şi greşită, dar aproape întotdeauna serveşte
drept factor de coeziune şi întăreşte ţara, ceea ce-i folositor din punct de vedere moral, dar
mai ales politic. În schimb, această situaţie este apăsătoare pentru robi, adică pentru toţi
cei care nu fac parte din această pătură. Pentru ca ei să nu se simtă apăsaţi, li se dau
anumite drepturi. Aşa s-a făcut la noi în Rusia şi e foarte bine. Totuşi, ţinând seama de
toate experienţele de până acum (adică din Europa), egalitatea drepturilor a adus după sine
scăderea simţului onoarei şi implicit al datoriei. Egoismul a înlocuit vechea concepţie,
care era un factor de unificare, şi totul s-a fărâmiţat în libertatea indivizilor. Cei eliberaţi,
rămaşi fără o idee unitară, au pierdut orice legătură de natură superioară, aşa încât până la
urmă au încetat să-şi apere până şi libertatea care li s-a acordat. Dar nobilimea rusă s-a
deosebit întotdeauna de cea europeană. Nobilimea noastră, chiar şi acum, după ce şi-a
pierdut drepturile, ar putea rămâne pătura dominantă, în calitate de păstrător al tradiţiilor
de onoare, cultură, ştiinţă şi al unei concepţii superioare, dar ceea ce este mai important,
fără să se mai izoleze într-o castă închisă, care ar duce la moartea acestei concepţii. De
fapt, porţile nobilimii sunt deschise la noi de prea multă vreme, acum, însă, e timpul să le deschidem definitiv. De azi înainte, fiecare faptă eroică pusă în sujba onoarei, a ştiinţei şi a
ţării trebuie să dea fiecărui om dreptul de a pătrunde în pătura aristocratică. Pe această
cale, pătura dominantă se va preface de la sine într-o comunitate alcătuită din cei mai buni
oameni în înţelesul cel mai strict şi mai adevărat, nu în vechiul înţeles de castă
privilegiată. Numai în această formă nouă, mai bine zis reînnoită, s-ar putea menţine
pătura noastră. Prinţul râse sarcastic.
— Dar ce se mai alege atunci din nobilime? După proiectul dumitale, nobilimea s-ar
transforma într-un fel de lojă masonică.
Repet că prinţul era nemaipomenit de incult. De ciudă, am şi început să mă foiesc pe
divan, deşi nu eram întru totul de acord cu părerea lui Versilov. De altfel, a înţeles şi el
prea bine că prinţul îşi arată colţii.
— Nu ştiu în ce sens te-ai referit la francmasonerie, îi răspunse el. Şi apoi, dacă până
şi un prinţ rus respinge această idee, înseamnă că e încă prematură, atâta tot. De ce ar fi cu
neputinţă ca principiul onoarei şi al culturii să fie singurele criterii după care oricine ar
putea pătrunde în pătura dominantă, deschisă tuturor şi mereu înnoită? Dacă această idee
mai dăinuie în câteva capete, oricât de puţine, înseamnă că ea n-a pierit cu desăvârşire, ci
continuă să lumineze ca o flăcăruie în beznă.
— Văd că-ţi place grozav să foloseşti expresii ca “idee superioară”, “principiu înalt”,
“idee unitară” şi aşa mai departe. Tare aş vrea să ştiu ce înţelegi dumneata, la drept
vorbind, prin “idee superioară”.
— Zău că nu ştiu ce să-ţi răspund la asta, dragul meu prinţ, spuse Versilov, zâmbind
cu ironie subtilă. Dacă ţi-aş mărturisi că nici eu nu sunt în stare să-mi răspund, ar fi mai
adevărat. O idee sau un principiu superior e de cele mai multe ori un sentiment pe care
câteodată nu-l poţi defini decât după foarte multă vreme. Ştiu numai că întotdeauna a fost
chintesenţa vieţii, a generat noul, şi nu pe plan abstract ori ireal, ci, dimpotrivă, a
îmbogăţit viaţa şi a înfrumuseţat-o, aşa încât ideea superioară care a determinat această
schimbare în bine s-a dovedit absolut necesară, în ciuda multora, fireşte.
— De ce în ciuda multora?
— Fiindcă ideile sunt o povară destul de plictisitoare, fără ele viaţa e mai veselă şi
mai uşoară.
Prinţul înghiţi hapul.
— Dar ce înţelegi dumneata prin “chintesenţa vieţii”? (Era vădit că se înfuriase.)
— Nici asta n-aş putea să ţi-o explic, mon prince; ştiu numai că trebuie să fie ceva
grozav de simplu, de obişnuit şi de evident, de care te izbeşti zi de zi, clipă de clipă — un
lucru atât de simplu, încât nici nu ne vine a crede că poate fi aşa. Tocmai de aceea trecem
pe lângă el de mii de ani fără să-l ştim şi fără să-l luăm în seamă.
— Voiam numai să-ţi spun că a privi nobilimea ca dumneata înseamnă a-i tăgădui
existenţa, susţinu prinţul.
— Dacă ţii neapărat să precizăm, atunci poate că la noi n-a existat niciodată o
nobilime.
— Totul mi se pare îngrozitor de încâlcit şi de confuz. După mine, când susţii o idee
trebuie s-o şi dezvolţi…
Prinţul îşi încreţi fruntea şi aruncă o privire spre pendulă.Versilov se ridică şi-şi luă
pălăria:
— S-o dezvolţi? zise el. Nu, e mai bine să te laşi păgubaş, şi apoi asta-i meteahna
mea, să vorbesc în aforisme. De altfel, mai am încă o ciudăţenie: de câte ori încerc să
dezvolt o idee în care cred, până la urmă încetez şi eu să mai cred în ea; mi-e teamă că s-ar
putea să păţesc aşa şi de data asta. La revedere, dragul meu prinţ. Te rog să mă ierţi că la
dumneata flecăresc întotdeauna neîngăduit de mult.
Plecă numaidecât; deşi prinţul l-a condus politicos, eu m-am simţit jignit.
— Nu înţeleg de ce te burzuluieşti dumneata?! izbucni el deodată, fără să se uite la
mine, îndreptându-se spre birou.
— Cum să nu mă burzuluiesc, i-am răspuns eu cu glasul tremurând de mânie, când
văd la dumneata o atât de ciudată schimbare de atitudine faţă de mine şi chiar faţă de
Versilov, aşa că… Desigur, primele afirmaţii ale lui Versilov puteau să pară cam
retrograde, dar pe urmă s-a văzut că nu era aşa. Dumneata pur şi simplu nu l-ai înţeles şi
de aceea…
— Eu pur şi simplu nu vreau să mă dăscălească oricine ca pe un băieţandru! mi-o
reteză el, aproape înfuriat.
— Retrage-ţi cuvintele…
— Te rog, fă-mi plăcerea şi renunţă la gesturi teatrale. Ştiu prea bine că ceea ce fac
este o infamie, că sunt o mână spartă, un cartofor, poate şi un hoţ… da, un hoţ, fiindcă
pierd la cărţi banii familiei mele. Totuşi, nu permit nimănui să mă judece. Nu vreau şi nu
admit să fiu judecat. Nu recunosc alt judecător în afara conştiinţei mele. Şi apoi, ce rost
avea să vorbească în doi peri; dacă avea să-mi spună ceva, să mi-o fi spus pe şleau, nu să
mă prostească cu pilde, cu predici încâlcite! Şi apoi, ca cineva să aibă dreptul de a-mi face
morală, trebuie să fie el însuşi un om cinstit…
— Mai întâi, eu n-am asistat de la început la discuţie, aşa că nu ştiu despre ce a fost
vorba, iar în al doilea rând, dă-mi voie să te întreb ce te face să crezi că Versilov ar fi
necinstit?
— Destul, isprăveşte, te rog. Ieri mi-ai cerut trei sute de ruble. Poftim…
Puse banii pe masă, în faţa mea, apoi se aşeză pe un fotoliu şi se lăsă, nervos, pe
spate, picior peste picior. L-am privit, stingherit.
— Nu ştiu ce să fac… am bâiguit eu, deşi eu ţi i-am cerut… deşi am mare nevoie de
bani, acum, totuşi tonul dumitale…
— Nu lua în seamă tonul meu. Dacă am fost prea brutal, te rog să mă ierţi. Crede-mă
că mi-e gândul la altceva, la lucruri mai serioase. Am primit o scrisoare de la Moscova,
prin care mi se anunţă că fratele meu Saşa, un copil, după cum ştii, a murit acum patru zile
şi că starea tatălui meu, care, după cum ştii de asemenea, e paralizat de doi ani, s-a
înrăutăţit, că nu mai poate vorbi şi nu recunoaşte pe nimeni. Ai mei s-au bucurat că datorită acelei moşteniri îl vor putea duce în străinătate, dar, după cum scrie doctorul, nu
mai are decât cel mult două săptămâni de trăit. Aşadar, din toată familia noastră nu rămâne
decât mama, soră-mea şi cu mine, deci sunt aproape singur… Într-un cuvânt sunt singurul
urmaş… Moştenirea aceea poate că era mai bine să nici n-o fi căpătat! În sfârşit, iată ce
voiam să-ţi comunic: din moştenire i-am făgăduit lui Andrei Petrovici minimum douăzeci
de mii de ruble… dar închipuieşte-ţi că, din pricina formalităţilor, n-am putut să mă ţin de
cuvânt până în ziua de azi. Mai mult, eu… adică noi… mai bine zis taică-meu nici n-a
intrat încă în posesia moşiei. Unde mai pui că în ultimele trei săptămâni am pierdut o
mulţime de bani la cărţi, şi ticălosul ăla de Stebelkov ia nişte dobânzi… Acum ţi-am dat
aproape ultimii bani.
— O, dragul meu, dacă-i aşa…
— Nu de aceea ţi-am spus, nici prin gând nu mi-a trecut, Stebelkov trebuie să-mi
aducă azi ceva bani şi deocamdată o să-mi ajungă. Dar dracu ştie ce se petrece în capul lui
Stebelkov! L-am implorat să-mi facă rost de zece mii, ca să-i pot da măcar atât lui Andrei
Petrovici. De când i-am promis să-i cedez o treime din moştenire, nu mai am linişte, mă
chinui îngrozitor. I-am dat cuvântul şi trebuie să mi-l ţin, şi-ţi jur că aş face orice ca să
scap măcar de această datorie. Nici nu-ţi închipui cum mă apasă datoriile, mă strivesc! Şi
apoi, legătura asta copleşitoare… Mi-e greu să mă şi întâlnesc cu Andrei Petrovici, nu
îndrăznesc să mă uit în ochii lui… De ce abuzează de situaţie?
— Prin ce abuzează? m-am oprit eu înlemnit în faţa lui. Ţi-a făcut vreodată măcar o
aluzie?
— O, nu, şi preţuiesc acest lucru, dar las’ că-mi fac eu destule iluzii. În sfârşit… mă
înglodez din ce în ce mai tare… Stebelkov ăsta…
— Linişteşte-te, dragul meu, te rog; văd că pe măsură ce vorbeşti eşti din ce în ce mai
tulburat. Şi, la urma urmei, totul poate să fie doar o nălucire. O, şi eu m-am lăsat târât în
vâltoare şi nu mi-o iert, este o ticăloşie din partea mea. Ştiu însă că este trecătoare şi…
dacă aş izbuti să câştig o anumită sumă… dar ia spune, îţi datorez două mii cinci sute,
inclusiv cele trei sute de azi, nu-i aşa?
— Dacă nu mă înşel, nu ţi i-am cerut, spuse prinţul, râzând sarcastic.
— Spui că vrei să-i dai lui Versilov zece mii. Dacă eu primesc acum bani, datoria mea
se scade, bineînţeles, din cele douăzeci de mii ale lui Versilov, altfel nici nu mă gândesc.
Totuşi, am să ţi-i restitui chiar eu, cu siguranţă… Dar, ia spune, nu-ţi închipui cumva că
Versilov vine la dumneata pentru bani?
— Mi-ar fi mai uşor dacă ar veni la mine pentru bani, rosti prinţul printre dinţi
zâmbind enigmatic.
— Vorbeai adineauri de nu ştiu ce legătură copleşitoare; dacă te-ai gândit cumva la
Versilov şi la mine, zău că mă simt jignit. Mi-amintesc că la urmă ai şi spus: “de ce nu este
el însuşi aşa cum îi învaţă pe alţii să fie”. Iată raţionamentul dumitale! Mai întâi, dă-mi
voie să-ţi spun că nu este logic, fiindcă el, oricum ar fi, are totuşi dreptul să predice
adevărul… Şi, la urma urmei, ce vorbă mai e şi asta predică? De altfel, te-am mai auzit
numindu-l “profetul”. Ia spune, dumneata l-ai poreclit la Ems “profetul muierilor”?
— Nu, nu eu.
— Stebelkov mi-a spus că dumneata.
— A minţit. Eu nu mă pricep să dau oamenilor porecle batjocoritoare, dar atunci când
cineva predică altora să fie cinstiţi, să înceapă prin a fi el însuşi — iată logica mea,
indiferent dacă ţi se pare greşită ori nu. Aşa înţeleg eu şi aşa este drept. Şi nimeni, auzi,
nimeni să nu îndrăznească să vină să mă judece chiar în casa mea şi să mă ia la rost, ca pe
un copil! Ajunge! strigă el, oprindu-mă printr-un gest să-i răspund… Ah, în sfârşit!
Tocmai intra pe uşă Stebelkov.
Era la fel ca prima oară: tot atât de sclivisit, umbla tot atât de ţanţoş, cu pieptul scos
în afară, se holba tot atât de stupid la tine şi, cum îşi închipuia cu singuranţă că excelează
prin viclenie, era încântat la culme de sine însuşi. De astă dată, când intră, îşi roti ochii
într-un mod ciudat şi ne aruncă o privire foarte precaută şi pătrunzătoare, de parcă ar fi
vrut să surprindă ceva pe figurile noastre. Dar, într-o clipă, se linişti, şi pe buze îi apăru iar
zâmbetul radios şi mulţumit de sine, zâmbetul acela “slugarnic şi obraznic” care mă
dezgusta nespus.
Ştiam de mult că-l chinuieşte îngrozitor pe prinţ, de vreo două ori fusesem şi eu de
faţă când venise. De altfel… am avut şi eu o dată de-a face cu el în ultima lună, acum însă,
din anumite motive, n-aş fi crezut că are să vină.
— Numaidecât, spuse prinţul, fără să-l salute şi, întorcându-se cu spatele la noi,
începu să scoată dintr-un sertar al biroului hârtiile şi abacul.
Eu mă simţeam cât se poate de jignit de ultimele cuvinte ale prinţului. Aluzia la
necinstea lui Versilov fusese atât de străvezie (şi atât de uimitoare!), încât se cerea negreşit
lămurită până la capăt, dar în prezenţa lui Stebelkov îmi era cu neputinţă să deschid o
asemenea discuţie, aşa că m-am tolănit iar pe divan şi am deschis o carte care se afla pe
masa din faţa mea:
— Bielinski, partea a doua! Asta e ceva nou! Vrei sa te cultivi pesemne? i-am strigat
eu prinţului pe un ton voit ostentativ.
Deşi era foarte preocupat şi grăbit, auzindu-mi vorbele s-a întors brusc spre mine:
— Te rog să nu te atingi de cartea asta, mă repezi el cât se poate de aspru.
Asta era prea din cale afară, şi încă în prezenţa lui Stebelkov! Şi după toate,
Stebelkov se mai şi hlizi, făcând o mină dezgustătoare şi plină de subînţeles şi arătându-mi
pe furiş spre prinţ. I-am întors spatele acestui dobitoc.
— Nu te supăra, dragul meu prinţ; uite că o şterg, nu vreau să te răpesc unui personaj
atât de important…
Voiam să par cât mai degajat.
— Eu sunt personajul important? se amestecă în vorbă Stebelkov, bătându-se,
amuzat, cu degetul în piept.
— Fireşte că dumneata. Eşti doar omul cel mai important din lume, după cum te şi
socoteşti.
— Ba nu, mă rog, daţi-mi voie, pe lume există două categorii de oameni. Eu ţin de
categoria a doua. Cei din categoria întâi acţionează şi înfăptuiesc, iar cei din categoria a doua profită şi acaparează. În felul acesta, oamenii din categoria a doua ies în prim plan,
iar cei din categoria întâi, trec pe planul al doilea. Aşa-i ori ba?
— S-ar putea să fie aşa, deşi, ca de obicei, nu te-am înţeles.
— Dă-mi voie, în Franţa a fost o revoluţie şi i-a ucis tocmai pe cei care-au făcut-o.
Apoi a venit Napoleon şi a pus mâna pe toate. Revoluţia a făcut-o prima categorie, iar
Napoleon face parte din a doua, până la urmă însă, Napoleon a ajuns în frunte, iar
revoluţia a trecut pe planul al doilea. Aşa-i ori ba?
În treacăt fie zis, faptul că adusese vorba despre Revoluţia Franceză mi-a amintit de
un vechi vicleşug al lui şi de aceea m-a amuzat foarte mult: era vădit că tot mai mă
socotea un revoluţionar şi de câte ori îl întâlneam, se simţea dator să facă aluzie la asta.
— Vino cu mine, îi spuse prinţul şi amândoi trecură în camera alăturată. Când am
rămas singur, m-am hotărât să-i restitui cele trei sute de ruble de cum va pleca Stebelkov,
deşi aceşti bani m-ar fi scos dintr-o încurcătură cumplită.
Vreo zece minute nu i-am auzit de fel, când deodată au început să vorbească în gura
mare. La un moment dat, prinţul s-a pornit să strige atât de tare, de parcă-şi ieşise din
minţi. Era uneori foarte iute la mânie, aşa că până şi eu îi treceam atunci multe cu vederea.
Tocmai în clipa aceea a intrat un lacheu să-i comunice ceva; i-am arătat spre camera unde
se găseau şi, ca prin farmec, acolo s-a făcut linişte. Prinţul a apărut cu un aer foarte
preocupat, dar cu zâmbetul pe buze, şi peste câteva clipe a intrat la el un oaspete.
Era un personaj foarte important, cu eghileţi şi însemne imperiale, de cel mult treizeci
de ani, cu o înfăţişare foarte aristocratică şi gravă. Atrag atenţia cititorului că pe atunci
prinţul Serghei Petrovici nu făcea încă parte din adevărata societate înaltă a
Petersburgului, deşi ar fi dorit grozav să pătrundă în ea (ştiam cât de fierbinte o dorea) şi
tocmai de aceea trebuie să se fi bucurat nespus de vizita ce o primea. Ştiam că era o
cunoştinţă nouă, pe care prinţul o făcuse cu preţul multor strădanii; oaspetele venea acum
să-i întoarcă vizita şi, din nefericire, îl luase prin surprindere, şi tocmai într-un moment
atât de nepotrivit. L-am văzut pe prinţ aruncându-i lui Stebelkov o privire plină de
nelinişte şi deznădejde; Stebelkov, însă, părea să nici nu fi băgat de seamă şi, fără să se
gândească măcar s-o şteargă, se tolăni pe canapea şi începu să-şi înfoaie părul, pesemne ca
să arate că lui nu-i pasă de nimic. Mai mult, îşi dădu şi un aer important; într-un cuvânt,
era şi mai nesuferit ca de obicei. Se înţelege că eu ştiam încă de pe atunci să mă port în
societate şi desigur n-aş fi făcut pe nimeni de râs, totuşi, spre uimirea mea, l-am surprins
pe prinţ privindu-mă şi pe mine tot atât de buimac, desperat şi furios: aşadar, mă punea pe
acelaşi plan cu Stebelkov şi se ruşina în aceeaşi măsură de amândoi. Gândul acesta m-a
scos din sărite; m-am tolănit şi mai necuviincios pe divan şi am început să răsfoiesc cartea,
ca şi cum nu m-aş fi sinchisit de nimic. Stebelkov, dimpotrivă, şi-a holbat ochii la ei, s-a
aplecat înainte şi a început să tragă cu urechea la ceea ce vorbeau, închipuindu-şi pesemne
că se poartă ca un om politicos şi amabil. Oaspetele s-a uitat de câteva ori, intrigat, la
Stebelkov, dar şi la mine.
La început, fiecare se interesă de familia celuilalt, de noutăţi; pe vremuri, domnul
acesta o cunoscuse pe mama prinţului, care se trăgea dintr-o familie vestită. După câte am
putut să-mi dau seama, oaspetele, în ciuda tonului său în aparenţă amabil, simplu şi firesc,
ea foarte simandicos şi fără doar şi poate atât de încrezut, încât socotea că face o deosebită cinste oricui, când catadicseşte să-i calce pragul. Dacă prinţul l-ar fi primit singur şi n-ar fi
fost stingherit de prezenţa noastră, sunt convins că s-ar fi arătat mai demn şi mai spiritual;
acum însă, zâmbetul său încurcat şi poate exagerat de curtenitor, precum şi expresia lui
ciudat de distrată îl dădeau de gol.
N-au apucat să stea de vorbă nici cinci minute când, deodată, ca un făcut, i s-a mai
anunţat un musafir, şi încă tot unul compromiţător. Pe acesta îl ştiam bine, căci auzisem
multe despre el, deşi el nu mă cunoştea pe mine. Era un om foarte tânăr, de vreo douăzeci
şi trei de ani, foarte elegant îmbrăcat, tare chipeş, care, deşi de familie bună, se învârtea
într-o societate deocheată. Cu un an în urmă, fiind ofiţer de cavalerie şi aparţinând unuia
din cele mai alese regimente de gardă, fusese silit să-şi dea demisia din motive cunoscute
de toată lumea. Era o secătură şi chiar propria lui familie fusese nevoită să anunţe prin
gazete că nu răspunde de datoriile lui; totuşi el ducea mai departe o viaţă destrăbălată,
luând bani pe camătă cu zece la sută pe lună, jucând nebuneşte prin tripouri şi cheltuind
sume fabuloase cu o franţuzoaică faimoasă. În orice caz, acum nu-şi mai încăpea în piele,
fiindcă cu o săptămână în urmă izbutise să câştige la cărţi vreo douăsprezece mii de ruble
într-o singură seară. Cu prinţul avea relaţii destul de strânse: erau văzuţi adesea împreună
şi chiar la aceeaşi masă de joc; totuşi, prinţul a tresărit atât de tare când a dat ochi cu el,
încât am observat şi eu, deşi şedeam destul de departe. Era şi firesc: băiatul ăsta se simţea
pretutindeni ca acasă, vorbea tare, râdea zgomotos, spunea tot ce-i trecea prin cap, fără să
se sfiască de nimeni, şi, bineînţeles, nici n-ar fi putut bănui că prinţul tremură de teamă ca
nu cumva prietenii săi să-l facă de râs în faţa unui oaspete atât de distins.
De cum intră pe uşă, încă înainte de a se aşeza, începu să povestească despre isprăvile
lui la joc din seara precedentă, fără să-i pese că întrerupe o discuţie începută.
— Mi se pare că ai fost şi dumneata acolo? se adresă el după câteva cuvinte
oaspetelui important, confundându-l cu cineva din societatea lui, dar, când îl privi mai
atent, exclamă: Ah, vă rog să mă iertaţi, v-am confundat cu unul dintre jucătorii de
aseară!
— Alexei Vladimirovici Darzan, Ippolit Alexandrovici Naşciokin, se grăbi prinţul să
le facă cunoştinţă. Oricum, băieţandrul ăsta putea fi prezentat, că de, era dintr-o familie
bună şi cunoscută, pe noi însă nu ne recomandase, aşa că şedeam mai departe, fiecare în
colţul său. Eu nu voiam cu nici un preţ să mă întorc spre ei; Stebelkov, însă, de cum îl zări
pe tânăr, începu să se hlizească, încântat, la el şi de bună seamă că se şi pregătea să intre în
vorbă. Situaţia începea să mă amuze.
— Anul trecut v-am văzut adesea la contesa Verighina.
— Îmi amintesc şi eu de dumneavoastră, dar, mi se pare că atunci eraţi în uniformă,
răspunse Naşciokin prietenos.
— Da, pe atunci eram militar, însă, datorită… Ah, Stebelkov, până şi aici ai ajuns? Ce
caută ăsta aici? Păi tocmai datorită dumnealui şi celor de teapa lui nu mai port uniformă,
arătă el spre Stebelkov, râzând în hohote.
Stebelkov izbucni de asemenea într-un râs vesel, crezând pesemne că i se făcuse un
compliment. Prinţul roşi şi se grăbi să-i pună o întrebare lui Naşciokin, în timp ce Darzan
se apropie de Stebelkov, cu care începu să discute foarte aprins, dar în şoaptă.
— Dacă nu mă înşel, în străinătate ai fost în relaţii bune cu Katerina Nikolaevna
Ahmakova. Îl întrebă deodată oaspetele pe prinţ.
— Da, da, desigur.
— Mi se pare că o să auzim în curând noutăţi despre ea, se spune că se mărită cu
baronul Bioring.
— E adevărat! strigă Darzan.
— Dumneata… ştii sigur? îl întrebă prinţul pe Naşciokin foarte apăsat şi vădit
tulburat.
— Aşa am auzit şi pare-mi-se că toată lumea a început să vorbească despre asta.
Totuşi n-aş putea spune că ştiu sigur.
— O, nu încape îndoială! exclamă Darzan, apropiindu-se de ei. Mi-a spus-o chiar
Dubasov ieri, şi el întotdeauna află primul astfel de noutăţi. Mă miră că prinţul nu ştie, el
ar fi doar în măsură…
Naşciokin aşteptă să termine Darzan, apoi se adresă din nou prinţului:
— De la un timp iese foarte rar în lume.
— În ultima lună tatăl ei a fost bolnav, spuse prinţul destul de înţepat.
— Pe cât se pare, cucoana asta a avut destule aventuri, o trânti deodată Darzan.
Am tresărit, şi ridicându-mi ochii de pe carte, i-am înfruntat cu un aer semeţ:
— Am cinstea s-o cunosc personal pe Katerina Nikolaevna şi de aceea socotesc de
datoria mea să asigur pe oricine că toate aceste zvonuri scandaloase pe socoteala ei nu-s
decât minciuni, calomnii infame, scornite de aceia care… i-au dat târcoale, dar n-au
obţinut nimic.
După ce mă repezisem ca un prost, am tăcut brusc, continuând să rămân ţeapăn, cu
faţa aprinsă şi să-i privesc provocator. Ceilalţi s-au întors şi ei spre mine şi, deodată,
Stebelkov a început să chicotească; rânji chiar şi Darzan, care părea să se fi dat bătut.
— Arkadi Makarovici Dolgoruki, mă prezentă prinţul lui Darzan
— Ah, crede-mă, prinţe, mi se adresă Darzan deschis şi cordial, lucrurile astea nu
pornesc de la mine şi chiar dacă circulă anumite zvonuri, nu le-am răspândit eu.
— Nu m-am referit la dumneata! m-am grăbit eu să-i răspund, dar chiar în clipa aceea
Stebelkov a izbucnit într-un râs cât se poate de necuviincios, numai fiindcă Darzan mă
intitulase prinţ, după cum m-am lămurit mai târziu. Numele meu blestemat mi-a jucat şi de
astă dată un renghi. Până în ziua de azi roşesc la gândul că atunci m-am sfiit, mai bine zis
m-am ruşinat să corectez eroarea şi să declar sus şi tare că nu-s prinţ, ci pur şi simplu
Dolgoruki, ceea ce mi se întâmpla pentru prima oară. Darzan s-a uitat nedumerit, la mine
şi la Stebelkov, care tocmai râdea.
— Ah, dar cine era fata nostimă pe care am întâlnit-o la dumneata pe scară, blondina
aceea vioaie? îl întrebă el deodată pe prinţ.
— Zău că nu ştiu despre cine vorbeşti, răspunse acesta repede.
— Atunci cine să ştie? pufni Darzan în râs.
— Ştiu eu… poate că era…, bâigui prinţul încurcat.
— Nu “poate”… Era fără îndoială surioara dumnealui, Lizaveta Makarovna! exclamă
Stebelkov, arătând spre mine. Doar am întâlnit-o şi eu adineauri.
— Aha, da, într-adevăr, îşi aminti deodată prinţul, de astă dată cu un aer cât se poate
de serios. Trebuie să fi fost desigur Lizaveta Makarovna, o foarte bună prietenă de-a
Annei Feodorovna Stolbeeva, în casa căreia şi locuiesc. Pesemne că a venit azi s-o vadă pe
Daria Onisimovna, o altă prietenă a Annei Feodorovna, căreia la plecare i-a lăsat în grijă
casa.
Nimic mai adevărat. Daria Onisimovna era mama bietei Olea, despre care am mai
vorbit şi pe care Tatiana Pavlovna o aciuase în cele din urmă pe lângă Stolbeeva. Ştiam
prea bine că Liza venea adesea pe la Stolbeeva, iar după plecarea ei, continua s-o viziteze
din când în când pe biata Daria Onisimovna, pe care toată familia noastră o îndrăgise; dar
în ziua aceea, după cele spuse de prinţ pe tonul cel mai serios, de altfel, şi lipsit de orice
echivoc, şi mai cu seamă după ieşirea stupidă a lui Stebelkov, ba poate şi fiindcă adineauri
fusesem luat drept prinţ, mi s-au aprins obrajii. Din fericire, chiar în clipa aceea Naşciokin
s-a ridicat să plece, dându-i mâna lui Darzan. Îndată ce am rămas singuri, Stebelkov mi-a
făcut cu ochiul spre Darzan, care stătea în prag cu spatele la noi. Eram atât de furios, încât
l-am ameninţat cu pumnul pe Stebelkov.
Numaidecât după aceea plecă şi Darzan, înţelegându-se cu prinţul să se întâlnească
neapărat a doua zi la locul stabilit — într-un tripou, bineînţeles. Când ieşi, îi strigă ceva lui
Stebelkov şi se înclină uşor înaintea mea. Nici nu apucase tine să iasă pe uşă, că Stebelkov
sări de la locul lui şi se proţăpi în mijlocul camerei, ridicând un deget:
— Coconaşul ăsta a făcut săptămâna trecută o ispravă care le întrece pe toate: a dat o
poliţă şi l-a iscălit în fals pe Averianov, chipurile ca girant. Poliţa circulă în forma aceasta,
numai că este o escrocherie, un caz de puşcărie, că la mijloc sunt opt mii de ruble.
— Nu m-aş mira ca poliţa să fi ajuns la dumneata, i-am spus eu, privindu-l fioros.
— Eu, mă rog, am o întreprindere serioasă, o bancă, un “munte de pietate”, eu nu-s
cămătar să umblu cu poliţe! Ai auzit de “Mont-de-piété” de la Paris? Ştii ce înseamnă? O
pomană, o adevărată binefacere pentru săraci! Un astfel de “Mont-de- piété” am şi eu…
Prinţul, care tocmai se întorsese, îi tăie vorba brutal şi tăios:
— Ce mai cauţi aici, de ce ai stat ca bătut în cuie?
— Ah! făcu Stebelkov, clipind des din ochi. Cum aşa? Parcă era vorba?…
— Îndrăzneşti să mai întrebi? strigă prinţul, bătând din picior. Nici pomeneală. Ţi-am
spus odată!
— Bine, dacă o iei aşa… fie! Numai că nu-i tocmai aşa…
Se întoarse brusc şi ieşi cu capul plecat şi cu spinarea încovoiată. Prinţul strigă după
el din prag:
— Află, domnul meu, că eu nu mă tem câtuşi de puţin de dumneata!
Era foarte iritat; dădu să se aşeze, dar, zărindu-mă, se răzgândi. Privirea lui parcă-mi
spunea şi mie: “Şi tu ce mai aştepţi?”
— Eu, dragul meu prinţ, dădui să spun…
— Acum n-am timp, Arkadi Makarovici. Trebuie să plec numaidecât.
— O clipă, te rog, trebuie să-ţi spun ceva foarte important, dar mai întâi, ia-ţi cele trei
sute de ruble înapoi.
— Ce înseamnă asta?
Se plimba prin cameră, dar, când m-a auzit, s-a oprit locului.
— Înseamnă că după tot ce s-a întâmplat… după ce ai spus despre Versilov că e
necinstit, şi, în sfârşit, după toată purtarea dumitale de astăzi… ce mai încolo-încoace, nu-i
pot primi cu nici un preţ.
— Bine, dar de o lună tot primeşti mereu.
Se aşeză deodată pe un scaun. Eu stăteam în picioare lângă masă, cu o mână
frunzăream cartea lui Bielinski, iar în cealaltă ţineam pălăria.
— Pe atunci, ne legau alte sentimente… Şi apoi, niciodată n-aş fi atins o anumită
sumă… Mi-e lehamite de jocul ăsta… Pe scurt, nu-i primesc.
— Te doare pentru că n-ai fost luat în seamă, de aceea eşti furios! În orice caz te-aş
ruga să laşi cartea asta în pace.
— Ce înseamnă că “n-am fost luat în seamă”? Ce-i drept, faţă de musafirii dumitale
m-ai tratat aproape ca pe Stebelkov.
— Va să zică asta-i buba! spuse el, rânjind sarcastic. Unde mai pui că te-ai şi fâstâcit
când Darzan te-a luat drept prinţ.
Începu să râdă răutăcios. Atunci am izbucnit:
— Nu înţeleg de ce faci atâta caz de titlul de prinţ… Mie nu-mi trebuie, n-aş da nici
două parale pe el…
— Las’ că te cunosc eu! Ce caraghios ai fost când ai sărit să-i iei apărarea
Ahmakovei! Lasă cartea în pace!
— Cum îţi îngădui să vorbeşti aşa cu mine? am strigat şi eu.
— La-să cartea! urlă el deodată, furios, ridicându-se pe jumătate din fotoliu, de parcă
ar fi vrut să se repeadă la mine.
— Te cam întreci cu măsura! am spus eu printre dinţi şi m-am îndreptat repede spre
uşă. Dar cum am ajuns în camera cealaltă, l-am auzit strigându-mă din pragul biroului:
— Arkadi Makarovici, întoarce-te! Vino înapoi! Întoarce-te imediat!
Nu l-am ascultat şi mi-am văzut de drum. El a alerga după mine, m-a ajuns din urmă,
m-a prins de mână şi m-a tras înapoi în birou. Nu m-am împotrivit.
— Ia-i! îmi spuse el palid de emoţie, întinzându-mi cele trei sute de ruble pe care le
azvârlisem pe masă. Ia-i numaidecât… Altfel între noi… Hai, nu te mai codi!
— Cum pot să-i primesc?
— Nici dacă-ţi cer iertare nu vrei? Poftim, te rog să mă ierţi!…
— Dragul meu, eu am ţinut întotdeauna la dumneata, şi dacă ţii şi dumneata la
mine…
— Fără îndoială că ţin; hai, ia banii…
I-am luat. Când m-am uitat la el, am văzut că-i tremurau buzele.
— Înţeleg prea bine dragul meu, că te-a scos din sărite ticălosul acela… i-am spus eu,
tremurând şi mai tare ca el, totuşi nu-i primesc dragul meu, decât dacă ne îmbrăţişăm ca
altădată după ce ne certam…
— Ce rost au duioşiile astea?… bâigui prinţul, zâmbind încurcat, totuşi se aplecă şi
mă sărută.
Am tresărit, fiindcă în clipa când mă săruta, am citit pe faţa lui o repulsie vădită.
— Ţi-a adus cel puţin banii?
— Lasă, n-are importanţă!
— Te-am întrebat, fiindcă mă îngrijorează situaţia dumitale.
— Ei bine, mi i-a adus.
— Dragul meu prinţ… noi am fost prieteni… şi-apoi Versilov…
— Da, da, bine!
— Până la urmă, zău că nu ştiu dacă să primesc sau nu cele trei sute de ruble.
Tot le mai ţineam în mână.
— Ia-le! Bagă-le în buzunar! stărui el, zâmbindu-mi iar, de astă dată însă zâmbetul lui
era foarte răutăcios.
Totuşi am luat banii.