ADOLESCENTUL

IV

Parcă nici nu mai am curajul să povestesc. Toate astea s-au petrecut demult, dar şi azi
mai sunt pentru mine un coşmar. Cum de-a putut o astfel de femeie să dea întâlnire unui
băieţandru odios, cum eram eu pe atunci! Iată întrebarea care se pune în primul rând. După
ce m-am despărţit de Liza, m-am repezit acolo, în goana cailor, iar inima îmi bătea să se
spargă, de mă întrebam singur dacă n-am înnebunit: ideea unei întâlniri fixate de ea mi se
părea o aberaţie atât de izbitoare, încât era cu neputinţă să o crezi adevărată. Şi cu toate
astea eu nu mă îndoiam câtuşi de puţin. Dimpotrivă, cu cât un lucru era mai de necrezut, îl
credeam mai realizabil.
Mă neliniştea faptul că trecuse de ora trei: “Dacă mi-a dat întâlnire, cum pot să
întârzii?” mă gândeam eu. Îmi treceau prin minte tot felul de întrebări stupide: “Cum e
mai bine să mă arăt îndrăzneţ sau timid?” Dar erau numai gânduri fugare, fiindcă inima
mi-era stăpânită de un sentiment mult mai puternic, deşi nu l-aş putea defini. În ajun, îmi
spusese: “Mâine la ora trei voi fi la Tatiana Pavlovna”, atâta tot. Bine, dar mai întâi, când
mă duceam la ea, mă primea întotdeauna între patru ochi, aşa că îmi putea spune tot ce credea de cuviinţă şi nu era nevoie să se ostenească până la Tatiana Pavlovna; aşadar, ce-o
determinase să-mi fixeze o întâlnire în altă parte? Apoi se mai punea o întrebare: Tatiana
Pavlovna va fi acasă sau nu? Dacă e vorba de o întâlnire, înseamnă că nu va fi acasă. Dar
cum putea s-o facă să plece, fără să-i explice totul dinainte? Va să zică, şi Tatiana
Pavlovna cunoaşte secretul. Gândul acesta mi se părea nebunesc şi cam indecent, aproape
trivial. Dar, la urma urmei, poate că pur şi simplu i se năzărise să se ducă la Tatiana
Pavlovna şi-mi comunicase această intenţie fără gând ascuns, iar eu îmi închipuiam cine
ştie ce. Şi-apoi, mi-o spusese doar în treacăt, într-o doară, cu un ton firesc şi încă după o
vizită foarte plicticoasă de a mea, căci în ajun, cât timp stătusem la ea, fusesem destul de
buimac. Am stat ca un nătâng, abia îngăimând câte o vorbă şi neştiind ce să-i spun, ceea
ce mă înfuria şi mă făcea şi mai timid; ea se pregătea să se ducă undeva, după cum a
reieşit mai târziu, şi s-a bucurat desigur când a văzut că dau să plec. Toate aceste
raţionamente mi se învălmăşeau în cap. În cele din urmă m-am hotărât să urc scara, să sun
la uşă şi când bucătăreasa îmi va deschide, s-o întreb: Tatiana Pavlovna e acasă? Dacă nu
o voi găsi acasă, înseamnă că este vorba de o “întâlnire”; de altfel, nu mă îndoiam câtuşi
de puţin că aşa şi era!
Am urcat scara în fugă şi, încă înainte de a ajunge la uşă, mi-a pierit orice teamă. “Fie
ce-o fi, îmi ziceam, numai să se întâmple odată!” Bucătăreasa mi-a deschis şi cu tonul ei
revoltător de flegmatic a mormăit că Tatiana Pavlovna nu era acasă. “Nu-i nici altcineva
aici, n-o aşteaptă nimeni pe Tatiana Pavlovna?” am vrut s-o întreb, dar m-am răzgândit. “E
bine să mă conving singur” şi, bolborosindu-i bucătăresei că am să aştept, mi-am scos
blana şi am deschis uşa. Katerina Nikolaevna şedea la fereastră şi “o aştepta pe Tatiana
Pavlovna”.
— Nu s-a întors încă? mă întrebă ea de cum mă văzu, cu oarecare îngrijorare şi ciudă.
Şi tonul şi expresia ei răspundeau atât de puţin aşteptărilor mele, încât am rămas pironit în
prag.
— Cine să se întoarcă? am bâiguit eu.
— Păi, Tatiana Pavlovna! Nu te-am rugat eu ieri să-i transmiţi că vin azi la ora trei la
ea?
— Dar eu… nici n-am văzut-o.
— Cum, ai uitat?
M-am aşezat, năucit şi abătut. Va să zică asta era?! Şi, culmea, după ce totul era
limpede ca lumina zilei, eu tot mai continuam să cred cu încăpăţânare ceea ce-mi vârâsem
în cap.
— Nici nu-mi amintesc să mă fi rugat să-i transmit ceva. Şi apoi nici nu m-ai rugat.
Mi-ai spus pur şi simplu că ai să fii aici la ora trei, am repezit-o eu nervos, fără s-o
privesc.
— Ah, strigă ea brusc, păi dacă ai uitat să-i transmiţi, deşi ai reţinut că vin încoace, ce
cauţi dumneata aici?
Mi-am ridicat ochii la ea: pe faţa ei nu era nici urmă de batjocură sau mânie, ci numai
zâmbetul ei luminos, vesel şi o expresie foarte poznaşă — obişnuita ei expresie de copil
pus pe ştrengării, de parcă ar fi vrut să spună: “Ei, vezi că te-am prins cu mâţa în sac? Ce mai poţi spune acum?”
Nu voiam să răspund şi am lăsat iar ochii în jos. A urmat o tăcere de câteva clipe.
— Acum vii de la papa? mă întrebă ea pe neaşteptate.
— Vin de la Anna Andreevna, nici n-am trecut pe la prinţul Nikolai Ivanovici… după
cum ştii şi dumneata, am adăugat eu deodată.
— Nu cumva ţi s-a întâmplat ceva la Anna Andreevna?
— Adică vrei să spui că par zăpăcit? Nu, şi înainte de a mă duce la Anna Andreevna
păream la fel de aiurit.
— Şi nici după ce ai fost la ea nu ţi-a venit mintea la cap?
— Nu, după cum vezi. Unde mai pui că acolo am auzit ca te măriţi cu baronul
Bioring.
— Ţi-a spus-o chiar ea? mă întrebă deodată, curioasă.
— Nu, mai precis eu i-am comunicat ei vestea; am aflat-o azi la prinţul Serghei
Petrovici, de la Naşciokin, care venise tocmai să-l vadă.
Stăteam tot timpul cu ochii în jos, fiindcă dacă aş fi privit-o, mi s-ar fi umplut sufletul
de lumină, de bucurie, de fericire, şi în momentul acela nu voiam să fiu fericit. Mi s-a
înfipt un ghimpe în inimă şi într-o clipă am luat o hotărâre copleşitoare. Apoi m-am trezit
vorbind, dar nici nu-mi amintesc prea bine despre ce. Glasul mi-era sugrumat, abia legam
două cuvinte, dar acum aveam curajul s-o privesc în faţă. Inima îmi bătea grozav.
Vorbeam despre ceva care n-avea nici o legătură cu noi, de altfel, destul de logic, pare-mi-
se. La început, m-a ascultat cu zâmbetul ei calm şi îngăduitor, ca întotdeauna, dar încetul
cu încetul în privirea ei stăruitoare a apărut mai întâi o umbră de mirare, iar pe urmă chiar
de spaimă. Cu toate că-şi mai păstra încă zâmbetul, buzele îi tremurau din când în când.
— Ce-i cu dumneata? am întrebat-o deodată, văzând că se cutremură.
— Mi-e teamă de dumneata, îmi răspunse, aproape înspăimântată.
— Atunci de ce nu pleci? Vezi bine că Tatiana Pavlovna nu-i acasă şi nici n-o să vină
curând, aşa că ar trebui să te ridici şi să pleci. De ce mai stai?
— Voiam s-o aştept, acum însă… Într-adevăr… Dădu să se ridice.
— Ba nu, mai şezi, am oprit-o eu. Uite, iar ai tresărit, dar dumneata şi când eşti
înspăimântată zâmbeşti. Eşti totdeauna cu zâmbetul pe buze. Uite, acum ai zâmbit de-a
binelea.
— Ai înnebunit?
— Da, mi-am pierdut minţile.
— Mi-e teamă, şopti ea din nou.
— De ce?
— Ca nu cumva… să te întreci cu măsura, spuse ea tot zâmbind, dar de astă dată
speriată cu adevărat.
— Nu mai pot suporta zâmbetul dumitale!…
Am început iar să vorbesc. Aveam impresia că zbor şi parcă mă mâna cineva de la
spate. Niciodată, niciodată nu îndrăznisem să vorbesc astfel cu ea şi acum mă intimida
îngrozitor; totuşi vorbeam. Ţin minte că i-am strigat deodată în faţă:
— Nu mai pot suporta zâmbetul dumitale! De ce oare la Moscova mi te-am închipuit
cumplită, maiestoasă şi perfidă? Da, încă la Moscova, fiindcă vorbeam mereu cu Maria
Ivanovna despre dumneata, încercând să ne închipuim cum ai putea să fii… O ţii minte pe
Maria Ivanovna? Ai fost doar de curând la ea. În tren, pe când veneam încoace, te-am
visat toată noaptea, şi aici, înainte de sosirea dumitale, timp de o lună întreagă, ţi-am
studiat portretul din biroul prinţului, şi tot nu m-am putut dumeri. Prea ai o expresie de
copil, poznaşă şi nevinovată din cale afară! Şi de când vin pe la dumneata am rămas la fel
de nedumerit. O, dar câteodată ştii să priveşti cu atâta trufie, încât privirea dumitale
striveşte omul. Îmi amintesc cum m-ai privit atunci, la tatăl dumitale, în ziua când ai sosit
de la Moscova… Nu-mi puteam lua ochii de la dumneata, dar dacă m-ar fi întrebat cineva,
după ce am ieşit pe uşă, cum arăţi, ce fel de om eşti, n-aş fi putut să-l lămuresc. N-aş fi
putut să spun măcar dacă eşti înaltă ori scundă. De cum te-am văzut, parcă am orbit. Eşti
cu totul altfel decât te înfăţişează portretul. Ochii nu-ţi sunt întunecaţi. Nu eşti nici prea
mică, nici prea înaltă, voinică şi durdulie, dar sprintenă ca o femeie tânără şi sănătoasă de
la ţară. Şi faţa dumitale are trăsături ţărăneşti, arăţi ca o ţărancă frumoasă; nu te supăra, nu
vreau să te jignesc, mi se pare minunat că ai o faţă rotundă, rumenă, luminoasă, deschisă,
zâmbitoare şi… totodată sfioasă. Chiar aşa, sfioasă. Cine s-ar fi aşteptat de la Katerina
Nikolaevna Ahmakova să fie sfioasă? Şi totuşi jur că ai o expresie timidă şi feciorelnică!
Mai mult, chiar copilăroasă! Iată cum arăţi! Eram tot timpul uluit şi mă tot întrebam: ea să
fie oare? Acum m-am convins că eşti foarte inteligentă, la început însă te credeam prostuţă
şi naivă. Inteligenţa dumitale se îmbină cu umorul şi cu veselia, dar e spontană, fără
artificii. Îmi mai place şi că zâmbeşti întotdeauna: zâmbetul dumitale îmi umple sufletul
de fericire. Mă încântă şi liniştea dumitale, calmul, felul dumitale de a vorbi, melodios,
lin, aproape leneş, tocmai această moliciune mă farmecă. Am impresia că dacă s-ar
prăbuşi un pod sub dumneata, şi atunci ai vorbi calm şi măsurat. Mi te închipuiam plină de
ifose şi de pasiuni, dar de două luni, de când te cunosc, vorbim la fel de simplu şi de
prieteneşte ca doi studenţi… Niciodată nu mi-aş fi închipuit că ai o astfel de frunte, ca de
statuie: puţin îngustă, dar albă şi netedă ca marmura, încoronată de un păr bogat. Ai talia
înaltă şi mlădioasă, mersul uşor, eşti de o frumuseţe neobişnuită, dar fără pic de îngâmfare,
abia acum m-am convins de asta, înainte nici nu-mi venea să cred!
Ea ascultase toată această tiradă nebunească, privindu-mă cu ochii larg deschişi,
fiindcă văzuse că şi eu tremur. De câteva ori, ridicase mânuţa ei înmănuşată, căutând să
mă oprească printr-un gest timid şi blajin, dar de fiecare dată şi-o retrăsese, nedumerită şi
speriată. De câteva ori, se trăsese înapoi, înspăimântată, în două, trei rânduri, zâmbetul ei
obişnuit fu cât pe aci să-i lumineze faţa; la un moment dat a şi roşit foarte tare, dar la
sfârşit s-a speriat de-a binelea şi a început să pălească. Îndată ce-am terminat, ea întinse
mâna ca şi cum ar fi vrut să mă împiedice să mai adaug ceva şi spuse cu un glas rugător şi
totuşi liniştit:
— Aşa nu se poate vorbi… e neîngăduit…
Deodată, se ridică de pe scaun, luându-şi cu mişcări line şalul şi manşonul de samur.
— Pleci? am strigat eu.
— Mă tem într-adevăr de dumneata… abuzezi…, rosti ea tărăgănat, parcă cu părere
de rău şi mustrare.
— Ascultă, îţi jur că n-am să mă întrec cu măsura.
— Păi văd că ai şi început, nu-şi putu ea stăpâni un zâmbet, nici măcar nu ştiu dacă ai
să mă laşi să plec. Şi parcă se temea chiar că n-am să-i dau drumul.
— Dimpotrivă, am să-ţi deschid eu însumi uşa, poţi pleca, dar să ştii că am luat o
hotărâre capitală, şi, dacă vrei să-mi iei o piatră de pe inimă, întoarce-te, aşază-te şi
ascultă-mă doar câteva clipe. Dacă nu vrei, poţi pleca şi-ţi voi deschide uşa chiar eu!
Ea mă privi, apoi se aşeză din nou.
— Cât de indignată ar fi plecat alta în locul dumitale, dumneata însă ai rămas! am
strigat eu, încântat.
— Înainte nu-ţi îngăduiai niciodată să vorbeşti aşa.
— Fiindcă înainte mă fâstâceam. Nici adineauri, când am intrat pe uşă, nu ştiam ce
să-ţi spun. Crezi oare că acum nu sunt intimidat? Ba bine că nu! Dar acum dintr-o dată, am
luat o hotărâre vitală şi mă simt în stare s-o duc până la capăt. Şi cum am luat-o, mi-am
ieşit din minţi, de aceea am şi îndrăznit să vorbesc aşa… Iată de ce te-am rugat să rămâi.
Vreau să-mi răspunzi neapărat la o întrebare: Crezi că te spionez? Da sau nu?
Ea roşi brusc.
— Nu, nu-mi răspunde deocamdată, Katerina Nikolaevna, mai întâi ascultă-mă până
la capăt şi pe urmă să-mi spui tot adevărul.
Am rupt deodată toate zăgazurile şi mi-am dat drumul.
— Acum două luni, când am stat ascuns aici după draperie… Îţi aminteşti… ai vorbit
cu Tatiana Pavlovna despre o anumită scrisoare. Atunci am ţâşnit din ascunzătoare şi de
furie m-a luat gura pe dinainte. Dumneata ai înţeles numaidecât că eu ştiu ceva… nu se
poate să nu fi priceput… Doar căutai un document important şi ţi-era teamă să nu fi
încăput pe mâna cuiva… Stai puţin, Katerina Nikolaevna, mai stăpâneşte-te o clipă şi pe
urmă ai să vorbeşti. Îţi declar că bănuielile dumitale erau întemeiate. Scrisoarea aceea
există… mai bine zis exista… am văzut-o cu ochii mei; e vorba de scrisoarea dumitale
către Andronikov, nu-i aşa?
— Ai văzut scrisoarea aceea? întrebă ea repede, încurcată şi tremurând de emoţie.
Unde?
— Am văzut-o… la Kraft… ştii, acela care s-a împuşcat.
— Într-adevăr? Ai văzut-o cu ochii dumitale? Şi acum unde a ajuns?
— Kraft a rupt-o.
— În faţa dumitale, pe când erai acolo?
— În faţa mea. A rupt-o desigur, fiindcă avea de gând să se sinucidă. Eu pe atunci
nici nu bănuiam că se va împuşca.
— Aşadar a fost distrusă. Slavă Domnului! rosti ea rar, apoi oftă şi-şi făcu cruce.
N-o minţisem. Chiar dacă se părea că o minţisem, fiindcă scrisoarea se găsea la mine
şi nu fusese niciodată la Kraft, acesta nu era decât un amănunt neînsemnat; în esenţă însă
nu minţisem, fiindcă în clipa când minţeam mi-am jurat să ard scrisoarea în aceeaşi seară.
Îmi dau cuvântul de onoare că dacă aş fi avut-o la mine, aş fi scos-o din buzunar şi i-aş fi
restituit-o, dar din păcate o lăsasem acasă. Deşi poate că n-aş fi avut curajul să i-o dau,
fiindcă mi-ar fi fost ruşine să-i mărturisesc atunci că era la mine şi că o păstrasem atâta
timp, că şovăisem atâta timp să i-o restitui. Dar era totuna: de vreme ce eram hotărât să ard
scrisoarea de îndată ce voi ajunge acasă, înseamnă că nu minţisem. Jur că în clipa aceea
eram cu conştiinţa curată.
— Dar dacă este aşa, am continuat eu aproape scos din minţi, atunci spune-mi. Ai
căutat să mă atragi, te-ai purtat prieteneşte cu mine, m-ai primit la dumneata numai fiindcă
bănuiai că ştiu ceva despre scrisoare? Stai puţin, Katerina Nikolaevna, mai ai răbdare o
clipă şi lasă-mă să termin: de câte ori veneam la dumneata, bănuiam tot timpul că eşti atât
de drăguţă cu mine numai ca să mă tragi de limbă, ca să-mi smulgi o mărturisire… Mai
aşteaptă puţin; să ştii că această bănuială mă făcea să sufăr. Făţărnicia dumitale mă
copleşea fiindcă… fiindcă, între timp, am descoperit că ai sufletul cel mai nobil cu
putinţă! Recunosc deschis, ţi-o spun pe şleau: deşi venisem la dumneata ca duşman, am
ajuns să te socotesc cea mai nobilă făptură de pe lume. Ai izbutit să mă dezarmezi de la
început. Totuşi mă chinuia făţărnicia dumitale, mai bine zis bănuiala că ai putea fi
făţarnică… Acum a venit însă momentul să ne lămurim, să avem o explicaţie definitivă.
Totuşi, nu vorbi încă, mai aşteaptă puţin, să afli mai întâi părerea mea despre toate astea,
ce cred eu acum, în clipa de faţă; îţi mărturisesc deschis: chiar dacă ar fi fost aşa, tot nu m-
aş supăra… voiam să spun mai degrabă, nu m-aş fi simţit jignit, fiindcă îmi dau seama că
era şi firesc să fie aşa. Nici nu-i de mirare. Cine ţi-ar putea-o lua în nume de rău? Te
frămânţi din pricina unei scrisori şi într-o bună zi bănuieşti că cineva îi ştie de urmă, ei, şi-
atunci e cât se poate de firesc să încerci să-l descoşi. Nu văd nimic rău în asta, nimic
condamnabil, ţi-o spun sincer. Acum însă trebuie să-mi spui şi dumneata ceva… să te
spovedeşti (iartă-mi expresia). Trebuie să ştiu adevărul. Am motive serioase să stărui.
Spune-mi aşadar, te-ai arătat atât de bună, atât de prietenoasă, numai ca să pui mâna pe
scrisoare?… Spune, Katerina Nikolaevna.
Vorbeam cu inima din ce în ce mai strânsă şi fruntea îmi ardea. În timp ce mă asculta,
de pe faţa ei dispăruse orice teamă, căpătase o expresie blajină şi duioasă. Mă privea însă
cu oarecare sfială, de parcă îi era ruşine.
— Da, pentru asta, rosti ea rar şi aproape în şoaptă, iartă-mă, mă simt vinovată faţă de
dumneata, adăugă deodată, întinzând uşor mâinile spre mine.
Nu mă aşteptam la asta. La orice m-aş fi aşteptat, nu însă să aud din gura ei aceste
cuvinte. Nici măcar acum, când ajunsesem să o cunosc.
— Dumneata îmi spui mie că te simţi “vinovată”?! Atât de simplu şi deschis?! am
strigat.
— O, de mult am început să mă simt vinovată faţă de dumneata… Şi-mi pare bine că
s-a ivit prilejul să ţi-o spun, în sfârşit.
— De mult? Atunci de ce nu mi-ai spus-o înainte
— Fiindcă nu ştiam cum, mărturisi ea, zâmbind. Adică chiar dacă ştiam, adăugă ea,
zâmbind din nou, totuşi mă codeam, mi-era ruşine… fiindcă într-adevăr la început numai
pentru asta am căutat să te “atrag”, după cum spuneai. Dar, peste puţin m-a scârbit… m-a
plictisit această prefăcătorie! adăugă ea cu amărăciune. Şi-apoi mi-era lehamite de toate
frământările şi căutările!
— Bine, dar de ce, de ce nu m-ai întrebat atunci pe şleau, era destul să-mi spui: “Tu
ştii de scrisoare, hai, nu te mai preface”, şi numaidecât ţi-aş fi spus tot, pe loc ţi-aş fi
mărturisit tot.
— Fiindcă… mă cam temeam de dumneata. Recunosc că nici n-aveam încredere în
dumneata. Şi la urma urmei, dacă eu am fost vicleană, nici dumneata n-ai fost mai bun,
zise ea, zâmbind cu tâlc.
— Da, într-adevăr, n-am fost demn de încrederea dumitale! am strigat eu, uluit de
perspicacitatea ei. O, şi încă nici nu ştii în ce mocirlă am alunecat!
— Ei, acum ai ajuns şi la mocirlă! îţi recunosc stilul, zise ea încet, zâmbind blajin.
Scrisoarea asta, adăugă ea cu tristeţe, a fost cea mai regretabilă şi mai nesăbuită faptă din
viaţa mea. O să am veşnic remuşcări din pricina ei. Numai nişte împrejurări nefericite şi
anumite temeri m-au făcut să mă îndoiesc de tatăl meu, un om atât de bun şi de generos!
Ştiind că această scrisoare ar putea să ajungă… în mâna unor oameni răi… şi aveam
motive serioase să gândesc astfel (rosti ea cu emoţie), tremuram ca nu cumva să facă uz de
ea, să o arate tatei… şi să-i pricinuiască o durere grozavă… mai ales în starea lui… cu
sănătatea lui şubredă… şi apoi mă temeam să nu pierd şi dragostea lui… Da, stărui ea,
privindu-mă cu ochi limpezi drept în faţă, da, recunosc că mă îngrijora şi soarta mea: mă
temeam că el… irascibil cum e din pricina bolii… ar putea să mă lase fără nici un
sprijin… Nu tăgăduiesc nici acest sentiment, deşi cred că şi în privinţa asta îi fac o
nedreptate. E atât de bun şi de mărinimos, încât m-ar fi iertat desigur. Ei, acum ţi-am spus
tot adevărul, după cum mi-ai cerut. În ceea ce te priveşte, ai dreptate, n-ar fi trebuit să mă
port aşa, încheie ea, ruşinându-se din nou, m-ai făcut să roşesc.
— Nu, dumneata n-ai de ce să roşeşti! am strigat eu.
— Într-adevăr, m-am bizuit pe înflăcărarea dumitale, o recunosc, spuse ea, lăsând
ochii în jos.
— Katerina Nikolaevna, cine, spune-mi, cine te sileşte să-mi faci asemenea
mărturisiri?! am strigat eu, năucit. Doar ţi-era mai uşor să te ridici şi să-mi demonstrezi
prin sofisme subtile că ce-i alb e negru şi ce-i negru e alb, convingându-mă că totul nu-i
decât o părere de a mea. Ştii, aşa cum se procedează cu adevărul în lumea dumitale
aristocratică. Doar eu sunt un neghiob şi un necioplit, aşa că te-aş fi crezut imediat. Aş fi
luat drept bun orice mi-ai fi spus! Doar nu-ţi cerea cine ştie ce sforţare, şi e cu neputinţă să
te temi de mine! Cum ai putut să te înjoseşti aşa, şi încă de bună voie, înaintea unui
parvenit, a unui prăpădit de adolescent?
— Desigur că prin această mărturisire, cel puţin, nu m-am înjosit înaintea dumitale,
rosti ea cu o demnitate impresionantă, înţelegând pesemne greşit sensul cuvintelor mele.
— O, dimpotrivă! Dimpotrivă! Cum de n-ai simţit respectul şi admiraţia mea?!
— Ah, cât de urât şi de uşuratic m-am purtat! exclamă ea, ducându-şi mâna la faţă, ca şi cum ar fi vrut să şi-o ascundă. Şi ieri mi-a fost ruşine, de aceea ţi-am şi părut atât de
stingherită când ai venit la mine… Drept să-ţi spun, împrejurările sunt de aşa natură, încât
trebuia să aflu cu orice preţ adevărul despre scrisoarea aceea nenorocită. Altfel, aş fi uitat
de ea, fiindcă te rog să crezi că nu numai de dragul ei te pofteam la mine, adăugă ea pe
neaşteptate.
Inima începu să-mi bată mai tare.
— Zău că nu, zise ea cu un zâmbet imperceptibil, te asigur că nu! Eu… adineauri ai
făcut o observaţie foarte justă, Arkadi Makarovici, când spuneai că stăteam de vorbă ca
nişte studenţi. Crede-mă, uneori mă plictisesc îngrozitor în societate, mai cu seamă de
când m-am întors din străinătate şi după toate nenorocirile care s-au abătut asupra familiei
noastre… De altfel, în ultima vreme mă şi duc foarte rar undeva şi asta nu numai din
pricina apatiei; am adesea chef să plec la ţară, acolo aş avea răgazul să recitesc cărţile
mele preferate, pe care de mult mi le tot pun deoparte, dar nu apuc nici măcar să le
deschid, după cum ţi-am mai spus. Parcă ai şi râs de mine când ţi-am destăinuit că citesc
zilnic câte două gazete ruseşti?
— Ba n-am râs…
— Fireşe, fiindcă şi pe dumneata te frământă aceleaşi probleme. Iar eu, după cum ţi-
am mărturisit de mult, mă simt rusoaică până în măduva oaselor şi iubesc Rusia. Ţii minte
de câte ori am citit împreună “faptele diverse”, cum le numeai dumneata?!… îmi aminti
ea, zâmbind. Deşi deseori eşti cam… ciudat, uneori te însufleţeai pe neaşteptate şi atunci
găseai întotdeauna cuvântul cel mai potrivit şi manifestai atâta interes tocmai pentru
problemele care mă interesau şi pe mine. Când te porţi ca un student, eşti cât se poate de
simpatic şi de original, zău aşa. Pesemne că alte roluri ţi se potrivesc mai puţin, mă
zeflemisi ea cu un zâmbet şiret şi fermecător. Îţi mai aduci aminte cum discutam uneori
ceasuri întregi numai despre cifre, cum calculam şi comparam, cât de preocupaţi eram de
numărul şcolilor la noi, de perspectivele învăţământului?… Număram crimele şi delictele
penale, punându-le în balanţă cu ştirile îmbucurătoare… Voiam să deducem încotro se
îndreaptă lucrurile şi, în sfârşit, ce ne aşteaptă pe noi înşine. Ceea ce mi-a plăcut mai mult
la dumneata a fost sinceritatea. În lumea noastră nu se vorbeşte niciodată aşa cu noi,
femeile. Săptămâna trecută, am adus vorba cu prinţul X despre Bismarck, fiindcă mă
interesa grozav personalitatea lui, dar nu izbuteam să-mi fac singură o părere precisă, şi,
închipuieşte-ţi, s-a aşezat lângă mine şi a început să-mi povestească despre el cât se poate
de amănunţit, însă cu ironia şi cu îngăduinţa nesuferită cu care obişnuiesc să vorbească
“oamenii de seamă” cu noi, femeile, când îndrăznim să ne vârâm nasul “unde nu ne fierbe
oala”… Dar, ţii minte că atunci când am discutat noi despre Bismarck era cât pe-aci să ne
certăm? Încercai să mă convingi că ai o “idee” a dumitale, cu mult mai grozavă decât a lui
Bismarck, izbucni ea deodată în râs. “În viaţa mea n-am întâlnit decât doi oameni care au
discutat într-adevăr cu mine, răposatul meu soţ, un om foarte, foarte inteligent şi… de o
mare nobleţe sufletească, rosti ea apăsat şi cu convingere, iar al doilea… bănuieşti desigur
cine este…
— Versilov! am exclamat eu.
O urmăream cu răsuflarea tăiată.
— Da. Îmi plăcea grozav să-l ascult şi până la urmă devenisem cu el pe deplin… poate prea sinceră, şi tocmai atunci a început să se arate neîncrezător faţă de mine.
— Nu te-a crezut?
— Nu, şi nu numai el, nimeni n-a avut vreodată încredere în mine.
— Nici Versilov? El e doar altfel decât ceilalţi.
— Nu numai că nu m-a crezut, murmură ea cu un zâmbet ciudat, lăsând ochii în jos,
dar a mai şi tras concluzia că am “toate viciile”, toate cusururile.
— Tocmai dumneata, care n-ai nici unul?!
— Ba am şi eu câteva.
— Versilov nu te-a iubit, de aceea nu te-a înţeles! strigai eu mânios.
O clipă faţa i se crispă.
— Să nu mai vorbim despre asta… şi să nu-mi mai pomeneşti niciodată despre…
omul acesta… încheie ea cu înflăcărare şi cu o deosebită stăruinţă. Dar să sfârşim, s-a
făcut târziu (se ridică să plece). Ei, ce zici, mă ierţi, ori nu? rosti ea răspicat, privindu-mă
cu ochi limpezi.
— Eu… să te iert… pe dumneata?!… Ascultă, Katerina Nikolaevna, dar să nu te
superi, e adevărat că te măriţi?
— Nu este încă nimic hotărât, spuse ea, stingherită şi parcă speriată.
— E un om bun? Iartă-mă, iartă-mi această întrebare.
— Da, e un om foarte bun.
— Ajunge, nu merit să-mi răspunzi mai mult. Ştiu prea bine că asemenea întrebări
sunt o necuviinţă din partea mea. Vreau să ştiu numai dacă e demn de dumneata ori nu.
Dar asta am s-o aflu şi singur.
— Vai de mine! se sperie ea.
— Bine, dacă nu vrei, n-am s-o fac, n-am să mă amestec… Nu vreau să-ţi mai spun
decât atât: să-ţi dea Dumnezeu fericire în toate privinţele şi pe orice drum ai păşi… drept
răsplată, pentru nespusa fericire pe care mi-ai dăruit-o dumneata în acest ceas. Chipul
dumitale îmi va rămâne veşnic întipărit în suflet. Voi păstra ca pe o comoară amintirea
perfecţiunii dumitale. Când te bănuiam că eşti perfidă, cochetă şi interesată, eram
nefericit, fiindcă… gândul acesta nu se potrivea cu imaginea dumitale… În ultima vreme,
m-am frământat zi şi noapte, dar acum totul e limpede ca lumina zilei. Când am venit
încoace, m-am aşteptat să înfrunt un iezuit viclean şi făţarnic, un şarpe iscoditor, şi când
colo am dat de cinste, de curăţenie şi demnitate, de un suflet de student!… Râzi? Ei şi, n-
ai decât! Doar o sfântă ca dumneata nu-şi poate bate joc de ceea ce este sfânt…
— O nu, mi-a venit numai să râd când te-am auzit folosind asemenea expresii
năstruşnice… Ce înţelegi prin “şarpe iscoditor”? spuse ea izbuncnind în râs.
— Azi ţi-a scăpat un cuvânt înduioşător, am continuat eu, entuziasmat. Cum ai putut
să-mi mărturiseşti că: “te-ai bizuit pe înflăcărarea mea?” Da, ai recunoscut până şi asta
tocmai fiindcă eşti o sfântă şi atunci când ţi-ai închipuit că porţi o vină, ai vrut să te pedepseşti, umilindu-te. De fapt, însă, nu eşti vinovată cu nimic, fiindcă orice ai face e
sfânt! Totuşi, puteai să nu rosteşti chiar acest cuvânt, o asemenea expresie!… Atâta
sinceritate e de neînchipuit, ea dovedeşte o extraordinară curăţie sufletească şi totodată
respect şi încredere faţă de mine, am strigat eu, năuc. O, nu roşi, n-ai de ce. Dar cine, cine
a îndrăznit să te ponegrească spunând că eşti o femeie pătimaşă? O, iartă-mă: văd pe faţa
dumitale că te-am rănit. Iartă-i unui băieţandru înflăcărat cuvintele lui nesăbuite! Dar
există oare cuvinte, expresii care să te atingă pe dumneata?! Oare nu eşti mai presus de
toate? Versilov mi-a spus o dată că Othello a ucis-o pe Desdemona şi apoi şi-a pus capăt
zilelor nu fiindcă era gelos, ci numai fiindcă şi-a pierdut idealul. Eu îl înţeleg, pentru că
azi mi-am regăsit idealul!
— Prea mă ridici în slava cerului. N-o merit, mă întrerupse ea cu convingere. Mai ţii
minte ce ţi-am spus despre ochii dumitale? adăugă pe un ton glumeţ.
— Mi-ai spus că în loc de ochi am două microscoape care dau fiecărei muşte
proporţiile unui elefant! Nu, de astă dată te înşeli! Cum, pleci?
Ea rămăsese în picioare în mijlocul încăperii, cu şalul şi manşonul în mână.
— Aştept să pleci dumneata mai întâi şi abia pe urmă mă duc şi eu. Mai vreau să
scriu două rânduri Tatianei Pavlovna.
— Uite că plec, plec numaidecât, vreau numai să-ţi repet urarea mea: Să-ţi dea
Dumnezeu fericire, fie că rămâi singură, fie că te măriţi cu acela pe care ţi-l alegi! Eu mă
mulţumesc cu idealul meu, atât îmi ajunge.
— Dragul meu, bunul meu Arkadi Makarovici, crede-mă că nu am faţă de
dumneata… Tatăl meu spune întotdeauna despre dumneata: “E un băiat bun şi mi-e tare
drag!” Te rog să crezi că toată viaţa îmi voi aminti ce mi-ai povestit despre bietul băieţaş
părăsit printre străini şi despre visurile cu care-şi alina singurătatea. Înţeleg prea bine în ce
condiţii grele te-ai format. De acum înainte, însă, oricât ne-am socoti noi de studenţi,
adăugă ea cu un zâmbet rugător şi sfios, strângându-mi mâna, totuşi n-o să ne mai putem
vedea ca înainte, deoarece… desigur, înţelegi şi dumneata de ce?
— Va să zică, n-o să ne mai putem vedea?
— Nu, multă vreme… şi de asta numai eu sunt vinovată., îmi dau seama că de azi
înainte nu se mai poate… O să ne întâlnim însă câteodată la tata…
“Ţi-e teamă de «ânflăcărarea mea», n-ai încredere în mine?” am vrut eu să strig, dar
când mi-am dat seama cât e de stingherită, cuvintele mi s-au oprit în gât.
— Spune-mi, mă opri ea în clipa când dădeam să ies pe uşă, ai văzut cu ochii
dumitale că… a rupt scrisoarea? Îţi aduci bine aminte? Cum ţi-ai dat seama atunci că era
scrisoarea mea către Andronikov?
— Kraft mi-a povestit conţinutul ei şi chiar mi-a arătat-o… Rămâi cu bine! Când
stăteam împreună în biroul dumitale, mă simţeam intimidat, dar când mă lăsai singur,
eram gata să sărut urmele paşilor dumitale… am bâiguit eu în neştire şi, fără să mă mai uit
la ea, am plecat repede.
Am pornit în grabă spre ai mei; sufletul mi-era plin de entuziasm. Gândurile mi se
învălmăşeau în minte ca răvăşite de viscol, dar o mare fericire îmi umplea inima. Când m-am apropiat de casa mamei, mi-am amintit deodată de ingratitudinea Lizei faţă de Anna
Andreevna, de cuvintele ei crude şi pătimaşe de adineauri şi am simţit o mare durere în
suflet!
“Ce cruzi sunt oamenii! Dar nu înţeleg ce-i cu Liza. Ce-o fi păţit?” m-am gândit, în
timp ce urcam treptele.
I-am dat drumul lui Matvei şi i-am poruncit să vină să mă ia de acasă la ora nouă.