ADOLESCENTUL

IX

Ziua se încheiase printr-o catastrofă, dar nici noaptea care a urmat n-a fost mai puţin
zbuciumată. Iată tot ce-mi amintesc din noaptea aceea: Cred că abia trecuse de miezul
nopţii, când m-am pomenit pe stradă. Era o noapte senină, liniştită şi geroasă. Am pornit
aproape în fugă, ca şi cum m-aş fi grăbit să ajung undeva, nici eu nu ştiam unde. Oriunde, numai acasă nu! “Ce să caut acasă? Ce nevoie mai am de casă? O casă îi trebuie omului ca
să trăiască; dacă mă întorc acasă, când mă voi trezi mâine dimineaţă va trebui să trăiesc,
dar îmi mai este oare cu putinţă să trăiesc de acum înainte? Viaţa mea s-a sfârşit. Nu-mi
mai este îngăduit să trăiesc.” Şi am rătăcit aşa pe străzi, neştiind încotro să mă duc, şi apoi
nici nu ştiu dacă voiam să mă duc undeva. Mi-era foarte cald şi-mi descheiam mereu
paltonul greu, căptuşit cu blană de urs. În anumite momente mi se părea că “orice aş
întreprinde de acum înainte nu mai are nici un rost”. Aveam o senzaţie ciudată: parcă în
jurul meu totul, chiar şi aerul pe care-l respiram, era de pe altă planetă, parcă m-aş fi trezit
deodată în lună. Totul, oraşul, trecătorii, trotuarul pe care alergam — totul îmi devenise
străin. “Iată, asta-i Piaţa Palatului şi asta e catedrala Isaakievski, îmi trecea prin minte, dar
ce legătură mai am eu cu ele?” Mă înstrăinasem de toate, dintr-o dată, nimic nu mai era al
meu. “O am pe mama, pe Liza; ei, şi, ce mai am eu comun cu ele? Totul s-a sfârşit brusc,
totul în afară de un singur lucru: faptul că voi fi socotit veşnic un hoţ.”
“Cum să dovedesc că nu sunt un hoţ? Şi apoi, se mai poate oare? Să plec în America?
Bine, dar ce-aş dovedi cu asta? Versilov va fi primul care va crede că am furat! Ideea mea?
Ce idee?! Ce rost mai are? Şi peste cincizeci de ani, şi peste o sută de ani, când voi trece
pe stradă, se va găsi un om care va spune, arătându-mă cu degetul: «Ăsta-i un hoţ! A
început să-şi aplice ideea, furând bani de la ruletă…»”
Eram oare furios? Nu ştiu, poate că da. Oricât ar părea de ciudat, am avut
întotdeauna, aş zice chiar din fragedă copilărie, o trăsătură: de câte ori mi se făcea un rău
ireparabil, sau eram jignit peste măsură, se isca în sufletul meu dorinţa irezistibilă de a mă
împăca cu situaţia şi chiar de a o agrava, de a anticipa intenţia celui ce mă jignise,
spunându-le celor care mă nedreptăţeau: “Iată, m-aţi umilit, dar eu mă voi umili şi mai
tare, priviţi-mă şi admiraţi-mă!” Touchard mă bătea uneori ca să arate că sunt o slugă şi nu
fiu de senator, şi tocmai de aceea am şi primit atât de uşor să joc rolul de slugă. Nu numai
că îl ajutam să se îmbrace, dar mai luam şi peria şi începeam să-l perii până când nu mai
rămânea nici un fir de praf; fără să mă roage sau să-mi poruncească, alergam uneori după
el cu peria în mână, mai zelos ca un valet, ca să-i iau şi ultima scamă de pe frac, aşa încât
mă oprea el însuşi: “Ajunge, Arkadi, destul!” Câteodată, când se întorcea acasă şi-şi
scotea haina, eu i-o curăţăm, o împătuream cu grijă şi-o acopeream cu un şal de mătase
cadrilat. Ştiu că colegii îşi băteau joc de mine şi mă dispreţuiau, dar tocmai asta îmi şi
plăcea: “Dacă aţi vrut să faceţi din mine o slugă, iată că am şi ajuns o slugă, dacă m-aţi
socotit un bădăran, mă şi port ca un bădăran”. Eram în stare să păstrez cu anii în suflet o
asemenea ură pasivă şi o astfel de furie mocnită. Atunci cum de mi-am ieşit din fire la
Zerşcikov şi am strigat înnebunit, cât m-a ţinut gura: “Am să vă denunţ pe toţi! Ruleta e
interzisă de poliţie!” Şi totuşi, jur că şi de astă dată fusese o reacţie de aceeaşi natură: mă
înjosiseră, mă percheziţionaseră, mă trataseră ca pe un hoţ în văzul tuturor, mă
nenorociseră — atunci am sărit peste cal: “Ei bine, aflaţi cu toţii că aţi nimerit-o, nu sunt
numai un hoţ, dar şi un denunţător!” Asta-i concluzia la care ajung astăzi când îmi aduc
aminte de cele întâmplate, dar trebuie să adaug că atunci nu-mi ardea câtusi de puţin să mă
analizez. Strigătul meu de atunci n-a fost premeditat, nici măcar cu o clipă înainte nu ştiam
că am să reacţionez astfel; strigătul a ţâşnit de la sine, fiindcă aceasta era reacţia firească a
sufletului meu.
Fără îndoială că pe când alergam năuc pe străzi începusem să aiurez, totuşi îmi aduc
foarte bine aminte că eram conştient de faptele mele. Mai mult, îmi dădeam seama că în momentul acela nu sunt în stare să mă ridic până la anumite idei şi să trag anumite
concluzii; chiar în acele clipe îmi spuneam în sinea mea că “unele gânduri îmi pot trece
prin cap, iar altele îmi sunt acum inaccesibile”. Acelaşi lucru trebuie să spun şi despre
judecata mea; în starea de atunci unele hotărâri pe care le luam puteau fi cu totul lipsite de
logică, în ciuda limpezimii gândurilor. Mai mult: îmi aduc foarte bine aminte că în unele
clipe eram pe deplin conştient de absurditatea unei hotărâri, şi totuşi, treceam numaidecât
la îndeplinirea ei. Da, în noaptea aceea eram aproape de crimă şi numai din întâmplare n-
am săvârşit-o.
Deodată, mi-au trecut prin minte cuvintele Tatianei Pavlovna cu privire la Versilov:
“N-avea decât să-şi pună capul pe şine şi ar fi scăpat de el”. Acest gând a pus pentru o
clipă stăpânire pe mine, dar l-am alungat numaidecât cu amărăciune: “Dacă mi-aş pune
capul pe şine şi aş muri, mâine s-ar spune: «A făcut-o fiindcă a furat, de ruşine!» — nu,
asta nu, cu nici un preţ!” Şi tocmai în această clipă mi-aduc aminte că m-a cuprins brusc o
furie îngrozitoare. “Ei, bine, m-a străfulgerat un gând, dacă nu-i chip să mă dezvinovăţesc,
dacă nici să încep o viaţă nouă nu-i cu putinţă, atunci nu-mi rămâne decât să mă resemnez,
să devin un lacheu, un câine, un vierme, un denunţător, de astă dată un adevărat
denunţător, iar în timpul acesta să mă pregătesc în taină, şi într-o bună zi, cand s-or aştepta
mai puţin, să arunc totul în aer, să-i nimicesc pe toţi, şi pe cei vinovaţi, şi pe cei
nevinovaţi, dar aşa ca toată lumea să afle că eu am făcut-o, eu, acela pe care l-au socotit un
hoţ… şi abia după aceea să mă omor.”
Nu-mi aduc aminte cum am ajuns pe o străduţă din apropierea parcului
Konnogvardeiski. De ambele părţi ale străduţei, pe o distanţă de vreo sută de paşi, se
întindeau ziduri înalte de piatră, care împrejmuiau curţile de din dos ale unor case. În
spatele unui zid din stânga am văzut o stivă uriaşă de lemne care depăşea zidul cu vreun
stânjen de parcă ar fi fost acolo un depozit de lemne. M-am oprit în dreptul ei şi am căzut
pe gânduri. Aveam în buzunar o mică chibritelniţă de argint cu chibrituri de ceară. Repet
că şi atunci îmi dădeam limpede seama la ce mă gândesc şi ce vreau să fac — îmi aduc
atât de bine aminte de parcă totul s-ar petrece acum — dar de ce voiam s-o fac, asta nu
ştiu, habar n-am de ce. Ştiu doar atât că deodată m-a cuprins o dorinţă irezistibilă. “Nu-i
mare lucru să mă urc pe gard” chibzuiam eu; unde mai pui că la doi paşi am descoperit şi
o poartă în zid, pe care probabil n-o deschide nimeni cu lunile. “Dacă mă urc pe pragul de
jos, îmi făceam eu socoteala, şi mă agăţ de poartă, pot să mă caţăr pe zid fără să mă vadă
cineva, căci nu-i nici ţipenie de om pe aici, e pustiu! Iar după aceea încalec pe zid, de unde
pot foarte bine să dau foc lemnelor, fără să sar măcar în curte, deoarece stiva e la un pas de
zid. Pe un ger ca ăsta focul se întinde repede, trebuie doar să ajung cu chibritul până la un
lemn de mesteacăn… la urma urmei, nici de atâta nu-i nevoie: chiar de pe zid pot să rup o
bucată de coajă de pe un lemn, s-o aprind cu chibritul, iar după ce a luat foc, s-o vâr
printre lemne, şi incendiul e gata. Apoi am să sar jos şi am să-mi văd de drum. N-am
nevoie nici măcar să mă grăbesc, fiindcă are să treacă mult timp până o să observe cineva
incendiul…” Aşa am judecat totul cu de-amănuntul şi în cele din urmă m-am hotărât. Am
simţit deodată o mare plăcere, o nespusă satisfacţie şi am început să mă caţăr. De altfel,
eram foarte sprinten, la liceu nu mă întrecea nimeni la gimnastică, acum însă, cu galoşii în
picioare, nu mi-a venit atât de uşor să mă caţăr. Totuşi am izbutit să mă agăţ de o piatră a
zidului ieşită în afară şi să mă salt, dar când să ridic mâna ca să mă prind de muchea de sus
a zidului, am alunecat şi am căzut pe spate. Cred că m-am izbit atât de tare cu ceafa de pământ, încât am rămas un minut sau două leşinat. Când mi-am venit în fire, am strâns
repede paltonul pe mine, fiindcă mă pătrunsese frigul, şi, încă buimac, m-am târât în
neştire până în dreptul porţii şi m-am ghemuit, zgribulit, în colţul dintre poartă şi zid.
Gândurile au început să mi se încurce şi probabil că în scurt timp am aţipit. Îmi aduc
aminte ca prin vis că deodată…mi-a răsunat în urechi un dangăt puternic şi grav de
clopote pe care am început să-l ascult cu bucurie.
Clopotul bătea tare şi des, din două în două, sau din trei în trei secunde, totuşi nu
dădea alarma, căci prea suna plăcut şi armonios; deodată, sunetul mi s-a părut cunoscut,
aşa sunau clopotele la Sfântul Nikola, biserica aceea roşie, peste drum de Touchard, o
biserică veche, moscovită, pe care o ţin atât de bine minte, clădită încă pe vremea ţarului
Alexei Mihailovici, bogat împodobită, cu multe cupole şi coloane, şi deodată mi-a apărut
în faţa ochilor grădiniţa lui Touchard, îndată după Paşti, şi am auzit fremătând frunzuliţele
tinere ale mestecenilor firavi, abia înverziţi. Razele piezişe ale soarelui puternic de după-
amiază luminează sala noastră de clasă, iar în cămăruţa din stânga, unde Touchard m-a
mutat cu un an înainte, ca să mă despartă de “copiii de conţi şi senatori”, şade o femeie
care a venit să mă vadă. Da, şi la mine, copilul părăsit, a venit în sfârşit cineva, pentru
prima oară de când mă aflu la Touchard. Am recunoscut-o pe loc, de cum a intrat, deşi n-o
mai văzusem de mult, de când m-a dus la împărtăşanie, la biserica din sat, prin cupola
căreia a trecut atunci în zbor un porumbel. Şedeam singuri, şi eu o priveam lung şi ciudat.
Abia mai târziu, după mulţi ani, am aflat că Versilov plecase pe neaşteptate în străinătate şi
de aceea putuse să vină la Moscova cu puţinii ei bani, de capul ei, ferindu-se de cei cărora
le fusese lăsată în grijă, şi că înfruntase toate aceste greutăţi numai ca să mă vadă. Mai
ciudat e că nici ea, după ce a intrat şi a stat de vorbă cu Touchard, nu mi-a spus şi nici
măcar nu mi-a dat a înţelege că e mama mea… Şedea, tăcută, lângă mine şi mi-aduc
aminte că m-am şi mirat cât de puţin vorbea. Adusese şi o legăturică, iar când a desfăcut-
o, au ieşit la iveală şase portocale, câteva bucăţele de turtă dulce şi două franzeluţe cu
lapte. M-am simţit jignit că-mi adusese două franzele obişnuite şi i-am spus cu un aer
îmbufnat că “aici primim hrană foarte bună şi că în fiecare zi la ceai căpătăm câte o
franzeluţă.”
— Cu atat mai bine, puiule. Eu, în prostia mea, mi-am zis: “Te pomeneşti că acolo, la
şcoală, îl ţine rău”, aşa că n-ai de ce să te superi, dragă.
— Şi Antonina Vasilievna (soţia lui Touchard) are să se supere. Şi colegii au să-şi
bată joc de mine…
— Ce-ar fi să le primeşti, poate totuşi ai să le mănânci?
— Bine, lasă-le aici şi oi vedea…
Nici nu m-am atins măcar de bunătăţile ei; am lăsat portocalele şi turta dulce pe masă,
iar eu am stat tot timpul cu ochii în pământ, dar cât am putut mai demn. Cine ştie, poate că
ţineam să-i arăt şi că vizita ei nu-mi face nici o onoare în ochii colegilor; prin toată
atitudinea mea voiam să-i dau a înţelege: “După ce mă faci de ruşine, nici nu-ţi dai seama
de asta”. Încă de pe atunci alergam după Touchard cu peria în mână, străduindu-mă să nu
las nici un fir de praf pe haina lui! Îmi închipuiam câtă batjocură va trebui să îndur din
partea băieţilor de cum va pleca şi poate chiar din partea lui Touchard, aşa că în sufletul
meu nu mai era loc pentru vreun sentiment bun faţă de ea. Mă mulţumeam să privesc cu coada ochiului rochia ei închisă, ponosită, mâinile destul de bătătorite, de om obişnuit cu
munca, pantofii cât se poate de ordinari şi faţa foarte slăbită; deşi avea încă de pe atunci
fruntea brăzdată de zbârcituri, Antonina Vasilievna mi-a spus seara, după plecarea ei: “Se
vede că maman a dumitale a fost cândva frumoasă”.
Pe când şedeam împreună, a intrat deodată Agafia cu o ceaşcă de cafea pe tavă. Era
îndată după masă şi la ora aceea soţii Touchard aveau obiceiul să-şi bea cafeaua în salon.
Mama a mulţumit, dar nu s-a atins de cafea, căci, după cum am aflat mai târziu, pe vremea
aceea cafeaua îi producea palpitaţii. Trebuie să spun că în sinea lor soţii Touchard
socoteau desigur că, primind-o pe mama şi îngăduindu-i să mă vadă, se dovediseră extrem
de mărinimoşi, iar faptul că-i mai trimiseseră şi o ceaşcă de cafea reprezenta pentru ei un
gest de supremă umanitate, care făcea mare cinste sentimentelor lor de oameni civilizaţi,
cu mentalitate europeană. Şi, ca un făcut, mama refuzase cafeaua.
Touchard a trimis să mă cheme şi mi-a cerut să-i arăt mamei toate caietele şi cărţile
mele: “Ca să vadă şi ea cât de mult ai câştigat de când eşti la mine”. Profitând de acest
prilej, Antonina Vasilievna, cu gura făcută pungă, mi-a spus printre dinţi, cu un aer înţepat
şi ironic:
— Mi se pare că maman a dumitale n-a găsit cafeaua noastră pe placul ei.
Mi-am luat caietele şi, trecând pe lângă “copiii de conţi şi senatori”, care se
îmbulzeau în sala de clasă ca să ne urmărească, i le-am dus mamei. Mi-a făcut chiar
plăcere să îndeplinesc porunca lui Touchard până în cele mai mici amănunte. Am început
să-i arăt caietele foaie cu foaie, explicându-i: “Aici sunt exerciţii de gramatică franceză,
astea sunt dictări, aici e conjugarea verbelor auxiliare avoir şi etre, astea-s teme de
geografie, descrierea principalelor oraşe din Europa, a tuturor continentelor şi aşa mai
departe. O jumătate de ceas şi mai bine i-am tot explicat încet, cu un glas monoton, cu
ochii plecaţi, ca un copil binecrescut. Ştiam că mama n-a învăţat carte, că nici nu ştie să
citească, şi tocmai de aceea îmi şi plăcea scena pe care o jucam. Totuşi n-am izbutit s-o
plictisesc, m-a ascultat tot timpul fără să mă întrerupă, cu atenţia încordată şi chiar cu
admiraţie, aşa încât până la urmă, mi s-a urât mie şi m-am lăsat păgubaş. Altfel, avea o
privire tristă şi o expresie destul de abătută.
Când s-a ridicat, în sfârşit, să plece, a intrat deodată Touchard şi a întrebat-o cu o
gravitate ostentativă, cu totul deplasată: “Sunteţi mulţumită de succesele fiului
dumneavoastră?” Mama a început să îngăime cuvinte fără şir şi nu mai contenea cu
mulţumirile. La urmă, când a venit şi Antonina Vasilievna, mama i-a rugat pe amândoi “să
ocrotească un biet orfan, căci nu i se poate spune altfel acum, să-şi facă pomană cu el”…
Şi, cu lacrimi în ochi, se ploconi adânc până la pământ, în faţa fiecăruia dintre ei, aşa cum
se ploconesc “oamenii de rând” când vin cu o rugăminte la nişte boieri de seamă. Atâta
umilinţă i-a mirat până şi pe soţii Touchard, chiar şi pe Antonina Vasilievna a înduioşat-o,
fiindcă era vădit că n-o mai judeca atât de aspru ca atunci când refuzase ceaşca de cafea.
Touchard, luându-şi un aer şi mai important, îi răspunse mărinimos “că el nu face
deosebire între copii, că aici toţi sunt copiii lui, că se socoteşte părintele lor şi că se poartă
cu mine aproape la fel ca şi cu ceilalţi copii de senatori şi conţi, că ţine să i se recunoască
acest merit”, şi aşa mai departe. Mama continua să se ploconească, din ce în ce mai
stânjenită, şi, în cele din urmă s-a întors spre mine cu ochii plini de lacrimi şi mi-a spus:
“Rămâi cu bine puiule”. Apoi m-a sărutat, mai bine zis i-am îngăduit să mă sărute o dată. Se vedea că ar fi
vrut să mă sărute încă şi încă, să mă ia în braţe şi să mă strângă la pieptul ei, dar, fie că ea
însăşi s-a ruşinat s-o facă faţă de oameni străini, fie că a copleşit-o amărăciunea, fie că şi-a
dat seama că eu mor de ruşine din pricina ei, fapt e că s-a întors în grabă şi, după ce a mai
făcut o plecăciune soţilor Touchard, a pornit spre uşă. Eu am rămas nemişcat.
— Mais suivez donc votre mère
46
, mă îndemnă Antonina Vasilievna. Il n’a pas de
coeur, cet enfant
47
!.
Touchard se mulţumi să ridice din umeri, ca şi cum ar fi vrut să-i răspundă: “Va să
zică, am dreptate că-l tratez ca pe o slugă”.
M-am supus şi am coborât scara împreună cu mama şi am ieşit cu ea în curte. Ştiam
că toată lumea ne priveşte pe fereastră. Mama s-a întors spre biserică şi, cuvioasă, şi-a
făcut de trei ori cruce; ţin minte că buzele îi tremurau şi din clopotniţă răsuna dangătul
sonor şi ritmic al clopotului. Apoi s-a apropiat de mine şi nu s-a putut reţine să nu-mi
pună, plângând, amândouă mâinile pe cap.
— Lasă, mămico, ajunge…. e ruşine… ne vede toată lumea pe fereastră…
Ea tresări şi mă blagoslovi în grabă:
— Of, Doamne… Dumnezeu să te aibă în paza lui… Să te ocrotească îngerii din
ceruri, Maica Precista, sfântul Nicolae… Doamne, Dumnezeule! îngăimă ea pe
nerăsuflate, tot făcând cruci pe capul meu, din ce în ce mai repede, ca şi cum s-ar fi temut
că tot nu-s destule. Puiul meu, dragul meu! Dar, stai puţin, puiule…
Îşi vârî repede mâna în buzunar şi scoase o batistă albastră cadrilată, cu un nod strâns
la un colţ, pe care dădu să-l desfacă, dar nu izbuti.
— Lasă, nu-i nimic, păstrează şi batista, e curată şi poate o să-ţi prindă bine, sunt aici
patru bănuţi de câte douăzeci copeici, s-ar putea să ai nevoie de ei, iartă-mă, puiule, mai
mult n-am nici eu… iartă-mă, puiule…
Am primit batista şi era cât pe-aci să-i spun că “domnul Touchard şi Antonina
Vasilievna ne asigură o întreţinere foarte bună şi că nu ducem lipsă de nimic”, totuşi m-am
stăpânit şi am băgat batista în buzunar.
A mai făcut o dată semnul crucii asupra mea, a mai rostit o rugăciune, apoi, deodată,
mi-a făcut şi mie o plecăciune ca mai înainte soţilor Touchard — o plecăciune adâncă,
gravă, prelungită, pe care n-am s-o uit niciodată! Văzând-o, am tresărit, fără să ştiu nici eu
de ce. Ce-o fi vrut să-mi spună prin plecăciunea aceea? Poate că a vrut să mărturisească
astfel că “se simte vinovată faţă de mine”? Aşa mi-am explicat gestul ei după multă
vreme. Atunci însă, m-am ruşinat şi mai tare la gândul că “de sus se uită cu toţii la noi”,
iar Lambert “poate că o să mă şi bată”.
În sfârşit, plecă. Până să mă întorc eu, copiii de senatori şi de conţi mâncaseră
portocalele şi turta dulce, iar Lambert mi-a luat numaidecât cele optzeci de copeici şi s-a
grăbit să cumpere cu ele de la cofetărie prăjituri şi ciocolată, din care nu mi-a dat nici
măcar să gust.
Trecuse o jumătate de an de la vizita mamei şi venise luna octombrie, aducând cu ea
frig, ploi şi vânt. Pe mama o uitasem de tot. Da, încă de pe atunei mi se cuibărise ura în inimă, o ură surdă faţă de toţi şi de toate, care izgonise treptat orice alt sentiment. Deşi
continuam să-l perii pe Touchard ca mai înainte, ajunsesem să-l urăsc cumplit, din ce în ce
mai mult. Într-o zi tristă de toamnă, pe înserate, scotocind prin sertarul meu, am dat peste
batista ei albastră de batist, care zăcea acolo uitată de când mi-o dăduse. Am scos-o şi m-
am uitat la ea cu oarecare curiozitate; într-un colţ se mai vedeau încă urmele nodului şi
chiar conturul bănuţilor; după aceea am pus batista la loc şi am închis sertarul. Era în ajun
de sărbătoare şi deodată am auzit clopotul bătând de vecernie. Elevii plecaseră îndată după
masă pe la casele lor, numai Lambert rămăsese să-şi petreacă duminica la şcoală fiindcă,
din cine ştie ce motiv, ai lui nu trimiseseră pe nimeni să-l ia. Deşi continua să mă bată,
începuse să-mi încredinţeze foarte multe şi acum avea nevoie de mine. Am stat de vorbă
toată seara despre pistoalele Le page pe care nici unul dintre noi nu le văzuse vreodată,
despre săbiile cercheze şi despre mânuirea lor, despre dorinţa noastră de a alcătui o ceată
de tâlhari şi, până la urmă, Lambert a ajuns la poveştile lui preferate, având toate acelaşi
subiect scabros, şi deşi în sinea mea mă miram de atâta îndrăzneală, îl ascultam cu multă
plăcere în seara aceea însă, mi s-a făcut silă şi i-am spus că mă doare capul. Era ora zece,
ne-am dus la culcare. Mi-am tras plapuma peste cap şi am scos de sub pernă batista
albastră: cu vreo oră înainte mi se năzărise s-o iau din sertar şi, cum ni se şi făcuseră
paturile, am vârât-o sub pernă. Mi-am lipit numaidecât faţa de ea şi deodată am început s-
o sărut: “Mamă, mamă” am şoptit eu, amintindu-mi de ea şi simţeam cum mi se strânge
inima ca într-un cleşte. Am închis ochii şi i-am văzut chipul, buzele tremurânde, în clipa
când îşi făcea cruce în faţa bisericii, şi apoi când m-a binecuvântat şi eu n-am găsit altceva
să-i spun decât: “E ruşine, ne vede lumea”. “Mamă, mămica mea, o singură dată ai venit şi
tu la mine… Mămico, unde eşti tu acum, la ce depărtări? Îţi aminteşti şi tu acum de bietul
tău băieţaş pe care ai venit să-l vezi cândva?… De te-aş mai vedea măcar o dată, de mi te-
ai arăta măcar în vis, ca să-ţi pot spune cât te iubesc, ca să te pot îmbrăţaşa şi să-ţi sărut
ochii tăi albaştri, ca să-ţi spun că nu-mi mai e de fel ruşine cu tine, că şi atunci te iubeam,
că mi se rupea inima deşi m-am purtat ca un nesimţit, ca un lacheu. N-ai să afli niciodată
mamă, cât de mult te iubeam atunci. Unde eşti acum mămico, mă auzi oare? Mamă,
mamă, mai ţii minte porumbelul de la biserica din sat?”…
— Ei drăcie… ce te-a apucat? bodogăni Lambert din patul lui. Las’ că ţi-arăt eu ţie!
Nici să dorm nu mă laşi… Sări deodată din pat, se repezi la mine şi apucă de plapumă, dar
eu mi-o trăsesem peste cap şi o ţineam cu toată puterea.
— Mai şi bâzâi, dobitocule, ce te-ai găsit să te smiorcăi, boule! Las’ că te învăţ eu,
na! Na! şi începu să mă bată, izbindu-mă din ce în ce mai tare cu pumnii în spate, în
coaste; am dat să strig de durere şi… deodată am deschis ochii…
Se luminase de-a binelea şi totul sclipea; zăpada, zidul acoperit de promoroacă.
Şedeam ghemuit, zgribulit în palton, şi abia îmi mai trăgeam sufletul de îngheţat ce
eram, iar cineva care se oprise în faţa mea căuta să mă trezească, ocărându-mă în gura
mare şi izbindu-mă cât putea de tare cu piciorul drept în coaste. Am ridicat capul şi am
văzut un bărbat într-un palton scump, căptuşit cu blană de urs şi cu o căciulă de samur;
avea ochii negri, favoriţi îngrijiţi, negri ca smoala, nasul coroiat, faţa rumenă şi albă ca o
mască şi, cum rânjea, i se zăreau dinţii strălucitor de albi… S-a aplecat atât de tare peste
mine, încât am văzut cum îngheţa aburul care-i ieşea din gură la fiecare răsuflare.
— Ai îngheţat, beţivanule, dobitocule! Ai să mori ca un câine! Hai, scoală-te! Mişcă-te.
— Lambert! am strigat eu.
— Da tu cine dracu mai eşti?
— Dolgoruki!
— Ei drăcie, care Dolgoruki?
— Pur şi simplu Dolgoruki!… De la Touchard… Acela căruia i-ai înfipt o furculiţă
între coaste la cârciumă!…
— Aha-a-a! exclamă el, zâmbind vag, ca un om care caută să-şi amintească ceva.
(Oare e cu putinţă să mă fi uitat?!) Aha! Va să zică tu erai!
M-a apucat de subsuori şi m-a ridicat în picioare; cum mă clătinam şi abia mă mai
puteam mişca, m-a luat de braţ şi, sprijinindu-mă, a pornit cu mine. Copleşit de gânduri şi
amintiri, mă privea în ochi, ascultându-mă totodată cu înfrigurare, în timp ce eu bâiguiam
cu tot atâta înfrigurare, în neştire, fără întrerupere şi mă simţeam fericit, nespus de fericit
că pot vorbi cu cineva, şi încă cu Lambert! Nu ştiu dacă m-am bucurat atât de mult fiindcă
am văzut în el un “salvator”, sau fiindcă îl socoteam un om din cu totul altă lume — atunci
nici nu mi-am pus această întrebare, fapt e că m-am agăţat de el. Nici nu-mi amintesc ce i-
am spus atunci, cred mai degrabă că îngăimam cuvinte fără şir şi fără noimă; totuşi, el mă
asculta cu toată atenţia. A oprit prima birjă care a trecut pe lângă noi şi peste câteva
minute m-am pomenit la căldură, în camera lui.
Toţi oamenii, fără excepţie, păstrează desigur amintirea unui lucru care li s-a
întâmplat şi care are pentru ei, sau căruia vor să-i atribuie, un aspect fantastic, neobişnuit,
nemaipomenit, aproape miraculos — fie că este vorba de un vis, de o întâlnire, de o
prezicere, de o presimţire, sau de altceva de aceeaşi natură. Până în ziua de azi sunt
înclinat să văd în acea întâlnire a mea cu Lambert un semn al Providenţei… cel puţin
judecând după împrejurările în care s-a produs şi după urmările ei. La drept vorbind însă,
totul s-a petrecut într-un mod cât se poate de firesc, măcar în ceea ce-l priveşte pe el:
întorcându-se ca de obicei de la una din ocupaţiile sale nocturne (se va vedea mai departe
în ce consta această ocupaţie), cam ameţit de băutură, s-a oprit o clipă pe o stradă
lăturalnică, lângă o poartă şi acolo a dat cu ochii de mine. De altfel, se afla la Petersburg
abia de câteva zile. Încăperea în care m-am pomenit era destul de mică, foarte simplu
mobilată — o cameră obişnuită dintr-o pensiune de mâna a doua din Petersburg. În
schimb, Lambert era foarte bine îmbrăcat, chiar luxos. Pe jos zăceau două geamantane
numai pe jumătate despachetate. Într-un colţ al camerei, după un paravan, era patul.
— Alphonsine! strigă Lambert.
— Présente! îi răspunse de după paravan un glas răguşit de femeie cu accent parizian
şi în câteva clipe ţâşni de acolo mademoiselle Alphonsine, aşa cum se găsea în pat, doar cu
un capot îmbrăcat în grabă: era o făptură ciudată, înaltă şi uscată ca o surcea, negricioasă,
cu talia lungă, cu faţa lungă, cu obrajii supţi şi cu privirea rătăcită, pe scurt, o femeie
trecută, grozav de îmbătrânită!
— Hai mai repede! (Traduc, fiindcă vorbea franţuzeşte cu ea.) Probabil că au şi pus
samovarul. Adă mai repede apă fiartă, o sticlă de vin roşu, dar hai mai repede, vezi bine că e îngheţat. E prietenul meu… şi a dormit toată noaptea în zăpadă.
— Malheureux! strigă ea, împreunându-şi palmele cu un gest teatral.
— Hai, şterge-o! se răsti Lambert la ea ca la un căţel, ameninţând-o şi cu degetul; ea
renunţă numaidecât la poza teatrală şi alergă să-i îndeplinească ordinul.
Lambert mă privi cu atenţie, mă pipăi, îmi luă pulsul, îmi puse mâna pe frunte, pe
tâmple.
— Mă şi mir, bombăni el, cum de n-ai îngheţat… E drept că te ghemuiseşi tot în
blană, ca într-un bârlog…
Deodată, m-am trezit cu un pahar fierbinte în mână şi după ce l-am sorbit cu sete, m-
am şi înviorat; am început iar să îndrug vrute şi nevrute, tolănit pe un divan din colţul
camerei, vorbeam fără încetare, pe nerăsuflate — dar ce şi cum i-am povestit nu-mi prea
amintesc, abia de-mi vine în minte câte un crâmpei. Repet că nu ştiu cât o fi înţeles din tot
ceea ce i-am îndrugat; mai târziu, m-am dumerit însă că înţelesese destul ca să ajungă la
concluzia că poate trage anumite foloase de pe urma întâlnirii cu mine. Voi explica
ulterior, la locul potrivit, ce socoteli îşi făcea.
Nu numai că mă înviorasem, şi încă peste măsură, dar în anumite momente, pe cât se
pare, eram chiar vesel. Îmi aduc aminte cum soarele a năvălit deodată în cameră când s-au
ridicat storurile, cum a început să trosnească focul în sobă, când l-a aprins cineva — dar
cine şi când nu-mi amintesc. Mi-a rămas însă în minte căţeluşul micuţ de tot şi negru pe
care-l ţinea în braţe mademoiselle Alphonsine, strângându-l cu cochetărie la piept.
Căţeluşul ăsta mă amuza grozav, atât de mult, încât uneori mă făcea să-mi pierd şirul
povestirii, ba chiar de vreo două ori am şi întins mâna spre el, dar la un semn al lui
Lambert, Alphonsine s-a făcut nevăzută după paravan împreună cu căţelul.
El, însă, şedea tăcut şi nemişcat pe scaun, aplecat spre mine, şi mă asculta cu o
deosebită atenţie, de parcă ar fi vrut să-mi soarbă fiecare cuvânt; câteodată, zâmbea
îndelung, cu gura până la urechi, arătându-şi dinţii, cu ochii închişi pe jumătate, ca şi cum
s-ar fi străduit să dezlege o problemă. Un singur lucru mi-amintesc limpede, şi anume că,
pe când povesteam despre “document”, vorbeam cât se poate de confuz şi dezlânat şi
atunci am citit pe faţa lui că nu pricepe nimic, dar că ar dori foarte mult să priceapă, atât
de mult, încât la un moment dat m-a şi întrerupt cu o întrebare, ceea ce era destul de riscat,
deoarece cum mă întrerupea cineva, îmi pierdeam şirul, uitând cu desăvârşire despre ce
vorbisem. Cât timp om fi stat aşa de vorbă, habar n-am, nu-mi pot da seama. Deodată, el
s-a ridicat şi a strigat-o pe Alphonsine:
— Are nevoie de odihnă. Poate că va trebui să chemăm şi un doctor. Să-i îndeplineşti
orice dorinţă, cu alte cuvinte… vous comprenez, ma fille? Vous avez de l’argent
48 ori ba?
Poftim! Scoase o bancnotă de zece ruble şi i-o întinse, apoi schimbară câteva cuvinte în
şoaptă. Vous comprenez?! Vous comprenez?! îi repetă el aspru, încruntându-se şi
ameninţând-o cu degetul. Am văzut că-i ştie grozav de frică.
— Mă întorc curând. Până atunci, ar fi bine să tragi un somn, îmi spuse el, zâmbind,
şi-şi puse căciula pe cap.
— Mais vous n’avez pas dormi du tout, Maurice
49
! strigă Alphonsine pe un ton patetic.
— Taisez-vous, je dormirai apres
50
, i-o reteză el şi plecă.
— Sauvée
51
! şopti ea, arătând cu un gest teatral spre uşă. Monsieur, monsieur! începu
ea numaidecât să declame, stând în mijlocul camerei, de parcă s-ar fi găsit pe scenă.
Jamais homme ne fut şi cruel, si Bismarck, que cet être, qui regarde une femme comme
une saleté de hasard. Une femme, qu’est-ce que ça dans notre époque? “Tue-la!” Voilà le
dernier mot de l’Académie française
52
.
O priveam cu ochii holbaţi şi vedeam dublu, mi se părea că am de-a face cu două
Alphonsine… Deodată, am băgat de seamă că plânge; am tresărit la gândul că îmi vorbea
probabil de mult, aşadar, în tot acest răstimp aţipisem sau zăcusem în nesimţire.
“Hélas! De quoi m’aurait servi de le découvrir plutôt, strigă ea, et n’aurais-je pas
autant gagné à tenir ma honte cachée toute ma vie? Peut-être, n’est-il pas honnête à une
demoiselle de s’expliquer si librement devant un monsieur, mais enfin je vous avoue que
s’il m’était permis de vouloir quelque chose, oh, ce serait de lui plonger au coeur mon
couteau, mais en détournant les yeux, de peur que son regard execrable ne fit trembler
mon bras et ne glaçat mon courage . Il a assassiné ce pope russe, monsieur, il lui arracha
sa barbe rousse pour la vendre à un artiste en cheveux au pont des Marechaux, totut près
de la Maison de monsieur Andrieux — hautes nouveautés, articles de Paris, linge,
chemises, vous savez, n’est-ce pas?… Oh, monsieur, quand l’amitié rassemble à table
épouse, enfants, soeurs, amis, quand une vive allegresse enflamme mon coeur, je vous le
demande, monsieur: est bonheur préférable à celui dont tout jouit? Mais il rit, monsieur,
ce monstre execrable et inconcevable et si ce n’était pas pour Ventremise de monsieur
Andrieux, jamais, oh, jamais je ne serais… Mais quoi, monsieur, qu’ave-vous, monsieur
53
?
A alergat spre mine. Se pare că aveam frisoane, poate chiar leşinasem. Nu pot spune
ce impresie apăsătoare, jalnică îmi făcea această făptură la un pas de nebunie. Ea îşi
închipuia poate că fusese însărcinată să-mi ţină de urât, se vede că de aceea nu mă părăsea
nici o clipă. Pesemne că fusese cândva actriţă, vorbea pe un ton îngrozitor de declamator,
se învârtea de colo până colo, nu-i tăcea gura o clipă, cu toate că eu amuţisem de mult. Tot
ce am izbutit să pricep din trăncăneala ei era că avea legături strânse cu o oarecare
“Maison de monsieur Andrieux — hautes nouveautés, articles de Paris etc.” Poate că şi
provenea de acolo, dar că fusese despărţită pe veci de monsieur Andrieux par ce monstre
furieux et inconcevable, de unde şi tragedia ei… Plângea cu sughiţuri, totuşi mi se părea
că juca teatru, că, de fapt, nici nu-i venea să plângă. Uneori, mi se năzărea că o să se
desfacă brusc în bucăţi ca un schelet; rostea cuvintele cu un glas sugrumat şi tremurător;
bunăoară cuvântul préférable îl pronunţa préfé-a-ble, repetându-l pe a de parcă ar fi behăit
o oaie. La un moment dat, când mi-am revenit din leşin, am văzut-o făcând o piruetă în
mijlocul camerei, nu că ar fi dansat, ci numai fiindcă avea obiceiul să mimeze tot ce
povestea. Deodată, se repezi la pianul mic, vechi şi dezacordat care se găsea în cameră, îl
deschise şi începu să zdrăngăne şi să cânte din gură. Pare-se că atunci m-a cuprins deodată
un somn adânc ca un leşin care trebuie să fi ţinut cel puţin zece minute, dar căţelul a
schelălăit şi m-am deşteptat: conştiinţa mi-a revenit într-o clipă şi, când mi-am dat seama
unde mă găsesc, am sărit, îngrozit, în picioare. “Lambert, mă găsesc la Lambert”, mi-am zis eu, înşfăcându-mi căciula şi repezindu-
mă să-mi iau paltonul.
— Où allez-vous, monsieur
54 ? strigă Alphonsine, care nu mă slăbea din ochi.
— Vreau să plec, vreau să plec de aici! Dă-mi drumul, lasă-mă…
— Oui, monsieur, încuviinţă Alphonsine cu convingere şi se grăbi să-mi deschidă ea
însăşi uşa spre coridor. Mais ce n’est pas loin, monsieur, ce n’est pas loin du tout, ca ne
vaut pas la peine de mettre votre choubà, c’est ici pres, monsieur
55
! strigă ea de răsună în
tot coridorul.
Am fugit din odaie şi am luat-o la dreapta.
— Par ici, monsieur, c’est par ici! ţipa ea cât o ţinea gura agăţându-se cu degetele ei
lungi şi osoase de haina mea şi arătându-mi cu mâna cealaltă spre o uşă din stânga
coridorului, unde nici n-aveam de gând să mă duc.
M-am smucit din mâinile ei şi am fugit spre uşa care dădea pe scară.
— Il s’en va, il s’en va
56
! strigă Alphonsine cu glasul ei spart, alergând după mine.
Mais il me tuera, monsieur, il me tuera
57
!
Dar dintr-un salt am ajuns pe scară şi, cu toate că ea tot se mai ţinea după mine, am
coborât în fugă. Am izbutit să deschid uşa de la intrare, să mă reped în stradă şi să sar în
prima birjă care trecu pe acolo. I-am dat birjarului adresa mamei…
Judecata care mi se luminase o clipă mi se întunecă însă din nou. Îmi aduc aminte ca
prin vis cum am ajuns la mama, cum m-au dus în casă, unde mi-am pierdut îndată
cunoştinţa pentru multă vreme. A doua zi, după cum mi s-a povestit mai târziu (ceea ce, de
altfel, îmi aduc şi eu aminte), am avut din nou un moment de luciditate. Parcă mă văd
culcat pe divan în camera lui Versilov, înconjurat de mama, de Liza, de Versilov, ţin minte
că acesta mi-a vorbit despre Zerşcikov, despre prinţ, că mi-a arătat o scrisoare şi tot căuta
să mă liniştească. Ei mi-au povestit mai târziu că întrebam mereu cu groază de un oarecare
Lambert şi că mi se tot năzărea că aud un căţel lătrând. Dar şi această slabă lumină a
conştiinţei se stinse repede; spre seară, am căzut în delir. Aci trebuie să fac însă o
digresiune şi să explic ceea ce se întâmplase între timp.
În seara aceea, după ce fugisem de la Zerşcikov şi după ce lumea se mai liniştise, pe
neaşteptate, înainte de a reîncepe jocurile, Zerşcikov anunţă în gura mare că se făcuse o
greşeală regretabilă: cele patru sute de ruble dispărute se găsiseră într-un alt teanc de bani,
şi că după ce se făcuseră socotelile se constatase că nu lipseşte nici un bun din bancă.
Atunci prinţul, care rămăsese în sală, se apropie de Zerşcikov şi-i ceru cu stăruinţă să
declare în public că sunt nevinovat şi pe deasupra să-mi trimită o scrisoare de scuze.
Zerşcikov socoti cererea pe deplin întemeiată şi-şi dădu faţă de toată lumea cuvântul de
onoare să-mi trimită chiar a doua zi o scrisoare prin care să-mi explice situaţia şi să-mi
ceară scuze. Prinţul îi dăduse adresa lui Versilov şi, într-adevăr, acesta primi chiar a doua
zi o scrisoare din partea lui Zerşcikov, adresată mie, şi o mie trei sute şi ceva de ruble care
îmi aparţineau şi pe care le uitasem pe masa de ruletă. Aşadar, incidentul de la Zerşcikov
fusese lămurit pe deplin; această veste îmbucurătoare a contribuit foarte mult la
însănătoşirea mea, după ce m-am trezit din nesimţire. După ce se întoarse de la ruletă, prinţul scrise chiar în aceeaşi noapte două scrisori.
Una adresată mie, iar cealaltă regimentului din care făcuse parte şi unde se întâmplase
istoria cu cornetul Stepanov. A doua zi dimineaţă, expedie amândouă scrisorile, apoi
întocmi un raport către autorităţi şi se duse cu el dis-de-dimineaţă la comandantul
regimentului său, căruia îi declară că este “un delincvent de drept comun, implicat în
falsificarea acţiunilor X, că cere să fie predat organelor de justiţie şi judecat”. Apoi îi
înmână raportul, în care totul era expus pe larg. Drept urmare, fu arestat. Reproduc textual
scrisoarea lui către mine, scrisă în aceeaşi noapte:
“Nepreţuitul meu Arkadi Makarovici,
Deoarece am recurs la o «soluţie» de lacheu, mi-am pierdut dreptul de a mă mângâia
măcar cu gândul că în cele din urmă am avut şi eu curajul să mă hotărăsc la o faptă
eroică în numele dreptăţii. Sunt vinovat faţă de patrie şi faţă de neamul meu, şi pentru
asta eu, ultimul descendent al acestui neam, îmi iscălesc singur sentinţa de moarte. Nu
înţeleg cum am putut să mă agăţ de instinctul josnic de autoconservare, care m-a făcut
chiar să sper un timp că mă pot salva plătindu-le tăcerea cu bani! Chiar dacă aş fi izbutit,
în faţa conştiinţei mele aş fi rămas veşnic un ticălos. Apoi şi indivizii aceia, chiar dacă mi-
ar fi restituit scrisorile compromiţătoare, m-ar fi hărţuit toată viaţa! Aşadar, nu-mi
rămânea decât să trăiesc în mijlocul lor, să rămân în cârdăşie cu ei toată viaţa — iată
soarta care mă aştepta! N-am putut să mă împac cu ea şi, până la urmă, am găsit în mine
destulă tărie — sau poate că era numai desperare — ca să mă hotărăsc la pasul pe care-l
fac.
Am scris o scrisoare foştilor mei camarazi de la regiment în care am arătat
nevinovăţia lui Stepanov. Gestul acesta nu este şi nici nu poate fi socotit drept un act eroic
menit să-mi răscumpere vina: el nu este decât un capitol din testamentul întocmit în
ajunul morţii de către un om care ştie că mâine va fi un cadavru. Aşa trebuie privit.
Iartă-mă că te-am renegat la tripou; am făcut-o fiindcă în momentul acela nu eram
sigur de dumneata. Acum când mă socotesc un om mort, pot face chiar şi asemenea
mărturisiri… de pe lumea cealaltă.
Biata Liza, ea n-a ştiut nimic despre hotărârea mea; să nu mă blesteme, să caute să
mă înţeleagă. Eu nu mă pot dezvinovăţi faţă de ea, nici măcar nu găsesc cuvinte să-i
explic cât de cât ceea ce simt. Ţin să mai afli, Arkadi Makarovici, că ieri dimineaţa, când
Liza a venit pentru ultima oară la mine, i-am mărturisit c-o înşelasem, i-am destăinuit că
m-am dus la Anna Andreevna cu intenţia de a o cere în căsătorie. Înainte de a face ultimul
pas la care mă şi hotărâsem în sinea mea, am vrut să-mi uşurez conştiinţa şi, văzând cât
de mult mă iubeşte, i-am mărturisit. Ea m-a iertat, mi-a iertat totul, totuşi n-o pot crede;
nu m-a iertat cu adevărat; în locul ei, eu n-aş fi putut să iert.
Să-ţi aminteşti din când în când de prietenul dumitale nefericit,
Ultimul prinţ Sokolski.”
Am zăcut în neştire nouă zile încheiate.