ADOLESCENTUL

X

Când m-am trezit, pe la ora zece şi jumătate, multă vreme nu mi-a venit să-mi cred
ochilor: pe divanul pe care mă culcasem în seara precedentă şedea acum maică-mea
împreună cu sărmana vecină, a cărei fată se spânzurase. Se ţineau de mână, vorbeau în
şoaptă, probabil ca să nu mă deştepte, şi amândouă plângeau. M-am ridicat din pat şi m-
am repezit la mama s-o sărut. Ea s-a luminat la faţă, m-a sărutat şi ea şi cu mâna dreaptă a
făcut de trei ori semnul crucii peste capul meu. Dar înainte de a apuca să schimbăm vreun
cuvânt, uşa s-a deschis şi a intrat Versilov urmat de Vasin. Mama s-a ridicat numaidecât şi
a plecat luând-o pe vecină cu ea. Vasin mi-a strâns mâna, iar Versilov s-a aşezat într-un
fotoliu fără să-mi spună nici un cuvânt. Era vădit că el şi cu mama se găseau acolo de
câtva timp. Părea posomorât şi preocupat.
— Mai mult decât orice îmi pare rău, îi răspunse el răspicat lui Vasin, continuând fără
îndoială o discuţie începută înainte, că nu m-am grăbit să aranjez totul încă aseară, căci
poate nu s-ar fi întâmplat această nenorocire! Unde mai pui că aş fi avut şi timp. Nu era
nici ora opt. Când am văzut-o cum a fugit de la noi, am avut numaidecât intenţia să mă ţin
după ea până aici şi să o conving că se înşală. Dar tocmai atunci a intervenit o chestiune
neprevăzută şi urgentă pe care, de altfel, aş fi putut-o foarte bine amâna cu o zi… sau chiar
cu o săptămână. Numai acest incident regretabil m-a împiedicat şi a stricat totul. Parcă a
fost un făcut!
— Poate că tot n-ai fi izbutit s-o convingi; sigur e că şi fără intervenţia dumitale
mocneau şi clocoteau destule în sufletul ei, zise Vasin în treacăt.
— Ba nu, aş fi reuşit, sunt sigur că aş fi convins-o. Unde mai pui că-mi dăduse prin
gând s-o trimit pe Sofia Andreevna în locul meu. Dar nu m-am oprit asupra lui şi mi-a
ieşit numaidecât din cap. Numai Sofia Andreevna ar fi putut s-o înduplece şi biata fată ar
fi rămas în viaţă. Nu, de acum înainte n-am să-i mai dau niciodată zor… cu binefacerile
mele… De altfel, era prima oară când am încercat! Şi eu care-mi închipuisem că înţeleg
tineretul de astăzi, că încă nu m-au depăşit vremurile! Dar, de! La noi, generaţiile vechi au
îmbătrânit şi au fost depăşite aproape înainte de a ajunge la maturitate. Fiindcă veni vorba,
la noi există azi într-adevăr o mulţime de oameni care, din obişnuinţă, pretind că fac parte
din tânăra generaţie, ceea ce era adevărat până ieri, fiindcă nu-şi dau seama că între timp
au ajuns nişte vechituri.
— Cred că aici este o neînţelegere la mijloc, şi e cât se poate de limpede de unde
provine, observă Vasin, prevăzător. Maică-sa spune că după ce fata a fost jignită cumplit
într-un bordel, părea să-şi fi pierdut minţile. Dacă la asta mai adaugi situaţia ei şi faptul că
şi înainte mai fusese jignită de negustorul acela…. Toate acestea puteau să se petreacă
întocmai şi pe vremuri şi, după părerea mea, nu sunt câtuşi de puţin caracteristice
tineretului din ziua de astăzi.
— E cam pripit tineretul de astăzi, ca să nu mai vorbim de faptul că nu prea înţelege
realitatea, ceea ce e caracteristic pentru toate generaţiile tinere din toate timpurile, dar mai
cu seamă pentru cea de azi… Dar, ia spune, ce isprăvi a făcut pe aici domnul Stebelkov?
— Numai domnul Stebelkov e vinovat de toate, am intervenit eu deodată, dacă el nu
s-ar fi amestecat, nu se întâmpla nimic: el a turnat gaz peste foc.
Versilov m-a ascultat fără să se uite la mine, iar Vasin s-a întunecat la faţă.
— Mă mai mustră conştiinţa şi pentru un amănunt destul de ridicol, urmă Versilov
tărăgănat, lungind vorbele ca şi până atunci. Mi se pare că, după obiceiul meu prost, mi-
am îngăduit să vorbesc cu ea pe un ton destul de vesel, şi poate că mi-o fi scăpat şi vreun
zâmbet uşuratic, de zeflemea, într-un cuvânt, socotesc că n-am fost destul de sever, de
băţos şi de încruntat, trei însuşiri pe care, după câte ştiu, tânăra generaţie de azi pune mare
preţ… În sfârşit, cred că i-am dat motive să mă socotească un Celadon
30
în căutare de
aventuri.
— Ba dimpotrivă, am intervenit eu şi mai categoric, maică-sa susţine sus şi tare că i-
ai făcut o impresie admirabilă tocmai datorită seriozităţii, ba mai mult, a expresiei
dumitale grave şi cât se poate de sincere, după propriile ei cuvinte, însăşi răposata nu mai contenea cu laudele după ce ai plecat.
— Da-a? bâigui Versilov, aruncându-mi, în sfârşit, o privire. Păstrează dumneata
hârtiuţa asta, cred că ar trebui predată autorităţilor, îi spuse el lui Vasin, întinzându-i un
petic de hârtie. Acesta îl luă şi, văzând că-l privesc cu curiozitate, mi-l dădu să-l citesc.
Era un bileţel de două rânduri mâzgălit cu creionul în grabă şi poate pe întuneric:
“Mămica mea scumpă, iartă-mă că îmi pun capăt zilelor înainte de a-mi face debutul
în viaţă! A dumitale Olea, care te-a amărât de atâtea ori.”
— Hârtia asta s-a găsit abia de dimineaţă, mă lămuri Vasin.
— Ciudată scrisorică! am exclamat eu, mirat.
— De ce o găseşti ciudată? mă întrebă Vasin.
— Cum poate cineva să se exprime cu atâta umor într-o asemenea clipă?
Vasin mă privi, nedumerit.
— Până şi umorul ei mi se pare ciudat, am continuat eu, ăsta-i un limbaj convenţional
pe care-l folosesc liceenii între ei…. Cine mai îndrăzneşte să scrie într-o asemenea clipă şi
într-o asemenea scrisoare adresată unei mame nefericite — şi după cât se vede, o iubea pe
maică-sa: “Îmi pun capăt zilelor înainte de a-mi face debutul în viaţă!”
— Ce găseşti nepotrivit aici? întrebă Vasin, care tot nu se dumerise.
— Nu văd nici urmă de umor aici, spuse Versilov în cele din urmă, expresia, desigur,
nu e tocmai fericită, şi nici nu se potriveşte cu situaţia, s-ar putea să provină, într-adevăr
din limbajul convenţional al liceenilor, după cum spuneai, sau al altei categorii de tineri, în
orice caz are un iz de roman foileton; pesemne că răposata o folosea fără să-şi dea seama
că e de prost gust şi, în orice caz, crede-mă că în această scrisoare sinistră a folosit-o cu
toată candoarea şi seriozitatea.
— E cu neputinţă, doar a terminat liceul, şi încă cu medalia de argint.
— În cazul de faţă medalia de argint nu înseamnă nimic. Mulţi o capătă în ziua de
azi!
— Iar te legi de tineret, zise Vasin, zâmbind.
— Ba nu, câtuşi de puţin, îi răspunse Versilov, ridicându-se de pe scaun şi luându-şi
pălăria, dacă generaţia de azi nu se prea pricepe la literatură, în schimb posedă fără
îndoială… alte calităţi, adăugă el cu o seriozitate neobişnuită. Ţine seama că ceea ce am
spus se referă la “mulţi” şi nu la “toţi”. Iacă, pe dumneata, bunăoară, nu te învinuiesc că
nu ştii destulă literatură, sau că nu te exprimi literar, deşi eşti încă tânăr.
— Păi nici pe Vasin nu l-a supărat “debutul”! n-am putut eu răbda să nu-i atrag
atenţia.
Versilov îi întinse în tăcere mâna lui Vasin, care-şi luă şi el şapca, pentru a-l însoţi,
strigându-mi la plecare “la revedere”. Versilov ieşi fără să mă bage în seamă. Nici eu nu
mai aveam timp de pierdut: trebuia să-mi găsesc cu orice preţ o locuinţă, acum mai mult
ca oricând! Pe mama n-am mai găsit-o la gazdă, plecase, luând-o cu ea şi pe biata vecină.
Când am ieşit pe stradă, mă simţeam neobişnuit de vioi… Parcă atunci mi se isca în suflet un sentiment nou, înălţător. Şi unde mai pui că totul contribuia, ca prin minune, să mi-l
întărească: din întâmplare, am găsit neaşteptat de repede o locuinţă cât se poate de
potrivită, despre care am să vorbesc mai târziu, acum însă vreau să închei cu ceea ce este
mai important.
Abia trecuse de ora unu, când m-am întors la Vasin ca să-mi iau geamantanul şi s-a
nimerit să-l găsesc acasă. Când m-a văzut, a exclamat cu o veselie sinceră:
— Ce bine îmi pare că ai venit la timp, tocmai mă pregăteam să plec! Pot să-ţi aduc la
cunoştinţă un fapt care, desigur, te va interesa foarte mult.
— Sunt convins! am strigat eu.
— Ia te uită! Niciodată nu te-am văzut atât de vioi. Spune-mi, dumneata nu ştii nimic
despre o anumită scrisoare care se afla la Kraft şi pe care Versilov a izbutit ieri să pună
mâna? O scrisoare în legătură cu procesul de moştenire pe care l-a câştigat ieri? Scrisoarea
este un fel de testament, în care răposatul lasă cu privire la averea lui dispoziţii contrare
hotărârii de ieri a tribunalului. Pare-se că scrisoarea a fost scrisă demult. Dar, ce mai tura-
vura, eu nu ştiu exact ce conţine, de aceea te şi întreb pe dumneata
— Cum să nu ştiu! Doar de aceea m-a şi chemat la el Kraft acum trei zile, ştii, când
am părăsit societatea aceea, ca să-mi dea scrisoarea, iar eu i-am predat-o ieri lui Versilov.
— Într-adevăr?… Aşa bănuiam şi eu. Închipuieşte-ţi, chestiunea aceea de care a
pomenit adineauri Versilov — chestiunea care l-a împiedicat să vină până aici aseară ca să
stea de vorbă cu fata — a fost provocată numai de această scrisoare. Încă aseară, Versilov
s-a dus drept la avocatul familiei Sokolski şi i-a predat scrisoarea, declarând că renunţă la
întreaga moştenire pe care i-o atribuise tribunalul, în momentul de faţă declaraţia lui a şi
fost legalizată. Prin actul acela, Versilov nu donează averea prinţilor, ci recunoaşte dreptul
lor deplin la această moştenire.
Am înmărmurit, dar în acelaşi timp eram entuziasmat. La drept vorbind, fusesem pe
deplin convins că Versilov va distruge scrisoarea; mai mult, deşi îi declarasem lui Kraft că
ar fi o dovadă de ticăloşie, deşi mi-o repetasem şi mie însumi, cât timp şezusem la
cârciumă, spunându-mi în sinea mea că “eu venisem la un om cinstit, nu la un ticălos”, în
adâncul sufletului, aproape fără să mi-o mărturisesc, socoteam că aşa şi trebuia să
procedeze, că singura soluţie era distrugerea documentului. Cu alte cuvinte, mi se părea un
gest cât se poate de firesc. Chiar dacă după aceea l-aş fi învinovăţit pe Versilov, aş fi făcut-
o dinadins, de formă, numai pentru a mă arăta superior lui şi a-mi păstra curajul de a-l
judeca. Acum însă, auzind de renunţarea eroică a lui Versilov, am fost cuprins de un
entuziasm sincer, fără rezerve, căindu-mă şi ruşinându-mă de cinismul şi de imoralitatea
mea; deodată, l-am ridicat pe Versilov cu mult deasupra mea, la o înălţime de neatins şi, de
bucurie, eram gata să-i sar de gât lui Vasin.
— Ce om! Ce om admirabil! Cine ar mai fi în stare de una ca asta? am strigat eu,
încântat.
— Sunt de aceeaşi părere: foarte puţini oameni ar fi făcut-o… şi, fără îndoială că
gestul lui e cu totul dezinteresat…
— “Dar”… spune-ţi gândul până la capăt, Vasin, căci simt că ai o anumită rezervă,
aşa-i?
— Da, fireşte, există şi un “dar”: după mine, gestul lui Versilov e cam pripit şi mai
nesincer decât s-ar părea, zise Vasin, zâmbind.
— Crezi că e nesincer?
— Da. Se simte parcă dorinţa de a se înălţa pe un piedestal, în orice caz, cred că putea
să facă un act de dreptate, fără să se nedreptăţească pe sine. Dacă nu chiar jumătate, fără
îndoială că măcar o parte din moştenire i s-ar fi cuvenit, oricât de scrupulos ai analiza
problema, cu atât mai mult cu cât documentul n-avea prea mare importanţă juridică, mai
ales după ce Versilov câştigase procesul. Până şi avocatul părţii adverse, cu care am vorbit
adineauri, e de aceeaşi părere. Gestul lui ar fi rămas la fel de frumos, aşa că, numai din
orgoliu, dintr-un capriciu, a recurs la o soluţie extremă. Clar e că domnul Versilov s-a
înfierbântat, s-a pripit şi el însuşi a recunoscut adineauri că ar fi putut să mai aştepte o
săptămână.
— Află, Vasin, că eu nu pot să nu fiu de părerea dumitale. Dar… o prefer pe a mea!
Îmi place mai mult aşa!
— Depinde de gust. La urma urmei, dumneata m-ai stârnit, altfel aş fi tăcut.
— Chiar dacă s-a gândit la “piedestal”, tot îl aprob! am urmat eu. Oricum ai lua-o,
“piedestalul” nu e un lucru de dispreţuit. La urma urmei, acest “piedestal” nu-i decât un
“ideal”, crezi oare că e de preferat un suflet lipsit de ideal, cum sunt astăzi atâtea? Chiar
dacă omul are un ideal puţin deformat, tot e bine că-l are! Cred că şi dumneata gândeşti la
fel, dragul meu, scumpul meu Vasin! Îmi dau seama, fireşte, că m-am cam avântat, dar
dumneata totuşi mă înţelegi. Altfel nici nu mi te-aş putea închipui, Vasin. În orice caz,
dragă Vasin, te îmbrăţişez şi te sărut.
— De bucurie?
— Şi încă ce bucurie! Căci omul acesta “mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a
aflat!” Vasin, află că sunt un mic nemernic şi nu merit un prieten ca dumneata. Ţi-o
mărturisesc, fiindcă în anumite momente sunt cu totul altfel, mai bun şi mai profund. Ţi-o
mai spun, fiindcă acum trei zile te-am copleşit cu laude (am făcut-o numai fiindcă alţii mă
nedreptăţiseră şi mă umiliseră), ca apoi să te urăsc două zile la rând! Chiar în noaptea
aceea mi-am jurat să nu pun niciodată piciorul la dumneata, şi ieri dimineaţă am venit aici
numai de ciudă, mă înţelegi: de ciudă. Uite, am stat pe scaunul acesta şi te-am judecat
aspru, pe dumneata, camera dumitale, fiecare carte de pe masă, până şi pe gazda dumitale.
Am căutat să te pun într-o lumină cât mai urâtă, ca să pot râde de dumneata…
— N-are rost să-mi spui toate astea…
— Aseară, când am dedus dintr-o singură frază a dumitale că nu înţelegi femeile, m-
am bucurat că ţi-am surprins această lipsă, iar astăzi, când am văzut că n-ai prins figura cu
“debutul”, iar m-am bucurat grozav, şi numai fiindcă la început te lăudasem din cale-
afară…
— Te cred, e de înţeles! exclamă Vasin în cele din urmă (zâmbise tot timpul, fără să
se mire câtuşi de puţin de cuvintele mele). Păi aşa se întâmplă întotdeauna, şi aproape
oricui, asta-i prima reacţie şi cea mai firească; numai că nimeni nu mărturiseşte — de
altfel, nici n-are rost s-o mărturiseşti, fiindcă trece în orice caz şi n-are nici un fel de
urmări.
— Cum, toată lumea reacţionează aşa? Tuturor li se întâmplă aşa? Şi-o spui atât de
liniştit? Păi, cu o asemenea mentalitate nu se poate trăi!
— După părerea dumitale: Decât meschine adevăruri, Mai bună-i amăgirea ce ne-
nalţă
31 ?
— Întocmai! am exclamat eu. Aceste două versuri sunt o axiomă, un adevăr sfânt!
— Nu mă încumet să judec dacă conţin un adevăr sau nu. Pesemne că adevărul se află
cam totdeauna undeva la mijloc: adică într-un caz versurile acestea exprimă un adevăr de
netăgăduit, iar în altul, o minciună. Dar un lucru ştiu sigur: că această idee va forma încă
multă vreme unul dintre principalele obiecte de discuţie între oameni. În orice caz, bag de
seamă că acum îţi vine să joci de bucurie. N-ai decât: mişcarea face bine organismului; în
ceea ce mă priveşte însă, tocmai azi dinineaţă s-a nimerit să fiu copleşit de treburi… aoleu,
am şi întârziat stând la taifas cu dumneata.
— Uite că plec, o şterg chiar acum! Dar mai înainte vreau să-ţi spun un cuvânt, am
strigat eu, înşfăcându-mi geamantanul, dacă şi acum “ţi-am sărit de gât”, am făcut-o
numai fiindcă de cum am intrat pe uşă mi-ai comunicat vestea cu atâta plăcere sinceră, şi
“te-ai bucurat” că te-am găsit acasă, şi asta în ciuda discuţiei despre “debut”; după o
primire atât de spontană, “inima mea tânără” s-a întors din nou spre dumneata. Ei, şi-acum
te las. Rămâi cu bine. Am să caut să vin cât mai rar pe aici, tocmai fiindcă ţin să-ţi fac o
plăcere, şi-ţi citesc în ochi că nu mă înşel. De altfel, pentru amândoi va fi mai bine aşa…
Şi tot flecărind, cu vocea sugrumată de bucurie, mi-am târât geamantanul până la uşă
şi am pornit cu el spre noua mea locuinţă. Ceea ce mă încânta îndeosebi era că adineauri
Versilov fusese fără îndoială supărat pe mine, dovadă ca nu-mi spusese nici un cuvânt şi
nici nu mă privise. După ce mi-am dus geamantanul acasă, am alergat într-un suflet la
bătrânul prinţ. Mărturisesc că în ultimele două zile îi simţeam chiar lipsa. Şi apoi, nu se
putea să nu fi aflat despre gestul lui Versilov.
Eram sigur că bătrânul se va bucura mult de venirea mea, de aceea jur că şi fără
întâmplarea cu Versilov, tot aş fi trecut pe la el. Până atunci mă oprise doar gândul că aş
putea s-o întâlnesc pe Katerina Nikolaevna; acum însă nu mă mai temeam de nimic.
De bucurie, bătrânul m-a strâns în braţe.
— Ei, aţi auzit de Versilov? Ce spuneţi de el? am intrat eu direct în subiectul care mă
interesa.
— Cher enfant, dragul meu prieten, este un gest admirabil, atât de nobil, că până şi
Kilian (funcţionarul acela de jos) a rămas uluit! Ce-i drept, e cam nesocotit, dar sublim, cu
adevărat eroic! Un om care respectă un ideal merită toată admiraţia!
— Nu-i aşa? Nu-i aşa? În privinţa aceasta am fost întotdeauna de aceeaşi părere cu
dumneavoastră.
— Dragul meu, noi ne înţelegem în toate privinţele. Dar de ce n-ai mai venit de atâta
vreme? Aveam de gând să vin chiar eu după tine, dar nu ştiam unde să te caut… Oricum,
la Versilov nu mă puteam duce… Deşi acum, după ultimele întâmplări… Ştii, dragul meu,
mie mi se pare că în felul acesta cucerea şi femeile, fără îndoială că prin asemenea
însuşiri…
— Fiindcă veni vorba, ca să nu uit, ţin să vă povestesc ceva. Ieri, un măscărici de cea
mai proastă calitate l-a ocărit în faţa mea pe Versilov, numindu-l “profetul muierilor”.
Cum vă place expresia? Am reţinut-o ca să v-o reproduc…
— “Profetul muierilor”! Mais… c’est charmant
32
! Ha ha! Şi i se potriveşte de
minune, adică… nu i se potriveşte de loc, voiam să zic… Dar expresia în sine e
straşnică… mai bine zis e o prostie, totuşi…
— Nu-i nimic, lăsaţi, nu trebuie să vă simţiţi stingherit, luaţi-o numai drept o vorbă
de duh!
— În cazul acesta e admirabilă. Să ştii că e plin de tâlc… În fond, e cât se poate de
adevărat! Adică… poate n-ai să mă crezi… Într-un cuvânt vreau să-ţi destăinui un mic
secret. O mai ţii minte pe Olimpiada, fata aceea pe care ai întâlnit-o aici deunăzi? Poate că
n-ai să mă crezi, dar şi ei i-a căzut cu tronc Andrei Petrovici, ba mai mult, şi-a şi pus ochii
pe el…
— Ei şi! Dar cu asta nu se mulţumeşte? am strigat eu indignat, dând cu tifla.
— Mon cher, nu striga, ţine-ţi firea, deşi poate ai dreptate din punctul tău de vedere. A
propos, prietene, ce te-a găsit data trecută, când a intrat pe uşă Katerina Nikolaevna? Erai
atât de palid şi te clătinai pe picioare, de-am crezut că eşti gata să leşini… Am vrut să mă
reped să te prind în braţe.
— Nu-i momentul să vorbim despre asta. Ce mai încolo, încoace, m-am fâstâcit şi
atâta tot. Aveam şi motive…
— Şi acum ai roşit.
— Ei, şi dumneavoastră! De ce faceţi atâta caz dintr-o nimica toată?! Doar ştiţi prea
bine că între ea şi Versilov este o mare duşmănie… Şi apoi, mai sunt şi altele, aşa că era
firesc să mă tulbure prezenţa ei. Dar să lăsăm discuţia asta pe altă dată.
— S-o lăsăm, s-o lăsăm! Nici mie nu-mi face plăcere să vorbesc despre toate astea…
Drept să-ţi spun, mă simt foarte vinovat faţă de fiică-mea. Şi unde mai pui că ţi-am şi
bârfit-o o dată, dacă îţi mai aminteşti… Dar e bine să uiţi asta, dragul meu… Îmi spune
inima că şi ea are să-şi schimbe părerea despre tine… Iată că a sosit şi prinţul Serioja!
Chiar atunci intră pe uşă un ofiţer tânăr şi chipeş. Îl vedeam pentru prima oară şi nu-
mi puteam lua ochii de la el. Spuneam că e chipeş numai fiindcă aşa îl socotea toată
lumea, deşi faţa lui tânără, cu trăsături regulate, nu era câtuşi de puţin atrăgătoare. Ţin să
arăt că de la început, din prima clipă, mi-a făcut această impresie, care nu m-a părăsit
niciodată. Era uscăţiv, foarte bine făcut, cu părul castaniu-deschis, cu obrazul neted şi
proaspăt, deşi cam gălbui, şi cu o expresie energică. Avea ochi foarte frumoşi, întunecaţi şi
o privire cam aspră, chiar şi atunci când era cât se poate de liniştit. Totuşi, expresia lui
hotărâtă şi energică te respingea tocmai fiindcă simţeai că o câştigase prea uşor, fără nici o
sforţare. De altfel, mi-e greu să redau exact ce simţeam… Desigur că faţa lui, de obicei
atât de aspră, căpăta uneori pe neaşteptate o expresie uimitor de blândă, de prietenoasă,
chiar duioasă; şi lucrul cel mai ciudat e că schimbările erau incontestabil spontane,
sincere. Numai această spontaneitate, această sinceritate îl făceau simpatic .Vreau să mai
atrag atenţia asupra unei trăsături de-a lui; în ciuda expresiei blânde şi sincere, faţa lui nu
era niciodată veselă, şi chiar atunci când râdea cu hohote, din toată inima, simţeai că inima lui nu se lasă niciodată în voia unei veselii adevărate, uşoare şi limpezi… Dar e teribil de
greu să faci portretul cuiva. Eu nu mă pricep de fel. Bătrânul prinţ, după obiceiul lui
prostesc, s-a şi repezit să ne facă cunoştinţă.
— Acesta e tânărul meu prieten Arkadi Andreevici (iar Andreevici!) Dolgoruki.
Prinţul cel tânăr s-a întors numaidecât spre mine cu o expresie exagerat de
politicoasă, deşi se vedea că nu auzise niciodată de mine.
— Este… rudă cu Andrei Petrovici, mormăi prinţul meu cel buclucaş. (Cum te mai
scot din sărite uneori aceşti bătrânaşi cu metehnele lor!) Tânărul prinţ ghici numaidecât
despre ce era vorba.
— Aha! Am auzit de foarte multă vreme… bâigui el în grabă. Am avut marea plăcere
de a face cunoştinţă anul trecut la Luga cu surioara dumitale, Lizaveta Makarovna… Şi ea
mi-a vorbit de dumneata…
M-am mirat când i-am văzut faţa luminată de o sinceră plăcere.
— Daţi-mi voie, am bolborosit eu, ducându-mi amândouă mâinile la spate, trebuie să
vă mărturisesc sincer, şi îmi pare bine că e şi scumpul nostru prinţ de faţă că până de
curând, mai exact, până ieri, doream grozav să vă întâlnesc, însă din cu totul alte motive
decât vă închipuiţi. V-o spun deschis, oricât v-ar mira acest lucru. Pe scurt, voiam să vă
provoc la duel pentru jignirea pe care i-aţi adus-o lui Versilov la Ems, acum un an şi
jumătate. Deşi mă temeam că poate nu veţi primi să vă bateţi în duel cu mine, pe motiv că
nu sunt decât un licean, un minor şi un neisprăvit, eram totuşi hotărât să vă trimit martori,
fără să-mi pese de felul cum veţi privi acest lucru şi de ceea ce veţi face… Şi recunosc că
nici acum n-am renunţat la intenţia mea.
Bătrânul prinţ mi-a spus mai târziu că izbutisem să ţin cu multă demnitate acest
discurs.
Pe faţa prinţului Serghei s-a întipărit o sinceră tristeţe.
— Îmi pare rău că m-ai întrerupt şi nu m-ai lăsat să vorbesc până la capăt, îmi
răspunse el grav. Dacă primele cuvinte pe care ţi le-am adresat erau pornite din inimă, asta
se datoreşte tocmai adevăratelor sentimente pe care le nutresc astăzi faţă de Andrei
Petrovici. Din păcate, nu pot să-ţi înfăţişez acum situaţia sub toate aspectele, dar îţi dau
cuvântul meu de onoare că e mult de când mă căiesc din suflet de penibila mea ieşire de la
Ems. Încă înainte de a mă întoarce la Petersburg eram hotărât să-i dau orice satisfacţie lui
Andrei Petrovici, cu alte cuvinte să-i cer de-a dreptul iertare, lăsându-l să aleagă unde şi
sub ce formă. Dar m-au oprit motive puternice, de ordin superior. Faptul că ne judecam n-
ar fi influenţat câtuşi de puţin hotărârea mea. Purtarea lui de ieri faţă de mine m-a zguduit
însă până în adâncul sufletului şi, crede-mă, nici până acum nu mi-am venit în fire. Dar
iată că trebuie să vă aduc la cunoştinţă un fapt extrem de important, de aceea am şi venit la
prinţ; acum trei ore, adică exact în momentul când Andrei Petrovici redacta actul
împreună cu avocatul, s-a prezentat la mine un martor din partea lui, care mi-a transmis o
provocare la duel… da, o provocare după toate regulile, ca urmare a incidentului de la
Ems…
— V-a provocat la duel?! am strigat eu, simţind cum îmi ard ochii şi cum îmi
năvăleşte sângele în obraz.
— Da. Am acceptat numaidecât să mă bat, dar înainte de duel vreau să-i trimit o
scrisoare în care să-i arăt cum privesc astăzi purtarea mea de atunci şi cât de tare mă
mustră conştiinţa din pricina acelei greşeli îngrozitoare… fiindcă totul n-a fost decât o
neînţelegere, o greşeală regretabilă, cumplită! Ţin să-ţi atrag atenţia asupra faptului că,
fiind în armată, mă expuneam unui risc serios: o astfel de scrisoare trimisă înainte de duel
mi-ar fi atras oprobriul public, înţelegi situaţia? Cu toate astea, acum eram hotărât să-i
trimit scrisoarea, dar n-am apucat, fiindcă la un ceas după vizita martorului său am primit
de la el un bilet în care mă ruga să-l iert că mă tulburase şi să uit că mă provocase la duel,
adăugând că regretă acest “moment de slăbiciune şi de egoism”, după propriile lui cuvinte.
Astfel mi-a uşurat el însuşi situaţia şi acum nimic nu mă mai împiedică să-i trimit
scrisoarea. Nu i-am expediat-o încă, fiindcă voiam să mă mai sfătuiesc într-o privinţă cu
prinţul, de aceea am şi venit la el… Crede-mă, conştiinţa m-a mustrat atât, încât am suferit
poate mai mult decât oricine… Te mulţumeşti cu această explicaţie, Arkadi Makarovici?
Cel puţin deocamdată… Îmi faci cinstea să crezi în deplina mea sinceritate?
Izbutise într-adevăr să mă dezarmeze; nu mă puteam îndoi de buna lui credinţă, deşi
mi-l închipuisem cu totul altfel. Şi apoi întreaga situaţie era neaşteptată. Am bolborosit
ceva drept răspuns şi i-am întins amândouă mâinile; el mi le-a strâns cu bucurie. Pe urmă
l-a luat pe prinţ deoparte şi au stat de vorbă vreo cinci minute, în dormitor.
— Dacă ai vrea să-mi faci o plăcere deosebită, îmi spuse el tare şi apăsat, în
momentul când ieşea din dormitorul prinţului, atunci vino acum cu mine să-ţi arăt
scrisoarea pe care vreau să i-o trimit neîntârziat lui Andrei Petrovici şi totodată scrisoarea
lui către mine.
Am primit cât se poate de bucuros. Bătrânul prinţ se tot învârtea în jurul meu, şi
înainte de a mă petrece până la uşă m-a chemat şi pe mine o clipă în dormitorul lui.
— Mon ami, sunt nespus de încântat, sunt fericit… dar despre toate astea o să mai
vorbim altă dată. A propos, în geanta mea de colo ai să găseşti două scrisori. Pe una
trebuie s-o înmânezi personal şi să dai unele explicaţii, iar cealaltă e către bancă, şi poate
că nici acolo n-ar strica să te duci chiar dumneata…
Şi astfel mi-a încredinţat două sarcini chipurile urgente şi care cereau cică o deosebită
atenţie, precum şi osteneală, într-adevăr, trebuie să mă urc în trăsură, să mă duc până
acolo, să predau scrisorile, să cer o semnătură şi aşa mai departe.
— Aha, văd că recurgeţi la şiretlicuri! am strigat eu luând scrisorile. Sunt convins că
totul nu-i decât o invenţie, că nu-i vorba de nici o treabă serioasă, şi că dinadins aţi scornit
aceste două însărcinări, ca să-mi dovediţi că îndeplinesc o slujbă la dumneavoastră şi că
nu primesc banii de pomană!
— Mon enfant, îţi jur că te înşeli, că e vorba de două treburi cât se poate de urgente…
Cher enfant! strigă el deodată grozav de înduioşat, scumpul meu băiat! (îmi puse
amândouă mâinile pe cap.) Te binecuvintez pe tine şi soarta care te-a adus în casa mea…
Să fim întotdeauna cu inima la fel de curată ca astăzi… Să fim cât mai buni şi mai
generoşi… Să iubim tot ce-i frumos şi înălţător… Sub orice formă s-ar ivi… Ei, enfin…
enfin, rendons grâce… et je te bénis
33
!
Se întrerupse şi începu să plângă pe umărul meu. Mărturisesc că era cât pe-aci să mă podidească şi pe mine lacrimile, în orice caz, l-am îmbrăţişat din toată inima pe bătrânul
meu zănatic. Ne-am sărutat cu foc.
Prinţul Serioja (adică prinţul Serghei Petrovici, după cum am să-l şi numesc pe viitor)
m-a dus cu trăsura lui eleganta până la el acasă, unde m-a uimit în primul rând luxul în
care trăia. N-aş putea spune că locuinţa era prea fastuoasă, ci mai degrabă “o casă de
oameni care se respectă”, cu odăi mari, înalte şi luminoase (de fapt, n-am fost decât în
două căci celelalte aveau uşile închise) iar mobila, deşi nu era de cel mai pur stil Versailles
sau Renaissance, era totuşi capitonată, confortabilă, pretutindeni domnea belşugul şi buna
calitate se observa la toate: la covoare, la lemnul sculptat, la statuete. Şi când te gândeşti
că toată lumea spunea despre familia Sokolski că e săracă şi că n-are o leţcaie. Totuşi îmi
ajunsese la ureche că prinţul trăia pe picior mare şi aici, şi la Moscova, şi pe vremuri, la
regiment, şi la Paris, că pe deasupra mai era şi cartofor şi se înglodase în datorii. Eu, în
schimb, purtam o haină mototolită, ba încă şi plină de fulgi, fiindcă dormisem, îmbrăcat,
iar cămaşa n-o schimbasem de patru zile. De altfel, haina nu era chiar ponosită, dar când
m-am trezit în casa prinţului, mi-am adus aminte de sfatul lui Versilov de a-mi comanda
un costum ca lumea.
— Închipuie-ţi că din pricina unei fete care s-a sinucis nici nu m-am dezbrăcat astă-
noapte, am spus eu în treacăt, cu un aer distrat, şi cum am citit pe faţa lui că povestea îl
interesează, i-am istorisit-o pe scurt. Totuşi, era vădit că scrisoarea îl preocupa în primul
rând. Mă intriga mai ales faptul că adineauri, când îi declarasem făţiş că voiam să-l provoc
la duel, nu zâmbise şi nici măcar un muşchi nu-i tresărise pe faţă. Cu toate că aş fi ştiut eu
să-i tai pofta de râs, mi se părea o atitudine ciudată din partea unui om de categoria lui.
Ne-am aşezat de o parte şi de alta a unei mese de scris care se găsea în mijlocul camerei şi
el mi-a dat să citesc scrisoarea către Versilov, gata transcrisă pe curat. Cuprindea aproape
tot ce-mi spusese la bătrânul prinţ şi era chiar scrisă cu căldură. E drept, nu ştiam încă ce
să cred despre sinceritatea lui vădită şi despre pornirile lui bune, totuşi începeam să nu le
mai pun la îndoială, fiindcă, la urma urmei, n-aveam nici un motiv. Oricum ar fi fost omul
acesta şi orice mi s-ar fi povestit despre el, putea să aibă totuşi înclinaţii bune. Mi-a arătat
şi ultimul bilet al lui Versilov, numai de şapte rânduri, în care acesta îşi retracta
provocarea. Deşi scris negru pe alb despre “slăbiciunea” şi “egoismul” său, tonul general
al scrisorii era mai degrabă arogant… sau mai bine zis tot gestul lui trăda un oarecare
dispreţ — părere pe care am păstrat-o, de altfel, pentru mine.
— Dar dumneata de ce crezi că a făcut retractarea? am întrebat eu. Desigur că nu de
frică?
— Fireşte că nu, îmi răspunse prinţul zâmbind, dar zâmbetul lui era foarte grav şi în
general părea din ce în ce mai preocupat. Ştiu prea bine că este un om curajos. Aici e
desigur vorba de altceva, el are un fel al lui de a privi lucrurile… o mentalitate
deosebită…
— Fără îndoială, l-am întrerupt eu cu însufleţire. Un oarecare Vasin susţine că şi prin
faptul că n-a tăinuit scrisoarea şi că a renunţat la moştenire, n-ar fi urmărit decât “să se
ridice pe un piedestal”… După mine, asemenea lucruri nu se fac de ochii lumii, ci dintr-un
imbold puternic al conştiinţei.
— Îl cunosc foarte bine pe domnul Vasin, spuse prinţul în treacăt.
— Ah da, trebuie să vă fi întâlnit la Luga.
Ne-am privit deodată şi mi-aduc aminte că am roşit puţin, sau poate mi s-a părut. În
orice caz, el a întrerupt discuţia, deşi eu aveam mare chef de vorbă. Cum nu-mi ieşea din
cap o anumită întâlnire din ajun, mă simţeam ispitit să-i pun câteva întrebări, dar nu ştiam
cum să încep. Şi aşa eram destul de stingherit, mă uimea buna lui creştere, politeţea lui
desăvârşită şi totodată spontană, firească — într-un cuvânt acea educaţie mondenă, care în
“lumea lor” se capătă încă din leagăn. În scrisoarea lui surprinsesem două greşeli
grosolane de gramatică. În general, când am de-a face cu astfel de oameni, nu mă port
niciodată umil, ci dimpo-trivă, devin exagerat de băţos, ceea ce poate că-mi şi strică
uneori, în cazul de faţă eram şi mai băţos ca de obicei, fiindcă-mi ştiam haina plină de
fulgi şi aveam impresia că făcusem o gafă, arătându-mă prea familiar… Băgasem de
seamăcă uneori prinţul mă privea pe furiş cu foarte multă stăruinţă.
— Ia spune, prinţule, am izbucnit eu pe neaşteptate, oare în sinea dumitale nu ţi se
pare caraghios că un “mucos” ca mine a vrut să te provoace la duel şi încă pentru o jignire
adusă altuia?
— Doar e foarte normal ca cineva să se simtă jignit când tatăl său a fost jignit. Nu, nu
găsesc că e caraghios.
— Aşa socotesc şi eu… Totuşi poate părea tare caraghios… vreau să spun unora, nu
mie. Mai ales că eu mă numesc Dolgoruki. Dacă nu-mi spui însă adevărul, sau încerci să-l
îndulceşti dintr-o falsă politeţe, pe care ţi-o impune educaţia dumitale mondenă, oare nu
înseamnă că mă înşeli în toate privinţele?
— Nu. Gestul dumitale nu mi se pare câtuşi de puţin caraghios, repetă el foarte grav,
cum s-ar putea să nu simţi că-ţi curge în vine sângele tatălui dumitale?… E adevărat că
eşti încă tânăr şi… după câte ştiu… înainte de majorat n-ai dreptul să te baţi în duel,
aşadar… după toate regulile, nici altul n-are dreptul să primească provocarea unui
minor… Dar asta încă n-ar fi nimic, singurul argument serios pe care ţi l-aş putea da ar fi
următorul: atunci când provoci pe cineva la duel pentru o jignire adusă altuia, fără ştirea
celui în cauză, nu înseamnă oare că îţi manifeşti dispreţul faţă de el?
În momentul acesta discuţia noastră a fost întreruptă de un lacheu, care a intrat să-i
comunice prinţului ceva. Când l-a văzut prinţul, care pesemne îl aştepta, s-a ridicat brusc
şi s-a apropiat repede de el, aşa că lacheul i-a vorbit aproape în şoaptă fără ca eu să pot
desluşi ce-i spune.
— Te rog să mă ierţi, mă întorc într-o clipă, îmi spuse prinţul şi ieşi.
Când am rămas singur, am început să mă plimb prin cameră, dus pe gânduri. Oricât s-
ar părea de ciudat, pe de o parte prinţul mi-era simpatic, iar pe de altă parte îl găseam
foarte antipatic. Avea ceva — ce anume n-aş putea defini precis — care îmi repugna.
“Dacă într-adevăr nu râde de mine, înseamnă fără îndoială că e un om foarte cumsecade,
dacă ar râde însă, atunci… poate l-aş socoti mai inteligent…”, iată gândul ciudat care mi-a
trecut prin cap. M-am apropiat de masă şi am citit încă o dată scrisoarea lui către Versilov.
De preocupat ce eram, nu mi-am dat seama cum trece timpul, iar când mi-am amintit de
prinţ, am constatat că, deşi plecase pentru o clipă, lipsea de cel puţin un sfert de oră. Asta
m-a cam tulburat şi, după ce am făcut câţiva paşi prin cameră, mi-am luat pălăria cu
gândul să ies, să caut pe cineva şi să-l trimit după prinţ, iar când acesta va veni, să-mi iau numaidecât rămas bun de la el, pe motiv că aş avea treabă şi că nu-l mai pot aştepta. Mi se
părea soluţia cea mai onorabilă, fiindcă mă cam sâcâia gândul că prinţul, lăsându-mă
singur atâta timp, mă desconsidera.
Încăperea în care mă găseam avea două uşi aşezate la extremităţile aceluiaşi perete şi
amândouă erau închise. Cum uitasem pe care din ele am intrat, şi mai ales fiindcă eram
foarte distrat, am deschis una la întâmplare, pe cea care dădea într-o cameră lungă şi
îngustă, unde, spre surprinderea mea, am văzut-o pe soră-mea, Liza, şezând pe o canapea.
Era singură şi desigur aştepta pe cineva. Înainte de a apuca să-mi exprim mirarea, am auzit
deodată glasul prinţului, care, îndreptându-se spre birou, vorbea în gura mare cu cineva.
Am închis repede uşa, aşa că prinţul, care intra tocmai pe cealaltă, n-a observat nimic. Îmi
amintesc că a-nceput să se scuze, pomenindu-mi ceva de o oarecare Anna Feodorovna…
Eu, însă, eram atât de tulburat şi de buimăcit, încât aproape nici n-am înţeles ce-mi
spunea, şi după ce i-am îngăimat că trebuie să mă întorc numaidecât acasă, am plecat
ostentativ, cât am putut mai repede. Prinţul, care era atât de binecrescut, trebuie să fi rămas
desigur intrigat de purtarea mea. M-a petrecut până în vestibul vorbindu-mi tot timpul, dar
eu nu i-am răspuns şi nici nu m-am uitat la el.
Când am ajuns afară, am luat-o la stânga şi am pornit-o razna pe străzi. Nu puteam
să-mi adun gândurile. Mergeam agale şi trebuie să fi umblat destul de mult, cel puţin vreo
cinci sute de paşi, când am simţit deodată că cineva mă bate uşor pe umăr. M-am întors şi
am dat cu ochii de Liza: mă ajunsese din urmă şi mă bătuse uşor cu umbrela pe umăr.
Ochii îi străluceau şi în ei se citea o mare veselie, amestecată cu un pic de şiretenie.
— Vai ce bine îmi pare că ai luat-o în direcţia asta căci altfel n-aş fi avut norocul să te
întâlnesc astăzi! Vorbea, gâfâind uşor, din pricină că mersese repede.
— Abia mai răsufli.
— Am alergat într-un suflet ca să te ajung din urmă.
— Liza, oare nu pe tine te-am văzut adineauri?
— Unde?
— La prinţ… la prinţul Sokolski…
— Nu, nu pe mine, pe mine n-ai putut să mă vezi…
N-am mai spus nimic şi am făcut în tăcere vreo zece paşi. Deodată, Liza a început să
râdă cu hohote:
— Ba pe mine, pe mine, fireşte că pe mine! Doar m-ai văzut bine, te-ai uitat drept în
ochii mei, şi eu te-am privit în faţă, atunci cum poţi să mai întrebi daca eu eram? Of, ce
om! Ştii, abia mi-am putut stăpâni râsul când te-ai uitat la mine, atât de caraghios m-ai
privit.
Văzând cu câtă poftă râde, am simţit că mi se ia o piatră de pe inimă.
— Dar ia spune, ce-ai căutat tu acolo?
— Am fost la Anna Feodorovna.
— Care Ana Feodorovna?
— Stolbeeva. La Luga stăteam împreună zile întregi. Ea o primea şi pe mama; ba
venea chiar şi la noi, deşi nu se ducea aproape la nimeni. E o rudă depărtată de-a lui
Andrei Petrovici, dar se înrudeşte şi cu familia Sokolski… prinţul o socoteşte un fel de
bunică.
— Va să zică locuieşte la el?
— Dimpotrivă, prinţul stă la ea.
— Atunci a cui e casa?
— A ei. A cumpărat-o acum un an. Prinţul de cum a sosit, a tras la ea. Dar Anna
Feodorovna nu se află decât de patru zile la Petersburg.
— Ştii ceva, Liza, dă-o încolo cu casa ei cu tot.
— De ce? Este o femeie admirabilă…
— Ei şi? O priveşte. Şi noi suntem oameni admirabili. Ce zici ce zi minunată? Cât e
de plăcut afară! Ce frumoasă eşti azi, Liza! Păcat că ai rămas atât de copilăroasă!
— Arkadi, povesteşte-mi despre fata aceea de ieri.
— Of, nici nu-ţi închipui, Liza, cât de rău îmi pare de ea!
— Da, şi mie. Ce soartă! Ştii, am remuşcări că ne plimbăm atât de veseli, pe când
bietul ei suflet amărât şi păcătos rătăceşte prin întuneric, prin bezna fără margini,
împovărat de păcat şi de jignirea aceea… Spune, Arkadi, cine-i vinovat de păcatul pe care
l-a săvârşit când şi-a curmat zilele? Of, ce groaznică poveste! Tu te gândeşti la bezna
aceea? Vai, tare mă mai tem de moarte deşi ştiu că este un păcat! Nu pot suferi întunericul.
Am nevoie de soare, nu mă simt bine decât pe o vreme ca asta! Mama spune că păcătuieşti
atunci când te temi… Arkadi, tu o cunoşti bine pe mama?
— Nu prea, Liza, încă nu.
— Nici nu-ţi închipui ce om este! Trebuie s-o cunoşti neapărat! Este o fire deosebită,
greu de pătruns…
— Păi nici pe tine nu te-am cunoscut şi uite că acum îţi citesc în suflet. Ţi l-am
descifrat într-o singură clipă. Tu, Liza, cu toate că ţi-e teamă de moarte, eşti fără îndoială o
fire mândră, îndrăzneaţă şi curajoasă. Eşti mai bună decât mine, cu mult mai bună. Să ştii
că te iubesc grozav, Liza. Of, Liza! Moartea n-are decât să vină când i-o fi sorocul, dar
deocamdată să trăim, să ne bucurăm de viaţă. Să deplângem moartea acelei nefericite, dar
să binecuvântăm viaţa, nu-i aşa? Află, Liza, că am o “idee” a mea. Ai auzit, desigur, că
Versilov a renunţat la moştenire?
— Cum să nu! Mama şi cu mine ne-am sărutat de bucurie când am auzit.
— Tu habar n-ai, Liza, ce se petrece în sufletul meu, ce a însemnat pentru mine omul
acesta.
— Ba te înşeli, ştiu tot!
— Adevărat? Fireşte, doar eşti deşteaptă, mai deşteaptă decât Vasin. Şi tu, şi mama
aveţi un ochi pătrunzător, plin de omenie, ba nu, m-am exprimat greşit, un suflet plin de
omenie… Eu însă, am multe trăsături urâte, Liza.
— Ţie-ţi lipseşte cineva care să te strunească, asta-i tot.
— Încearcă tu, Liza. Tare îmi place să te privesc azi. Ştii că eşti frumuşică foc? Ce
ochi minunaţi ai… Abia acum îmi dau seama… De ce-ţi strălucesc azi aşa, Liza? De unde
ai făcut rost de atâta strălucire? Şi cu ce preţ? Eu n-am avut niciodată un prieten, Liza. De
altfel, socotesc prietenia o prostie, dar când e vorba de tine nu mai mi se pare o prostie…
Vrei să fim prieteni de acum înainte? Înţelegi ce aştept de la tine?
— Înţeleg foarte bine.
— Dar ştii, fără condiţii şi fără jurăminte — să devenim pur şi simplu prieteni.
— Da, ai dreptate, sunt cu totul de acord, dar cu o condiţie totuşi: chiar dacă vreodată
vom ajunge să ne învinuim reciproc, dacă vom fi nemulţumiţi unul de altul, chiar dacă noi
înşine vom deveni atât de răi şi de haini, încât să trecem peste tot ce ne leagă, să nu uităm
niciodată această zi, şi mai ales această clipă! Să facem acest legământ faţă de noi înşine.
Să ne jurăm că toată viaţa ne vom aduce aminte de ziua de astăzi, când ne-am plimbat
împreună, mână-n mână, râzând din toată inima, când am fost atât de veseli… Vrei? Nu-i
aşa că primeşti?
— Da, Liza, primesc, ţi-o jur. Ştii, azi e prima oară când stăm de vorbă cu adevărat…
Liza, tu citeşti mult?
— După atâta timp îmi pui această întrebare?! De, stimate domn, văd că abia de ieri,
când am scăpat şi eu o vorbă, binevoieşte şi filozoful meu de frate să mă bage în seamă!
— Bine, dar de ce n-ai intrat tu cu mine în vorbă dacă eu am fost un prost?
— Fiindcă am tot aşteptat să-ţi vină mintea la cap… Eu m-am dumerit de la început
ce fel de om eşti dumneata, Arkadi Makarovici. Şi cum te-am dibuit, mi-am zis: “Las’că
vine el singur, până la urmă se dezmeticeşte cu siguranţă”. De aceea m-am şi hotărât să-ţi
las dumitale cinstea de a face primul pas: “Lasă, mă gândeam, într-o zi ai să alergi tu după
mine.”
— Va să zică, ai cochetat cu mine?! Spune drept, Liza, ai râs de mine toată luna
trecută, ori nu?
— Se putea să nu râd, Arkadi, când eşti atât de caraghios? Cred că te-am îndrăgit mai
ales când mi-am dat seama că eşti un trăsnit. Dar de multe ori trăsnăile tale nu sunt chiar
atât de inofensive. Ţi-o spun ca să nu-ţi iei nasul la purtare. Dar ştii cine mai râdea de
tine? Mama. Adesea râdeam împreună: “Ia te uită ce trăsnit, ne şopteam noi, ce om sucit!”
Iar în timpul asta tu îţi închipuiai desigur că tremurăm de frica ta şi de aceea şuşotim.
— Liza, tu ce crezi despre Versilov?
— Mă gândesc foarte mult la el, totuşi ar fi mai bine să nu vorbim acum despre asta,
să amânăm discuţia pe altă dată. Vrei?
— Ai dreptate! Eşti grozav de deşteaptă, Liza! Sunt convins că eşti mai deşteaptă
decât mine. Dar, ai răbdare, Liza, aşteaptă să termin ce mi-am pus în gând, şi după aceea
poate că am să-ţi spun ceva…
— De ce te-ai posomorât?
— Nu m-am posomorât, ţi se pare. Vezi Liza, trebuie să-ţi spun deschis că am o
ciudăţenie: nu pot suferi să-mi zgândăre cineva anumite puncte dureroase din inima
mea… Mai bine zis nu-mi place să scot prea des la iveală anumite sentimente, ca să le
admire toată lumea, fiindcă socotesc că e ruşinos; n-am dreptate? De aceea prefer uneori
să mă încrunt şi să tac. Eşti destul de deşteaptă ca să mă înţelegi.
— Te înţeleg cu atât mai bine, cu cât şi eu sunt la fel. De altfel, semănăm amândoi cu
mama.
— Ah, Liza, de ne-ar fi dat să trăim cât mai mult acest pământ. Ce-ai spus?
— Nimic.
— De ce te uiţi aşa la mine?
— Păi şi tu te uiţi la mine. Te privesc pentru că-mi eşti drag.
Am petrecut-o aproape până acasă şi i-am dat adresa mea. Când mi-am luat rămas
bun, am sărutat-o pentru prima oară în viaţă.
Totul ar fi fost bine, dacă nu m-ar fi frământat un gând apăsător care mă urmărea încă
din zori: în ajun, când mă întâlnisem cu nefericita aceea la poarta casei noastre, îi
spusesem că plec de bună voie de acasă, că-mi părăsesc căminul, aşa cum pleacă orice fiu
de la un părinte rău ca să-şi întemeieze un cuib al lui, şi că Versilov avea o sumedenie de
copii nelegitimi. Asemenea cuvinte, auzite din gura unui fiu despre tatăl său nu putea
decât să-i întărească toate bănuielile cu privire la Versilov şi mai ales pe aceea că voise s-o
jignească. Îl învinuisem pe Stebelkov, şi când colo, poate că tocmai eu turnasem gaz peste
foc. Era un gând care mă îngrozea, şi mă înfioară şi acum… Dar în dimineaţa aceea, deşi
începusem să mă frământ, mi se părea că n-am de ce, că este o prostie: “Păi, şi fără
intervenţia mea mocnea şi clocotea”, îmi repetam eu din când în când; “de, ce să-i faci, o
să-mi treacă! Am să mă îndrept. Am să-mi răscumpăr cumva greşeala… printr-o faptă
bună… Doar mai am încă cincizeci de ani înaintea mea!”
Şi totuşi gândul acesta nu-mi dădea pace.