ADOLESCENTUL

III

Într-adevăr, nu-mi mai păsa de nimic: urmăream un ţel înalt, pentru care treceam
peste întâmplările mărunte şi eram însufleţit de un simţământ covârşitor, ce mă compensa
pentru toate. Când am plecat, sufletul mi-era plin de încântare. În timp ce mergeam pe
stradă, îmi venea să cânt. Ca un făcut, era o dimineaţă minunată, soare, zgomot, animaţie,
mulţimea se plimba veselă pe străzi. “Cum de nu m-a jignit femeia aceea?” mă miram eu.
Din partea cui aş fi îndurat o privire atât de dispreţuitoare, un zâmbet atât de arogant, fără
să protestez numaidecât, fie şi în mod prostesc? Nu trebuie uitat că ea venise la Petersburg
numai cu intenţia de a mă jigni cât, mai curând, deşi nu mă văzuse niciodată: pentru ea
eram “o iscoadă de-a lui Versilov”, şi era convinsă, atunci ca şi mai târziu, că soarta îi este
în mâinile lui Versilov şi că acesta, dacă vrea, poate s-o nenorocească oricând, folosind un
anumit document; cel puţin bănuia acest lucru. Între ei se ducea un vechi duel pe viaţă şi
pe moarte. Iată însă că nu mă simţeam jignit! Ea încercase să mă jignească, dar nu
izbutise! Dimpotrivă, eram chiar foarte încântat; deşi îmi pusesem în gând s-o urăsc, acum
simţeam că sunt pe cale s-o îndrăgesc. “Nu ştiu dacă păianjenul este în stare să urască
musca pe care vrea s-o prindă în plasă. Biata musculiţă! După părerea mea, un călău îşi
iubeşte victima; cel puţin nu e cu neputinţă s-o iubească. Eu bunăoară, îmi iubesc
duşmanul şi în ce o priveşte, de pildă, îmi place grozav că e atât de frumoasă. Sunt
încântat, doamna mea, că sunteţi atât de semeaţă şi maiestuoasă, căci de aţi fi mai blândă,
n-aş avea o asemenea satisfacţie. M-aţi dispreţuit şi totuşi sunt triumfător; chiar dacă m-aţi
fi scuipat în faţă, nici atunci cred că nu m-aş fi supărat, căci veţi fi victima mea, a mea şi
nu a lui. Gândul acesta mă îmbată! Într-adevăr, conştiinţa tainică a puterii îţi dă satisfacţii
incomparabil mai mari decât o dominaţie făţişă. Dacă aş avea o avere de o sută de
milioane, cred că cea mai mare plăcere a mea ar fi să port hainele cele mai ponosite,
pentru ca lumea să mă creadă sărac lipit, aproape un cerşetor, şi să-mi întoarcă spatele cu
dispreţ, fiindcă în ceea ce mă priveşte, eu m-aş mulţumi cu conştiinţa bogăţiei.” Cam aşa
s-ar putea formula gândurile mele, bucuria mea şi o parte din ceea ce simţeam atunci. Ţin
să mai adaug că, judecând după ceea ce am scris până acum, aş putea să trec drept un om
destul de superficial; în realitate, eram însă cu mult mai profund şi mai timid. Cred că şi în
ziua de azi am rămas mai timid decât ar putea să reiasă din cuvintele şi faptele mele; tare
aş vrea să nu mă înşel!
Cine ştie, poate că am făcut rău că m-am apucat de scris, căci nu izbuteşti să exprimi
decât o foarte mică parte din ceea ce se petrece în sufletul tău. Gândurile tale, chiar şi cele
nefericite, sunt mai profunde atâta timp cât le păstrezi pentru tine. Îndată ce încerci să le
formulezi, par mai ridicole şi mai necinstite decât sunt în fond. Versilov mi-a spus că
numai ticăloşilor li se întâmplă contrariul. Lor le vine uşor să mintă în toate împrejurările;
eu însă mă străduiesc să aştern pe hârtie întregul adevăr, ceea ce e teribil de greu!
Tot în acea zi de 19 am făcut încă un “pas”. Pentru prima oară de când mă aflam la
Petersburg, m-am pomenit cu bani de buzunar, deoarece — după cum am amintit mai sus
— îi dădusem maică-mi cele şaizeci de ruble economisite în doi ani; dar cu câteva zile în
urmă hotărâsem ca în ziua când voi primi leafa să fac o “încercare” pe care o doream de
mult. În ajun, tăiasem din gazetă un anunţ al “corpului de portărei de pe lângă Tribunalul
civil din Sankt-Petersburg etc, etc”, care aducea la cunoştinţă că “în ziua de 19 septembrie a.c, la ora 12 dimineaţa, în cartierul Kazan, în strada cutare, la numărul cutare, se vor
vinde la licitaţie bunurile mobile ale doamnei Lebrecht” şi că “inventarul, evaluarea şi
obiectele scoase în vânzare vor fi la dispoziţia publicului în ziua licitaţiei” ş.a.m.d.
Puţin după ora 1 am pornit în grabă la adresa respectivă. Cu trei ani în urmă, făcusem
legământul să nu iau niciodată o birjă şi-l ţinusem (altfel n-aş fi reuşit să strâng şaizeci de
ruble). Nu-mi îngăduisem niciodată să iau parte la o licitaţie; deşi “pasul” meu din ziua
aceea nu era decât o experienţă, totuşi hotărâsem să nu-l fac decât după terminarea
liceului, după ce voi fi rupt cu toată lumea, mă voi fi retras în găoacea mea şi mă voi fi
socotit pe deplin liber. Ce-i drept nu mă retrăsesem încă în “găoace” şi nu eram câtuşi de
puţin liber, aşa încât am luat decizia ca pasul acesta să nu fie decât o încercare; mă duceam
acolo numai ca să privesc, ca să făuresc planuri, urmând ca după aceea să nu mă mai duc
multă vreme la o licitaţie, până va veni momentul să mă apuc serios de treabă. Pentru toată
lumea era vorba doar de o mică licitaţie neînsemnată, pentru mine însă ea reprezenta
prima scândură a corăbiei cu care Columb a plecat să descopere America. Aceasta era
starea mea sufletească pe atunci.
Când am ajuns la adresa respectivă, m-am dus până în fundul curţii, unde se găsea
casa indicată în anunţ, şi am intrat în locuinţa doamnei Lebrecht. Locuinţa se compunea
dintr-un antreu şi din patru camere mici şi scunde. În prima cameră, în care intrai din
antreu, era mare înghesuială, căci se aflau acolo vreo treizeci de inşi, dintre care jumătate
erau cumpărători serioşi, iar ceilalţi păreau să fie simpli curioşi, cumpărători ocazionali
sau oamenii puşi de familia Lebrecht: se aflau acolo şi negustori, şi cămătari care se uitau
cu jind la bijuterii, şi câţiva oameni bine îmbrăcaţi. Până şi figurile unora dintre aceşti
domni mi s-au întipărit în minte. În camera din dreapta nu se putea intra, deoarece trecerea
era blocată de o masă aşezată de-a curmezişul; acolo se găseau lucrurile scoase în vânzare.
În stânga era o altă cameră, cu uşa închisă, însă în fiecare minut cineva o deschidea puţin
şi privea prin crăpătură: trebuie să fi fost pesemne vreuna din numeroasele rude ale
doamnei Lebrecht, care nu se arăta fiindcă desigur îi era ruşine. La masa aşezată de-a
curmezişul uşii şedea, cu faţa spre public, un portărel cu toate semnele funcţiei lui, care
conducea licitaţia. Când am sosit, aproape jumătate din obiecte erau vândute; de cum am
intrat, mi-am făcut loc prin înghesuială, ca să pot ajunge la masă. Se vindeau tocmai nişte
sfeşnice de bronz. Am început să privesc.
Cum am dat cu ochii de obiecte, au început să mă frământe fel de fel de întrebări: ce-
aş putea să cumpăr de aici? Unde aş putea să ţin sfeşnicele de bronz? Oare pe această cale
îmi realizez scopul? Oare aşa se procedează? Vor izbuti oare calculele mele? Ori poate
sunt prea copilăroase? Mă gândeam la toate acestea şi aşteptam. Aveam senzaţia pe care o
încearcă un jucător în momentul când n-a mizat încă pe o carte, deşi s-a apropiat de masă
şi are banii necesari: “dacă vreau, joc, dacă vreau, plec, după bunul meu plac”, îşi zice el.
Deocamdată, inima încă nu a început să bată mai tare, e numai strânsă de o uşoară emoţie
şi din când în când zvâcneşte, dându-ţi o senzaţie destul de plăcută. Dar în curând şovăiala
devine apăsătoare şi începi să procedezi orbeşte: întinzi mâna cu un gest mecanic, iei
cartea aproape împotriva voinţei tale, ca şi cum altcineva ţi-ar îndruma mâna; în cele din
urmă, te hotăreşti şi mizezi — de astă dată încerci cu totul altă senzaţie, copleşitoare. În
clipa aceasta nu vorbesc despre licitaţie, ci despre ceea ce simţeam eu, căci nu cred să se
mai găsească cineva căruia să-i bată inima la o licitaţie. Unii se aprindeau, alţii tăceau, aşteptând o ocazie prielnică, iar alţii cumpărau în pripă
şi apoi se căiau. Un domn care cumpărase din greşeală o cană de alpaca, crezând că e de
argint, oferind pentru ea cinci ruble în loc de două, nu mi-a inspirat nici un pic de
compătimire; dimpotrivă, am şi făcut haz pe socoteala lui. Fie pentru variaţie, fie că ţinea
seama de cererile cumpărătorilor, portărelul oferea obiecte cât mai diferite: după sfeşnicele
de argint, veni rândul unor cercei, apoi trecu la o pernă de safian, după care urmă o casetă.
Abia m-am putut stăpâni timp de vreo zece minute Era cât pe-aci să cumpăr perna, apoi
caseta, dar în ultima clipă m-am oprit. Obiectele mi s-au părut cu totul absurde în cele din
urmă, portărelul puse din întâmplare mâna pe un album.
— Un album de familie, legat în marochin roşu uzat, cu desene în tuş şi acuarele.
Într-o cutie de fildeş sculptat, cu închizătoare de argint. Preţul de la două ruble în sus!
M-am apropiat de masă, căci obiectul era atrăgător, deşi din cutia de fildeş lipsea o
bucată. Numai eu singur mă apropiasem să mă uit, toţi ceilalţi tăceau; aşadar, nu aveam
concurenţi. Aş fi putut să deschid cutia, să scot albumul din ea şi să-l răsfoiesc pe îndelete,
totuşi n-am făcut uz de acest drept şi m-am mulţumit să fac un gest de nepăsare cu mâna
care-mi tremura de emoţie, vrând parcă a spune: “n-are nici o importanţă”.
— Două ruble şi cinci copeici, am îngăimat eu, în timp ce dinţii îmi clănţăneau iar.
Oferta mea fu primită. Am scos pe loc banii, am plătit, am înşfăcat albumul şi m-am
retras cu el într-un colţ; acolo l-am scos din cutie şi m-am grăbit să-l întorc pe toate feţele
cu gesturi febrile; cu excepţia cutiei, era un obiect de cea mai proastă calitate: un album
nenorocit, de mărimea unei coli de scris de format mic, subţire, cu muchiile aurite roase,
într-un cuvânt, un album cum aveau pe vremuri toate fetele proaspăt ieşite din pension.
Era plin de desene în tuş şi în culori, reprezentând temple aşezate pe munţi, amoraşi, un
lac cu lebede; ici-colo erau şi stihuri ca acestea:
Drum lung se-aşterne-n faţa mea,
O, Moscovă, târziu te-oi revedea,
Şi chipul celor dragi, rămaşi departe —
Spre Krâm gonesc târziu în noapte.
(mă mir şi eu cum de mi-au rămas în minte). Am ajuns la concluzia că încercarea mea
dăduse greş. Nici nu-şi poate cineva închipui un obiect mai inutil ca acesta.
“Nu-i nimic, m-am consolat eu, când joci prima carte şi pierzi, e totdeauna un semn
bun.”
Eram cât se poate de vesel.
— Ah am întârziat! L-ai luat dumneata? mă întrebă pe neaşteptate un domn într-un
palton albastru-închis, impunător şi bine îmbrăcat, care întârziase. Vai ce rău îmi pare că
am întârziat! Cât ai dat pe el?
— Două ruble şi cinci copeici.
— Ce păcat! N-ai vrea să mi-l cedezi mie?
— Să plecăm de aici, i-am şoptit eu cu inima strânsă de emoţie.
Am ieşit amândoi pe scară.
— Vi-l cedez pentru zece ruble, i-am spus, simţind un fior rece în spate.
— Zece ruble! Vai de mine, se poate?
— Cum doriţi.
Mă privea cu ochii holbaţi de mirare; eram bine îmbrăcat şi nu arătam nici a telal şi
nici a niscaiva samsar.
— Se poate una ca asta?! Doar nu-i decât un biet album ponosit, care nu poate folosi
nimănui la nimic. Cutia, de fapt, nu face nici un ban şi apoi, cine l-ar cumpăra?
— Dumneavoastră, bunăoară.
— Eu am un motiv special, căci abia ieri am aflat de licitaţie. Altul ca mine n-ai să
mai găseşti! Se poate să ceri atâta?
— Ar fi trebuit să cer douăzeci şi cinci de ruble, dar cum există totuşi şi riscul ca
dumneavoastră să renunţaţi, nu v-am cerut decât zece — o sumă rotundă. Şi nu las nici o
copeică.
I-am întors spatele şi am dat să plec.
— Hai, primeşte patru ruble, îmi spuse el, ajungându-mă din urmă abia în curte. Bine,
fie, îţi dau cinci.
Nu i-am răspuns nici un cuvânt şi mi-am văzut de drum.
— Na, ţine! Îmi întinse zece ruble şi-i dădui albumul.
— Trebuie să recunoşti că asta nu-i o treabă cinstită! Cumperi cu două ruble şi vinzi
cu zece, ai?
— De ce nu-i cinstit? Asta-i negustoria!
— Da ce, suntem negustori? (Începuse să se înfurie de-a binelea.)
— Unde-i cerere, acolo-i şi negustorie; dacă nu l-aţi fi cerut dumneavoastră, n-aş fi
căpătat pe el nici patruzeci de copeici.
Deşi îmi stăpâneam râsul, vorbeam foarte serios, iar în sinea mea râdeam cu hohote,
dar nu de bucurie; râdeam nici eu nu-mi dădeam seama de ce, şi mi se tăiase răsuflarea.
— Ascultaţi, îngăimai eu într-un suflet, cuprins de o mare şi irezistibilă simpatie
pentru el, ascultaţi-mă: de curând, a murit la Paris James Rotschild
12
, acela care a lăsat o
moştenire de un miliard şi şapte sute de milioane de franci (el dădu din cap în semn de
încuviinţare); în tinereţe, aflând din întâmplare cu câteva ore înaintea tuturor despre
asasinarea ducelui de Berry, răposatul s-a dus imediat să anunţe pe cine trebuia şi astfel a
câştigat într-o clipă câteva miloane. Iată cum se face avere!
— Nu cumva te crezi un Rotschild? se răstii el, indignat, la mine, ca la un neghiob. Am pornit repede pe stradă. De la primul pas, câştigasem şapte ruble şi nouăzeci şi
cinci de copeici! Recunosc că pasul fusese absurd, un joc copilăresc, totuşi el îmi confirma
ideea şi de aceea nu putea să nu mă tulbure profund… Dar n-are nici un rost să-mi descriu
sentimentele. Bancnota era într-un buzunar de la jiletcă şi, după ce mi-am vârât mâna în
buzunar ca să o pipăi, nu m-am mai îndurat s-o scot. După ce m-am depărtat cu vreo sută
de paşi, am scos bancnota s-o privesc şi când am dat cu ochii de ea, mi-a venit s-o sărut.
Când am ajuns în dreptul unei case boiereşti în faţa căreia se oprise tocmai o caleaşca,
portarul deschise uşa şi din casă ieşi o doamnă elegantă, tânără, frumoasă, bogată,
îmbrăcată numai în mătase şi catifea, cu o trenă de doi coţi; în clipa când se urcă în
trăsură, îi căzu din mână un portofel mic şi drăgălaş. Lacheul se aplecase tocmai să-l
ridice, dar eu i-am luat-o înainte, am pus mâna pe el şi l-am întins cu o mână doamnei, în
timp ce cu cealaltă îmi scoteam pălăria (purtam joben şi în ansamblu eram destul de bine
îmbrăcat pentru un tânăr). Doamna îmi spuse demn, dar cu un zâmbet încântător: “Merci,
monsieur”. Caleaşca se urni cu zgomot din loc, iar eu sărutai bancnota.
Tot în ziua aceea trebuia să mă întâlnesc cu Efim Zverev, un fost coleg, care ieşise din
liceu pentru a intra într-o şcoală de elită la Petersburg. E prea şters ca să-l descriu şi, de
fapt, nici nu eram prieten cu el; totuşi, la Petersburg l-am căutat fiindcă (printr-un concurs
de împrejurări, de care de asemenea nu are rost să vorbesc) el putea să-mi comunice
imediat adresa unui anume Kraft, de care aş fi avut mare nevoie îndată ce s-ar fi înapoiat
de la Vilno. Îl aştepta să sosească tocmai în ziua aceea sau a doua zi, lucru despre care mă
şi vestise cu trei zile în urmă. Trebuia să mă duc până în cartierul Petersburgskaia Storona,
dar nu simţeam nici un fel de oboseală.
Pe Zverev (care avea şi el tot nouăsprezece ani) l-am găsit în curtea mătuşii lui, la
care locuia provizoriu. Luase tocmai masa şi acum se plimba prin curte pe picioroange; m-
a anunţat numaidecât că Kraft se înapoiase în ajun şi trăsese la fosta lui locuinţă, tot în
Petersburgskaia Storona. Şi el dorea să mă vadă cât mai curând, ca să-mi spună ceva
foarte important.
— De altfel, se pregăteşte iarăşi să plece undeva, adăugă Efim.
Deoarece în împrejurările de atunci întâlnirea cu Kraft avea o importanţă vitală pentru
mine, l-am rugat pe Efim să mă ducă imediat la locuinţa lui, care, după cum aflasem, se
găsea la doi paşi, pe o străduţă dosnică. Dar Zverev mi-a răspuns că-l întâlnise cu o oră în
urmă şi că se ducea tocmai la Dergaciov.
— Hai să mergem şi noi la Dergaciov, de ce te codeşti atâta, nu cumva ţi-e frică?
Avea dreptate; Kraft putea să zăbovească la Dergaciov şi n-aveam unde să-l aştept.
Nu de teamă mă feream să mă duc la Dergaciov, dar nu aveam chef, cu toate că Efim
încerca pentru a treia oară să mă ducă acolo şi, de fiecare dată când mă întreba dacă mi-e
frică, mă măsura cu un zâmbet în doi peri. Ţin să subliniez de pe acum că nu eram fricos
din fire şi chiar dacă frica ar fi avut vreun temei, eu mă temeam de cu totul altceva. De
astă dată m-am hotărât însă să mă duc; şi Dergaciov locuia tot în apropiere. Pe drum, l-am
întrebat pe Efim dacă tot mai are intenţia să fugă în America.
— Cred că nu-i încă momentul, îmi răspunse, râzând cu tâlc.
Nu-l prea iubeam, pot spune că nu ţineam de loc la el. Avea părul prea blond, aproape
alb, obrazul rotund cu pielea prea albă, ca de copil, nepotrivită pentru vârsta lui, şi, cu toate că era şi mai înalt decât mine, nu i-ai fi dat mai mult de şaptesprezece ani. Nu prea
aveai ce vorbi cu el.
— Ce se petrece acolo? Totdeauna e atâta lume? am stăruit eu.
— Tot fricos ai rămas? râse el din nou.
— Dracu să te ia! m-am înfuriat eu.
— Nici vorbă de lume. Vin doar câţiva prieteni intimi pe la el, fii pe pace.
— Dar ce legătură am eu cu prietenii voştri? Nici nu-i cunosc măcar, deci cum pot fi
ei în largul lor cu mine?
— Faptul că te aduc eu este o garanţie. Şi apoi, au auzit de tine. Şi Kraft poate
răspunde pentru tine.
— Ascultă, o să fie şi Vasin acolo?
— Nu ştiu.
— Dacă va fi, să-mi faci un semn şi să mi-l arăţi de cum intrăm: auzi? Cum intrăm pe
uşă!
Despre Vasin auzisem multe şi persoana lui mă interesa de multă vreme.
Dergaciov locuia singur într-o căsuţă, în aceeaşi curte cu proprietăreasa lui, o
negustoreasă care stătea într-o casă de lemn mai mare. Căsuţa nu avea decât trei camere de
locuit. Toate cele patru ferestre aveau storurile lăsate. Dergaciov era tehnician şi avea un
post la Petersburg; auzisem în treacăt că i se oferise un post particular mai avantajos în
provincie şi era pe punctul de a pleca.
De cum am intrat în antreul strâmt, am auzit glasuri; părea să fie o discuţie aprinsă şi
cineva striga: “Quae medicamenta non sanant — ferrum sanat, quae ferrum non sanat —
ignis sanat!
13 “
De fapt, eram destul de neliniştit. Fireşte, nu sunt obişnuit să ies în lume, fiindcă, în
general, ocolesc oamenii. La liceu mă tutuiam cu toţi colegii, dar nu m-am împrietenit
aproape cu nici unul. M-am retras într-un colţ şi acolo mi-am făcut veacul. Nu-mi
displăcea de fel să trăiesc singur, în umbră. În orice caz, îmi jurasem să nu mă las atras în
nici o discuţie şi să nu vorbesc decât strictul necesar, pentru ca nimeni să nu-şi poată face
o idee precisă despre mine; de aceea mă feream mai ales de discuţii.
Într-o cameră destul de neîncăpătoare am găsit vreo zece persoane: şapte bărbaţi şi
trei doamne. Dergaciov avea douăzeci şi cinci de ani şi era căsătorit. În casa lui locuiau şi
sora nevestei şi încă o rudă de-a ei. Camera era neaşteptat de curată şi mobilată la
întâmplare, dar destul de cuviincios. Pe perete atârna o litografie foarte ieftină — un
portret — iar într-un colţ era o icoană simplă, în faţa căreia ardea însă o candelă.
Dergaciov s-a apropiat de mine, mi-a strâns mâna şi m-a rugat să iau loc.
— Şezi, te rog. Suntem numai între noi.
— Fii bun şi ia loc, adăugă numaidecât o femeie tânără, destul de drăguţă şi foarte
modest îmbrăcată, care — după ce se înclină uşor — ieşi din cameră. Era soţia lui şi părea
să fi luat şi ea parte la discuţie; acum se dusese să-şi alăpteze copilul. În cameră mai rămăseseră încă două doamne; una foarte mărunţică, dar destul de drăguţă, de vreo
douăzeci de ani, îmbrăcată într-o rochiţă neagră, iar cealaltă, de vreo treizeci de ani,
uscăţivă, cu ochii ageri. Amândouă şedeau şi ascultau foarte atent, dar nu se amestecau în
vorbă.
Bărbaţii stăteau cu toţii în picioare, afară de mine, de Kraft şi de Vasin; Efim mi-i
arătase de cum am intrat, deoarece şi pe Kraft îl vedeam acum pentru prima oară. M-am
ridicat de la locul meu şi m-am dus să fac cunoştinţă cu el. Figura lui Kraft n-am s-o uit
niciodată: deşi nu era de o frumuseţe deosebită, avea o expresie de o bunătate şi de o
delicateţe neobişnuite, şi întreaga lui făptură vădea o mare demnitate. Avea vreo douăzeci
şi şase de ani, era uscăţiv, destul de înalt, blond, cu o privire serioasă şi totodată blândă;
toată înfăţişarea lui era modestă şi liniştită. Totuşi, dacă mi-ar cere cineva să schimb figura
mea cât se poate de comună cu chipul lui, care mi se părea atât de atrăgător, n-aş primi,
căci pe figura lui era întipărită o trăsătură pe care n-aş vrea s-o am: o prea mare linişte
sufletească, ceva care semăna a orgoliu ascuns, poate chiar inconştient. Probabil că atunci,
pe loc, nu l-am putut cântări chiar atât de precis; abia astăzi, după ce a trecut atâta timp, mi
se pare că l-am judecat de la început astfel.
— Îmi pare foarte bine că ai venit, mi-a spus Kraft. Am o scrisoare care te-ar interesa.
Mai stăm puţin aici şi pe urmă mergem la mine.
Dergaciov era un om de statură mijlocie, lat în umeri, voinic şi purta o barbă mare,
neagră; avea o privire isteaţă şi după felul lui de a fi se vedea că este stăpânit şi prudent în
orice împrejurare; deşi vorbea foarte puţin, era limpede că el conduce discuţia. Figura lui
Vasin nu mi-a făcut o impresie prea puternică, deşi auzisem că ar fi un om de o inteligenţă
extraordinară: era blond, cu ochi mari cenuşii, o faţă deschisă, dar care trăda parcă un
caracter prea dârz, aspru; avea însă într-adevăr o expresie inteligentă, mai inteligentă şi
mai profundă decât a lui Dergaciov şi decât a tuturor celor de faţă; dar s-ar putea să
exagerez acum impresiile mele de atunci. Dintre ceilalţi tineri adunaţi acolo nu-mi
amintesc decât de doi: un bărbat înalt şi oacheş, cu favoriţi negri, de vreo douăzeci şi şapte
de ani, care părea să fie învăţător sau cam aşa ceva, şi un tinerel de vârsta mea, îmbrăcat
ţărăneşte, încruntat, tăcut, care se mulţumea să asculte ce vorbeau ceilalţi. Mai târziu, m-
am convins că era într-adevăr de la ţară.
— Nu, problema nu se pune aşa, începu învăţătorul cu favoriţi negri, mai vorbăreţ
decât ceilalţi, reluând desigur discuţia întreruptă. Nici nu pretind că această idee se poate
dovedi matematic, totuşi sunt gata să cred în ea şi fără asemenea dovezi…
— Stai puţin, Tihomirov, îl întrerupse Dergaciov cu glas tare, cei care au venit abia
acum nu înţeleg despre ce e vorba. Să vezi, mi se adresă el, întorcându-se numai spre mine
(şi, dacă avea intenţia să mă supună unui examen ca pe o cunoştinţă nouă sau să mă
silească să vorbesc, trebuie să recunosc că procedase foarte abil; am simţit numaidecât
unde bătea şi m-am pregătit să iau cuvântul), să vezi, cred că ai auzit de domnul Kraft, pe
care noi îl cunoaştem ca pe un om de caracter, cu convingeri neclintite. Pornind de la un
fapt foarte obişnuit, el a tras o concluzie cu totul neaşteptată, care ne-a uimit pe toţi. El
susţine că poporul rus este un popor de mâna a doua…
— Ba chiar de mâna a treia, strigă cineva.
— …de mâna a doua, menit doar să slujească drept materie primă altui neam mai nobil şi nu să joace un rol independent în evoluţia omenirii. Pornind de la această idee,
îndreptăţită poate, domnul Kraft trage concluzia că ea va paraliza desigur orice activitate
ulterioară a fiecărui rus, cu alte cuvinte noi toţi trebuie să stăm inactivi.
— Dă-mi voie, Dergaciov, problema se pune altfel, interveni iar Tihomirov,
nerăbdător (Dergaciov îl lăsă să continue). Ţinând seama că după studii serioase de
fiziologie, Kraft a ajuns la nişte concluzii cărora le atribuie o certitudine matematică,
consacrând cel puţin doi ani ideii sale (pe care eu aş accepta-o liniştit a priori), ţinând
seama şi de seriozitatea lui Kraft şi de toate frământările lui, chestiunea capătă aspectul
unui fenomen. De aici rezultă însă o altă problemă, pe care Kraft nu o poate pricepe şi de
care trebuie să ne ocupăm noi şi anume incapacitatea lui Kraft de a înţelege, căci acesta-i
fenomenul. Trebuie să stabilim dacă e vorba de un fenomen patologic, adică de un caz
izolat, sau dacă este o trăsătură normală care se poate ivi şi la alţii; e necesar să stabilim
acest lucru în interesul cauzei noastre comune. Eu cred că afirmaţiile lui Kraft cu privire la
Rusia sunt îndreptăţite, mai mult, aş spune că mă şi bucură; dacă această idee ar fi însuşită
de toată lumea, ea ne-ar descătuşa, eliberând pe mulţi dintre noi de prejudecăţile
patriotice…
— Eu nu vorbesc aşa din patriotism, spuse Kraft cu oarecare sforţare. Se părea că
toată discuţia îi era neplăcută.
— Dacă vorbeşti din patriotism sau nu, asta nu are nici o importanţă, interveni Vasin,
care până atunci tăcuse.
— Aş vrea să ştiu întrucât concluzia lui Kraft poate slăbi năzuinţa spre cauza întregii
umanităţi? strigă învăţătorul (de altfel, singurul care striga, toţi ceilalţi vorbeau încet). Să
admitem că Rusia e menită să joace un rol secundar; bine, dar putem concepe şi o
activitate care să nu se reducă numai la Rusia. Şi apoi, cum mai poate fi Kraft patriot, de
vreme ce a încetat să mai creadă în Rusia?
— Pe deasupra mai e şi neamţ, exclamă altcineva.
— Sunt rus, preciza Kraft.
— Asta nu are nici o legătură cu problema noastră, îl mustră Dergaciov pe cel care
întrerupsese.
— Nu priviţi problema atât de îngust, continuă Tihomirov, fără să ţină seama de
întrerupere. Dacă Rusia e destinată să servească drept material pentru alte neamuri mai
nobile, de ce nu s-ar mulţumi cu acest rol, la urma urmei destul de onorabil? De ce n-am
porni de la această idee, pentru a ne amplifica misiunea? Omenirea se află în pragul unei
renaşteri care a şi început. Numai orbii refuză să vadă sarcinile care ni se impun. Dacă v-
aţi pierdut încrederea în destinul Rusiei, căutaţi să vedeţi mai departe şi munciţi pentru
viitorul unui popor încă necunoscut, alcătuit din întreaga omenire, fără deosebire de ginţi,
Rusia în orice caz va dispărea odată şi odată; popoarele, chiar şi cele mai înzestrate, nu
trăiesc decât o mie cinci sute, cel mult două mii de ani; atunci nu-i totuna dacă o ţară
dăinuieşte două sute sau două mii de ani? Romanii, ca atare, n-au trăit nici o mie cinci sute
de ani şi apoi s-au transformat şi ei în material pentru alte popoare. Ei au dispărut de mult,
dar au lăsat moştenire o idee, care s-a integrat ca elemenit component în dezvoltarea
ulterioară a omenirii. Cum îi poţi spune omului că n-are nimic de făcut pe lume? Nu-mi
pot închipui situaţie în care să nu mai fie nimic de făcut! Munciţi pentru omenire şi nu vă mai îngrijiţi de rest. Dacă te uiţi mai atent în jurul tău, sunt atâtea de făcut că nu-ţi ajunge
viaţa întreagă.
— Trebuie să trăieşti după legile naturii şi ale adevărului, rosti de după uşă doamna
Dergaciova.
Prin uşa crăpată se vedea că ea stătea în picioare, ţinând copilul la sânul acoperit
discret, şi urmărea cu însufleţire discuţia.
Kraft ascultase, zâmbind uşor, şi în cele din urmă spuse cu un aer destul de tulburat,
însă cu o sinceritate deplină:
— Atunci când te găseşti sub înrâurirea unei idei dominante, care a pus stăpânire pe
mintea şi pe inima ta, nu înţeleg cum te mai poate preocupa şi altceva în afară de această
idee?
— Dar dacă ţi s-a demonstrat că ideea dumitale e cu totul greşită, că te duce la o
concluzie falsă, că n-ai nici un drept să te sustragi de la activitatea de folos general numai
fiindcă Rusia ar fi destinată să joace un rol secundar; dacă ţi se arată că în locul unui
orizont îngust ţi se deschide în faţă o perspectivă infinită, că în locul ideii mărginite de
patriotism…
— Eh, oftă Kraft, făcând un gest de descurajare, v-am spus doar că aici nu-i vorba de
patriotism.
— Evident, e vorba de o neînţelegere, se amestecă pe neaşteptate Vasin. Greşeala
constă în faptul că pe Kraft nu-l călăuzeşte o simplă concluzie logică, ci, ca să zic aşa, o
concluzie care s-a transformat într-un sentiment. Oamenii sunt foarte deosebiţi ca fire; la
mulţi un raţionament logic se transformă câteodată într-un sentiment foarte puternic, care
pune stăpânire pe toată fiinţa lor şi de aceea le vine foarte greu să renunţe la el sau să-l
transforme. Ca să vindeci un astfel de om trebuie să-i schimbi chiar sentimentul,
înlocuindu-l cu altul tot atât de puternic, lucru foarte greu şi în multe cazuri chiar cu
neputinţă de realizat.
— Te înşeli! strigă oponentul lui. O concluzie logică prin ea însăşi trebuie să
destrame prejudecăţile. O convingere raţională dă naştere şi ea unui sentiment. Ideea
izvorăşte din sentiment şi, punând stăpânire pe om, generează la rândul ei altul!
— Oamenii sunt foarte diferiţi: unii îşi schimbă uşor sentimentele, alţii foarte greu,
răspunse Vasin, ca şi cum ar fi vrut să pună capăt discuţiei; eu însă eram entuziasmat de
ideea lui.
— Ai perfectă dreptate! m-am adresat deodată lui Vasin, intrând pe neaşteptate în
vorbă şi spărgând gheaţa. Aşa este, un sentiment trebuie înlocuit cu altul de aceeaşi
intensitate.
La Moscova, acum patru ani, un general… ştiţi, domnilor, eu nu l-am cunoscut
personal, însă… poate că, la drept vorbind, el nici nu era în stare să inspire respect… şi
apoi, faptul ca atare poate să apară absurd, totuşi… dar să vedeţi, lui îi murise tocmai
atunci un copil, mai precis pierduse două fetiţe, una după alta, de scarlatină… şi ce să
vezi, după această lovitură, omul era atât de amărât, că nici nu te puteai uita la el şi până la
urmă, după vreo şase luni a şi murit. Faptul că a murit de amărăciune e incontestabil! Se pune întrebarea, cum putea fi readus la viaţă? Printr-un sentiment la fel de puternic, iată
singurul răspuns! Ar fi trebuit să i se redea cele două fetiţe din mormânt sau să se caute
ceva asemănător. Omul a murit, deşi i se puteau aduce cele mai valabile argumente: că
viaţa e trecătoare, că toţi suntem muritori, i se puteau pune în faţă şi statisticile din
calendar care arată câţi copii mor de scarlatină… Unde mai pui că omul ieşise la pensie…
M-am oprit cu răsuflarea tăiată şi m-am uitat împrejur.
— Asta-i cu totul altceva, constată cineva.
— Faptul istorisit de dumneata, deşi de altă natură decât cel pe care-l discutăm, e
oarecum asemănător şi ne ajută să lămurim lucrurile, mi se adresă Vasin.
Trebuie să mărturisesc aci de ce m-a entuziasmat în aşa măsură argumentul lui Vasin
cu privire la transformarea ideii în sentiment şi totodată trebuie să recunosc că mă
simţeam copleşit de ruşine. Într-adevăr, îmi fusese teamă să mă duc la Dergaciov, dar nu
din cauza pe care o presupunea Efim. Adevăratul motiv era că, încă pe când trăiam la
Moscova, ocoleam oamenii de această categorie, fiindcă ştiam că ei (sau alţii de felul lor
— n-are însemnătate cine anume) sunt foarte tari în dialectică şi poate aveau să-mi
spulbere “ideea”. Eram convins că mă voi stăpâni şi nu le voi trăda ideea, dar mi-era
teamă ca nu cumva ei (sau alţii de categoria lor) să-mi spună ceva care să mă dezguste de
ideea mea, fără s-o fi pomenit măcar. Ce-i drept, “ideea mea” avea încă unele aspecte
nelămurite pentru mine, dar nu voiam cu nici un preţ să mi le lămurească alţii. În ultimii
doi ani renunţasem la orice lectură, de teamă să nu găsesc într-o carte vreun argument
împotriva ideii mele, care ar fi putut să-mi zdruncine încrederea. Dar pe neaşteptate Vasin
rezolvase dintr-o dată problema şi mă liniştise din punct de vedere moral. La urma urmei,
de ce îmi fusese teamă şi ce ar fi putut să-mi facă, oricât de mari dialecticieni ar fi fost?
Cine ştie, poate că dintre toţi cei de faţă numai eu am prins ce înţelege Vasin prin “idee-
sentiment”! Nu-i destul să conteşti o idee frumoasă, trebuie s-o înlocuieşti cu altceva la fel
de frumos; căci de nu, orice mi s-ar spune, eu, care nu vreau să mă lepăd de sentimentul
meu, voi contesta din adâncul inimii toate argumentele contrarii, fie ele cât de puternice.
Ce-mi puteau ei oferi în schimbul ideii? Tocmai de aceea aş fi putut să fiu mai îndrăzneţ,
ar fi fost chiar de datoria mea să dau dovadă de mai mult curaj. În acelaşi timp cu
admiraţia pentru Vasin mă copleşise o mare ruşine, fiindcă pe lângă el mă simţeam un
copil nedemn.
Mai aveam încă un motiv să-mi fie ruşine. Nu pornirea josnică de a mă arăta deştept
m-a determinat să sparg gheaţa şi să intru în vorbă, ci mai ales dorinţa de a-i îmbrăţişa.
Acească nevoie de a îmbrăţişa pe oricine pentru a-l face să vadă în mine un băiat bun şi să
mă îmbrăţişeze la rândul său, sau cam aşa ceva (într-un cuvânt o dorinţă josnică), o
socotesc cea mai urâtă şi cea mai ruşinoasă trăsătură a mea, pe care mi-o descoperisem de
foarte multă vreme, încă de pe timpul când stăteam retras într-un colţ, deşi nu mă căiesc că
am trăit aşa atâţia ani. Dar după ce mă dădeam de gol, mă mangâiam întotdeauna,
zicându-mi că izbutisem să-mi păstrez taina ce n-o trădasem nimănui. Mi se strângea
inima numai la gândul că dacă mi-aş dezvălui cuiva “ideea”, nu mi-ar mai rămâne nimic
pe lume, că dintr-o dată aş deveni la fel cu toţi ceilalţi, ba poate că aş renunţa şi la idee; de
aceea o şi păstram cu sfinţenie şi mă feream să vorbesc prea mult ca nu cumva să mă
trădez. Dar iată că la Dergaciov mă dădusem în petic aproape cu primul prilej: desigur nu-
mi dezvăluisem secretul, totuşi vorbisem neîngăduit de mult şi mă făcusem de râs. Şi azi mă cutremur la această amintire! Nu, eu n-am ce căuta printre oameni. Şi azi mi-am
păstrat această convingere şi n-am să mă răzgândesc nici peste patruzeci de ani. Ideea mea
îmi impune să trăiesc retras, “în găoace”.
De îndată ce Vasin m-a lăudat, nu mi-am mai putut stăpâni dorinţa de a vorbi.
— După părerea mea, fiecare are dreptul la sentimente personale… dacă ele se
întemeiază pe convingere… mai mult, nimeni nu-i îndreptăţit să i le ia în nume de rău, am
spus eu către Vasin. Deşi rostisem aceste cuvinte cu destulă siguranţă, aveam o impresie
ciudată, de parcă vorbise altcineva prin gura mea.
— Zăău?! mă întrerupse ironic, lungind cuvântul, acelaşi glas care îi tăiase vorba lui
Dergaciov şi care îi strigase lui Kraft că e neamţ.
Socotind că nici nu merită să răspund unui asemenea om de nimic, m-am întors spre
învăţător, ca şi cum acesta m-ar fi apostrofat:
— Eu unul sunt convins că nu mă pot încumeta să judec pe alţii, am urmat eu, înfiorat
la gândul că nu-mi voi mai putea înfrâna pornirea.
— De ce vorbeşti în dodii?! exclamă individul căruia nu catadicsisem să-i răspund.
— Fiecare om îşi are ideea lui, am continuat, privindu-l ţintă pe învăţător, care de astă
dată tăcea şi mă urmărea, zâmbind.
— Ia să auzim care-i ideea dumitale? exclamă omul de nimic.
— N-o pot expune cu una, cu două… dar între altele ideea mea implică nevoia de a fi
lăsat în pace. Atâta timp cât mai am două ruble în buzunar, vreau să trăiesc singur, să nu
depind de nimeni (fiţi pe pace, cunosc toate obiecţiile dumneavoastră) şi să nu fac nimic,
nici măcar de dragul viitorului măreţ al omenirii, la care l-aţi invitat pe domnul Kraft să
contribuie. Pun mai presus de orice libertatea individului, cu alte cuvinte, pe a mea, iar de
altceva nici nu vreau să ştiu.
Greşeala mea a fost că mi-am pierdut cumpătul.
— Aşadar, propovăduieşti liniştea unei vaci sătule?
— Să zicem. O vacă nu te poate jigni. Eu nu datorez nimănui nimic şi-i plătesc
societăţii sub formă de impozite dreptul de a nu fi jefuit, bătut sau ucis, iar mai mult decât
atât nu-mi poate pretinde nimeni. Mai ştii, poate că eu personal am şi alte idei, poate că
am de gând să mă pun chiar în slujba omenirii şi că voi izbuti să fac de zece ori mai mult
pentru ea decât toţi demagogii laolaltă, numai că eu nu îngădui nimănui să-mi pretindă s-o
fac, să mă forţeze ca pe domnul Kraft; am deplina libertate să nu mişc un deget dacă asta
mi-e voia. Ştiu că azi e la modă să te agiţi, să iei în braţe pe oricine din dragoste pentru
omenire şi să te prăpădeşti, plângând de duioşie. Cine mă poate obliga să-mi iubesc
aproapele şi chiar omenirea voastră viitoare, pe care nu voi apuca s-o văd, care habar nu
va avea de mine şi care odată (nu interesează când anume) va pieri şi ea fără urmă, atunci
când pământul întreg se va preface într-un bloc de gheaţă şi va pluti în vid împreună cu o
infinitate de alte asemenea blocuri de gheaţă? Oare îşi poate cineva închipui ceva mai
absurd?! Totuşi, la asta se reduce învăţătura voastră. Spuneţi-mi, vă rog, de ce trebuie să
fiu numaidecât mărinimos? Mai ales când ştiu că totul nu-i decât un foc de paie.
— Ei aş! răsună iar glasul cu pricina.
Îmi ţinusem tirada enervat şi mânios, rupând toate punţile şi, deşi ştiam că mă
rostogolesc într-o prăpastie, mă grăbisem s-o duc până la capăt, de teamă să nu fiu
contrazis. Îmi dădeam prea bine seama că vorbesc ca o moară stricată, că îndrug vrute şi
nevrute, că sar de la o idee la alta, totuşi mă grăbeam să-i conving şi să-i înving cu orice
preţ! De trei ani mă pregăteam pentru această discuţie, de importanţă vitală pentru mine,
dar lucrul cel mai ciudat e că dintr-o dată amuţiseră cu toţii şi mă ascultau fără să scoată
un cuvânt. Şi în continuare m-am adresat tot învăţătorului:
— Da, mă rog, chiar aşa. Un om cât se poate de inteligent spunea, de altfel, că nu
există nimic mai greu decât să răspunzi la întrebarea: “De ce trebuie să fii neapărat
mărinimos?” Vezi dumneata, pe lume sunt trei feluri de ticăloşi: ticăloşi naivi, adică cei
convinşi că ticăloşia lor e culmea nobleţei şi a mărinimiei; ticăloşi conştienţi, adică cei
care se ruşinează de ticăloşia lor şi totuşi rămân hotărâţi s-o ducă până la capăt şi, în
sfârşit, simpli ticăloşi, adică ticăloşi pur şi simplu. Dă-mi voie să-ţi povestesc ceva: am
avut pe vremuri un coleg, anume Lambert, care de la vârsta de şaisprezece ani spunea că,
atunci când va fi bogat, cea mai mare plăcere a lui va fi să îndoape câinii cu pâine şi carne,
în timp ce copiii săraci vor muri de foame, iar atunci când săracii vor degera, să cumpere
un întreg depozit de lemne, să-l care în câmp şi să-i dea foc, mai bine decât să dea unui om
sărman o surcică. Iată ce sentimente nutrea! Spune-mi, te rog, ce să-i răspund unui
asemenea ticălos pur şi simplu când mă întreabă: “De ce trebuie să fiu negreşit
mărinimos?” Şi mai ales acum, în vremea noastră, când ne găsim într-o situaţie mai
mizerabilă ca oricând, fapt care vi se datorează şi dumneavoastră. Da, domnilor, în
societatea noastră totul e tulbure. Dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu, nu credeţi în
eroism, şi atunci în virtutea cărei inerţii oarbe, împietrite şi stupide mă poate cineva sili să
acţionez împotriva intereselor mele? Dumneavoastră pretindeţi că o atitudine raţională faţă
de omenire ar corespunde intereselor mele; dar dacă eu socotesc lipsit de raţiune ceea ce
dumneavoastră socotiţi raţional? Să luăm, bunăoară, toate aceste cazarme, falanstere.
Puţin îmi pasă mie de ele şi de viitorul omenirii, când ştiu că nu trăiesc decât o singură
dată! Daţi-mi voie să-mi cunosc mai bine interesele, e totdeauna mai plăcut să hotărăşti
singur. De ce m-aş sinchisi de soarta omenirii în viitorul mileniu, de vreme ce, după codul
dumneavoastră, eroismul meu nu-mi asigură nici dragostea, nici recunoştinţa semenilor,
nici viaţa viitoare? Nu, domnilor, dacă-i aşa, voi trăi numai pentru mine, cu toată
neruşinarea, chiar de-aş şti că se prăbuşeşte lumea!
— Straşnic ideal!
— De altfel, sunt gata să mă prăbuşesc împreună cu ea.
— Din ce în ce mai frumos! (Era acelaşi glas nesuferit.)
Ceilalţi continuau să tacă, privindu-mă cu stăruinţă şi nedumerire; după un timp, din
diferite colţuri ale camerei se auziră râsete înfundate. Era vădit că toţi, afară de Vasin şi
Kraft, chicotesc pe socoteala mea. Rânjea şi omul cu favoriţi negri, privindu-mă ţintă, de
parcă ar fi vrut să nu-i scape nici un cuvânt.
— Domnilor, am urmat eu, tremurând tot, nici prin gând nu-mi trece să vă
destăinuiesc ideea mea, dimpotrivă, vă cer să-mi răspundeţi după concepţia voastră, nu
după a mea, fiindcă eu, poate, iubesc omenirea de o mie de ori mai mult decât voi toţi la un loc! Şi acum, fiindcă aţi râs, sunteţi datori, vă somez să-mi răspundeţi: cu ce mă puteţi
ispiti ca să vă urmez? Cu ce-mi puteţi dovedi că lumea voastră va fi mai bună? Cum o s-o
scoateţi la capăt dacă personalitatea mea n-o să se împace cu cazarma voastră şi va
protesta? De mult voiam să vă întâlnesc, domnilor! Ştiu prea bine ce urmăriţi: viaţa în
cazarmă, locuinţe comune, strictul necesar, ateismul, nevestele să fie ale tuturor, iar copiii
ai nimănui. Iată idealul vostru! Şi în schimbul unei părticele din acest confort mediocru,
pe care mi-l asigură felul vostru raţional de a gândi, în schimbul unei bucăţi de pâine şi al
unui acoperiş, îmi pretindeţi să renunţ cu desăvârşire la personalitatea mea? Dar, să-mi fie
cu iertare, domnilor, ce vă faceţi dacă-mi ia cineva nevasta; veţi reuşi oare să-mi înăbuşiţi
într-atât personalitatea, încât să nu-i crăp ţeasta rivalului meu? O să-mi răspundeţi,
desigur, că până atunci voi deveni şi eu mai înţelept, dar ce-o să spună nevastă-mea, dacă
se respectă câtuşi de puţin, despre un soţ atât de cuminte? Doar un asemenea fel de viaţă
este împotriva firii. Ar trebui să vă fie ruşine, domnilor!
— De unde cunoşti atât de bine psihologia femeilor? exclamă cu satisfacţie
răutăcioasă omul de nimic.
O clipă m-am simţit ispitit să mă reped la el şi să-l stâlcesc în bătaie. Era un om
mărunţel, roşcovan şi pistruiat… dar dracu să-l ia cu înfăţişarea lui cu tot!
— Fii liniştit, n-am avut de-a face cu nici o femeie, i-am răspuns tăios, întorcându-mă
pentru prima dată spre el.
— Preţioasă informaţie, dar n-ar fi stricat s-o formulezi mai politicos, dat fiind că
sunt şi doamne de faţă.
În clipa aceea toţi s-au ridicat pe neaşteptate, au început să se foiască, să-şi caute
pălăriile, pregătindu-se de plecare. Fireşte, nu din cauza mea, ci fiindcă se făcuse târziu;
totuşi, la gândul că nici nu catadicsiseră să-mi răspundă, m-am simţit copleşit de ruşine.
M-am ridicat şi eu brusc.
— Îmi permit să te întreb cum te cheamă, de vreme ce m-ai privit cu atâta stăruinţă,
mi se adresă pe neaşteptate învăţătorul cu un zâmbet perfid.
— Dolgoruki.
— Prinţul Dolgoruki?
— Nu, pur şi simplu Dolgoruki, fiul fostului iobag Makar Dolgoruki şi copilul din
flori al fostului meu stăpân, moşierul Versilov. Dar, n-aveţi grijă, domnilor, nu v-am spus
acest lucru ca să mă luaţi numaidecât în braţe şi să începeţi să plângeţi de duioşie, ca nişte
viţei.
Deodată, izbucni o salvă de râsete neruşinate şi atât de puternice, încât copilul care
adormise în camera vecină se trezi şi începu să scâncească. Tremuram tot de furie. Ei îşi
luau rămas bun pe rând de la Dergaciov, apoi ieşeau fără să-mi arunce măcar o privire.
— Să mergem, îmi spuse Kraft, punându-mi uşor mâna pe braţ.
M-am apropiat de Dergaciov, i-am strâns mâna cu toată puterea şi i-am scuturat-o de
câteva ori.
— Să nu-mi iei în nume de rău că Kudriumov (roşcovanul acela) a încercat să te jignească în câteva rânduri, se scuză Dergaciov.
Când am ieşit pe uşă împreună cu Kraft, nu-mi mai era de fel ruşine.
Desigur, astăzi sunt cu totul alt om decât eram pe atunci, dar în seara aceea am luat-o
la fugă pe scări, lăsându-l în urmă pe Kraft, fără să mă sinchisesc de el, şi când l-am ajuns
pe Vasin, l-am întrebat cu tonul cel mai firesc, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic:
— Mi se pare că dumneavoastră îl cunoaşteţi pe tatăl meu, pe Versilov, vreau să
spun.
— N-aş putea spune că-l cunosc, îmi răspunse imediat Vasin (dar fără politeţea aceea
supărător de accentuată pe care se străduiesc s-o manifeste, de obicei, faţă de tine oamenii
delicaţi, atunci când te-ai făcut de râs), deşi l-am întâlnit de câteva ori şi l-am auzit
vorbind.
— Dacă l-aţi auzit vorbind, înseamnă că-l şi cunoaşteţi, fiindcă dumneavoastră sunteţi
un om deosebit! Ce credeţi despre el? Iertaţi-mi această întrebare prea directă, dar ţin să vă
aflu negreşit părerea. Ceea ce credeţi dumneavoastră despre el are o importanţă
covârşitoare.
— E cam greu de răspuns la această întrebare. Am impresia că este un om care-şi
impune îndatoriri mari şi e în stare să le şi îndeplinească, fără să ţină seama de părerea
nimănui.
— Aveţi dreptate, e într-adevăr un om mândru! Dar este oare şi tot atât de cinstit?
Spuneţi-mi, ce credeţi despre trecerea lui la catolicism? Ori poate că nici nu ştiţi…
Dacă n-aş fi fost atât de tulburat, se înţelege că nu l-aş fi copleşit cu asemenea
întrebări fără rost pe un om cu care nu vorbisem în viaţa mea şi pe care-l cunoşteam doar
din auzite. Mă şi miram că Vasin nu-şi dădea, pe cât se pare, seama de purtarea mea
nesăbuită!
— Am auzit şi eu nişte zvonuri, dar nu ştiu cât temei se poate pune pe ele, îmi
răspunse Vasin, la fel de liniştit ca înainte.
— Nici un temei! Sunt nişte minciuni sfruntate! Vă închipuiţi oare că el e în stare să
creadă în Dumnezeu?
— După cum spuneai şi dumneata, este un om mândru, şi adesea, astfel de oameni
sunt înclinaţi să creadă în Dumnezeu, mai ales când se şi cred superiori celorlalţi. Mulţi
oameni puternici simt parcă un fel de nevoie firească de-a găsi ceva sau pe cineva căruia
să i se închine. Un om puternic se simte uneori apăsat de propria lui forţă.
— Ştiţi, ceea ce spuneţi mi se pare grozav de adevărat! am exclamat eu din nou.
Numai că aş vrea să pricep de ce…
— E foarte limpede: în loc să se închine înaintea oamenilor, îl preferă pe Dumnezeu
— fireşte în mod inconştient — căci astfel se simt mai puţin umiliţi. De multe ori, oamenii
din această categorie cred din tot sufletul, mai bine zis, doresc din tot sufletul să creadă şi
de aceea confundă dorinţa lor cu adevărata credinţă. Nu rareori însă tocmai aceştia devin
până la urmă sceptici. Domnul Versilov are, după părerea mea, o serie de reale calităţi
morale. Mi se pare, în general, un om interesant.
— Vasin, nici nu-ţi închipui ce bucurie mi-ai făcut! am strigat eu. Nu mă mir atât de
perspicacitatea dumitale, cât de faptul că dumneata, un om atât de curat şi infinit superior
mie, poţi să mergi cu mine pe stradă şi să-mi vorbeşti simplu şi politicos, de parcă nu s-ar
fi întâmplat nimic!
Vasin zâmbi:
— Nu merit atâtea laude şi apoi întâmplarea de adineauri nu dovedeşte decât
preferinţa dumitale exagerată pentru discuţiile abstracte. Se vede că ai izbucnit pentru că
ai tăcut şi ai frământat prea mult aceste lucruri în sinea dumitale.
— Trei ani de zile am tăcut. De trei ani mă tot pregătesc să spun ce am pe suflet…
Sunt convins că, inteligent cum eşti, nu mă socoteşti un prost, deşi e cu neputinţă să se
poarte cineva mai prosteşte, dar ţi-am făcut impresia unui ticălos!
— A unui ticălos?
— Fără îndoială! Spune, nu mă dispreţuieşti în fond pentru că am spus că sunt copilul
din flori al lui Versilov… Şi mai ales fiindcă m-am lăudat că sunt fiu de iobag?
— Te zbuciumi prea mult. Dacă găseşti că ai spus o prostie, n-ai decât să n-o mai
repeţi, doar mai ai cincizeci de ani înaintea dumitale.
— Ştiu prea bine că ar trebui să fiu foarte rezervat în societate. Nimic nu te pune într-
o lumină mai urâtă decât să cerşeşti dragostea oamenilor; după ce am îndrugat acolo vrute
şi nevrute, acum să mă mai agăţ şi de gâtul dumitale! Totuşi este o deosebire între
întâmplarea de acolo şi cea de acum. Nu-i aşa? Dacă ai pricepe această deosebire, dacă
eşti în stare s-o înţelegi, voi binecuvânta această clipă.
Vasin zâmbi din nou:
— Vino pe la mine dacă vrei, spuse el. Are să-mi facă plăcere, deşi am mult de lucru,
sunt foarte ocupat în ultima vreme.
— Adineaori, judecând după înfăţişarea dumitale, am tras concluzia că trebuie să fii
extrem de dur şi de ursuz.
— S-ar putea să ai dreptate. Anul trecut, la Luga, am cunoscut-o pe sora dumitale, pe
Lizaveta Makarovna… Dar iată-l pe Kraft; s-a oprit şi pare să te aştepte. De aici drumurile
noastre se despart.
I-am strâns cu putere mâna lui Vasin şi am alergat să-l ajung pe Kraft, care, cât timp
vorbisem cu Vasin, mersese înaintea noastră. Am pornit în tăcere spre locuinţa lui;
deocamdată, nici nu voiam, nici nu puteam să vorbesc cu el. Cât despre Kraft, cea mai
pronunţată trăsătură de caracter a lui era delicateţea.