ADOLESCENTUL

V

Să devin un Rotschild — asta era ideea mea. Îl poftesc pe cititor să-şi păstreze calmul
şi seriozitatea.
Repet: să devin un Rotschild, adică să ajung tot atât de bogat ca el, nu un simplu
bogătaş, ci unul de talia lui Rotschild. Iată ideea mea! De ce, cum şi în ce scop, asta se va
vedea mai târziu. Mai întâi vreau să demonstrez că ţelul meu avea să fie atins cu o
certitudine matematică.
Nimic mai simplu, tot secretul constă în două cuvinte: perseverenţă şi continuitate.
Am mai auzit asta, mi se poate obiecta, nu e o noutate! În Germania fiecare Vater
repetă aceste precepte odraslelor sale. Totuşi, Rotschild al dumitale (e vorba de răposatul
James Rotschild de la Paris) a fost un exemplar unic, pe când capi de familie germani sunt
cu milioanele.
La aceasta aş răspunde:
— Oricât aţi pretinde că nu este o noutate, am să vă demonstrez că vă înşelaţi.
Recunosc, într-o privinţă aveţi dreptate: când am afirmat că nu este “nimic mai uşor”, am
uitat să adaug “şi nimic mai greu”. Toate religiile şi toate concepţiile etice din lume se
reduc la un principiu: “Să iubeşti virtutea şi să te fereşti de viciu”. S-ar părea că nu-i nimic
mai simplu, nu-i aşa? Dar ia încercaţi să fiţi virtuoşi măcar o dată şi să vă dezbăraţi măcar
de unul dintre viciile voastre: să vedem dacă vă vine chiar atât de uşor. Tot aşa se pune
problema şi în cazul meu.
Iată de ce, oricât ar repeta nenumăraţii voştri capi de familie veacuri de-a rândul
aceste două cuvinte magice, în care constă întregul secret, Rotschild va rămâne totuşi un
caz unic. Aşadar, aveţi şi n-aveţi dreptate, căci capii de familie nemţi dau cu totul alt
înţeles acestei idei.
Fără îndoială că perseverenţa şi continuitatea fac parte şi din vocabularul unui cap de
familie german, dar pentru realizarea scopului meu se cere cu totul altceva decât ceea ce
înţelege el prin perseverenţă şi continuitate.
Din simplul fapt că e Vater — şi nu mă refer numai la nemţi — se presupune că are o
familie, că trăieşte ca toată lumea, că are cheltuieli şi îndatoriri ca toată lumea; în
asemenea împrejurări n-ai cum să ajungi un Rotschild, cel mult poţi deveni un om
cumpătat. Eu însă îmi dau prea bine seama că atunci când eşti un Rotschild, sau chiar
atunci când râvneşti numai să ajungi la aceasta (nu după concepţia unui Vater, ci în mod
serios), înseamnă că ai rupt-o cu societatea!
Acum câţiva ani am citit în gazete că pe un vapor de pe Volga a murit un cerşetor
foarte cunoscut, care umbla în zdrenţe şi trăia din mila altora. La moartea lui s-a găsit un
teanc de bancnote în valoare de trei mii de ruble, cusut într-un buzunar ascuns al cămăşii.
Zilele trecute am citit iar despre un cerşetor, un nobil scăpătat, care colinda cârciumile,
cerând de pomană, iar când a fost arestat, s-au găsit asupra lui vreo cinci mii de ruble. De
aici se impun două concluzii: în primul rând că atunci când aduni cu perseverenţă, fie
chiar bănuţ cu bănuţ, ajungi la rezultate uimitoare (nu interesează în cât timp), iar în al doilea rând, că şi cel mai primitiv sistem de îmbogăţire îţi asigură matematic succesul,
dacă e aplicat cu continuitate.
Recunosc că trebuie să existe destui oameni cumsecade, inteligenţi şi cumpătaţi, care,
oricât s-ar zbate, n-ajung să strângă trei mii de ruble, şi cu atât mai puţin cinci mii, deşi
tare ar dori-o. De ce oare? E foarte limpede: fiindcă nici unul dintre ei, oricât de mult ar
dori, n-are totuşi destulă voinţă pentru ca, în cazul când nu-i mai rămâne alt mijloc de
îmbogăţire, să se facă până şi cerşetor; şi chiar dacă acceptă să devină cerşetor, nu-i destul
de perseverent ca să nu-şi cheltuiască primele copeici pe o mâncare mai bună pentru el sau
familia lui. Când adopţi însă acest sistem de a strânge bani, adică cerşitul, trebuie să te
hrăneşti numai cu pâine şi sare, ca să ajungi la asemenea sume. Asta e părerea mea.
Desigur că aşa au procedat şi cei doi cerşetori de care am pomenit, adică s-au mulţumit cu
pâine goală şi s-au adăpostit pe unde au apucat. Fără îndoială că nici unul dintre ei n-a
avut intenţia să ajungă un Rotschild: trebuie să fi fost nişte simpli Harpagoni sau Pliuşkini,
nimic mai mult; dar atunci când aplici conştient cu totul altă metodă de îmbogăţire, cu
scopul precis de a ajunge un Rotschild, ai nevoie de cel puţin tot atâta putere de voinţă şi
stăpânire ca şi cei doi cerşetori. Un Vater nu va avea niciodată o asemenea tărie. Nu toţi
oamenii dispun de forţe egale, mai ales în ceea ce priveşte intensitatea dorinţelor şi puterea
de voinţă. Una este temperatura de fierbere a apei, şi alta este temperatura de
incandescenţă a fierului.
Când alegi această cale, e ca şi când te-ai duce la mânăstire, ţi se cere tot atâta
abnegaţie, tot atâtea jertfe, ca şi unui schimnic. E vorba de un sentiment, nu de o idee
abstractă. De ce? Pentru ce? Oare e moral, sau monstruos? Să umbli îmbrăcat în pânză de
sac şi să mănânci numai pâine neagră toată viaţa, când duci cu tine o asemenea avere? La
aceste întrebări voi răspunde mai târziu, acum mă voi mărgini să arăt numai că realizarea
unui astfel de scop e cu putinţă.
Când am născocit “ideea mea”, care implică o stare de incandescenţă, am început să
mă supun la diferite încercări, pentru a vedea dacă sunt în stare să duc o viaţă de schimnic.
O lună încheiată nu m-am hrănit decât cu pâine şi cu apă. Nu mâncam decât vreo două
funturi de pâine pe zi. Ca să-mi pot duce la îndeplinire hotărârea, eram nevoit să-l înşel pe
Nikolai Semionovici, om atât de ager la minte, şi pe Maria Ivanovna, care nu-mi voia
decât binele. Am stăruit să mi se aducă prânzul în camera mea, deşi vedeam că acest lucru
îl întrista şi-l intriga pe Nikolai Semionovici, care se purta atât de prevenitor cu toată
lumea. Când mi se aducea mâncarea, căutam să mă descotorosesc cât mai repede de ea;
supa o vărsăm în curte, peste urzici, sau într-un anumit loc, carnea o aruncam pe fereastă
câinelui sau o înfăşuram într-o hârtie, o băgăm în buzunar şi o azvârleam când ieşeam din
casă şi aşa mai departe. Cum la prânz mi se dădea cu mult mai puţin decât două funturi şi
jumătate de pâine, îmi mai cumpăram pe ascuns din banii mei. Am rezistat o lună întreagă,
alegându-mă numai cu oarecare dureri de stomac. Dar, începând din luna următoare, am
mâncat şi supă pe lângă pâine, iar dimineaţa şi seara am băut câte un ceai şi pot încredinţa
pe oricine că un an întreg, cât am dus acest regim, m-am simţit perfect sănătos şi
mulţumit, iar din punct de vedere moral eram într-o stare de permanentă beatitudine şi
exaltare pe care mă străduiam să o ascund. Nu numai că nu duceam dorul mâncării, dar
eram chiar încântat că mă pot lipsi de ea. După un an, când m-am convins că sunt în stare
să ţin un post oricât de sever, am început să mănânc în rând cu ceilalţi şi să iau mesele
împreună cu ei. Nu m-am mulţumit însă numai cu această încercare, ci am făcut-o şi pe a doua: afară de întreţinerea mea care se plătea lui Nikolai Semionovici, primeam câte cinci
ruble pe lună ca bani de buzunar. M-am hotărât să nu cheltuiesc decât jumătate din ei. Era
o probă foarte grea, dar peste doi ani şi ceva, când am sosit la Petersburg, aveam în
buzunar, în afară de alţi bani, şaptezeci de ruble, sumă economisită exclusiv din banii de
buzunar. Rezultatele acestor două experienţe au fost covârşitoare pentru mine; m-am
convins că pot dori cu destulă intensitate ca să-mi pot atinge ţelul şi, repet, aceasta era în
esenţă “ideea mea”, restul fiind fleacuri. Totuşi, n-ar strica să trecem în revistă şi aceste
fleacuri.
Am vorbit înainte despre primele două experienţe; la Petersburg, după cum se ştie,
am făcut-o şi pe cea de-a treia: m-am dus la o licitaţie, şi dintr-o lovitură am câştigat şapte
ruble şi nouăzeci şi cinci de copeici. De bună seamă că aceasta nu era o adevărată
experienţă, ci numai un joc, o distracţie: voisem să fur o clipă din viitor, să-mi dau seama
cum m-aş purta şi cum aş proceda. Începutul propriu-zis al acţiunii mele, după cum
hotărâsem încă de la Moscova, de când concepusem ideea, îl amânasem pentru mai târziu,
când aveam să fiu complet liber; înţelegeam prea bine că mai întâi trebuia să termin
bunăoară liceul (la universitate după cum se ştie, renunţasem). Fără îndoială că am plecat
la Petersburg destul de furios, căci nu terminasem bine liceul şi abia apucasem să mă simt
liber, când, pe neaşteptate, mi-am dat seama că treburile lui Versilov mă vor sili să amân
iarăşi pentru un timp nedeterminat începutul acţiunii mele! Deşi mânios, am plecat foarte
liniştit în ceea ce priveşte ţelul meu. E drept că nu-mi verificasem în practică ideea, dar o
cântărisem atâta trei ani de-a rândul, încât nu mai puteam avea nici o îndoială. De mii de
ori îmi imaginasem primul pas: mă şi vedeam ajuns ca prin minune într-una din cele două
capitale ale noastre (pentru debut îmi alesesem o capitală, şi după anumite socoteli eram
convins că Petersburgul era oraşul cel mai indicat), picat ca din cer, dar complet liber şi
independent, sănătos şi având în buzunar o sută de ruble strânse în taină, drept capital de
rulment iniţial. Să încep cu mai puţin de o sută de ruble nici nu încăpea vorbă, deoarece
însemna să mă bucur mult prea târziu de primele succese. În afară de cele o sută de ruble
mai eram înarmat, după cum se ştie, cu perseverenţă, spirit de continuitate, curaj,
independenţă desăvârşită şi cu secretul meu. Independenţa, care era condiţia principală,
mi-o dădea izolarea: totdeauna am detestat orice legătură de orice fel de cârdăşie cu
oamenii; în orice caz, eram ferm hotărât să încep aplicarea “ideii” de unul singur, fiindcă
aceasta mi se părea o condiţie sine qua non. Mă împac greu cu oamenii şi în prezenţa lor
mă simt neliniştit, iar neliniştea mi-ar fi periclitat scopul. Unde mai pui că de când mă ştiu,
de câte ori îmi imaginam cum ar trebui să mă port cu oamenii, făceam nişte planuri
admirabile, dar de îndată ce încercam să le aplic în practică, toate ieşeau anapoda. Oricât
de înciudat aş fi, mărturisesc sincer că eu singur eram vinovat, fiindcă mă lua gura pe
dinainte şi mă pripeam, de aceea m-am şi hotărât să mă lipsesc de oameni. Astfel câştigam
independenţă, linişte sufletească şi claritatea nealterată a scopului urmărit.
În ciuda preţurilor astronomice de la Petersburg, am luat decizia fermă să nu
cheltuiesc niciodată mai mult de cincisprezece copeici pentru hrana zilnică. Şi ştiam că mă
voi ţine de cuvânt. Această problemă a mâncării o cântărisem îndelung şi sub toate
aspectele: am stabilit, de pildă, ca uneori să mănânc două zile la rând numai pâine şi sare,
urmând ca a treia zi să cheltuiesc banii economisiţi în primele două zile; socoteam că un
astfel de regim e mai sănătos decât postul veşnic la care mă condamnau cele cincisprezece
copeici pe zi. Cât despre locuinţă, nu-mi trebuia decât un ungher, în sensul strict al cuvântului, ca să am unde dormi noaptea şi unde să mă adăpostesc pe vreme foarte rea.
Restul timpului aveam de gând să mi-l petrec pe stradă, iar la nevoie, eram gata să
înnoptez şi într-un azil de noapte, unde în afară de pat se mai dă şi o bucată de pâine şi un
pahar de ceai. N-aveam nici o grijă, m-aş fi priceput eu să-mi ascund banii aşa ca să nu
mi-i fure nimeni, nici în ungher, nici la azil. Garantez că n-aş fi trezit măcar o bănuială!
“Să mă las furat? Mai degrabă aş fi în stare să fur eu de la altul”, spunea cu haz un pierde-
vară pe care-l întâlnisem o dată pe stradă. Bineînţeles că ceea ce aş fi vrut să învăţ de la el
era şiretenia şi prudenţa, căci n-aveam de gând să mă apuc de furat. Mai mult, încă de la
Moscova, poate chiar din prima zi când mi s-a înfiripat în minte “ideea”, m-am hotărât să
nu dau niciodată bani cu împrumut, nici pe amanet, nici cu dobândă. Sunt destui cămătari,
chiar şi ruşi, lipsiţi de inteligenţă şi de caracter, care fac asemenea treburi. Amanetarea şi
cămătăria sunt ocupaţii prea ordinare. În ceea ce priveşte hainele, nu-mi trebuiau decât
două costume: unul de toate zilele şi altul mai acătării. O dată cumpărate, eram sigur că le
voi purta foarte multă vreme; doar de doi ani şi jumătate studiam cum se poartă mai bine o
haină şi am ajuns chiar să descopăr un secret: ca o haină să pară totdeauna nouă şi să nu se
roadă, trebuie periată cât mai des, de cinci, şase ori pe zi. Pot declara din experienţă că nu
peria strică postavul, ci praful şi murdăria. La urma urmei, praful, dacă îl priveşti prin
microscop, e tot piatră, pe când peria, oricât ar fi de aspră, nu se deosebeşte prea mult de
lână. Tot astfel am învăţat cum se poartă mai bine încălţămintea. Tot secretul e că trebuie
să calci cu atenţie, pe toată talpa dintr-o dată, ferindu-te să calci strâmb. Pentru aceasta e
suficient să te supraveghezi două săptămâni, apoi te deprinzi. Astfel prelungeşti cu o
treime viaţa ghetelor. Iată concluzia la oare am ajuns după o experienţă de doi ani. Abia
după această pregătire puteam să-mi încep activitatea propriu-zisă.
Iată pe ce se întemeiau calculele mele: dispun de o sută de ruble, iar la Petersburg
sunt nenumărate licitaţii şi lichidări, destule tarabe mici la târgul de vechituri şi destui
oameni nevoiaşi, aşa că e de neînchipuit să nu poţi vinde orice lucru ceva mai scump decât
l-ai cumpărat. La afacerea cu albumul, investind un capital de două ruble şi cinci copeici,
m-am ales cu un câştig de şapte ruble şi nouăzeci şi cinci de copeici. Obţinusem acest
beneficiu uriaş fără nici un risc: citisem în ochii cumpărătorului că nu va renunţa. Fireşte,
îmi dădeam foarte bine seama că nu fusese decât o întâmplare; dar tocmai asemenea
întâmplări aveam să şi vânez, de aceea mă şi hotărâsem să-mi petrec cea mai mare parte
din timp pe stradă. Ştiu că un prilej fericit se iveşte destul de rar, n-are a face, principalul
era să respect următoarea regulă: mai întâi să nu risc niciodată nimic, şi al doilea să câştig
negreşit în fiecare zi măcar ceva peste cheltuielile minimale de întreţinere, pentru ca
procesul de acumulare să nu sufere nici măcar o întrerupere de o zi. Mi s-ar putea obiecta:
“Toate acestea sunt vise, dumneata nu cunoşti viaţa de pe stradă şi de la primul pas ai să fii
păcălit”. Bine, dar eu am voinţă şi tărie de caracter, iar viaţa de pe stradă poate fi studiată,
ca orice ştiinţă pe care ţi-o însuşeşti printr-o cercetare perseverentă şi atentă, presupunând
că ai aptitudinile necesare. La liceu, până în clasa a şaptea inclusiv, am fost totdeauna
printre primii, mai ales la matematică eram foarte bun. Şi apoi, nu cred că s-ar găsi cineva
care să supraaprecieze într-atât experienţa şi şcoala străzii, încât să-mi prezică un insucces
sigur. Aşa ar putea vorbi numai aceia care în viaţa lor n-au făcut o experienţă şi n-au
întreprins nimic, mulţumindu-se să lâncezească şi să aştepte ca totul să le pice de-a gata.
“Dacă unul şi-a frânt gâtul, are să şi-l frângă negreşit şi altul.” Nu, eu n-am să mi-l frâng.
Nu, eu am destulă voinţă să pot învăţa orice printr-un studiu atent. Este oare cu putinţă să-
ţi închipui că atunci când dai neîncetat dovadă de stăruinţă, isteţime, putere de pătrundere şi chibzuinţă, de o activitate şi frământare continuă, să nu ajungi să înveţi în cele din urmă
cum să câştigi zilnic atât, încât să poţi pune măcar douăzeci de copeici deoparte?
Principalul era să nu alerg niciodată după maximum de câştig şi să nu-mi pierd niciodată
cumpătul. Cu timpul, după ce voi fi adunat câteva miişoare, aveam să ies, fireşte, prin
forţa împrejurărilor, din rândul samsarilor mărunţi şi al telalilor. Deocamdată, cunoşteam
desigur prea puţin jocul de bursă, operaţiile cu acţiuni, cele bancare ş.a.m.d. În schimb,
ştiam cât se poate de bine că la un moment dat voi ajunge să descopăr şi să cunosc ca
nimeni altul toate secretele bursei şi ale băncilor şi că voi dobândi această ştiinţă aproape
de la sine, când va fi cazul. Oare pentru asta se cere o inteligenţă deosebită? Nu, pentru
atâta lucru nu trebuie să fii înţelept ca Solomon. Ajunge să ai voinţă, că priceperea,
dibăcia şi ştiinţa vin de la sine. Numai să nu încetezi o clipă să “doreşti”!
Principalul e să nu rişti niciodată, ceea ce e cu putinţă numai dacă ai tărie de caracter.
De curând, îndată după sosirea mea la Petersburg, s-a lansat pe piaţă un număr limitat de
acţiuni ale căilor ferate; aceia care au izbutit să le cumpere s-au ales cu un câştig mare,
fiindcă acţiunile s-au urcat mereu. Totuşi, presupunând că eu aş avea asemenea acţiuni şi
ar veni la mine un hrăpăreţ sau cineva care n-a izbutit să-şi procure şi mi-ar propune să i le
vând pe ale mele, oferindu-mi un beneficiu de câteva procente, n-aş sta o clipă pe gânduri,
i le-aş vinde pe loc. Fără îndoială că s-ar găsi destui care să mă ia în râs, sub pretext că,
dacă aş fi aşteptat, aş fi luat de zece ori mai mult. Mă rog, s-ar putea să fie aşa, dar
beneficiul meu e sigur, de vreme ce-l am în buzunar, pe când al lor e ipotetic. Mi se poate
obiecta că astfel nu te poţi îmbogăţi. Ba să am iertare, acesta e un calcul greşit pe care îl
fac, de altfel, toţi Kokorevii, Poliakovii şi Guboninii
15 noştri. Aflaţi de la mine adevărul:
când vrei să faci avere, mai ales la început, când abia îţi încropeşti un capital, continuitatea
şi perseverenţa duc la rezultate mai serioase decât loviturile spectaculoase, chiar atunci
când aduc un câştig de sută la sută.
Cu puţin înainte de Revoluţia Franceză a apărut la Paris un oarecare Law16 cu un
proiect în aparenţă genial (dar care în practică s-a dovedit catastrofal). Tot Parisul era în
fierbere, acţiunile lui Law se vindeau ca pâinea caldă, în casa unde se făceau înscrierile
prin subscripţie, curgeau bani din tot Parisul ca dintr-un sac fără fund; până la urmă, casa a
devenit neîncăpătoare pentru mulţimea care dădea năvală; strada gemea de oameni cât se
poate de diferiţi ca rang, avere şi vârstă; burghezi, nobili, copiii lor, contese, marchize,
cocote; alcătuiau cu toţii o masă compactă, furibundă, înnebunită, de parcă ar fi fost
muşcaţi de un câine turbat; titlurile, prejudecăţile şi ifosele de nobleţe, chiar cinstea şi
reputaţia erau călcate în picioare de-a valma; nimeni nu precupeţea nimic (nici chiar
femeile) ca să pună mâna pe câteva acţiuni. În cele din urmă, s-au făcut înscrieri chiar pe
stradă, dar, cum nu mai era loc nici pentru o masă, i s-a cerut unui cocoşat să-şi închirieze
cocoaşa spre a servi drept birou până la sfârşitul înscrierilor. Cocoşatul s-a învoit, dar vă
închipuiţi la ce preţ! Peste câtva timp (chiar foarte curând), toţi s-au ruinat, afacerea a dat
faliment, ideea s-a dus de râpă, iar acţiunile şi-au pierdut orice valoare. Cine s-a ales oare
cu câştig? Numai cocoşatul, fiindcă s-a mulţumit cu bani gheaţă, în loc să se lăcomească la
acţiuni. Şi eu sunt întocmai acelui cocoşat! Aşa cum am avut destulă voinţă ca să-mi
smulg de la gură şi, punând deoparte copeică cu copeică, să strâng şaptezeci şi două de
ruble, voi avea destulă tărie să nu mă las atras de nebunia generală şi să mă mulţumesc cu
un câştig mic, dar sigur, în loc să alerg după lozul cel mare. Eu sunt meschin în
împrejurări meschine, nu însă când e vorba de ceva important, în lucruri mărunte care-ţi pun răbdarea la încercare, m-am arătat adesea slab de înger, chiar şi după ce mi s-a
închegat în minte “ideea”, ceea ce nu mi s-a întâmplat însă niciodată în împrejurări
hotărâtoare. Dimineaţa, înainte de a merge la slujbă, când mama îmi dădea cafeaua rece,
eu, care fusesem în stare să trăiesc timp de o lună încheiată numai cu pâine şi cu apă, îmi
ieşeam din sărite şi o repezeam. Într-un cuvânt, era de neînchipuit să nu mă îmbogăţesc, să
nu învăţ cum se face avere, era de neînchipuit ca printr-o acumulare perseverentă şi
neîntreruptă, printr-o prudenţă şi o luciditate permanentă, prin renunţări, spirit de
economie şi o energie mereu crescândă, repet, era de neînchipuit să nu ajung chiar
milionar. Cum şi-a agonisit cerşetorul atâta bănet, dacă nu datorită stăruinţei, încăpăţânării
lui fanatice? Sunt eu oare mai prejos decât el? “La urma urmei, chiar dacă nu voi ajunge la
nimic, chiar dacă planul meu e greşit, chiar dacă totul se prăbuşeşte şi mă duc de râpă, nu-
mi pasă — eu oricum voi merge pe drumul apucat şi nu mă voi abate din cale, fiindcă aşa
am hotărât”, iată ce-mi spuneam încă de la Moscova.
Aş putea fi întrebat: “Dar unde e «ideea»? Ce-i nou în toate acestea?” Atunci aş
răspunde pentru ultima oară că am enunţat nu una, ci nenumărate idei, şi încă foarte noi.
O, presimţeam eu de mult ce obiecţii triviale mi se vor opune, şi cât de trivial voi fi
eu însumi când voi încerca să-mi împărtăşesc “ideea”. Bine, dar ce-am izbutit să redau?
Nici măcar a suta parte! Îmi dau seama că din tot ce-am înşirat trebuie să par meschin,
necioplit, superficial şi destul de necopt pentru vârsta mea.
Rămâne să răspund, după cum am făgăduit, la întrebările: “de ce”, “pentru ce”, “dacă
e moral sau nu” şi aşa mai departe.
Mă întristează gândul că am să-l dezamăgesc pe cititor de la început, mă întristează,
dar mă şi bucură. Ţin să se ştie că prin “ideea” mea nu urmăream câtuşi de puţin să mă
răzbun, că ea nu cuprindea nimic byronian, căci nu avea nimic comun cu blestemele, cu
tânguirile unui orfan, nici cu lacrimile unui bastard. Într-un cuvânt, dacă însemnările mele
ar cădea în mâinile unei doamne romanţioase, ea ar strâmba din nas. Tot ceea ce urmăream
prin “ideea mea” era să mă izolez de lume.
— Dar ca să te izolezi n-ai nevoie să te lauzi că vrei să devii un Rothschild. Ce
amestec are Rothschild în toate acestea?
Cum să n-aibă? Când spun Rothschild înţeleg şi puternic.
Socotesc necesară o explicaţie: poate că cititorul, îngrozit de sinceritatea spovedaniei
mele, se va întreba cu o sinceră naivitate: “Cum de nu-i e ruşine autorului?” Îi voi
răspunde că ceea ce am scris nu-i destinat tiparului; probabil că abia peste zece ani va
ajunge cineva să citească aceste rânduri, şi atunci totul va fi de mult lămurit, trecut şi
dovedit, aşa că nu voi mai avea de ce să roşesc. Şi chiar dacă mă adresez uneori cititorului,
nu-i decât o figură de stil, fiindcă cititorul meu este un personaj fictiv.
Nu, nici situaţia mea de bastard, de care se făcea haz la pensionul Touchard, nici
copilăria mea tristă, nici dorinţa de răzbunare, nici dreptul legitim de a protesta n-au
generat “ideea mea”. Ea nu-i decât o urmare firească a caracterului meu. Cred că de la
doisprezece ani, adică de când am început să judec conştient, mi-am dat seama că nu
iubesc oamenii. Nu că n-aş fi putut să-i iubesc, dar prezenţa lor mă stingherea. În
momente de luciditate, mă întrista nespus faptul că nu puteam spune tot ce aveam pe suflet
nici măcar celor dragi, nu fiindcă n-aş fi fost în stare, dar fiindcă nu voiam, de parcă m-ar fi reţinut ceva; mă întrista că sunt o fire neîncrezătoare, posacă şi închisă. Mai mult,
aproape din copilărie mi-am dat seama că îi învinuiam prea des, aşa încât de cele mai
multe ori, această pornire era urmată nemijlocit de un gând apăsător: “nu cumva eu însumi
sunt vinovat şi nu ei?” Şi de câte ori nu mă acuzam pe nedrept! Numai ca să scap de
asemenea frământări căutam să fiu singur. Şi apoi nu găseam nici o mulţumire în
societatea oamenilor, oricât m-aş fi străduit, şi mă străduiam din toată inima; în orice caz,
băieţii de vârsta mea, colegii mei, s-au dovedit cu toţii mai prejos decât mine prin
mentalitatea lor; nu-mi amintesc de nici o excepţie în această privinţă. Da, sunt într-adevăr
ursuz, m-am deprins să mă închid în mine. Adesea aş vrea să o rup cu societatea. Poate că
le voi face bine oamenilor cândva, deşi mă întreb adesea pentru ce? La urma urmei,
oamenii nici nu merită să te zbuciumi pentru ei. De vreme ce ei nu se apropie de mine cu
inima deschisă, nu văd de ce m-aş simţi eu dator să le intru în voie cu orice preţ? Iată
întrebările care mă frământau. Sunt recunoscător din fire şi am dovedit acest lucru printr-o
mie de neghiobii. Dacă s-ar fi apropiat cineva de mine cu sinceritate, i-aş fi răspuns cu
aceeaşi sinceritate şi l-aş fi îndrăgit pe loc. De altfel, aşa s-a şi întâmplat de mai multe ori,
dar de fiecare dată oamenii au încercat să mă păcălească şi-şi băteau joc, pe ascuns, de
mine. Cel mai sincer s-a purtat cu mine Lambert, care m-a bătut de atâtea ori în copilărie,
dar şi el nu era decât un ticălos, un bandit sincer; în cazul lui sinceritatea era doar o
dovadă de prostie. Iată ce gânduri mă munceau când am sosit la Petersburg, şi atunci când
am plecat de la Dergaciov (unde Dumnezeu ştie ce-am căutat), m-am apropiat de Vasin şi,
cuprins de entuziasm, l-am copleşit cu laude. Urmarea a fost că încă în aceeaşi seară mi-
am dat seama că nu mai ţin chiar atât de mult la el. De ce? Tocmai fiindcă lăudându-l din
cale-afară, m-am înjosit în faţa lui. La prima vedere, s-ar putea crede tocmai pe dos: un om
care este atât de drept şi de generos, încât recunoaşte valoarea altuia, chiar în detrimentul
său, vădeşte atâta demnitate, încât se poate socoti superior oricui. Deşi înţelegeam toate
acestea, îl iubeam mai puţin pe Vasin, chiar cu mult mai puţin. Am ales anume acesta
exemplu, pe care cititorul îl cunoaşte. Până şi de Kraft îmi aduceam aminte cu amărăciune
şi ciudă, fiindcă m-a dat aproape afară din casă; nici măcar a doua zi, după ce m-am
lămurit pe deplin în privinţa lui Kraft şi nu mai aveam nici un motiv de supărare, nu m-am
putut dezbăra de aceste sentimente. Încă din primele clase de liceu, când un coleg mă
depăşea, fie datorită cunoştinţelor, fie isteţimii sau forţei lui fizice, îi întorceam
numaidecât spatele şi nu mai vorbeam cu el. N-aş putea spune că-l uram sau că-i doream
răul, pur şi simplu mă îndepărtam, fiindcă aşa mi-e firea.
Da, toată viaţa am râvnit la putere, la putere şi la singurătate. Numai la asta mi-era
gândul, încă de la o vârstă când oricine mi-ar fi râs în nas dacă ar fi ghicit ce se petrece în
capul meu. Iată de ce nu mi-a plăcut niciodată să mă destăinuiesc cuiva. Eram atât de
cufundat în visuri, încât ele nu-mi mai dădeau răgazul să stau de vorbă cu cineva. De aci s-
a dedus că sunt ursuz, iar din faptul că eram atât de distrat, s-ar fi putut ajunge la o
concluzie şi mai urâtă, dacă obrajii mei rumeni n-ar fi dovedit contrariul. Nu eram pe
deplin fericit decât seara, după ce mă culcam şi-mi trăgeam plapuma peste cap, ca să nu
mă tulbure nici o prezenţă şi nici un zgomot, căci abia atunci mă simţeam complet singur
şi puteam să trăiesc în imaginaţie cu totul altă viaţă. Această lume fantastică a visurilor m-
a urmărit până am ajuns să-mi descopăr “ideea” şi atunci, dintr-o dată, visurile fără noimă
au căpătat un sens, iar forma lor nebuloasă de roman fantastic s-a închegat într-un
raţionament întemeiat pe realitate. Toate se îndreptau spre un singur ţel. De altfel, nici
înainte nu erau chiar atât de stupide, deşi se împrăştiau în nenumărate direcţii, fărâmiţându-se într-o puzderie de teme. Pentru unele aveam însă o deosebită slăbiciune…
Dar nu are rost să le înşir aici. Visam puterea! De bună seamă mulţi ar izbucni în râs
aflând că o asemenea nulitate ca mine aspiră la putere. Sunt convins de acest lucru. Şi
totuşi, am să fac o mărturisire şi mai uluitoare: poate încă de la primele mele visuri, adică
aproape din fragedă copilărie, nu m-am închipuit decât în fruntea tuturor, întotdeauna şi în
toate împrejurările vieţii. Mai ciudat e că poate şi în ziua de azi mă mai urmăreşte acest
vis. Ţin să adaug însă că nu regret această dorinţă, că nu mă ruşinez de ea.
Tâlcul “ideii” mele, forţa ei stă tocmai în faptul că banii sunt singurul mijloc prin care
şi o nulitate ajunge la loc de frunte. Poate că eu nu sunt chiar o nulitate, deşi ştiu,
bunăoară, din oglindă, că înfăţişarea mă dezavantajează, deoarece am o figură foarte
comună. Dacă aş fi însă bogat ca Rotschild, cine s-ar mai uita la înfăţişarea mea? Nu s-ar
găsi oare mii de femei care la cel mai mic semn mi-ar pune la picioare toate farmecele lor?
Mai mult, sunt convins că până la urmă mă vor socoti cu toată sinceritatea un bărbat
chipeş. Poate că sunt şi inteligent. Dar chiar de-aş fi cu stea în frunte, tot s-ar găsi negreşit
în societate altul mai grozav care să mă facă praf. Dacă aş fi însă un bogătaş ca Rotschild,
ce-ar mai însemna pe lângă mine omul cel mai sclipitor din lume? Nici nu l-ar lăsa nimeni
să deschidă gura în faţa mea! Poate că sunt şi spiritual. Dacă s-ar ivi însă în preajma mea
Talleyrand sau Piron, aş trece cu totul neobservat, de-aş fi însă Rotschild, cine l-ar mai
băga oare în seamă pe Piron sau chiar şi pe Talleyrand? Banii reprezintă desigur o putere
absolută, despotică, dar în acelaşi timp şi suprema egalitate, căci au darul de a nivela orice
inegalitate, şi în aceasta consta în primul rând forţa lor. Iată concluziile la care ajunsesem
încă la Moscova.
Oricine va vedea, fireşte, în acest raţionament numai cinism, porniri tiranice şi
triumful nimicniciei asupra talentului. Recunosc că ideea e îndrăzneaţă (şi tocmai de aceea
îmbătătoare). Nu-mi pasă ce s-ar putea crede! Vă închipuiţi oare că doream pe atunci
puterea pentru a-i domina pe alţii, pentru a mă răzbuna? De bună seamă că asta ar fi
urmărit un om banal. Mai mult, sunt convins că mii de oameni talentaţi şi inteligenţi, care
se cred superiori, dacă s-ar trezi peste noapte cu milioanele lui Rotschid, n-ar rezista şi ar
proceda în modul cel mai ordinar şi mai vulgar, asuprindu-i pe cei din jur mai rău ca
oricine. Eu urmăream însă cu totul altceva. Eu nu mă tem de bani, căci nu m-aş lăsa
dominat de ei, şi nici nu aş domina cu ajutorul lor pe alţii.
Eu n-am nevoie de bani, mai bine zis de bani ca atare. Nici chiar de putere. Ceea ce-
mi doresc, se poate obţine însă dacă eşti puternic, numai dacă eşti puternic; vreau să
trăiesc izolat şi liniştit, având conştiinţa deplină a forţei mele! Iată cea mai completă
definiţie a libertăţii, pe care lumea se străduieşte s-o formuleze de atâtă vreme! Libertatea!
În sfârşit am aşternut pe hartie acest cuvânt măreţ… Da, conştiinţa intimă a forţei tale este
un simţământ înălţător, minunat. Ce poate fi mai liniştitor decât convingerea că eşti
puternic? Jupiter e stăpân pe tunete; totuşi e calm şi nu face uz de forţa lui decât foarte rar,
atât de rar, încât un prost ar putea crede că doarme veşnic. Dacă însă în locul lui Jupiter s-
ar găsi vreun scriitor sau vreo ţărancă toantă, atunci să te ţii, ar tuna zi şi noapte!
Dacă aş ajunge foarte puternic, îmi spuneam eu, n-aş face niciodată uz de puterea
mea, dimpotrivă, oriunde m-aş găsi, aş căuta să trec întotdeauna neobservat; dacă aş fi
bogat ca Rotschild, aş umbla într-un palton ponosit şi cu umbrelă, nici nu m-aş sinchisi că
lumea mă înghionteşte pe stradă, că trebuie să trec drumul în fugă, sărind peste băltoace, ca să nu mă calce vreo birjă. Conştiinţa că sunt Rotschild m-ar şi înveseli în asemenea
clipe. Mi-ar fi destul să ştiu că aş putea avea cel mai bun bucătar din lume şi că aş putea
mânca cele mai rare bunătăţi, ca să mă mulţumesc cu o bucată de pâine şi o felie de şuncă.
Şi în ziua de azi gândesc la fel. Nu eu mă voi vârî în sufletul lumii bune, ci ea va da buzna
peste mine; nu eu voi alerga după femei, ci ele se vor ţine scai de mine, oferindu-mi tot ce
poate oferi o femeie. Cele vulgare vor fi atrase de bani, iar cele de soi, de curiozitatea pe
care le-o va stârni firea mea atât de ciudată, închisă şi nepăsătoare la toate. Mă voi purta
prietenos şi cu unele şi cu altele, poate că le voi da şi bani, dar nu voi primi nimic de la
ele. Curiozitatea stârneşte pasiune, de aceea poate că şi eu voi inspira pasiuni. Nu vor
obţine însă nimic, cel mult nişte daruri. Indiferenţa mea le va aţâţa şi mai mult curiozitate.
Îmi e destul să ştiu că pot
17
.
Ciudat e că încă de la vârsta de şaptesprezece ani eram înaintat când îmi imaginam o
asemenea scenă (de altfel, verosimilă).
Nu înţeleg şi nici nu doresc să asupresc sau să chinuiesc vreodată pe cineva; sunt însă
convins că dacă aş vrea să nenorocesc un om, pe vreun duşman, nimeni n-ar căuta să mă
împiedice, dimpotrivă, toţi mi-ar sări, slugarnici, în ajutor. Convingerea aceasta mă
satisface. Nici măcar nu m-aş răzbuna vreodată pe cineva. Mă miram întotdeauna cum de-
a putut accepta James Rotschild titlul de baron! De ce a făcut-o, ce rost a avut, când în
orice caz era mai presus de oricine? “Puţin îmi pasă că se va găsi un înfumurat de general
să mă insulte la o staţie de poştă, în timp ce amândoi aşteptăm să ni se schimbe caii; de-ar
şti cine sunt, ar da el singur fuga să-i înhame şi ar sări să mă ajute când m-aş urca în
droşca mea sărăcăcioasă! Am citit undeva că în străinătate, într-un tren care mergea spre
Viena, un conte sau un baron l-a ajutat în public pe un bancher să se încalţe şi că acela a
fost destul de cinic ca să admită acest lucru. O, n-am să mă sinchisesc nici atunci când o
fată îngrozitor de frumoasă (există şi o frumuseţe care te îngrozeşte), fiica unei aristocrate
bogate şi simandicoase, întâlnindu-mă din întâmplare pe vapor sau în altă parte, mă va
privi pieziş şi, strâmbând din nas cu dispreţ, se va mira cum de a îndrăznit să se aşeze la
vedere, chiar lângă ea, un om de rând, şters şi prăpădit, veşnic cu o carte sau cu o gazetă în
mână! De-ar şti însă cine este! Dar va afla, şi numaidecât va veni singură lângă mine,
supusă, timidă şi prietenoasă, căutându-mi privirea, bucurându-se chiar şi numai de un
zâmbet al meu…”
Am redat dinadins aceste scene ticluite de mine încă din copilărie, pentru a-mi ilustra
cât mai bine gândul; desigur aceste scene sunt neînsemnate, chiar triviale, numai realitatea
care justifică totul le-ar da un tâlc. Mi se va spune că este absurd să trăieşti aşa: de ce să nu
locuieşti într-un palat, să nu primeşti oaspeţi, să nu dai petreceri, să nu faci uz de influenţa
ta în societate, să nu te căsătoreşti? Dacă trăieşti ca toată lumea, are vreun rost să mai fii
Rothschild? Nu, căci ar dispărea tot farmecul “ideii”, toată forţa ei morală. Încă din
copilărie am învăţat pe de rost monologul Cavalerului avar; în ceea ce priveşte conţinutul,
e tot ce-a scris Puşkin mai bun! Şi azi sunt încă de aceeaşi părere.
— Bine, dar idealul dumitale e prea mărunt, mi se va spune cu dispreţ. Reduci totul la
bani, la bogăţie! Dar interesele sociale, dar lupta eroică pentru binele omenirii pe seama
cui le laşi? Cine ar putea să ştie cum mi-aşi folosi eu averea? În ce măsură ar fi imoral şi josnic
faptul că aceste milioane s-ar scurge din mâinile a tot felul de cămătari, mâini lacome şi
murdare, în mâinile unui ascet chibzuit şi dârz, care priveşte lumea cu o luciditate
pătrunzătoare? În general, toate aceste visuri despre viitor, toate aceste prorociri nu sunt
deocamdată decât un fel de roman pe care poate nici n-ar fi trebuit să-l aştern pe hârtie.
Mai bine le păstram numai pentru mine. Mai ştiu că poate nimeni nu va citi aceste rânduri;
dacă totuşi le-ar citi cineva, n-ar crede oare că nici n-aş fi poate în stare să suport
milioanele lui Rotschild? Nu fiindcă m-ar copleşi, dimpotrivă. În visurile mele nu o dată
m-am transpus în acel moment din viitor când conştiinţa mea va fi mai mult decât
împăcată, iar puterea nu mă va mai mulţumi pe deplin. În clipa aceea — nu din plictiseală
şi nici dintr-o pornire inexplicabilă, ci dintr-o năzuinţă nestăvilită spre un ţel mai înalt —
îmi voi împărţi toată averea oamenilor; societatea n-are decât să dispună de bogăţia mea
cum crede de cuviinţă, iar eu, eu voi reintra în rândul oamenilor fără căpătâi. Poate că voi
deveni chiar un cerşetor ca acela care a murit pe vapor, cu singura deosebire că în
zdrenţele mele nu se va găsi ascuns nimic. În această viaţă de pustnic m-ar susţine doar
gândul că am avut cândva milioane şi că le-am azvârlit în noroi ca pe un lucru de prisos.
Şi acum gândesc la fel. Da, “ideea” mea este o fortăreaţă în care mă pot ascunde de
oameni, în orice clipă şi în orice împrejurare, chiar dacă ar fi să ajung ca cerşetorul care a
murit pe vapor. Iată de ce “ideea” mea este un adevărat poem! Mai ţin să se ştie că mă las
stăpânit în întregime de această idee monstruoasă numai şi numai pentru a-mi putea
dovedi mie însumi că am destulă tărie pentru a renunţa la ea.
Mi se va răspunde fără îndoială că am început să fac poezie şi că, dacă voi pune mâna
pe milioane, nu le voi lăsa să-mi mai scape ca s-o apuc pe calea cerşetorului din Saratov.
S-ar putea să fie aşa. Eu mi-am înfăţişat doar gândurile sub aspectul lor ideal. Totuşi vreau
să adaug, şi de astă dată cu toată seriozitatea: dacă aş izbuti să adun o avere la fel de mare
ca a lui Rotschild, atunci în adevăr s-ar putea ca în cele din urmă s-o azvârl în întregime
societăţii. (De altfel, înainte de a atinge nivelul lui Rotschild, ar fi şi un lucru greu de
realizat.) În nici un caz n-aş dărui jumătate din avere, fiindcă ar fi o soluţie meschină: aş
deveni doar de două ori mai sărac, şi nimic mai mult: aş fi în stare să renunţ la tot, până la
ultimul ban, fiindcă, în momentul când aş ajunge cerşetor, m-aş socoti de două ori mai
bogat decât Rotschild. Dacă nu s-a înţeles ceea ce am spus, nu e vina mea; orice alte
explicaţii ar fi de prisos.
“Astea-s scamatorii, poetizare a nulităţii şi a neputinţei! vor pretinde unii. Ar însemna
să triumfe incapacitatea şi mediocritatea.” Da, este adevărat, dar numai în parte. Recunosc
că ar însemna să triumfe incapacitatea şi mediocritatea, dar în nici un caz neputinţa. Îmi
plăcea grozav să-mi închipui o fiinţă cât se poate de incapabilă şi mediocră care să domine
omenirea şi să-i spună cu un zâmbet dispreţuitor: “Voi, cei de talia lui Galilei şi Copernic,
a lui Carol cel Mare şi a lui Napoleon, a lui Puşkin şi a lui Shakespeare, voi, generali şi
demnitari, vedeţi că eu, o nulitate şi un bastard, sunt mai presus decât voi toţi, fiindcă voi
înşivă aţi creat această situaţie şi o recunoaşteţi. Mărturisesc că mergeam atât de departe
cu imaginaţia, încât dispreţuiam până şi cultura. Mi se părea că situaţia va fi cu atât mai
frumoasă, cu cât omul care va domina lumea va fi mai necioplit şi mai incult. Aceste
excese ale fanteziei au avut pe atunci o proastă înrâurire şi asupra situaţiei mele şcolare în
clasa a şaptea de liceu. Am încetat să învăţ numai din fanatism: mi se părea că incultura dă
o şi mai mare strălucire idealului meu. Acum mi-am schimbat părerea în această privinţă şi nu mai socotesc cultura o piedică.
De ce oare vă supără atât de mult, domnilor, orice manifestare de independenţă în
gândire, până şi cea mai neînsemnată? Ferice de acela care are un ideal, chiar dacă
greşeşte! Eu unul cred în idealul meu. Din păcate însă, l-am înfăţişat stângaci şi
rudimentar. De bună seamă că peste zece ani îl voi expune mai precis, iar ceea ce am scris
până acum voi păstra ca amintire.
Am încheiat cu tot ce am avut de spus despre “idee”. Dacă apare cumva vulgară, sau
superficială, de vină este numai nepriceperea mea de a o prezenta, nu “ideea” însăşi. Am
atras atenţia mai înainte că ideile cele mai simple sunt şi cele mai greu de înţeles. Mai
adaug acum că ele se şi formulează cel mai greu, cu atât mai mult cu cât am descris
“ideea” mea în forma ei iniţială. Şi legea contrară e valabilă pentru idei: ideile banale,
nesăbuite sunt înţelese cu o repeziciune neobişnuită şi încă de mulţime, de lumea de pe
stradă; mai mult, ele trec drept cele mai măreţe şi mai geniale, dar numai în ziua când au
fost enunţate. Ceea ce-i ieftin nu-i trainic. Cu cât o idee este mai repede înţeleasă, cu atât
este mai banală. Teoria lui Bismarck a fost imediat declarată genială, iar Bismarck însuşi
— un geniu. Dar tocmai această apreciere pripită e suspectă; abia după zece ani se va
vedea ce-a rămas din teoria lui Bismarck şi unde a ajuns domnul cancelar. Îmi însemn
acest lucru, care n-are nimic cu cazul de faţă, nu pentru a servi drept termen de
comparaţie, ci tot pentru a nu-l uita. (Orice explicaţie e de prisos, dacă cititorul nu-i
mărginit.)
Acum, pentru a termina definitiv cu “ideea”, aşa încât ea să nu-mi mai împovăreze
povestirea, voi istorisi două întâmplări.
Astă-vară, în iulie, cu două luni înainte de a pleca la Petersburg, când devenisem un
om complet liber, Maria Ivanovna m-a rugat să mă duc până la Troiţki Posad, la o
domnişoară bătrână, care se mutase acolo, spre a-i comunica o veste, prea neinteresantă
pentru a fi reprodusă. Seara, la întoarcere, am călătorit în acelaşi vagon cu un tânăr
pricăjit, brunet, cu pielea măslinie, ce părea murdară, îmbrăcat în haine bune, dar soioase.
Mi-a atras atenţia prin faptul că la fiecare gară sau haltă cobora neapărat din tren ca să bea
votcă. Spre sfârşitul călătoriei, s-a adunat în jurul lui o întreagă ceată de indivizi veseli,
dar cam dubioşi. Cel mai entuziasmat de capacitatea tânărului de a bea neîncetat fără să se
îmbete era un negustor cam cherchelit. Foarte încântat mai era şi un alt tânăr îngrozitor de
prost şi de vorbăreţ, îmbrăcat în haine de oraş şi care mirosea foarte urât — un lacheu,
după cum am aflat mai târziu — care s-a şi împrietenit cu tânărul beţiv şi la fiecare oprire
a trenului îl poftea: “Ar fi vremea să mai bem o votcă” — şi amândoi coborau braţ la braţ.
Deşi tânărul beţivan nu spunea aproape nici un cuvânt, în jurul lui s-au adunat mai mulţi
flecari, pe care îi asculta, zâmbind ironic şi chicotind uneori pe neaşteptate; scotea nişte
sunete ciudate, un fel de “tiur-liur-liu”, din colţurile gurii i se prelingeau bale şi îşi ducea
un deget la nas cu un gest comic, care avea darul să-i înveselească şi pe negustor, şi pe
lacheu, şi pe ceilalţi. Izbucneau cu toţii în hohote nesfârşite de râs şi foarte zgomotoase.
Ciudat cum uneori pot râde oamenii din te miri ce. La un moment dat, m-am apropiat şi eu
şi, fără să-mi dau seama de ce, tânărul a început parcă să-mi placă, poate fiindcă încălca
atât de vădit regulile bunei-cuviinţe îndeobşte respectate; în orice caz, nu mi-am dat seama
că-i prost şi din prima clipă ne-am tutuit, iar când am coborât din tren, ne-am dat întâlnire
în aceeaşi seară, pe la ora nouă, pe bulevardul Tverski. Din discuţie reieşise că fusese student. Când ne-am întâlnit, m-a învăţat următoarea coţcărie: am colindat amândoi
bulevardele, apoi, după ce s-a întunecat de-a binelea, puneam ochii pe câte o doamnă
singură, foarte serioasă, şi când vedeam că nu e nimeni în jur, ne apropiam de ea şi, fără
să-i spunem un cuvânt, o încadram şi, cu aerul cel mai calm, ca şi când nici n-am fi
observat-o, începeam o discuţie cât se poate de scabroasă. Spuneam tuturor lucrurilor pe
nume, cu tonul cel mai firesc, şi, referindu-ne la tot felul de porcării şi obscenităţi, intram
în amănunte pe care nici imaginaţia cea mai perversă a celui mai pervers destrăbălat nu l-
ar fi putut scorni. (Din primii ani de şcoală, încă înainte de a intra în liceu, adunasem şi eu
un bagaj de cunoştinţe în această direcţie, dar care, desigur, rămăseseră pentru mine doar
nişte noţiuni abstracte.) Femeia se speria grozav, grăbea pasul, ca să scape de noi, dar nu
era chip, căci ne ţineam scai de ea şi ne continuam discuţia. Se înţelege că victima nu
putea face nimic, nu-i venea la îndemână nici să strige nici să ne reclame vreunui poliţist,
fiindcă ne îngrijisem să n-aibă martori. Ne-am distrat aşa vreo opt zile; nu pricep cum de-
mi putea face plăcere; la drept vorbind, nici nu-mi făcea, dar mă lăsam antrenat. La
început, mi se păruse o distracţie originală care ieşea din tipicul plictisitor al
convenienţelor sociale; şi apoi nici nu puteam suferi femeile. I-am povestit o dată
studentului că Jean-Jacques Rousseau mărturiseşte în confesiunea sa cum pe vremea când
era tânăr avea obiceiul să stea ascuns după câte un colţ de stradă şi, dezgolindu-şi părţile
trupului care nu se arată niciodată, pândea astfel femeile care treceau. Studentul a scos
obişnuitul chicotit “tiur-liuriu”. Îmi dădeam tot mai mult seama că era îngrozitor de incult
şi că îl interesau extrem de puţine lucruri. Nici vorbă să-l frământe în taină vreo idee, cum
m-aş fi aşteptat. Sub originalitatea lui aparentă nu se ascundea decât o banalitate
copleşitoare. Îmi devenea din ce în ce mai nesuferit. În cele din urmă, totul s-a sfârşit într-
un mod neaşteptat: într-o seară, când se întunecase cu desăvârşire, ne-am legat de o fată
foarte tânără care mergea grăbită şi sfioasă pe bulevard; să tot fi avut vreo şaisprezece ani,
dacă nu chiar mai puţin, era curat şi modest îmbrăcată şi părea să trăiască din munca ei. Se
întorcea pesemne de la lucru, acasă, la bătrâna ei mamă, desigur vreo văduvă sărmană cu
mulţi copii. Dar nu are rost să mă las târât de sentimentalism. Fetiţa ne-a ascultat câtva
timp, grăbind din ce în ce pasul. Mergea cu capul plecat, cu voalul lăsat pe faţă şi tremura
toată de spaimă, când deodată s-a oprit, şi-a ridicat voalul, descoperindu-şi faţa foarte
frumuşică — pe cât mi-aduc aminte — deşi slăbuţă, şi ne-a strigat, fulgerându-ne cu
privirea:
— Of, ticăloşi mai sunteţi!
M-aş fi aşteptat să izbucnească în plâns, dar s-a întâmplat cu totul altceva: şi-a ridicat
mâna mică, subţire şi cu o îndemâniare neînchipuită i-a tras studentului o palmă
răsunătoare. Straşnic l-a mai plesnit! El a dat s-o înjure şi să se repeadă la ea, dar l-am
oprit şi fata a apucat să fugă. Cum ne-am trezit singuri, ne-am şi luat la ceartă: eu mi-am
descărcat tot năduful care mocnea în mine de atâta timp, i-am spus în faţă că nu-i decât o
nulitate dezgustătoare, un cinic şi că niciodată n-a încolţit în mintea lui vreo idee. El s-a
pornit să mă înjure… (îi mărturisisem o dată că sunt copil din flori), apoi ne-am scuipat şi
ne-am despărţit, iar de atunci nu ne-am mai văzut. În seara aceea am fost tare furios, a
doua zi mai puţin, iar a treia zi mi-a trecut şi am uitat. Totuşi, uneori îmi mai aduceam
aminte de fetiţa aceea, dar numai întâmplător şi în treacăt. Abia după ce-am sosit la
Petersburg, adică peste vreo două săptămâni, mi-am amintit de toată întâmplarea şi în
clipa aceea m-a cuprins o asemenea ruşine, încât au început să-mi curgă până şi lacrimile pe obraz. M-am chinuit de ruşine toată seara, toată noaptea, şi într-o oarecare măsură
ruşinea mă mai chinuie şi în ziua de azi. La început mi se părea de neînţeles cum de m-am
putut purta atât de josnic, atât de infam, şi — ceea ce era mai grav — cum de-am putut să
uit întâmplarea, cum de nu m-a urmărit ruşinea şi nu m-a mustrat neîncetat conştiinţa.
Abia acum îmi dau seama că numai datorită “ideii” uitasem totul. Într-un cuvânt, am ajuns
la concluzia că atunci când eşti în permanenţă stăpânit de o singură idee, când te preocupă
un singur lucru, te rupi parcă de lume, trăieşti parcă într-un pustiu, aşa încât tot ce ţi se
întâmplă alunecă pe lângă tine, fără să-ţi pătrundă în conştiinţă. Până şi impresiile tale sunt
adesea false. Şi, unde mai pui că ai întotdeauna un pretext la îndemână. E de neiertat cât
am chinuit-o pe maică-mea pe vremea aceea, cât de nepăsător m-am arătat faţă de soră-
mea: “De, nu mă preocupă decât «ideea» mea, restul sunt fleacuri!” îmi spuneam eu,
căutând parcă să mă dezvinovăţesc. De câte ori mă umilea cineva, mă retrăgeam jignit şi
îndurerat în sinea mea, dar deodată îmi spuneam: “Ce are a face că-s laş, de vreme ce am
«ideea» mea, pe care ei nici n-o bănuiesc”. Aşadar, mă mângâiam cu “ideea”, de câte ori
eram jignit sau mă dovedeam un nemernic; mai mult, s-ar fi zis că la adăpostul ei puteam
săvârşi orice infamie; într-un cuvânt, era o circumstanţă atenuantă în toate împrejurările,
aruncând parcă un văl între mine şi lumea înconjurătoare; dar fără îndoială că impresiile
confuze despre situaţii şi lucruri pot dăuna şi “ideii”, ca să nu mai vorbim de celelalte.
Acum să povestesc a doua întâmplare. Anul trecut, de întâi aprilie, Maria Ivonovna
şi-a serbat onomastica. Seara au venit oaspeţi, dar foarte puţini. Deodată, dă buzna
înăuntru Agrafena şi anunţă, gâfâind, că în tinda bucătăriei scânceşte un copilaş părăsit şi
că nu ştie ce să facă cu el. Vestea ne-a tulburat pe toţi şi am ieşit în tindă, unde am văzut
un coş în care scâncea o fetiţă de trei-patru săptămâni. Cum am luat coşul să-l duc în
bucătărie, am zărit numaidecât un bileţel împăturit. Avea următorul conţinut: “Dragi
binefăcători, fiţi atât de mărinimoşi şi ajutaţi această fetiţă botezată Arina, iar noi ne vom
ruga veşnic pentru voi, cu lacrimi în ochi, Tatălui ceresc, şi totodată urăm sănătate şi viaţă
lungă stăpânei acestei case, cu prilejul zilei numelui; nişte oameni necunoscuţi.” Atunci
Nikolai Semionovici, pe care-l ştiam atât de bun la suflet, a luat o hotărâre care m-a
îndurerat grozav: cu un aer foarte grav a poruncit ca fetiţa să fie dusă imediat la orfelinat.
M-a cuprins o tristeţe nespusă. E drept că trăiau foarte chibzuit, deşi nu aveau copii, ceea
ce-l bucura, de altfel, pe Nikolai Semionovici. Am scos-o cu grijă pe Arinocika din coş,
ţinând-o de umeri. M-a izbit un miros acru şi pătrunzător de sugaci neprimenit de multă
vreme. În discuţia care s-a încins între mine şi Nicolai Semionovici, am declarat pe
neaşteptate că vreau să ţin fetiţa pe cheltuiala mea. El, care era de obicei atât de blând, s-a
împotrivit destul de tăios şi, deşi a încheiat discuţia printr-o glumă, nu şi-a schimbat
hotărârea de a trimite copilul la orfelinat. Până la urmă însă a învins dorinţa mea: în
aceeaşi curte locuia într-o căsuţă un tâmplar foarte sărac, om în vârstă şi cam beţiv;
nevastă-sa, o femeie încă tânără şi foarte voinică, născuse după opt ani de căsătorie o
fetiţă, care murise de curând; printr-o fericită coincidenţă, pe fetiţă o chema tot Arina.
Spuneam că a fost o coincidenţă fericită, fiindcă, în timp ce discutam în bucătărie, femeia,
auzind cele întâmplate, a venit în fugă să vadă fetiţa. Şi când a aflat că o cheamă
Arinocika, s-a înduioşat. Cum mai avea încă lapte, a dus copilul la sân şi i-a dat să sugă.
M-am apropiat de ea şi am început s-o rog să ia copilul, făgăduindu-i să-i plătesc lunar
pentru întreţinerea lui. Femeia s-a codit, neştiind dacă o să-i îngăduie bărbatul, dar până la
urmă a consimţit să ia fetiţa pentru o noapte. A doua zi dimineaţă bărbatul ei s-a învoit să
ţină copilul, cerând opt ruble pe lună; m-am grăbit să-i plătesc pe o lună înainte şi, cum i-am numărat banii, s-a şi dus să-i bea. Mai târziu, la rugămintea mea, Nikolai Semionovici,
zâmbind silit, i-a garantat tâmplarului că-i voi plăti regulat cele opt ruble pe lună. Am vrut
să-i las lui Nikolai Semionovici cele şaizeci de ruble, ca să nu aibă nici o îndoială, dar el
n-a primit; de altfel, ştia că am bani strânşi şi avea încredere în mine. Acest gest delicat a
pus capăt trecătoarei neînţelegeri dintre noi. Maria Ivanovna n-a intervenit, deşi era foarte
mirată că-mi iau asemenea grijă pe cap. Am apreciat îndeosebi tactul cu care s-au purtat în
această împrejurare: nu şi-au îngăduit nici o glumă pe socoteala mea, dimpotrivă, au privit
toată chestiunea foarte serios, aşa cum se cuvenea. În fiecare zi alergam cel puţin de trei
ori la Daria Rodivonovna, iar după o săptămână i-am dăruit, pe ascuns de bărbatul ei, încă
trei ruble, ca să-şi cumpere ceva. Am mai cheltuit trei ruble pe o plăpumioară şi pe nişte
scutece, dar după zece zile Arinocika s-a îmbolnăvit deodată. Am adus numaidecât un
medic, care i-a prescris o doctorie şi toată noaptea m-am învârtit în jurul bietului copil,
silindu-l să înghită o licoare scârboasă. Totuşi a doua zi doctorul a declarat că nu mai e
nimic de făcut, iar la stăruinţele mele, sau mai degrabă la învinuirile mele, mi-a răspuns
evaziv, dar cu un ton de demnitate ofensată: “Eu nu-s Dumnezeu!” Limba, buzele şi toată
gura fetiţei s-au acoperit cu băşicuţe mărunte şi alburii, şi încă în seara aceea a murit, cu
ochişorii ei mari şi negri aţintiţi asupră-mi, de parcă ar fi înţeles totul. Îmi pare rău că nu
mi-a dat în gând s-o fotografiez, măcar moartă. Nu ştiu dacă va crede cineva când voi
spune că în seara aceea nu numai că am lăcrimat, dar am plâns în hohote, ceea ce nu mi s-
a mai întâmplat niciodată, iar Maria Ivanovna a fost nevoită să mă consoleze şi de astă
dată, fără să spună nici ea, nici soţul ei, vreun cuvânt ironic. Tâmplarul i-a făcut fetiţei un
sicriu, pe care Maria Ivanovna l-a împodobit cu dantelă, i-a pus o perniţă frumoasă
înăuntru, iar eu am cumpărat un buchet de flori şi l-am răsfirat peste copil. Aşa am
înmormântat-o pe sărmana mea micuţă, pe care, oricât ar părea de neînţeles, n-am putut s-
o uit până în ziua de azi. După câtva timp, însă, toată această întâmplare neaşteptată mi-a
dat mult de gândit. Desigur, Arinocika nu m-a costat prea mult. În total treizeci de ruble,
în care intră şi sicriul, şi înmormântarea, şi doctorul, şi florile, şi banii daţi Dariei
Radivonovna. Plecând la Petersburg, am recuperat aceşti bani din cele patruzeci de ruble
trimise de Versilov pentru drum şi din vânzarea câtorva lucruri pe care nu voiam să le iau
cu mine, aşa încât “capitalul” meu iniţial a rămas intact. “Totuşi, mă gândeam eu, dacă am
să mă abat mereu din drum, n-am să ajung departe.” Din păţania cu studentul am văzut că
“ideea” mă poate captiva până-ntr-atât, încât să-mi denatureze impresiile şi să mă rupă de
realitatea înconjurătoare. Din întâmplarea cu Arinocika reieşea contrariul, şi anume că nici
o “idee” nu e în stare să stăpânească pe cineva (cel puţin pe mine) până într-atât, încât, de
îndată ce se iveşte un fapt copleşitor, să nu se oprească şi să nu renunţe la toată munca lui
de ani de zile pentru realizarea “ideii”. Oricât s-ar părea de ciudat, ambele concluzii erau
valabile.