ADOLESCENTUL

VI

În ziua aceea nădejdile mele nu s-au împlinit decât în parte, căci nu i-am găsit pe ai
mei singuri: deşi Versilov lipsea de acasă, tot am dat peste un om străin, peste Tatiana
Pavlovna, care tocmai venise s-o vadă pe maică-mea. Jumătate din intenţiile mele
generoase s-au spulberat pe dată. E ciudat cât de repede mi se schimbă starea sufletească
în asemenea împrejurări. Ajunge un grăunte de nisip sau un fir de păr şi s-a zis cu intenţia
bună, care e înlocuită prin alta rea. Din păcate însă, intenţiile rele nu mi se risipesc chiar
atât de repede, deşi nu sunt răzbunător din fire. Când am intrat, am băgat de seamă că
maică-mea a întrerupt brusc discuţia, care părea foarte însufleţită, cu Tatiana Pavlovna.
Soră-mea se întorsese de la lucru numai cu câteva minute înainte şi încă nu ieşise din
cămăruţa ei.
Locuinţa nu avea decât trei camere. Cea de la mijloc, un fel de salon în care se
adunau cu toţi peste zi, era destul de mare şi aproape arătoasă. Oricum, se găseau acolo
câteva canapele moi şi frumoase, de altfel foarte uzate (Versilov nu putea suferi husele),
câteva covoare mai acătării, câteva mese şi nişte măsuţe cu totul de prisos. La dreapta
salonului era camera lui Versilov, strâmtă, neîncăpătoare, cu o singură fereastră, mobilată
cu un birou ponosit, pe care zăceau câteva cărţi necitite şi hârtii uitate, având în faţă un
fotoliu tapisat, tot atât de ponosit, cu un arc rupt ce ieşea afară, din pricina căruia Versilov
ofta şi înjura adesea. Tot în această încăpere şi dormea, pe un divan la fel de ros; el ura
aşa-zisul său birou, în care nu părea să lucreze vreodată, dovadă că prefera să stea cu
ceasurile în salon, fără să facă nimic. În stânga salonului era o odăiţă identică în care
dormea mama cu soră-mea. În salon se intra dintr-un coridor la capătul căruia se găsea
bucătăria, unde bucătăreasa Lukeria şi locuia, iar când gătea, în toată casa se răspândea
miros de sfară. Câteodată, din pricina acestui miros de bucătărie, Versilov îşi blestema în
gura mare zilele şi soarta; era poate singura împrejurare când mă declaram cu totul de
acord cu el, fiindcă nici eu nu pot suferi asemenea mirosuri; de fapt, ele nu pătrundeau
până la mine, deoarece locuiam într-o cămăruţă la mansardă, unde mă urcam pe o scară
foarte îngustă, aproape verticală, care scârţâia îngrozitor. Tot ce pot spune despre
“apartamentul” meu, e că avea tavanul foarte jos, o fereastră semicirculară şi era mobilat
doar cu un divan îmbrăcat în muşama, pe care Lukeria îmi aşternea seara un cearşaf şi-mi
punea o pernă, o masă de brad cât se poate de rudimentară, şi un scaun cu împletitura de
pai găurită.
Cu toate acestea, în casa noastră se mai vedeau unele rămăşiţe ale bunei stări din
trecut: în salon, bunăoară, era o lampă de porţelan foarte frumoasă, pe un perete atârna o
admirabilă gravură, destul de mare, reprezentând pe Madona din Dresda, iar pe peretele
opus o fotografie uriaşă, foarte scumpă, a portalului de bronz al Catedralei din Florenţa.
Tot în această încăpere, într-un colţ, se afla un panou mare cu vechi icoane de familie,
dintre care una (a tuturor sfinţilor) — cea pe care mama voia tocmai s-o amaneteze — era
îmbrăcată în argint aurit, iar alta (a Maicii Domnului) era acoperită cu catifea şi cusută cu
mărgăritare. Înaintea icoanelor se afla o candelă care se aprindea în ajunul fiecărei
sărbători. Era vădit că Versilov nu se sinchisea de semnificaţia religioasă a icoanelor, şi
atunci când lumina candelei, reflectată de icoana aurită, îl izbea în ochi, se strâmba,
silindu-se să se stăpânească şi murmura doar că i se strică vederea; totuşi nu o împiedica pe maică-mea să aprindă candela.
De obicei, intram în salon tăcut şi ursuz, privind pieziş, şi uneori nici nu dădeam
bineţe. Cum întotdeauna mă întorceam acasă mai devreme, mi se aducea masa de prânz
sus. Acum, în clipa când am intrat pe uşă, am spus: “Bună seara, mamă”, ceea ce nu mi se
mai întâmplase. Dar şi de astă dată mă simţeam atât de stingherit, încât nu m-am putut uita
la ea şi m-am aşezat în colţul opus al camerei. Nici nu-mi dădeam seama cât eram de
obosit.
— Tot bădăran a rămas băiatul ăsta. N-a învăţat încă să salute cuviincios, a bombănit
Tatiana Pavlovna; şi pe vremuri îşi îngăduia să mă ocărască, aşa că eram obişnuit să se
poarte astfel cu mine.
— Bună seara…, îmi răspunse mama, fâstâcindu-se, poate fiindcă nu era învăţată să o
salut. Te aştept de mult cu masa, adăugă ea, destul de încurcată, numai de nu s-ar fi răcit
supa. Am să spun numaidecât să-ţi prăjească chiftelele… Se ridică în grabă şi dădu să
alerge la bucătărie, şi poate pentru prima oară, de o lună de când locuiam la ea, m-am
ruşinat, văzând cum se grăbeşte să mă servească, deşi până atunci eu însumi îi pretindeam
acest lucru.
— Îţi mulţumesc, mamă, dar nu te osteni, am mâncat. Dacă nu vă stingheresc, aş sta
puţin aici să mă odihnesc.
— Vai de mine… se poate?… De ce să nu stai?…
— N-avea grijă, mamă, n-am să mai fiu mojic cu Andrei Petrovici, am liniştit-o eu,
atingând astfel din senin latura cea mai delicată a relaţiilor noastre.
— Doamne, ia te uită cât e de mărinimos! strigă Tatiana Pavlovna. Dragă Sofia, nu
cumva îi mai spui şi acum tot dumneata? Dar ce-i de capul lui ca să i se cuvină atâta
onoare, şi încă din partea maică-si?! Uite cum te-ai pierdut cu firea de când a intrat pe uşă.
Mai mare ruşinea.
— Da mamă, şi mie mi-ar plăcea ca dumneata să-mi spui tu.
— Da?… Bine, atunci am să-ţi spun, se grăbi mama să încuviinţeze. Dar eu… nu
întotdeauna… Bine că ştiu, de azi înainte aşa am să-ţi spun.
Se roşise toată. Şi trebuie să recunosc că uneori avea o înfăţişare foarte atrăgătoare…
Faţa ei, de obicei palidă, oarecum anemică, era blândă şi încrezătoare, fără a vădi o
naivitate prostească. Obrajii îi erau traşi, chiar supţi, pe frunte începuseră să i se sape nişte
cute, totuşi în jurul ochilor pielea îi era netedă, iar în ochii ei mari licărea întotdeauna o
lumină caldă şi liniştită care m-a atras din prima zi. O iubeam şi fiindcă pe faţa ei nu se
citea nici tristeţe, nici dezamăgire, nici umilinţă; dimpotrivă, ar fi părut chiar veselă, dacă
nu s-ar fi alarmat atât de des, dacă n-ar fi tresărit speriată şi nu s-ar fi ridicat brusc în
picioare, de cele mai multe ori fără motiv. Mai ales când se vorbea despre ceva nou,
asculta, tulburată, până se convingea că “totul e bine”, ceea ce însemna pentru ea că “totul
rămâne aşa cum a fost”. Se temea grozav de orice schimbare, de orice eveniment, chiar
dacă ar fi fost îmbucurător!… Trecuse pesemne în copilărie printr-o mare spaimă. Afară
de ochii ei îmi plăcea şi ovalul desăvârşit al feţei prelungi, iar dacă ar fi avut umerii
obrajilor ceva mai puţin pronunţaţi, cred că nu numai în tinereţe, dar chiar şi acum ar fi
trecut desigur drept o femeie foarte frumoasă. Deşi avea numai treizeci şi nouă de ani în părul ei şaten, aproape castaniu, se zăreau tot mai multe fire argintii.
Tatiana Pavlovna îi aruncă o privire indignată.
— Auzi, să faci atâta caz de un mucos?! Să tremuri în faţa lui? Eşti de-a dreptul
caraghioasă, Sofia! Mă scoţi din sărite, zău aşa.
— Ei, şi dumneata, Tatiana Pavlovna, ce-ai cu el?! Ori poate glumeşti? adăugă mama,
observând un zâmbet aproape imperceptibil pe figura Tatianei Pavlovna.
E drept că uneori nu puteau fi luate în serios ocările Tatianei Pavlovna, acum însă,
zâmbise (dacă zâmbise într-adevăr) numai fiindcă o văzuse pe mama — la care ţinea
grozav din pricina bunătăţii ei — atât de fericită de purtarea mea surprinzător de supusă.
— Văd prea bine, Tatiana Pavlovna, că-ţi cauţi ceartă cu lumânarea; te legi de mine
tocmai acum, când am spus de la uşă “bună seara, mamă”, ceea ce nu fac niciodată, am
socotit eu cu cale să-i răspund în cele din urmă.
— Asta-i bună! izbucni ea din nou. Dumnealui se crede un erou! Nu cumva ai vrea
să-ţi mulţumim în genunchi fiindcă ai catadicsit o dată în viaţa ta să te porţi politicos? Şi
apoi, asta se cheamă politeţe? De ce nu te uiţi la nimeni când intri în casă? Parcă eu nu ştiu
cum o bruftuiuieşti pe maică-ta?! Puteai să-mi spui şi mie bună seara, doar eu te-am
înfăşat, şi-ţi sunt naşă!
Se înţelege că n-am găsit de cuviinţă să-i răspund. Chiar în clipa aceea a intrat pe uşă
soră-mea şi m-am grăbit să intru în vorbă cu ea.
— Liza, m-am întâlnit azi cu Vasin şi m-a întrebat de tine. Nu ştiam că-l cunoşti.
— Ne-am cunoscut anul trecut la Luga, zise ea pe un ton cât se poate de firesc,
aşezându-se lângă mine şi privindu-mă cu duioşie.
Nu ştiu de ce, dar mă aşteptasem ca atunci când îi voi pomeni de Vasin să roşească.
Soră-mea era blondă, cu părul auriu, cu mult mai deschis decât al părinţilor, dar cu ovalul
feţei şi cu ochii aproape la fel ca ai mamei. Avea nasul foarte drept, mic şi frumos şi, spre
deosebire de mama, o sumedenie de pistrui mărunţi. De la Versilov moştenise foarte puţin,
poate numai statura destul de înaltă şi mlădioasă şi mersul deosebit de graţios. Cu mine nu
semăna câtuşi de puţin. Eram cât se poate de diferiţi ca înfăţişare.
— În cele trei luni cât am stat acolo mă întâlneam uneori cu dumnealui, adăugă Liza.
— De ce spui dumnealui, când vorbeşti de Vasin? Ar trebui să spui cu el, nu cu
dumnealui. Iartă-mă, surioară, că te corectez, dar sunt mâhnit când văd că nu ţi s-a dat
creşterea cuvenită.
— E o neruşinare să vorbeşti astfel faţă de maică-ta! îşi ieşi din sărite Tatiana
Pavlovna. Şi apoi te înşeli, fata a primit o creştere destul de bună.
— Nici nu m-am referit la mama, m-am apărat eu cu tărie. Ştii, mamă, de câte ori mă
uit la Liza, parcă te văd pe dumneata, ai reuşit să faci din ea un înger, e tot atât de bună,
blândă şi curată cum ai fost dumneata în tinereţe, cum ai rămas şi astăzi, şi cum vei fi
întotdeauna… Mă gândeam doar că s-ar cuveni să aibă maniere ceva mai alese: deşi sunt
nişte prejudecăţi stupide, nu te poţi lipsi de ele în societate. Ceea ce mă supără e că
Versilov nici nu binevoieşte să te corecteze atunci când te aude spunand dumnealui în loc de el. Dispreţul şi nepăsarea lui Versilov faţă de noi mă revoltă!
— Tocmai un necioplit ca tine s-a găsit să înveţe pe alţii bunele maniere! Ascultă,
domnule, de acum înainte să nu mai îndrăzneşti să spui în faţa mamei sau în faţa mea
“Versilov”, căci nu-ţi îngădui! se răsti la mine Tatiana Pavlovna.
— Mamă, am primit azi leafa, poftim cele cincizeci de ruble, ia-le, te rog!
M-am apropiat de mama şi i-am întins banii, ceea ce a tulburat-o.
— Zău că nu ştiu dacă pot să-i primesc, îngăimă mama, codindu-se să ia banii.
N-am înţeles ce o oprea.
— Te rog, mamă, dacă mă socoteşti într-adevăr fiul dumitale, iar Liza, fratele ei,
atunci…
— Ah, Arkadi, cât de vinovată mă simt faţă de tine; aş vrea să-ţi destăinuiesc ce am
pe suflet, dar prea mă sfiesc…
Rosti aceste cuvinte cu un zâmbet timid, cerându-şi parcă iertare. Nici de astă dată n-
am înţeles-o şi am întrerupt-o.
— Era cât pe-aci să uit, mamă: azi s-a dat sentinţa în procesul lui Andrei Petrovici cu
familia Sokolski. Ştiai?
— Ah, da, ştiam! exclamă ea, înspăimântată, împreunându-şi palmele, după cum avea
obiceiul.
— Astăzi? sări arsă Tatiana Pavlovna. E cu neputinţă, doar mi-ar fi spus. Pe tine te-a
anunţat? se întoarse ea către mama.
— Ah, nu, nu mi-a spus că e azi. De-o săptămână tremur de frică. Mă rugam să se
termine odată, chiar de-ar fi să piardă procesul, dar să ştiu că am scăpat de grija asta, să fie
iar totul ca înainte.
— Nu ţi-am spus eu, mamă?! am strigat. Iată ce fel de om e! Nu-i pasă de nimeni, îi
dispreţuieşte pe toţi! Ce ţi-am spus adineauri?
— Şi ce s-a hotărât? Care-i sentinţa? Dar tu de unde ai aflat? se repezi Tatiana
Pavlovna la mine. Vorbeşte odată!
— Iată-l că vine. Poate că o să binevoiască să vă spună chiar el, le-am vestit eu,
auzindu-i paşii lui Versilov pe coridor, şi m-am aşezat repede lângă Liza.
— Pentru Dumnezeu, frate, cruţ-o pe mama! Fii mai îngăduitor cu Andrei
Petrovici…, îmi şopti soră-mea.
— Am să fiu, n-avea grijă, cu hotărârea asta m-am şi întors acasă, am liniştit-o eu,
strângându-i mâna.
Liza mă privi cu neîncredere, şi pe bună dreptate.
Versilov intră pe uşă foarte mulţumit de sine, atât de mulţumit, încât nici nu socoti cu
cale să-şi ascundă buna dispoziţie. De altfel, în ultima vreme se obişnuise să-şi dezvăluie
fără pic de ruşine nu numai apucăturile rele, dar şi pe cele caraghioase, pe care tot omul se
fereşte să şi le arate; nu-l stânjenea câtuşi de puţin faptul că ne lasă să-i ghicim până şi cele mai intime gânduri. De un an încoace, după cum observase şi Tatiana Pavlovna, nu
mai dădea nici o atenţie îmbrăcăminţii: deşi umbla totdeauna curat îmbrăcat, purta haine
vechi şi nu mai ţinea să fie elegant, ca înainte. Ce-i drept, acum nu-şi schimba rufăria
decât la două zile, ceea ce o întrista pe maică-mea; în lumea lui acest lucru era socotit ca
un sacrificiu şi pentru toate femeile devotate care-l înconjurau constituia un act de eroism.
Purta întotdeauna pălării moi, negre, cu borul lat; când şi-a scos în prag pălăria, de sub ea
scăpă o şuviţă bogată de păr încă foarte des, deşi destul de cărunt. Îmi plăcea să văd cum i
se înfoia părul ori de câte ori îşi scotea pălăria.
— După cum văd, s-a adunat toată familia. Ne-a onorat până şi dumnealui? Încă de la
intrare i-am auzit glasul; şi
, dacă nu mă înşel, mă ocăra?
De câte ori Versilov făcea glume pe socoteala mea, era semn că-i bine dispus. Se
înţelege că nu i-am răspuns. În urma lui a intrat Lukeria cu o sumedenie de pachete pe
care le-a pus pe masă.
— Sunt victorios, Tatiana Pavlovna, am câştigat procesul şi bineînţeles că prinţii nu
vor îndrăzni să facă apel. Aşadar am învins! Şi numaidecât s-a găsit cineva să-mi
împrumute o mie de ruble. Lasă lucrul, Sofia, nu-ţi mai obosi ochii. Ţi-ai terminat treaba
pe ziua de azi, Liza?
— Da, tăticule, îi răspunse Liza drăgăstos. Ea îi spunea tată , eu însă n-aş fi făcut-o
nici în ruptul capului.
— Eşti obosită?
— Da.
— Mâine să nu te duci la lucru. Să nu te mai duci niciodată.
— Mi-ar părea rău, tăticule.
— Te rog eu… Crede-mă, Tatiana Pavlovna, nu pot suferi să muncească femeile.
— Cum să nu muncească? Unde s-a pomenit femeie să stea cu braţele încrucişate?!
…
— Ştiu, ştiu, tot ce ai să-mi spui e frumos şi adevărat, şi te aprob dinainte; dar eu mă
refeream în primul rând la lucrul de mână. Oricât ţi s-ar părea de ciudat, mă urmăresc nişte
impresii neplăcute şi probabil denaturate din copilărie. De la vârsta de cinci, şase ani nu
păstrezi decât amintiri foarte confuze, totuşi parcă văd şi azi — şi mă cutremur de fiecare
dată — un sobor de femei deştepte şi serioase, şezând solemn în jurul unei mese rotunde,
pe care sunt îngrămădite diferite materiale, foarfeci, tipare, modele de rochii. Toate
discută, îşi dau părerea, fac propuneri, clătinând încet şi grav din cap, fiecare măsoară,
potriveşte şi socoteşte de nenumărate ori înainte de a se apuca de croit. Fiinţele acelea atât
de duioase, care mi-arătau de obicei atâta dragoste, deveneau deodată inaccesibile şi-mi
dădeam seama că la cea mai mică prostie m-ar fi gonit imediat din odaie. Până şi biata
mea dădacă mă ţinea din scurt, fără să ia în seamă strigătele şi sâcâielile mele; era numai
ochi şi urechi, de parcă s-ar fi ivit deodată pasărea măiastră. Nu ştiu de ce, dar gravitatea şi
asprimea care se întipăreau pe aceste feţe inteligente, când se apucau de croit, mă
întristează şi azi de câte ori îmi aduc aminte. Şi dumitale, Tatiana Pavlovna, grozav îţi mai
place să croieşti. Chiar dacă s-ar crede că astea-s ifose aristocratice, prefer femeile care nu fac nimic. Nu te supăra, Sofia, n-am vrut să te jignesc… Nici nu poate fi vorba de tine!
Femeia reprezintă în orice caz o mare forţă. De altfel, asta o ştii şi tu, Sonia. Dar dumneata
ce părere ai, Arkadi Makarovici? Ai să mă contrazici, probabil?
— Nu, n-am de ce, i-am răspuns eu. Mi-a plăcut îndeosebi aforismul că femeia e o
mare forţă, deşi nu prea înţeleg ce legătură ar avea cu munca. Iar că trebuie să muncească
de voie, de nevoie, când nu sunt bani în casă, asta o ştii şi dumneata.
— Şi acum încetează, se adresă el mamei, a cărei faţă strălucea de bucurie. (Când mi
se adresase mie, ea se cutremurase.) Măcar câtva timp aş vrea să nu vă mai văd lucrând.
Desigur că tu, Arkadi, ca orice tânăr din ziua de azi, trebuie să fii cât de cât socialist; dar
te rog să mă crezi, dragul meu, că nicăieri n-ai să găseşti atâţia oameni cărora să le placă
trândăvia, ca în mijlocul poporului, care munceşte neîncetat!
— Odihna, poate, dar nu trândăvia!
— Ba nu, chiar trândăvia. Idealul lor e să nu facă nimic. Am cunoscut o dată un om
care nu-şi îngăduia nici o clipă de răgaz, deşi nu se trăgea din popor. Era destul de
inteligent, ştia ceva carte, încât putea să se ridice până la nişte idei generale. Şi tocmai
omul acesta a visat zi cu zi, cu pasiune, clipă de clipă, o viaţă de huzur deplin, ca să zic
aşa, a ridicat trândăvia la rangul de ideal absolut, ceea ce implica pentru el independenţă
nelimitată, libertatea neîngrădită de a visa şi o veşnică contemplare. A fost urmărit de
acest ideal până în momentul când l-a doborât munca; atunci n-a mai avut însă nici o
scăpare şi a murit la spital. Uneori, îmi vine să cred în mod serios că bucuria de a munci
este o invenţie a trântorilor, desigur a celor virtuoşi. Este una din faimoasele “idei de la
Geneva
18 ” de la sfârşitul veacului trecut. Ştii, Tatiana Pavlovna, acum trei zile am tăiat
din gazetă un anunţ (scoase din buzunarul jiletcii o bucăţică de hârtie). L-a dat desigur
unul din nenumăraţii studenţi de profesie care ştiu limbi clasice şi matematică şi sunt gata
să plece oriunde şi să trăiască oriunde, chiar şi într-un pod. Ascultaţi: “Profesoară prepară
pentru examenele de admitere în toate şcolile (auziţi, în toate!) şi dă lecţii de aritmetică”,
un exemplu clasic într-un singur rând. De vreme ce prepară pentru toate examenele, oare
nu se subînţelege şi aritmetica? Se vede că nu, dacă a ţinut să sublinieze că ştie şi
aritmetică. Aici vorbeşte un om flămând, ajuns în ultimul hal de mizerie. Şi tocmai această
stângăcie e înduioşătoare. Se vede că niciodată n-a avut de gând să se facă profesoara şi
nici nu cred să fie în stare să înveţe pe cineva ceva. Dar, cum i-a ajuns pesemne cuţitul la
os, a dat ultima rublă pe un anunţ la gazetă în care se declară gata să prepare elevi pentru
toate şcolile, şi pe deasupra să dea şi lecţii de aritmetică. Per tutto mundo e in altri siti.
— Ah, Andrei Petrovici, ar trebui s-o ajutăm, exclamă Tatiana Pavlovna. Unde
locuieşte?
— Pe toţi, oricum, nu-i poţi ajuta! căută el s-o liniştească şi vârî anunţul în buzunar.
În pacheţelele astea sunt dulciuri. Le-am adus pentru tine, Liza, şi pentru dumneata,
Tatiana Pavlovna! Sofia şi cu mine nu suntem amatori de ele. S-ar putea să-ţi placă şi ţie,
tinere. M-am dus anume la Eliseev şi Ballet să le cumpăr. De prea multă vreme mâncaţi
răbdări prăjite, cum spune Lukeria. (N. B. În casa noastră n-a mâncat nimeni răbdări
prăjite.) Aici sunt struguri, bomboane, pere pergamute şi o tortă cu căpşuni; am chiar şi o
sticlă de vişinată, ba şi alune. E ciudat, Tatiana Pavlovna, dar din copilărie mă dau în vânt
după alune, chiar şi după cele mai ordinare. Liza seamănă cu mine, şi ei îi place să ronţăie alune, ca o veveriţă. Nu există nimic mai încântător, Tatiana Pavlovna, decât atunci când,
depănându-ţi amintirile din copilărie, te regăseşti uneori, fără să vrei, în pădure, culegând
alune dintr-un tufiş. Îţi aduci aminte de acele zile de început de toamnă, când vremea e
încă frumoasă, dar uneori destul de rece, iar tu rătăceşti în pădure, te afunzi în ea, şi în
jurul tău pluteşte un miros de frunze căzute… Mi se pare că am zărit o licărire de simpatie
în privirea dumitale, Arkadi Makarovici?
— Şi eu mi-am petrecut primii ani ai copilăriei la ţară.
— Cum aşa? După câte ştiu, ai trăit la Moscova… Ori poate mă înşel.
— Locuia într-adevăr la Moscova, la familia Andronikov, când ai fost dumneata să-l
vezi, dar până atunci a stat la ţară, la răposata Varvara Stepanova, mătuşa dumitale,
preciza Tatiana Pavlovna.
— Ia banii ăştia, Sofia, şi pune-i bine. Zilele astea, după cum mi s-a făgăduit, voi mai
primi cinci mii.
— Aşadar, prinţii nu mai au nici o speranţă? întrebă Tatiana Pavlovna.
— Nici una.
— Ştii, Andrei Petrovici, că întotdeauna am avut o deosebită simpatie pentru
dumneata şi pentru toţi ai dumitale, că m-am socotit o prietenă a întregii familii, şi, cu
toate că prinţii nu-s decât nişte străini pentru mine, zău că mi-e milă de ei. Nu mi-o lua în
nume de rău, Andrei Petrovici.
— Nici prin gând nu-mi trece să împart moştenirea cu ei, Tatiana Pavlovna.
— Cunoşti, fireşte, părerea mea, Andrei Petrovici. Ei ar fi renunţat la proces, dacă le-
ai fi propus de la început să împărţi pe din două averea cu ei. Acum e desigur prea târziu.
De altfel… n-am eu căderea să judec… O spun doar fiindcă sunt convinsă că răposatul nu
i-ar fi uitat, dacă făcea un testament.
— Nu numai că nu i-ar fi uitat, dar probabil că le-ar fi lăsat lor totul, iar de mine nici
nu şi-ar fi adus aminte, dacă ar fi fost în stare să ducă o treabă până la capăt, să
întocmească un testament ca lumea; aşa cum stau lucrurile însă, legea e de partea mea şi
basta. Nici nu pot, nici nu vreau să mă împart cu ei, Tatiana Pavlovna, ăsta e ultimul meu
cuvânt.
Rareori mi-a fost dat să-l văd atât de pornit. Tatiana Pavlovna amuţise. Maică-mea
stătea tristă, cu ochii în pământ; Versilov ştia că e şi ea de aceeaşi părere cu Tatiana
Pavlovna.
“De vină e palma de la Ems”, mi-am spus în sinea mea. Documentul primit de la
Kraft, care se găsea acum în buzunarul meu, ar fi avut o tristă soartă dacă ar fi încăput pe
mâna lui. Am simţit deodată că pe umerii mei apasă o mare răspundere; această grijă, care
se adăuga la toate celelalte, a avut darul să mă înfurie.
— Dragă Arkadi, aş vrea să te văd mai bine îmbrăcat; e drept că nici acum nu mi-e
ruşine cu tine, dar pentru viitor aş vrea să-ţi recomand un admirabil croitor francez; e
foarte conştiincios şi are mult gust.
— Te-aş ruga să nu-mi faci niciodată asemenea propuneri, am izbucnit eu pe
neaşteptate.
— Ce ţi s-a năzărit?
— Propunerea în sine n-are de bună seamă nimic înjositor dar între noi nu sunt relaţii
atât de bune, şi în curând se vor înrăutăţi chiar, fiindcă de mâine am de gând să nu mă mai
duc la prinţ. Ceea ce fac eu acolo nu se poate numi o slujbă…
— Dar ce-ai vrea să faci? Slujba ta e să te duci la el, să-i ţii de urât şi atât!
— O socotesc umilitoare.
— Nu te înţeleg. Dacă eşti chiar atât de scrupulos, n-ai decât să nu iei bani de la el.
De dus trebuie însă să te duci. Altfel l-ai amărî grozav pe bătrân, care te-a îndrăgit, sunt
convins de asta… Dar, la urma urmei, fă cum vrei…
Era vădit că vrea să pună capăt acestei discuţii neplăcute.
— Abia acum îmi spui să nu iau bani, după ce am făptuit o ticăloşie? Dacă mă
lămureai din timp, nu i-aş fi cerut azi leafa.
— Ai făcut-o din proprie iniţiativă; n-aş fi crezut că vei avea îndrăzneala să-i ceri
bani. Ce să spun, tare sunteţi dibaci, voi, cei din ziua de azi. În vremurile noastre nu mai
există tineret, Tatiana Pavlovna.
Era grozav de mânios, şi atunci mi-am ieşit şi eu din sărite.
— Trebuia să mă socotesc odată cu dumneata. Doar dumneata m-ai silit. Si acum nu
ştiu ce să mă fac.
— Fiindcă veni vorba de bani, Sofia, dă-i imediat lui Arkadi îndărăt cele şaizeci de
ruble. Iar tu, dragul meu, nu te supăra că sunt atât de grăbit să închei socotelile. Citesc în
ochii tăi că ţi-ai pus în gând să întreprinzi ceva şi că ai nevoie… de un capital de
rulment… sau cam aşa ceva.
— Nu ştiu ce se citeşte pe faţa mea, dar în orice caz nu m-aş fi aşteptat din partea
mamei să-ţi pomenească despre bani, după ce o rugasem atât de stăruitor să nu-ţi spună, i-
am răspuns, fulgerând-o pe mama cu privirea. Nici nu se poate închipui cât eram de jignit.
— Arkaşa puiule, iartă-mă, pentru Dumnezeu! Era cu neputinţă să tac…
— Dragul meu, nu fi supărat pe ea că mi-a destăinuit secretele tale, se întoarse el
către mine. Şi apoi, a făcut-o cu cele mai bune intenţii: dragostea de mamă a îndemnat-o
să se laude cu nobleţea sufletească a fiului ei. Dar, crede-mă, în orice caz aş fi ghicit că ai
devenit capitalist. Ai o faţă atât de cinstită, încât îţi trădează toate secretele. Nu ţi-am spus
eu, Tatiana Pavlovna, că asta urmăreşte, că are o faţă cinstită?
— Să lăsăm faţa mea cinstită! m-am oţărât eu. Ştiu că citeşti adesea în sufletul
omului, deşi în unele cazuri nu vezi mai departe de vârful nasului. De câte ori m-a uluit
puterea dumitale de pătrundere! Da, ai ghicit: am într-adevăr o “idee” a mea. Că te-ai
exprimat aşa, e, fireşte, o întâmplare. Totuşi nu mă sfiesc să recunosc acest lucru. Nu mi-e
teamă şi nu mă ruşinez!
— Principalul e să nu te ruşinezi de ea!
— Dar cu toate acestea n-am să ţi-o împărtăşesc niciodată.
— Mai bine zis nu mă socoteşti demn de o asemenea destăinuire. Nici nu-i nevoie,
dragul meu. Bănuiesc eu în ce constă esenţa ideii tale; în orice caz, trebuie să sune cam
aşa:
M-oi duce-n sihăstrie…19
— Ştii, Tatiana Pavlovna, părerea mea e că el vrea… să devină un Rotschild sau ceva
asemănător, şi să se retragă în propria lui măreţie ca într-un turn. De bună seamă că din
mărinimie are să ne dea amândurora, şi dumitale şi mie, câte o pensie — deşi mie s-ar
putea să nu-mi dea nimic — dar în orice caz n-o să-l mai vedem printre noi. Parcă ar fi
Crai Nou, nici nu s-a ivit bine, că şi asfinţeşte.
M-am cutremurat. Fireşte, nu era decât o coincidenţă: nu ştia nimic, vorbise la
întâmplare, deşi pomenise de Rotschild; dar cum de-mi putuse ghici atât de precis
hotărârea de a rupe cu el şi de a pleca în lume? Bănuia totul, şi de pe acum căuta să
bagatelizeze prin cinism o tragedie. Totuşi, nu încăpea nici o îndoială că era grozav de
furios.
— Mamă, iartă-mi izbucnirea, dar ştiu că lui Andrei Petrovici e cu neputinţă să-i
ascunzi ceva, am spus eu, râzând silit, încercând să întorc totul în glumă.
— Bine faci că râzi, e cea mai bună soluţie. Nici nu-ţi închipui cât de mult câştigă
fiecare om când râde, chiar şi ca înfăţişare. Vorbesc cât se poate de serios. Vezi, Tatiana
Pavlovna, el are totdeauna un aer de parcă ar fi preocupat de ceva atât de important, încât
până şi pe el îl stinghereşte.
— Te rog foarte mult, Andrei Petrovici, să fii la locul dumitale.
— Ai dreptate, dragul meu, totuşi trebuie să ne lămurim până la capăt, ca să nu mai
reluăm niciodată această discuţie. Purtarea ta dovedeşte că ai venit la Petersburg cu gândul
de a te răzvrăti — iată tot ce am înţeles din motivele care te-au adus la noi. Ca să nu mai
pomenesc de intenţia ta evidentă de a ne da gata. Unde mai pui că de o lună de când eşti în
casa noastră ne tot bruftuluieşti, cu toate că un om inteligent ca tine ar putea să lase
bruftuluiala pe seama celor care n-au alt mijloc de a se răzbuna pe oameni pentru propria
lor mediocritate. Te ascunzi întotdeauna de noi, deşi expresia ta cinstită şi obrajii tăi
rumeni sunt o dovadă grăitoare că poţi privi pe oricine în ochi cu conştiinţa curată. E o
ipohondrie, Tatiana Pavlovna; nu pot pricepe de ce or fi azi cu toţii ipohondri?
— De vreme ce nici măcar n-ai ştiut unde am crescut, cum vrei să ştii de unde mi se
trage ipohondria?
— Va să zică, asta-i buba! Te simţi jignit fiindcă am uitat unde ţi-ai petrecut
copilăria?
— Nici gând, te rog să nu-mi atribui asemenea neghiobii! Ai auzit, mamă, că Andrei
Petrovici m-a lăudat adineauri pentru că am râs; dacă-i aşa, atunci hai să râdem cu toţii, ce
rost are să stăm ca nişte momâi? Nu vreţi să vă povestesc nişte anecdote despre mine, cu
atât mai mult cu cât Andrei Petrovici e străin de tot ce-am pătimit.
Fierbeam de mânie. Ştiam că nu vom mai sta niciodată împreună, ca acum, şi că o
dată plecat din casă, nu-i voi mai trece niciodată pragul. Şi tocmai fiindcă eram în preziua despărţirii, îmi pierdusem cumpătul. De altfel, el însuşi provocase această scenă finală.
— Ar fi desigur foarte drăguţ din partea ta, cu condiţia să fie într-adevăr amuzant,
zise el, privindu-mă atât de pătrunzător, de parcă ar fi vrut să-mi citească în suflet. Te-au
lăsat cam necioplit aceia care te-au crescut, deşi, în general, te prezinţi destul de bine. Nu-i
aşa că-i drăguţ astăzi băiatul, Tatiana Pavlovna? Bine faci că deschizi, în sfârşit, pachetele
cu dulciuri.
Totuşi, Tatiana Pavlovna nu-şi descreţi fruntea. Nici măcar nu întoarse capul;
continua să aşeze dulciurile pe farfuriile care-i fuseseră aduse între timp. Mama şedea,
buimăcită, presimţind şi înţelegând, fireşte, că totul se va sfârşi prost. Soră-mea îmi făcu
pentru a doua oară semn cu cotul.
— Aş vrea numai să vă povestesc prima întâlnire a unui tată cu iubitul său fiu, am
început eu cât se poate de firesc. Scena s-a petrecut “acolo unde a fost crescut copilul…”
— Dragul meu, oare povestea n-are să fie… cam plicticoasă? Ştii prea bine că tous
les genres…20
— Nu te încrunta, Andrei Petrovici, n-am de fel intenţia pe care mi-o atribui. Nu
vreau decât să vă fac să râdeţi.
— Să dea Dumnezeu, băiete dragă. Nu mă îndoiesc că ne iubeşti pe toţi şi că… nu
vrei să ne strici plăcerea de a fi împreună, îngăimă el, silindu-se să pară liniştit.
— Tot pe faţa mea ai citit că te iubesc?
— Da, într-o oarecare măsură…
— Dacă-i aşa, atunci de mult am citit şi eu pe faţa Tatianei Pavlovna că e îndrăgostită
de mine. Nu te uita aşa fioros la mine, Tatiana Pavlovna! Întotdeauna e mai bine să râzi!
Ea se întoarse brusc spre mine şi mă privi lung, pătrunzător:
— Ia seama! mă ameninţă ea cu degetul, însă atât de serios, încât nu putea fi vorba de
un răspuns la gluma mea stupidă. Era mai degrabă un avertisment, parcă ar fi vrut să-mi
spună: “Nu cumva s-o iei razna!”
— Cum se poate, Andrei Petrovici, să nu-ţi aduci aminte de prima noastră întâlnire?!
— Zău că am uitat dragul meu, te rog din suflet să mă ierţi. Tot ce-mi amintesc e că s-
a întâmplat foarte demult, dar unde anume, nu ştiu…
— Mamă, dumneata îţi aduci aminte când ai venit să mă vezi la ţară, unde am crescut,
pe vremea când n-aveam decât vreo şase, şapte ani? Ori poate nu este decât o nălucire de-a
mea, poate că am visat doar că ai venit vreodată să mă vezi? De mult voiam să te întreb,
dar am tot amânat. Acum a venit vremea să-mi răspunzi.
— Vai de mine Arkaşenka, se poate? Doar am fost de trei ori la Varvara Stepanovna;
prima oară m-am dus când abia împliniseşi un an, a doua oară, când aveai vreo trei anişori
şi ultima oară, când trecuseşi de şase ani.
— Bine că am aflat, în sfârşit, că de o lună întreagă tot voiam să te întreb.
Deodată, mama s-a înroşit, năpădită de valul amintirilor, şi m-a privit cu duioşie:
— Într-adevăr Arkaşenka, de pe atunci îţi aduci aminte de mine?
— N-aş putea spune că mi-aduc aminte, sau că ştiu ceva precis, mi-a rămas însă
pentru toată viaţa în inimă chipul dumitale şi sentimentul că eşti mama mea. De timpul
petrecut în sat îmi aduc aminte ca prin vis, până şi pe dădaca mea am uitat-o cu
desăvârşire. Şi de Varvara Stepanovna îmi aduc aminte destul de vag, şi asta numai fiindcă
umbla legată la fălci, pesemne o dureau dinţii. Mai văd apoi copacii uriaşi din jurul casei,
nişte tei, pare-mi-se, lumina puternică a soarelui pătrunzând prin ferestrele deschise,
grădiniţa plină de flori, o potecă, iar despre dumneata, mamă, am păstrat o singură
amintire limpede: clipa când m-ai ridicat în braţe ca să primesc împărtăşania şi să sărut
potirul; eram în biserica din sat, vara, şi un porumbel a trecut în zbor pe sub cupolă, de la
o fereastră ia alta…
— Doamne, chiar aşa s-a petrecut! exclamă mama, împreunându-şi palmele. Parcă
văd şi acum porumbelul! Când te apropiai de potir, ai început să te zbaţi şi să strigi: “Un
porumbel, un porumbel!”
— Chipul dumitale, sau măcar expresia iui, mi s-a întipărit atât de bine in minte,
încât, peste cinci ani, la Moscova, te-am recunoscut imediat, deşi nimeni nu-mi spusese că
eşti mama mea. Iar când m-am întâlnit pentru prima oară cu Andrei Petrovici, a trimis pe
cineva să mă ia de la familia Andronikov, unde lâncezeam de vreo cinci ani, ce-i drept,
destul de voios şi de senin. De locuinţa lor, dintr-o clădire a statului, îmi aduc aminte până
în cele mai mici amănunte, ca şi de toate doamnele şi domnişoarele care au îmbătrânit atât
de mult de atunci, de traiul îmbelşugat din casă; parcă îl văd şi azi pe Andronikov cărând
cu sacii alimentele din piaţă: păsări, peşte, purcei, sau la masă, când ne turna supă în
farfurii, în locul soţiei dumisale pline de ifose, care nu catadicsea s-o facă, ceea ce stârnea
de fiecare dată râsul comesenilor şi în primul rând pe al lui. Acolo am şi învăţat
franţuzeşte, de la domnişoare; dar mai mult decât orice îmi plăceau fabulele lui Krâlov;
învăţasem o mulţime pe de rost şi în fiecare zi îi declamam câte una lui Andronikov, dând
buzna în mica lui odaie de lucru, fără să-mi pese dacă e ocupat sau nu. Şi tocmai datorită
unei fabule am şi ajuns să te întâlnesc, Andrei Petrovici… Mi se pare că începi să-ţi aduci
şi dumneata aminte.
— Foarte vag, dragul meu. Parcă mi-ai recitat atunci ceva… O fabulă sau un
fragment din Prea multă minte strică, dacă nu mă înşel… Tu însă ai o memorie uluitoare!
— Aici nu-i vorba de memorie. De întâmplările acestea nu-i nevoie să-mi amintesc,
pentru că le-am avut prezente în minte toată viaţa.
— Bravo, bravo, dragul meu, ai izbutit să mă înviorezi.
Spunând aceste vorbe, zâmbi, iar după el începură să zâmbească şi maică-mea şi soră-
mea. Treptat, încordarea slăbea. Numai Tatiana Pavlovna, care, după ce pusese dulciurile
pe farfurii, se aşezase într-un colţ, mă urmărea tot timpul cu o privire sinistră.
— Iată cum s-au întâmplat lucrurile, am continuat. Într-o bună dimineaţă, a venit să
mă ia protectoarea mea din copilărie, Tatiana Pavlovna, care întotdeauna apărea pe
neaşteptate, ca la teatru. M-a urcat într-o trăsură şi m-a dus într-o casă boierească foarte
somptuoasă. Fanariotova cumpărase pe vremuri această casă de la dumneata, Andrei
Petrovici, şi, când plecase în străinătate, te lăsase să locuieşti acolo în lipsa ei. Pe atunci
purtam, de obicei, o hăinuţă simplă de copil, dar în ziua aceea îmi dăduseră rufe fine şi mă îmbrăcaseră într-un veston albastru elegant. Tatiana Pavlovna se învârtise toată ziua în
jurul meu şi-mi cumpărase o mulţime de lucruri. Eu însă n-aveam astâmpăr, mă plimbam
prin odăile pustii şi mă admiram în toate oglinzile. Aşa s-a întâmplat că a doua zi
dimineaţă, pe la ora zece, rătăcind prin toată casa, m-am trezit pe neaşteptate în biroul
dumitale. Te mai zărisem şi în ajun, în clipa când am intrat pe uşă, dar numai în fugă.
Coborai tocmai scara, te-ai urcat în trăsură şi ai plecat undeva; cum atunci veniseşi singur
la Moscova, după o absenţă îndelungată şi numai pentru scurt timp, toată lumea se grăbea
să te invite, aşa că nu erai aproape niciodată acasă. Când ai dat cu ochii de mine şi de
Tatiana Pavlovna, ai exclamat doar: “Ah!” şi nici nu te-ai oprit măcar.
— Cu câtă căldură redă toate amănuntele! mă întrerupse Versilov, adresându-se
Tatianei Pavlovna, care întoarse însă capul şi nu răspunse.
— Parcă văd şi acum cât erai de impunător şi de chipeş. E îngrozitor cum ai putut să
îmbătrâneşti şi să te urâţeşti în nouă ani — te rog să mă ierţi că ţi-o spun fără înconjur;
deşi trebuie să fi avut pe atunci vreo treizeci şi şapte de ani, mi-era mai mare dragul să te
privesc; părul foarte bogat şi negru, fără un fir cărunt, îţi lucea ca lacul; mustăţile şi
favoriţii păreau potrivite de mâna unui bijutier — căci nu găsesc alt cuvânt; aveai o faţă
albă şi mată, nu de o paloare bolnăvicioasă, ca acum, ci întocmai ca a fiicei dumitale.
Anna Andreevna, pe care am avut cinstea s-o întâlnesc astăzi; ochii întunecaţi îţi ardeau,
iar dinţii îţi sclipeau, mai ales atunci când râdeai. Şi când am intrat pe uşă, m-ai măsurat
cu privirea şi ai început să râzi. Eu nu înţelegeam prea multe pe atunci, şi poate de aceea
zâmbetul dumitale mi-a înveselit inima. Era dimineaţa, şi purtai o haină de catifea de un
albastru închis, la gât o eşarfă de culoarea “Solferino” şi o cămaşă splendidă, garnisită cu
dantelă “d’Alencon”. Stăteai în faţa oglinzii cu un caiet în mână şi învăţai să declami
ultimul monolog al lui Ceaţki, revenind mereu la ultima exclamaţie: Chemaţi cupeul,
cupeul meu
21
!!”
— Ah, Doamne, strigă Versilov, chiar aşa a fost! Deşi mă aflam la Moscova doar
pentru puţin timp, am primit să joc rolul lui Ceaţki la o reprezentaţie de amatori organizată
în casa Alexandrei Petrovna Vitovtova, deoarece Jileiko, protagonistul, se îmbolnăvise.
— Şi uitaseşi. Într-adevăr? zise Tatiana Pavlovna, râzând.
— Numai datorită lui mi-am amintit. Recunosc însă că cele câteva zile petrecute
atunci la Moscova au fost poate cele mai fericite din viaţa mea! Pe vremea aceea eram
încă toţi atât de tineri… Şi cu toţii aşteptam cu atâta înfrigurare… Câte nu mi s-au
întâmplat atunci, la Moscova… Dar continuă, dragul meu, de astă dată ai făcut foarte bine
că mi-ai amintit de toate cu de-amănuntul.
— Eu stăteam în faţa dumitale, te priveam, şi deodată am strigat: “Vai ce frumos,
parcă ai fi chiar Ceaţki!” Te-ai întors spre mine şi m-ai întrebat: “Cum, ai şi auzit de
Ceaţki?” Te-ai aşezat apoi pe divan şi ai început să bei cafea, atât de bine dispus, încât îmi
venea să te sărut. Atunci ţi-am povestit că toată familia Andronikov citeşte foarte mult, iar
domnişoarele ştiu o mulţime de versuri pe dinafară, că adesea joacă pentru plăcerea lor
scene din Prea multă minte strică şi că săptămâna trecută citiseră seară de seară, cu glas
tare, Povestirile unui vânător, dar că mie îmi plac cel mai mult fabulele lui Krâlov, pe care
le ştiu pe de rost. Mi-ai cerut numaidecât să-ţi declam ceva şi atunci ţi-am recitat Peţitul
fetei năzuroase: Un mire-şi căuta, fata de măritat.
— Exact! Exact! Abia acum îmi aduc aminte de toate! exclamă iar Versilov. Şi de
tine, dragul meu. Îmi amintesc perfect: erai pe atunci un băieţaş atât de drăguţ, chiar isteţ,
şi îţi jur că şi tu te-ai schimbat în rău în aceşti nouă ani.
În clipa aceea au izbucnit cu toţii în râs, chiar şi Tatiana Pavlovna. Era limpede că
Andrei Petrovici a binevoit să facă o glumă numai ca să-mi “plătească” cu aceeaşi monedă
observaţia mea usturătoare că îmbătrânise. Gluma a fost atât de potrivită, încât i-a înveselit
pe toţi.
— În timp ce recitam, dumneata zâmbeai, dar n-am ajuns nici la jumătatea poeziei,
când m-ai oprit, ai sunat şi ai poruncit servitorului s-o poftească pe Tatiana Pavlovna, care
a venit într-un suflet şi atât de veselă, încât eu, deşi o văzusem în ajun, era cât pe-aci să n-
o mai recunosc. Am început din nou să recit Peţitul fetei năzuroase şi în faţa ei, şi am
spus-o admirabil până la capăt; până şi Tatiana Pavlovna a zâmbit, iar dumneata, Andrei
Petrovici, mi-ai strigat chiar “bravo” şi ai declarat cu însufleţire că dacă aş fi recitat
Greierele şi furnica, n-ar fi fost de mirare, ca la vârsta mea, un băieţaş inteligent s-o recite
inteligent, dar o fabulă ca asta:
Un mire-şi căuta, fata de măritat,
Şi asta nu-i păcat.
“Ai auzit cu cât haz a spus: «Şi asta nu-i păcat!»” Într-un cuvânt, erai entuziasmat şi
numaidecât ai început să vorbeşti franţuzeşte cu Tatiana Pavlovna, care s-a încruntat pe loc
şi a încercat să te contrazică, din ce în ce mai furioasă; dar cum e cu neputinţă să-i ţii piept
lui Andrei Petrovici când i s-a năzărit ceva, Tatiana Pavlovna s-a grăbit să mă ducă repede
în camera ei, unde m-a spălat din nou pe faţă, pe mâini, mi-a schimbat cămaşa, mi-a dat cu
pomadă pe păr, ba chiar mi l-a şi încreţit cu fierul. Mai târziu, spre seară, i-a îmbrăcat şi
Tatiana Pavlovna atât de elegant, cum nici nu m-aş fi aşteptat, şi am plecat împreună cu
trăsura. Spectacolul de amatori de la Vitovtova a fost prima reprezentaţie de teatru pe care
am văzut-o în viaţa mea. Niciodată până atunci nu-mi fusese dat să văd atâtea lumânări şi
candelabre, cucoane, ofiţeri, generali, domnişoare, o cortină, atâtea scaune înşirate!
Tatiana Pavlovna şi-a ales un loc modest, în ultimele rânduri, şi m-a aşezat lângă ea. Erau,
fireşte, şi alţi copii de vârsta mea acolo, dar eu nici nu i-am luat în seamă, fiindcă aşteptam
cu sufletul la gură să înceapă reprezentaţia. Când ai apărut dumneata, Andrei Petrovici,
eram atât de entuziasmat, atât de emoţionat, de-mi dăduseră şi lacrimile — de ce oare, nu
am înţeles nici până azi. “Ce mi-o fi stârnit acele lacrimi de entuziasm!” mă tot întreb eu
de nouă ani încoace şi, de câte ori îmi aduc aminte de ele, mă cuprinde furia. Urmăream
comedia cu răsuflarea tăiată. Tot ce înţelegeam, fireşte, era că ea îl înşelase pe el şi că de
el îşi băteau joc nişte proşti, nişte netrebnici care nu preţuiau nici cât degetul lui cel mic.
Când a ajuns la tirada de la bal, mi-am dat seama că a fost înjosit şi jignit, că îi acuză pe
toţi acei nemernici, iar că el e cu adevărat măreţ! De bună seamă că şi cunoştinţele
căpătate în casa Andronikov m-au ajutat să înţeleg piesa, dar mai ales interpretarea
durnitale, Andrei Petrovici! Eram doar pentru prima oară la teatru! Iar după replica finală
a lui Ceaţki, când acesta strigă: “Chemaţi cupeul, cupeul meu!” (şi ai spus-o straşnic), am
sărit de pe scaun şi, împreună cu toată sala, care izbucnise în aplauze, am bătut şi eu din palme şi am strigat cât mă ţinea gura: “Bravo!” Ţin minte ca astăzi, cum în clipa aceea am
simţit că mi se înfige parcă un ac în spate, ceva mai jos de şale; era Tatiana Pavlovna, care
mă ciupise cu furie, dar eu nici n-am băgat-o în seamă. Se înţelege că îndată după ce s-a
terminat reprezentaţia, Tatiana Pavlovna s-a grăbit să mă ducă acasă. “Doar n-ai fi vrut să
rămâi şi tu la dans? Numai din cauza ta a trebuit să plec şi eu”, m-ai boscorodit dumneata,
Tatiana Pavlovna, cât a ţinut drumul cu trăsura. Toată noaptea am avut halucinaţii, iar a
doua zi, de la ora zece, am stat de strajă lângă biroul dumitale: uşa era întredeschisă şi
înăuntru se aflau câţiva inşi cu care discutai afaceri; mai târziu ai plecat pe neaşteptate şi
ai lipsit toată ziua, iar noaptea, când te-ai întors, n-am mai putut să te văd. Ce anume aş fi
vrut să-ţi spun nu mai ţin minte. Desigur că nici atunci nu ştiam prea bine, totuşi doream
din toată inima să te văd cât mai degrabă. Dar a doua zi de dimineaţă, pe la ora opt, ai
binevoit să pleci la Serpuhov; îţi vânduseşi de curând moşia de lângă Tuia, ca să mai scapi
de datorii, şi îţi păstraseşi o sumă destul de frumuşică, de acea ţi-ai şi îngăduit, de altfel, să
vii la Moscova, unde nu te-ai putut arăta multă vreme de teama creditorilor; dintre
creditori, numai bădăranul acela de la Serpuhov nu se declarase mulţumit cu jumătate din
suma pe care i-o datorai. Tatiana Pavlovna nici n-a catadicsit să răspundă la întrebările
mele: “Nu-i treaba ta! E destul să ştii că de poimâine te duc la internat; pregăteşte-ţi
lucrurile, ia-ţi caietele, strânge-ţi cărţile, învaţă-te să-ţi faci singur bagajul, domnule, doar
n-oi fi vrând să ajungi un trântor!” Şi tot aşa m-ai boscorodit şi m-ai muştruluit timp de
trei zile, Tatiana Pavlovna! În cele din urmă, copilul nevinovat şi îndrăgostit de dumneata,
Andrei Petrovici, a ajuns la pensionul Touchard, după cum hotărâseşi, şi oricât s-ar părea
că întâlnirea noastră n-a fost decât un incident stupid, totuşi — mă crezi ori nu — dar
peste şase luni am vrut să fug de la Touchard, ca să vin la dumneata!
— Ai povestit admirabil, m-ai făcut să retrăiesc totul aievea, rosti Versilov tăios. Însă
ceea ce m-a surprins mai ales în povestirea ta a fost bogăţia de amănunte, unele mai
ciudate ca altele, bunăoară cele privitoare la datoriile mele. Lăsând la o parte faptul că
unele denotă destulă lipsă de delicateţe, mă mir cum ai ajuns la ele!
— Mă întrebi de unde ştiu atâtea amănunte? Atunci sunt nevoit să-ţi repet că de nouă
ani nici n-am făcut altceva decât să adun informaţii cât mai amănunţite despre dumneata.
— Ciudată mărturisire, dar şi mai ciudată ocupaţie! Cum şedea tolănit în fotoliu, se
întoarse pe o parte şi chiar căscă încet, nu ştiu dacă dinadins sau nu.
— Ei, ce zici, să povestesc mai departe cum am vrut să fug de la Touchard, ca să te
văd?
— Opreşte-l, Andrei Petrovici. Bagă-i minţile în cap şi dă-l afară, izbucni Tatiana
Pavlovna.
— Nu se poate Tatiana Pavlovna, îi răspunse Versilov grav, vezi bine că Arkadi
urmăreşte ceva, de aceea trebuie să-l ascultăm neapărat până la capăt. Lasă-l să vorbească!
N-are decât să-şi verse tot năduful şi să se răcorească, mai ales că asta şi vrea. Dă-i
drumul, dragul meu. Poţi să începi o nouă poveste, deşi numai nouă nu e, căci eu îi cunosc
sfârşitul, n-ai grijă!
— Că am fugit la dumneata, mai bine zis că am vrut să fug, e lesne de înţeles! Îţi mai
aminteşti, Tatiana Pavlovna, că la două săptămâni după ce m-ai dus acolo, Touchard ţi-a
scris o scrisoare. Mai târziu, Maria Ivanovna mi-a arătat şi mie scrisoarea, pe care o găsise printre hârtiile răposatului Andronikov. Lui Touchard i se năzărise deodată că a cerut prea
puţini bani şi de aceea te-a încunoştiinţat în scris, “cu onoare”, că la pensionul lui sunt
educaţi prinţi şi copii de senatori şi că socoteşte sub demnitatea lui să ţină un elev cu o
origine ca a mea dacă nu i se plăteşte mai mult.
— Mon cher, ai putea…
— Fii pe pace, l-am întrerupt eu, voiam doar să spun câte ceva despre Touchard.
Dumneata, Tatiana Pavlovna, i-ai răspuns de la ţară, două săptămâni mai târziu, cu un
refuz categoric. Parcă-l văd şi acum intrând, roşu ca un rac, în camera noastră de studiu.
Era un prăpădit de franţuz, foarte mititel şi îndesat, la vreo patruzeci şi cinci de ani, care
într-adevăr era de baştină din Paris. Un fost cizmar, bineînţeles, dar care de foarte multă
vreme ajunsese profesor titular de limbă franceză şi obţinuse, deşi era cât se poate de
incult, o seamă de gradaţii şi distincţii de care era grozav de fudul. În pensionul lui nu
eram decât vreo şase elevi, printre care se afla, într-adevăr, şi nepotul unui senator de la
Moscova; pe toţi ne socotea ca făcând parte din familie şi ne lăsa mai mult în grija soţiei
lui, o cucoană foarte afectată, fiica unui funcţionar rus. În primele două săptămâni, mi-am
dat grozav de multă importanţă faţă de colegii mei, lăudându-mă cu surtucul albastru şi cu
tăticul meu, Andrei Petrovici, iar întrebările lor, de ce mă numesc Dolgoruki, nu mă
tulburau câtuşi de puţin, tocmai fiindcă nu ştiam nici eu de ce.
— Andrei Petrovici! strigă Tatiana Pavlovna aproape ameninţător. Maică-mea,
dimpotrivă, mă asculta cu încordare şi se vedea că ar fi vrut să continui.
— Touchard… aşa-i, mi-aduc aminte cât era de mărunţel şi de agitat, mormăi
Versilov printre dinţi. Dar îmi fusese recomandat călduros de persoane demne de
încredere…
— Touchard a intrat cu scrisoarea în mână şi s-a apropiat de masa mare de stejar în
jurul căreia şedeam toţi şase şi toceam, m-a înşfăcat de umăr, m-a smucit de pe scaun şi
mi-a poruncit să-mi iau caietele. “Locul tău nu e aici, ci dincolo!” îmi strigă, arătându-mi
spre cămăruţa cât o cuşcă din stânga vestibulului, unde se găseau o masă de brad, un scaun
împletit şi un divan îmbrăcat în muşama, întocmai ca în odăiţa mea de aici, de la
mansardă. Am trecut dincolo, uluit şi foarte speriat, căci până atunci nimeni nu se purtase
atât de brutal cu mine. Peste o jumătate de oră, când Touchard a părăsit odaia de studiu,
am început să schimb priviri şi să râd cu colegii mei, care desigur făceau haz pe socoteala
mea, dar eu nu-mi dădeam seama de asta, ci credeam că râdem cu toţii, fiindcă scena mi se
păruse caraghioasă. În clipa aceea, Touchard a dat iar buzna înăuntru, m-a apucat de ciuf şi
m-a târât afară. “Tu n-ai ce căuta alături de aceşti copii de nobili, tu, care prin originea ta
mizerabilă nu te deosebeşti prin nimic de un lacheu!” Şi mi-a tras o palmă peste obrazul
bucălat şi rumen. Se vede că-i plăcuse, fiindcă m-a mai plesnit de două ori. Plângeam cu
sughiţuri şi eram îngrozitor de mirat. Un ceas întreg am stat cu capul rezemat în mâini şi
nu m-am putut opri din plâns. Mi-era cu neputinţă să înţeleg ceea ce mi se întâmplase.
Nici azi nu pricep cum de-a putut Touchard, în fond un om de treabă, care, deşi străin, s-a
bucurat atât de mult când ţăranii ruşi au scăpat din iobăgie, cum de-a putut el să bată un
biet copil neştiutor. De altfel, eram numai mirat şi nu jignit, căci pe atunci nu cunoşteam
încă acest sentiment. Bănuiam că trebuie să fi făcut vreo poznă, dar că, deîndată ce mă voi
cuminţi, voi fi iertat, mă vor lăsa să mă veselesc cu ceilalţi, să mă joc cu ei în curte, pe
scurt, că voi trăi iar cu toţii în cea mai bună înţelegere.
— Da, dragul meu, dacă aş fi ştiut… rosti Versilov tărăgănat, cu oarecare supărare,
zâmbind plictisit. Nu m-aş fi aşteptat ca Touchard să fie atât de ticălos! De altfel, eu tot
mai sper că odată şi odată ai să-ţi calci pe inimă şi ai să ne ierţi, că în cele din urmă vom
trăi cu toţii în cea mai bună înţelegere.
Căscă din nou, de astă dată cât îl ţinea gura.
— Păi eu nu învinuiesc pe nimeni, zău că nu, şi te rog să mă crezi că nu mă plâng de
Touchard! am strigat eu, cam descumpănit. Şi apoi, nu m-a bătut decât vreo două luni. Mi-
amintesc că tot voiam să-l îmbunez, mă repezeam să-i sărut mâinile, şi i le tot sărutam,
plângând de mama focului. Colegii îşi băteau joc de mine şi mă dispreţuiau, fiindcă de la
un timp Touchard mă folosea ca pe o slugă, poruncindu-mi să-l ajut când se îmbrăca. În
acele momente mi-a prins bine originea mea şi instinctiv mă purtam ca un lacheu. Mă
străduiam din răsputeri să-i intru în voie şi nu mă simţeam câtuşi de puţin umilit, pentru că
pe atunci nu eram încă în stare să înţeleg ce-i umilinţa. Şi până în ziua de azi mă mir cum
de-am putut să fiu atât de prost, încât să nu înţeleg cu cât sunt mai prejos decât ceilalţi.
Ce-i drept, încă de pe atunci colegii mei m-au lămurit în mare măsură, şi a fost o şcoală
bună. Touchard, în loc să mă mai plesnească peste obraz, a luat obiceiul să mă lovească cu
genunchiul în spate, iar peste vreo şase luni a sfârşit prin a mă şi mângâia din când în
când… Dar măcar o dată pe lună mă bătea negreşit, ca să-mi aducă aminte cine sunt şi să
nu-mi iau nasul la purtare. În curând, m-a lăsat să stau iarăşi împreună cu ceilalţi copii, dar
nici o singură dată în timp de doi ani şi jumătate n-a uitat că am o situaţie socială
inferioară celorlalţi şi, probabil numai ca să mi-o amintească, îmi cerea mereu diferite
servicii, destul de mărunte de fapt.
M-am hotărât, sau mai bine zis am simţit dorinţa să fug abia după vreo cinci luni de la
primele două luni de chinuri. În general, am fost toată viaţa un om şovăielnic. Seara, când
mă culcam şi-mi trăgeam plapuma peste cap, începeam să-mi făuresc fel de fel de vise în
legătură cu dumneata, Andrei Petrovici, şi numai cu dumneata, de ce anume, n-aş putea
spune. Mă urmăreai până şi în somn. În primul rând, visam cu înfrigurare că într-o zi ai să
intri deodată pe uşă, eu am să mă arunc în braţele dumitale, iar dumneata ai să mă iei de
acolo şi ai să mă duci acasă, în biroul acela, şi iarăşi o să mergem la teatru şi aşa mai
departe. Dar principalul era că n-o să ne mai despărţim, căci la asta ţineam cel mai mult!
Dar dimineaţa, de cum mă trezeam, mă loveam din nou de glumele răutăcioase şi
dispreţuitoare ale băieţilor, unul dintre ei a început să mă bată de-a binelea, poruncindu-mi
să-i aduc cizmele, mă înjura, aruncându-mi în faţă cele mai murdare porecle, căutând mai
cu seamă să-mi explice originea mea, spre hazul celor de faţă. Când apărea, în sfârşit,
Touchard, în sufletul meu se dezlănţuia o adevărată furtună. Simţeam că atâta vreme cât
voi rămâne acolo, nu mă vor ierta niciodată — o, încetul cu încetul ajunsesem să înţeleg
ce anume nu aveau să-mi ierte şi în ce consta vina mea! De aceea m-am şi gândit să fug.
Gândul acesta m-a muncit două luni încheiate, până când, prin luna septembrie, m-am
hotărât, în sfârşit. Am aşteptat o sâmbătă, când colegii mei plecau să-şi petreacă duminica
în familie, şi, între timp, mi-am pregătit cu grijă o legăturică, în care am pus lucrurile cele
mai trebuincioase, cât despre bani — toată averea mea era de două ruble. Voiam să fug
după ce avea să se întunece. “Atunci am să cobor scara, îmi ziceam, am să ies pe uşă şi am
s-o iau la picior.” Încotro? Ştiam că Andronikov fusese transferat la Petersburg, aşa că
eram hotărât să caut casa Fanariotovei de pe Arbat, aveam să umblu toată noaptea pe
străzi, să mă ascund undeva, iar de dimineaţă aveam să intru în curte şi să întreb pe cineva; unde-i Andrei Petrovici acum, şi, dacă nu se află la Moscova, atunci în ce oraş sau în ce
ţară a plecat? După ce aveam să aflu precis unde e, aveam să pornesc mai departe şi în
drum aveam să întreb un trecător pe la ce barieră trebuie să ies ca să ajung în oraşul cutare,
ca apoi s-o iau în direcţia aceea şi să merg înainte, tot înainte. Ziua aveam să umblu, iar
noaptea să mă ascund într-un tufiş, hrănindu-mă cu pâine goală, căci de două ruble puteam
doar cumpăra destulă pâine, să-mi ajungă pe vreme îndelungată. Sâmbătă n-a fost însă
chip să fug, aşa că a trebuit să amân pe a doua zi, dar în duminica aceea, ca un făcut,
Touchard a plecat cu nevastă-sa undeva şi în toată casa n-am rămas decât eu cu Agafia.
Aşteptam, plictisit şi nerăbdător, să se însereze, parcă mă văd şi azi stând la fereastra
salonului şi privind afară căsuţele de lemn, uliţa prăfuită pe care rar se ivea câte un
trecător. Touchard locuia chiar la marginea oraşului, de la fereastră se şi vedea bariera.
“Nu cumva pe aici va trebui să ies?” mi-a trecut deodată prin minte. Era o vreme ca astăzi,
soarele de un roşu-aprins cobora spre asfinţit, cerul era tot atât de rece, iar vântul tăios
ridica nori de praf, întocmai ca acum. În cele din urmă, s-a întunecat de-a binelea. M-am
dus la icoană şi am început să mă rog cât am putut mai repede, căci mă grăbeam. Mi-am
luat legăturica şi, pe când coboram scara în vârful picioarelor, îmi bătea inima de teamă să
nu mă audă Agafia din bucătărie. Uşa era încuiată. Am întors cheia în broască şi deodată
m-am trezit în noaptea întunecată şi de nepătruns, care mă învălui ca şi necunoscutul fără
de sfârşit şi plin de primejdii, iar vântul îmi şi smuci cu putere şapca din cap. Când să ies
pe uşă, a răsunat deodată de pe partea cealaltă a străzii un glas răguşit de beţiv, care înjura
cât îl ţinea gura. Am şovăit o clipă, m-am uitat în jur şi apoi m-arn întors încet, am urcat
scara în vârful picioarelor; m-am dezbrăcat, căutând să nu fac zgomot, mi-am desfăcut
legăturica şi m-am trântit pe pat cu faţa în jos, fără o lacrimă şi fără un gând, dar din
momentul acela, Andrei Petrovici, s-a trezit în mine raţiunea! Chiar din momentul acela,
când mi-am dat seama că, după ce eram un lacheu, mai eram pe deasupra şi un laş, am
intrat pe făgaşul meu adevărat.
— Iar din acest moment m-am dumerit şi eu o dată pentru totdeauna ce pramatie eşti!
izbucni Tatiana Pavlovna, sărind ca arsă; intervenţia ei era atât de neaşteptată, încât m-a
descumpănit. Nu numai atunci ai fost un lacheu, dar şi azi te porţi ca un lacheu, suflet de
slugă ce eşti! Ce-ar fi pierdut Andrei Petrovici dacă te dădea ucenic la un cizmar? Şi-ar fi
făcut chiar o pomană cu tine, fiindcă ai fi învăţat o meserie. Cine ar fi putut să i-o ia în
nume de rău sau să-i pretindă mai mult. Taică-tău, Makar Ivanâci, nu numai că l-a rugat,
dar a şi stăruit ca voi, copiii, să rămâneţi nişte oameni de rând, de teapa lui. Nu, nu eşti în
stare să preţuieşti faptul că te-a ţinut la şcoală, până la universitate, că mulţumită lui ai
câştigat anumite drepturi! Pentru că l-au zeflemisit nişte băieţaşi, dumnealui a jurat să se
răzbune pe întreaga omenire… Nemernicule!
Mărturisesc că m-a uluit această izbucnire. M-am ridicat şi m-am uitat câtva timp
buimac în jur, neştiind ce să fac. În cele din urmă, m-am întors spre Versilov.
— Să ştii că într-adevăr de la Tatiana Pavlovna am aflat acum ceva nou, i-am spus
hotărât. E adevărat că sunt lacheu până în măduva oaselor dacă mă declar mulţumit că
Versilov nu m-a dat ucenic la cizmar. În loc să mă las înduioşat de aşa-zisele drepturi, mai
am şi pretenţii la dragostea lui, îi cer să se poarte ca un tată… Fireşte că m-am dovedit un
suflet de slugă! Mamă, de opt ani mă apasă pe suflet cum te-am primit atunci când ai venit
singură la Touchard să mă vezi. Dar să trecem peste asta. Tatiana Pavlovna n-o să mă lase
să povestesc acum. Dar până mâine poate ne mai vedem, mamă. Ascultă, Tatiana Pavlovna! Ce te faci dacă sunt în aşa măsură lacheu, încât nu pot admite cu nici un preţ ca
cineva să se căsătorească pentru a doua oară, atâta timp cât îi mai trăieşte nevasta?! Şi asta
era cât pe-aci să i se întâmple lui Andrei Petrovici, la Ems! Mamă, când n-ai să mai vrei să
stai cu un bărbat care e în stare să se însoare mâine cu alta, să-ţi aduci aminte că ai un fiu
şi că acesta îţi făgăduieşte să te respecte toată viaţa, să-ţi aduci aminte şi să vii la mine, dar
cu o condiţie: “Ori el, ori eu!” Primeşti, mamă? Nu-ţi cer să-mi răspunzi numaidecât: ştiu
că la astfel de întrebări nu se poate răspunde pe loc…
N-am mai putut continua; de înfierbântat ce eram, îmi pierdusem şirul gândurilor.
Maică-mea pălise toată, buimăcită, fără să poată scoate un cuvânt. Tatianei Pavlovna îi
umbla gura ca o moară stricată, de nici nu înţelegeam ce spune, am simţit doar cum m-a
înghiontit de vreo două ori în umăr. Îmi amintesc numai că am auzit-o strigând că aş fi un
“prefăcut”, un suflet mărunt şi cârcotaş, care încearcă să prostească lumea. Versilov şedea
nemişcat şi foarte serios, fără o umbră de zâmbet pe faţă. I-am lăsat şi m-am dus sus, în
camera mea. Numai soră-mea m-a petrecut cu o privire mustrătoare până la uşă; în clipa
când ieşeam, am văzut-o clătinând dojenitor din cap.