ADOLESCENTUL

III

Dacă n-ar fi început atunci pentru mine o perioadă de câteva zile, care fără să aducă
nici o schimbare importantă, mi-a rămas totuşi în minte ca o perioadă luminoasă şi calmă,
cum n-au fost decât foarte puţine în viaţa mea. Nu voi descrie starea mea sufletească de atunci; dacă aş încerca să redau ce simţeam, sunt convins că cititorul nu m-ar crede. De
aceea socotesc că e mai bine ca totul să se lămurească din fapte. Deocamdată, vreau să
atrag atenţia asupra unui lucru: cititorul să nu uite ceea ce am spus despre sufletul meu de
păianjen. Şi când te gândeşti că această mărturisire o face un om care voia să-şi
părăsească familia, să o rupă cu societatea în numele “armoniei sufleteşti”! Nu încape
îndoială că tânjeam după “armonie sufletească”, dar cum se poate îmbina o dorinţă atât de
înălţătoare cu atâtea altele la care nici nu vreau să mă gândesc — a rămas o taină pentru
mine. De altfel, oricât m-am frământat, n-am izbutit să dezleg această taină uimitoare:
cum de pot oamenii (şi pe cât mi se pare îndeosebi oamenii de la noi, din Rusia) să
nutrească în sufletul lor idealul cel mai înălţător alături de cea mai odioasă josnicie, şi
ambele cu sinceritate deplină. Dovedeşte oare acest fenomen o trăsătură specifică a
sufletului rus, deosebit de larg şi de cuprinzător, trăsătură care o să-l ducă departe, sau este
o simplă dovadă de josnicie — iată întrebarea .
Dar nu e locul să stăruim acuma asupra ei. Fapt e că a început pentru mine o perioadă
de acalmie. Mi-am dat în sfârşit, seama că trebuie să mă însănătoşesc cu orice preţ şi cât
mai repede, pentru a putea începe să acţionez cât mai curând; de aceea m-am hotărât să
duc o viaţă igienică, să urmez sfaturile medicului (oricare ar fi ele) şi dând dovadă de o
nemaipomenită cuminţenie (rod al unui suflet larg), să-mi amân planurile bătăioase până
în ziua când voi ieşi din casă, deci până la însănătoşirea deplină. Cum se împăcau bunele
mele simţăminte şi satisfacţia pe care mi-o dădea acalmia cu zvâcnirile neliniştite şi
totodată dureros de plăcute ale inimii, stârnite de presimţirea apropiatelor schimbări
furtunoase din viaţa mea — n-aş putea spune, cu toate că înclin să văd şi aici o dovadă de
“armonie sufletească”, în orice caz, nu mai eram atât de frământat ca până atunci;
amânasem toate frământările până la termenul stabilit, şi viitorul nu mă mai înspăimânta
ca mai înainte, fiindcă îl priveam ca un om bogat, sigur de mijloacele şi forţele sale.
Întâmpinam din ce în ce mai semeţ viitorul şi eram tot mai pregătit să-l înfrunt, în bună
parte desigur datorită întremării mele incontestabile şi energiei pe care mi-o recâştigam
văzând cu ochii. Iată de ce mi-amintesc acum cu atâta plăcere de acele câteva zile în care
m-am înzdrăvenit definitiv, cu adevărat.
Ai mei, fireşte, mi-au iertat totul, în primul rând ieşirea mea violentă, şi asta cu toate
că le strigasem în faţă că sunt josnici! Această trăsătură, pe care eu o numesc inteligenţa
inimii, o preţuiesc cel mai mult la oameni; în orice caz, atunci m-a dezarmat numaidecât,
deşi, bineînţeles, nu de tot. Cu Versilov, bunăoară, continuam să stau de vorbă de parcă am
fi fost cei mai buni prieteni, dar de îndată ce deveneam ceva mai expansivi (ceea ce se
întâmpla uneori), ne retrăgeam fiecare în carapacea lui, oarecum ruşinaţi. În anumite
situaţii, învingătorului îi este ruşine de cel pe care l-a învins, tocmai fiindcă şi-a arătat
superioritatea faţă de el. Fără doar şi poate că învingătorul eram eu, de aceea mă şi
ruşinam.
În dimineaţa aceea, când m-am sculat pentru prima oară din pat după recidiva bolii, el
a venit la mine şi abia atunci am aflat despre consemnul general cu privire la mama şi la
Makar Ivanovici; mi-a mai atras atenţia că deşi bătrânul se simte ceva mai bine, doctorul
refuză să-şi asume vreo răspundere. I-am făgăduit din toată inima ca pe viitor să mă port şi
eu mai cu băgare de seamă. Când Versilov mi-a adus la cunoştinţă toate acestea, am înţeles
pentru prima oară cât de mult şi de sincer îl preocupă şi pe el soarta bătrânului, în orice
caz, cu mult mai mult decât m-aş fi putut aştepta din partea unui om ca el; atunci m-am convins că se poartă astfel cu Makar Ivanovici fiindcă ţine nespus la el, nu numai de
dragul mamei. Atitudinea lui m-a cam mirat şi mi-a stârnit un interes deosebit, căci
recunosc că fără ajutorul lui Versilov n-aş fi descoperit şi n-aş fi ajuns să preţuiesc multe
din trăsăturile acestui bătrân a cărui imagine mi s-a întipărit în inimă, rămânând una dintre
cele mai vii şi mai originale amintiri ale mele.
Aveam impresia că Versilov e oarecum îngrijorat de purtarea mea faţă de Makar
Ivanovici, cu alte cuvinte că nu prea are încredere nici în inteligenţa, nici în tactul meu, şi
de aceea a rămas atât de plăcut surprins când a descoperit că şi eu sunt în stare să înţeleg
uneori cum trebuie să te porţi cu un om care are cu totul alte concepţii şi principii, în
sfârşit, că, atunci când e necesar, ştiu să mă arăt şi înţelegător şi generos. Mărturisesc de
asemenea (ceea ce nu socotesc câtuşi de puţin umilitor pentru mine) că am găsit la acest
om din popor un fel cu totul nou de a privi anumite sentimente şi principii, o interpretare
nebănuită, infinit mai limpede şi mai mulţumitoare decât cea pe care le-o dădeam eu până
atunci. Şi totuşi, uneori era cu neputinţă să nu te scoată din sărite anumite prejudecăţi
naive ale bătrânului, pe care le susţinea cu o credinţă neclintită şi o linişte revoltătoare. De
vină era numai incultura lui, fireşte, căci în sufletul lui ştia să cântărească toate lucrurile şi
să le preţuiască la adevărata lor valoare, chiar mai bine decât toţi oamenii pe care i-am
întâlnit în viaţa mea.
Ceea ce te încânta în primul rând la el era, după cum am mai arătat, extraordinara lui
sinceritate şi lipsa totală de vanitate; simţeai de la început că are o inimă nespus de curată,
neîntinată de păcate, o inimă “veselă”. Tocmai această “veselie” era chezăşia “armoniei
sufleteşti” a bătrânului. De altfel, cuvântul “veselie” îi plăcea grozav şi-l folosea mereu. E
drept că uneori cădea într-o exaltare bolnăvicioasă, vădind o emotivitate anormală, în parte
datorată probabil frigurilor, de care nu scăpa niciodată cu desăvârşire; totuşi, nici în
asemenea momente armonia lui sufletească nu era umbrită. Te mai izbeau la el şi anumite
contradicţii: uimitoarea lui bună-credinţă, care îl împiedica uneori să observe o ironie
(ceea ce îmi stârnea adesea ciuda), se îmbina cu o şiretenie subtilă, manifestată mai cu
seamă în discuţiile cu caracter polemic. Îi plăcea să polemizeze dar numai câteodată şi
într-un fel destul de original. Atunci reieşea că străbătuse Rusia în lung şi-n lat, că văzuse
şi auzise multe, dar, repet, mai presus de orice punea duioşia şi prin urmare îi plăcea tot
ceea ce putea s-o stârnească, de acea şi povestea de cele mai multe ori lucruri
înduioşătoare. În general îi plăcea grozav să povestească. De la el am aflat multe despre
propriile lui peregrinări şi diferite legende din viaţa “mucenicilor” din cele mai vechi
timpuri. Deşi nu sunt un cunoscător în materie, totuşi cred că înflorea mult aceste legende,
pe care în cea mai mare parte le auzise din gura oamenilor din popor. Deşi uneori
povestirile lui erau cu totul de necrezut, în ciuda înfloririlor şi a scornelilor, luate în
întregime erau uimitor de armonioase, pline de cele mai autentice simţăminte ale
poporului, şi totdeauna înduioşătoare… Dintre aceste istorioare mi s-a întipărit în minte,
bunăoară, una destul de lungă: Viaţa Mariei Egipteanca
59
. Despre viaţa acestei sfinte, ca
şi de a celor mai mulţi sfinţi de altfel, n-avusesem habar până atunci. Mărturisesc sincer că
era aproape cu neputinţă să-l asculţi fără să-ţi dea lacrimile, care nu erau stârnite de
duioşie, ci de o exaltare ciudată: te cuprindea un sentiment fierbinte şi straniu ca pustiul
acela cu nisipuri încinse şi cu lei prin care rătăcise sfânta. Dar nu mai vreau să vorbesc
despre asta şi nici n-am căderea.
În afară de duioşie, mă mai încântau şi unele păreri foarte originale de ale lui despre anumite fenomene încă foarte discutabile din realitatea noastră. O dată mi-a povestit, de
pildă, o întâmplare petrecută de curând cu un soldat eliberat din armată, întâmplare la care
fusese în parte martor. Când şi-a terminat armata, soldatul cu pricina s-a întors în satul lui,
dar viaţa printre ţărani nu i-a mai plăcut şi nici ţăranii nu l-au primit bucuros printre ei.
Omul a început să-şi facă de cap, s-a pus pe beţie, şi într-o zi a jefuit pe cineva; cu toate că
nu s-au găsit dovezi zdrobitoare împotriva lui, omul a fost înhăţat şi tras la judecată. La
proces, avocatul era cât pe-aci să-l scoată basma curată, susţinând morţiş că nu sunt
dovezi, când deodată omul care până atunci îl ascultase liniştit, a sărit în picioare şi l-a
întrerupt pe avocat: “Stai, nu te pripi” şi apoi a istorisit tot de-a fir-a-păr, a recunoscut totul
plângând şi căindu-se. Juraţii s-au închis în camera lor să se sfătuiască, apoi au ieşit buluc
şi au spus într-un glas: “Nu e vinovat”. Toată lumea din sală a început să strige de bucurie,
numai soldatul a rămas ţeapăn ca o stană de piatră, fiindcă nu pricepea nimic; n-a înţeles
nici pe urmă predica pe care i-a ţinut-o preşedintele înainte de a-i da drumul. Când s-a
pomenit iar slobod, nici nu i-a venit a crede. A început să tânjească, era muncit de gânduri,
nu mânca, nu bea nu vorbea cu nimeni, iar a cincea zi s-a spânzurat. “Nu-i tihneşte omului
viaţa, când are un păcat pe suflet!” spuse Makar Ivanovici în concluzie. Întâmplarea e
desigur foarte banală, cum citeşti azi cu sutele în gazete, dar mie mi-a plăcut tonul
bătrânului şi mai cu seamă anumite expresii care vădeau fără îndoială un nou fel de a
gândi. Vorbind bunăoară despre faptul că soldatul n-a fost bine primit de ţărani când s-a
întors în sat, Makar Ivanovici s-a exprimat astfel: “Că de, ce altceva e un soldat decât un
ţăran stricat, apoi când a pomenit de avocatul care era pe punctul să câştige procesul, l-a
caracterizat astfel: “Că de, ce altceva e un avocat decât un cuget tocmit”. A rostit ambele
expresii spontan, fără să-şi dea seama, deşi fiecare oglindea o părere originală despre o
întreagă pătură socială, şi chiar dacă nu oglindea concepţia întregului popor, avea meritul
de a fi personală şi nu împrumutată. Oamenii din popor te uimesc adesea prin expresiile
lor plastice care trădează originalitate şi o intuiţie aproape miraculoasă.
— Dar nu crezi, oare, Makar Ivanovici, că şi sinuciderea este un păcat? l-am întrebat
eu cu acest prilej.
— Sinuciderea este cel mai mare păcat pe care-l poate săvârşi un om, îmi răspunse el
oftând, dar pe un sinucigaş numai Dumnezeu are căderea să-l judece, fiindcă el singur ştie
tot, şi puterea şi răbdarea fiecăruia. Noi, însă, suntem datori să ne rugăm pentru sufletul
unui astfel de păcătos. De câte ori auzi că un om a păcătuit luându-şi zilele să te rogi
smerit, înainte de culcare, pentru sufletul sărmanului păcătos sau măcar caută să-l
înduioşezi pe Dumnezeu cu un oftat; chiar dacă nici nu l-ai cunoscut — ruga ta va fi cu
atât mai mult ascultată.
— Dar dacă e gata osândit, îi mai foloseşte oare rugăciunea mea?
— De unde ştii că nu? Mulţi, o, foarte mulţi necredincioşi aruncă astfel praf în ochii
celor neîncercaţi; tu însă nu-i asculta, fiindcă nici ei înşişi nu-şi dau seama cât sunt de
rătăciţi. Rugăciunea unui om viu pentru un suflet osândit e primită cu adevărat. Ia
gândeşte-te, ce se alege de un suflet pentru care n-are cine să se roage? De aceea, când te
rogi înainte de culcare, nu uita să adaugi înainte de sfârşit: “Mântuieşte, Doamne Iisuse, şi
pe cei pentru care n-are cine să se roage”. Mult auzită e o asemenea rugăciune şi foarte
plăcută lui Dumnezeu, ca şi atunci când te rogi pentru toţi păcătoşii de pe pământ:
“Doamne, mare-i mila ta, îndură-te şi de cei nepocăiţi şi mântuieşte-i”. Şi asta-i o rugăciune tare bună.
I-am făgăduit că mă voi ruga, simţind că făgăduiala mea îi va face o deosebită
bucurie. Şi într-adevăr, s-a luminat la faţă; totuşi ţin să adaug că în astfel de împrejurări
nu-mi vorbea niciodată de sus, ca un bătrân înţelept unui copilandru; dimpotrivă, foarte
des mă asculta cu multă atenţie, chiar cu plăcere, când îmi expuneam părerile, fără să uite
că are de-a face cu un “copchil”, cum îmi spunea el cu oarecare afectare (deşi ştia prea
bine că acum se spune copil, şi nu copchil), dar dându-şi seama totodată că acest “copchil”
e cu mult mai învăţat decât el. Îi plăcea bunăoară să vorbească, şi încă foarte des, despre
pustnici, punându-i cu mult mai presus decât pelerinii care colindă pe la locurile sfinte. Eu
îl contraziceam cu însufleţire, scoţând la iveală egoismul acestor oameni care au părăsit
societatea şi au renunţat să mai aducă vreun folos omenirii, urmărind doar un scop egoist,
propria lor mântuire. Cred că la început nu m-a înţeles, bănuiesc chiar că nu m-a înţeles
nici până la urmă, de vreme ce continua să apere cu atâta înflăcărare viaţa de pustnic: “E
drept că la început îţi pare rău de tine (adică atunci când te duci în sihăstrie), pe urmă însă,
pe zi ce trece, îţi pare tot mai bine, iar de la o vreme ajungi chiar să vezi aievea chipul
Domnului”. Drept răspuns i-am înfăţişat un întreg tablou al activităţii atât de folositoare a
unui savant, a unui medic şi în general a oricărui om care se pune în slujba omenirii,
izbutind să-i stârnesc cu adevărat entuziasmul, poate fiindcă eu însumi vorbeam cu
înflăcărare; el încuviinţa tot timpul: “Ai dreptate, dragă, chiar aşa-i, Domnul să te
binecuvânteze, că adevăr grăieşti”; când am sfârşit însă, nu s-a arătat pe deplin convins:
“Oi fi având tu dreptate, făcu el oftând adânc, dar câţi sunt aceia care merg până la capăt,
fără să se abată din drum? Chiar dacă banul n-o fi ochiul dracului, tot nu-i lucru curat, că
prea-l duce pe om în ispită. Ca să nu mai vorbim de femei, de îndoială, de pizmă şi de câte
şi mai câte. Şi iată că uită ţelul cel minunat şi se lasă furaţi de nimicuri. Dar ia gândeşte-te
la viaţa de sihastru în sihăstrie omul se căleşte atât de mult, încât e în stare de orice vitejie.
Şi apoi, ia să vedem, dragă, cu ce te alegi cânci trăieşti printre oameni? exclamă el exaltat.
Oare nu-s toate numai visuri deşarte? Ia un grăunte de nisip şi seamănă-l pe o stâncă, iar
când grăuntele tău galben va încolţi şi va înverzi pe stânca aceea, atunci se va înfăptui şi
visul tău pe pământ, cum se spune în pildă. Cu totul altceva ne învaţă Domnul nostru Isus
Hristos: “…du-te, vinde ce ai, dă la săraci şi fă-te sluga tuturora.” Atunci vei fi de mii şi
mii de ori mai bogat decât înainte, fiindcă nu hrana îmbelşugată, nici hainele scumpe, nici
trufia, nici pizma semenilor nu te fac fericit, ci bogat eşti prin dragostea semenilor tăi ce
creşte şi se înmulţeşte însutit şi înmiit cu fiecare faptă bună. Atunci nu mai eşti stăpân doar
pe mica ta avere, fie ea de sute de mii sau chiar de un milion, ci pe lumea întreagă! În ziua
de azi omul nu se mai satură tot adunând averi pe care să le risipească nebuneşte, atunci,
însă, nu vor mai fi nici orfani, nici cerşetori, fiindcă toţi vor alcătui o familie, se vor socoti
neamuri, fiecare va fi stăpânul şi sluga tuturor! Azi se întâmplă ca până şi omul cel mai
puternic şi mai bogat să nu ţină la viaţă, fiindcă nu mai ştie cum să-şi alunge urâtul, atunci
însă zilele şi clipele vieţii omului pe pământ se vor înmulţi de mii şi mii de ori, şi el va
căuta să nu irosească nici o clipă, căci fiecare îi va bucura inima din plin. Atunci omul nu
va mai sorbi înţelepciune doar din cărţi, ci are să stea faţă-n faţă cu Dumnezeu; şi atunci
pământul va străluci mai tare decât soarele, se va preface pe de-a-ntregul într-un rai
minunat, din care vor fi pierit şi suferinţa şi amarul…”
Asemenea tirade înflăcărate îi plăceau grozav lui Versilov, după câte ştiu. La ultima
fusese şi el de faţă.
— Makar Ivanovici! l-am întrerupt brusc pe bătrân, înflăcărându-mă şi eu peste
măsură (n-am să uit niciodată seara aceea). Păi dacă-i aşa, după cum văd, dumneata
propovăduieşti comunismul, comunismul în cel mai deplin sens al cuvântului!
Dar bătrânul nu ştia absolut nimic despre învăţătura comunistă, mai mult, până şi
denumirea o auzea pentru prima oară, aşa că am început numaidecât să-i expun tot ceea ce
ştiam în această privinţă. Recunosc că nici azi nu-s prea priceput în materie, pe vremea
aceea însă cunoştinţele mele erau şi mai reduse şi mai confuze, totuşi i-am împărtăşit şi lui
ceea ce ştiam cu un entuziasm nemărginit. Şi acum îmi aduc aminte cu plăcere de impresia
extraordinară pe care am făcut-o asupra bătrânului. Era mai mult decât impresionat, chiar
zguduit. Urmarea a fost că m-a copleşit cu întrebările, ca să afle cât mai multe amănunte
istorice: “Unde s-a întâmplat? Cum? Cine s-a gândit la asta? Cine a spus aşa?” în treacăt
fie zis, am observat că acesta este în general o trăsătură a omului simplu: când ceva îl
interesează foarte mult, el nu se mulţumeşte cu o idee generală, ci ţine să afle neapărat
date cât mai precise şi mai amănunţite. Cum nici eu nu prea cunoşteam amănuntele, am
început să le cam încurc şi, fiindu-mi ruşine de Versilov, m-am aprins din ce în ce mai
tare. Până la urmă, Makar Ivanovici, înduioşat la culme, repeta într-una: “Aşa, aşa!” dar se
vedea că pierduse firul şi că nu mai înţelege nimic. M-a cuprins ciuda, dar, din fericire,
Versilov a pus pe neaşteptate capăt discuţiei, ridicându-se şi declarând că e timpul să ne
ducem la culcare. În seara aceea eram cu toţii adunaţi în camera lui Makar Ivanovici şi se
făcuse într-adevăr târziu. Când Versilov a venit peste câteva minute la mine, l-am întrebat
numaidecât ce părere are despre Makar Ivanovici în general şi ce impresia i-au făcut
cuvintele lui din seara aceea. Versilov zâmbi înveselit (dar nu de cunoştinţele mele vagi şi
confuze în materie de comunism, dimpotrivă, s-a ferit să şi pomenească de ele). Repet că
Versilov îl îndrăgise cu adevărat pe Makar Ivanovici şi adesea când îl asculta pe bătrân,
surprindeam pe faţa lui un zâmbet cald şi luminos. De altfel, zâmbetul acesta nu-l
împiedica să-l privească critic.
— Nu trebuie să uităm că Makar Ivanovici nu este un simplu ţăran iobag, un plugar,
ci o slugă, un om trăit la curte, rosti el cu vădită satisfacţie, o fostă slugă şi un fost iobag
născut şi crescut la curte, ai cărui părinţi şi strămoşi au slujit şi ei la curtea boierească. În
trecut, slugile şi oamenii de la curte în general participau în mare măsură la viaţa intimă,
spirituală şi intelectuală a stăpânilor lor, însuşindu-şi multe din obiceiurile şi concepţiile
lor. Ţine seama că până în ziua de azi pe Makar Ivanovici îl interesează mai cu seamă ceea
ce se petrece în lumea moşierilor şi a aristocraţilor. Nici nu-ţi închipui cât de mult îl
interesează anumite evenimente petrecute în ultimul timp în Rusia. Ştiai că-l pasionează
politica? Dacă îi povesteşti cine cu cine poartă război, care va fi poziţia Rusiei într-un
viitor război, nu-i mai trebuie nimic! Pe vremuri îl făceam fericit cu asemenea discuţii.
Are mare respect faţă de ştiinţă, şi dintre toate ştiinţele, cel mai mult îi place astronomia.
Şi unde mai pui că a câştigat o anumită independenţă de gândire, la care n-ar renunţa nici
în ruptul capului. Are convingerile lui ferme şi destul de limpezi… ba chiar temeinice.
Aşa incult cum este, te uluieşte uneori când vezi cu câtă precizie foloseşte anumiţi termeni
abstracţi, pe care nici n-ai fi bănuit că-i ştie măcar. Deşi vorbeşte cu atâta entuziasm de
pustnici, nu s-ar face cu nici un preţ nici sihastru, nici călugăr, fiindcă are o fire de
“pribeag”, cum bine l-a caracterizat Alexandr Semionovici, pe care, fie zis în treacăt, n-ai
de ce să fii supărat. În sfârşit, Makar Ivanovici e întrucâtva artist, multe din ceea ce spune
sunt gândite de el, dar altele sunt de împrumutat. Când îşi expune ideile, logica lui cam şchioapătă şi uneori devine foarte abstract; se lasă adesea târât de sentimentalism, dar
sentimentalismul lui este autentic popular, mai bine zis lunecă adesea pe panta acelei
duioşii caracteristice oamenilor simpli, pe care poporul nostru o împleteşte atât de generos
cu sentimentele sale religioase. Nu mai vorbesc de puritatea lui sufletească, de bunătatea şi
blândeţea lui, că de, noi amândoi ar trebui să ne cam ferim de acest subiect…
Ca să închei caracterizarea lui Makar Ivanovici am să redau una din povestirile lui, de
astă dată din viaţa de toate zilele. Aceste povestiri aveau un caracter ciudat, sau mai bine
zis fiecare avea ciudăţenia ei, fără nici o trăsătură comună cu celelalte; nu se putea
desprinde din ele nici o morală şi nici o tendinţă generală, afară poate de faptul că toate
erau mai mult sau mai puţin înduioşătoare. Totuşi erau printre ele şi unele neînduioşătoare,
iar altele de-a dreptul umoristice, bunăoară anecdote despre călugări destrăbălaţi, aşa
încât, povestindu-le, se ridica tocmai împotriva ideilor pe care le propovăduia, dar când i-
am atras atenţia asupra acestei contradicţii, nu m-a înţeles. Câteodată te şi întrebai ce-l
îndeamnă să tot povestească şi adesea mă mira vorbăria lui neîncetată, pe care o puneam
în cea mai me parte pe seama bătrâneţii şi a bolii.
— S-a schimbat mult în ultima vreme, îmi şopti o dată Versilov, înainte era cu totul
altfel. Are să moară în curând, mult mai curând decât ne închipuim, şi trebuie să fim
pregătiţi.
Am uitat să spun că luasem obiceiul să ne strângem seara cu toţii la Makar Ivanovici.
Afară de mama, care nu-l părăsea o clipă, în camera lui îşi petrecea serile şi Versilov;
întotdeauna mă înfiinţam şi eu, că tot n-aveam altceva de făcut; în ultimele zile venea
aproape în fiecare seară şi Liza, dar ceva mai târziu decât ceilalţi şi stătea tăcută tot
timpul. Venea adesea şi Tatiana Pavlovna iar din când în când, doctorul. Nu ştiu cum, dar
până la urmă m-am apropiat de doctor, şi dacă n-am devenit chiar prieteni, în orice caz nu-
l mai repezeam. Începuse să-mi placă simplitatea, naivitatea, pe care am descoperit-o sub
aparenta lui grosolănie, ca şi sentimentele lui afectuoase faţă de familia noastră, aşa încât,
până la urmă, mi-am călcat pe inimă şi i-am iertat aroganţa lui profesională, mai mult
chiar, l-am învăţat să se spele măcar pe mâini şi să-şi cureţe unghiile, dacă nu-şi putea
schimba cămaşa la timp. I-am spus pe şleau că un om îngrijit nu este neapărat un filfizon
sau un estet, iar curăţenia face parte în mod firesc din îndatoririle unui medic, ceea ce i-am
şi dovedit. În sfârşit, venea adesea şi Lukeria din bucătărie şi, de după uşă, asculta
poveştile lui Makar Ivanovici. O dată Versilov, văzând că stă după uşă, a chemat-o
înăuntru şi a poftit-o să şadă cu noi. Mi-a plăcut gestul lui, dar de atunci Lukeria nu s-a
mai apropiat de uşă. Fiecare cu apucăturile lui!
Voi reproduce la întâmplare una dintre povestirile lui Makar Ivanovici, numai fiindcă
pe aceasta o ţin minte în întregime. E povestea unui negustor, şi cred că asemenea istorii
se întâmplă cu miile în oraşele şi târgurile noastre, numai că trebuie să ştii să le descoperi.
Cine doreşte poate sări peste această povestire, cu atât mai mult cu cât o redau în stilul
bătrânului.
“Ei, şi acum să vă povestesc ce minune s-a întâmplat o dată la noi, în oraşul
Afimievsk. Trăia acolo un negustor anume Skotoboinikov, Maxim Ivanovici, şi în tot
ţinutul nu se afla bogătaş mai mare ca el. Şi-a ridicat o fabrică de stămburi şi la el
trudeau câteva sute de lucrători, aşa că negustorul nostru nu-şi mai încăpea în piele. Ce-i
drept, toată lumea se ploconea înaintea lui, până şi mai-marii oraşului îi cântau în strună, chiar şi arhimandritul nu mai contenea cu laudele şi mulţumirile pentru râvna lui: dăruia
bani cu nemiluita mănăstirii şi câteodată, pe nepusă masă, îl apuca o grijă grozavă de
sufletul lui, nu-şi mai afla liniştea, atât se tot gândea la lumea de apoi. Era văduv şi nici
copii nu avea; umbla vorba că nevesti-şi el i-a făcut de petrecanie încă din primul an, că
încă din tinereţe era aprig la mânie; dar de atunci trecuse multă vreme şi omul nu mai
voia cu nici un preţ să-şi pună pirostriile pe cap. Din cânid în când îl apuca patima beţiei,
şi când se îmbăta, nu mai ştia de el, alerga gol puşcă prin oraş şi urla cât îl ţinea gura;
ce-i drept, nu era un oraş mare şi vestit, dar, oricum, ar fi trebuit să-i crape obrazul de
ruşine. După ce-i treceau pandaliile, era tot timpul mânios, şi lumea nu mai ştia cum să-i
intre în voie, iar cuvântul lui era lege. Pe oameni îi plătea după bunul lui plac, lua abacul,
îşi punea ochelarii şi se răstea: «Tu, Foma, cât ai de primit?» «Păi de la Crăciun n-am
mai văzut un ban, Maxim Ivanovici, aşa că am de luat treizeci şi nouă de ruble.» «Ăştia-s
bani nu glumă! E prea mult pentru tine, tu întreg, cu toate măruntaiele tale, nu faci atâţia
bani, şi mai ai nas să-i ceri! Ce mai tura-vura, pune cruce la zece ruble şi ţine douăzeci şi
nouă». Şi omul tace, că de, cine îndrăzneşte să crâcnească înaintea lui Maxim Ivanovici!
«Eu, zice, ştiu mai bine cât se cade să-i dau fiecăruia. Îmi cunosc eu oamenii şi ştiu
cum trebuie să te porţi cu ei. Aici lumea s-a destrăbălat; fără mine, de mult ar fi murit cu
toţii de foame, împreună cu tot neamul lor! Unde mai pui că aici n-ai de-a face decât cu
hoţi, ăştia fură şi cloşca de pe ouă, n-au pic de obraz. Nu mai spun ce beţivi sunt cu toţii;
cum pun mâna pe bani, aleargă la cârciumă şi se aştern pe băutură până-şi beau şi
izmenele, când ies de acolo sunt goi puşcă. După toate sunt şi nişte nemernici; îl vezi că
se aşază pe un bolovan în faţa cârciumii şi începe să se văicărească: “Maică, măiculiţa
mea, de ce ai mai adus pe lume un beţiv şi un amărât ca mine? Mai bine mă sugrumai din
faşă, decât să mă laşi să ajung aşa!” Parcă ăştia-s oameni? Sunt dobitoace, nu oameni!
Ăstora trebuie să le bagi mai întâi minţile în cap şi abia pe urmă să le dai bani. Ştiu eu
când şi cât să le dau.»
Iacă aşa vorbea Maxim Ivanovici de norodul din Afimievsk, rău îl mai ocăra, dar,
orice s-ar zice, avea şi puţină dreptate: oamenii erau cam slabi de înger.
În oraşul acela mai fusese şi un alt negustor, dar murise; era un om tânăr şi uşuratic,
care o ducea tot într-un chef şi până la urmă a ajuns la sapă de lemn. Înainte de a muri, s-
a zbătut un an întreg ca peştele pe uscat, dar viaţa i-a dat o lecţie atât de aspră, că l-a
băgat în mormânt. Cu Maxim Ivanovici nu s-a împăcat niciodată şi se băgase dator
vândut la el. Şi pe patul de moarte l-a blestemat pe Maxim Ivanovici. După el a rămas o
văduvă tânără împovărată cu cinci copii. Vai de zilele unei biete văduve fără apărare, e
ca un pui de rândunea căzut din cuib, darămite când mai rămâne şi cu cinci copii şi fără o
bucată de pâine; că Maxim Ivanovici a luat şi bruma de avere ce o mai aveau, până şi
căsuţa lor de lemn, că de, răposatul îi rămăsese dator. Atunci, biata văduvă şi-a înşirat
toţi copilaşii la poarta bisericii: copilul cel mai mare, un băieţaş, abia împlinise opt
anişori, iar cele patru fetiţe erau încă mititele de tot: cea mai mare avea patru ani, iar cea
mai mică era încă un copilaş de ţâţă. Când s-a isprăvit slujba, şi Maxim Ivanovici a ieşit
din biserică, copilaşii au căzut cu toţii în genunchi înaintea lui, cu mânuţele întinse, după
cum îi învăţase mama lor, iar dânsa, cu al cincilea copilaş în braţe, i-au făcut o
plecăciune până-n pământ şi într-un glas l-au rugat faţă de toată lumea: «Maxim
Ivanovici, îndură-te, taică, de nişte bieţi orfani, nu le lua ultima bucăţică de la gură, nu-i
alunga din cuibul în care s-au născut!» Pe toţi câţi erau de faţă i-au podidit lacrimile, atât de frumos îi învăţase să se roage. Sărmana văduvă s-o fi gândit aşa: «Ca să facă pe
grozavul faţă de oameni, are să ne ierte de datorie şi de ruşine are să dea orfanilor casa
îndărăt», dar s-a înşelat. Maxim Ivanovici s-a proţăpit în faţa ei şi i-a zis: «Nu de mila
orfanilor plângi tu, o văduvă tânără ca tine tânjeşte după bărbat. Las’ că ştiu eu că
răposatul m-a blestemat şi pe patul de moarte!» şi-şi văzu de drum, iar casa nici vorbă să
le-o mai dea. «După ce-şi fac mendrele, să-i mai şi ajuţi?! Dacă îţi faci pomană cu ei, te
hulesc şi mai abitir; dacă le întinzi un deget vor toată mâna şi îţi mai scot şi vorbe.» Ce-i
drept, umbla vorba că-i cam dăduse târcoale acestei văduve când era fată, cu vreo zece
ani în urmă şi că trimisese pe cineva la ea, s-o ispitească cu bănet mult că era tare
frumoasă, fără să se gândească că asta e un păcat mare, ca şi cum ai dărâma o biserică.
Dar degeaba, fata nici n-a vrut să audă; ticăloşii de astea mai făcuse el destule, şi prin
oraş, şi prin toată gubernia, ba s-ar putea spune că în privinţa asta de-a dreptul se
întrecuse cu măsura.
În zadar s-au jelit văduva şi puişorii ei, că el tot a izgonit orfanii din casă; poate că
n-a făcut-o numai din răutate, dar aşa e omul, uneori nu ştie nici el de ce se
încăpăţânează. La început a mai ajutat-o lumea, dar pe urmă a fost nevoită să-şi caute de
lucru, şi cum îşi poate câştiga o biată femeie o bucată de pâine la noi, dacă nu se duce la
fabrică; unul o cheamă să-i spele podelele, altul să-i plivească grădina, al treilea să-i
pregătească baia de aburi, şi sărmana de ea munceşte, plângând, cu copilaşul în braţe,
iar ceilalţi patru aleargă doar în cămăşuţe pe uliţă. Când îi aşezase în genunchi la poarta
biserici mai aveau încă ghetuţe în picioare, ce-i drept, cam scâlciate, şi hăinuţe în spinare,
ce-i drept, cam ponosite, oricum, erau copii de negustor; de la un timp au început însă să
alerge desculţi, zdrenţăroşi, că aşa-s copiii, fac praf hainele. Copiilor însă nici că le păsa;
e destul să fie soare, ca să se bucure, nu-şi dau seama ce-i paşte, sunt ca păsărelele, şi
glăsciorul lor răsună vesel ca nişte zurgălăi. Dar biata văduvă se gândea: «Ce să mă fac
cu voi când vine iarna? De v-ar lua Dumnezeu până atunci!» Dar n-a mai trebuit să
aştepte atâta vreme. Prin părţile noastre dă din când în când o molimă în copii, o tuse, de-
i zice măgărească, şi atunci se molipsesc unul de la altul. Mai întâi s-a prăpădit copilaşul
de ţâţă, iar după el s-au îmbolnăvit şi ceilalţi, şi toate cele patru fetiţe au pierit una după
alta în toamna aceea. E drept că pe una a călcat-o o trăsură pe stradă. Şi ce crezi, la
înmormântarea lor bocea de-ţi era mai mare mila; până atunci îi tot blestema, dar când i-
a luat Dumnezeu, i se rupea inima de jale. De, inimă de mamă!
Din toţi copiii, n-a mai rămas decât cu băieţelul cel mare, şi ţinea la el ca la ochii din
cap, tremura de grija lui. Băieţelul era cam pirpiriu, firav şi drăgălaş ca o fetiţă. Într-o zi
l-a dus la fabrică, la naşul lui, care era administrator, şi ea s-a băgat dădacă la copiii
unui funcţionar. O dată, copilul alerga prin curte şi tocmai atunci a intrat pe poartă
trăsura lui Maxim Ivanovici; şi ca un făcut, negustorul era cam afumat; copilul, care
alerga pe scară în jos, a alunecat, şi din greşeală, a dat buzna peste el în clipa când
cobora din trăsură, şi l-a izbit cu amândouă mâinile în pântece. Dumnealui, nici una, nici
două, i-a pus mâna în chică şi a început să urle: «Al cui e? Aduceţi vergile! Daţi-i o
bătaie zdravănă, acum, pe loc, în faţa mea!» Băieţelul a încremenit de spaimă, şi când au
început să-l bată, a strigat ca din gură de şarpe. «Mai îndrăzneşti să şi strigi?! Bate-l
până n-o mai ţipa!» Nu ştiu cât l-or fi bătut, dar a tot strigat, până a rămas ţeapăn ca un
mort. Abia atunci l-au lăsat în pace; s-au speriat cu toţii când au văzut că băieţelul zace
în neştire şi nici nu mai suflă. Oamenii mi-au spus pe urmă că nu l-au bătut prea mult, dar copilul era tare sperios. Şi Maxim Ivanovici o cam băgase pe mânecă. «Al cui e?» a
întrebat. Şi când a aflat, a poruncit: «Duceţi-l la maică-sa! Asta-i bună, ce căuta la
fabrică?» După ce a stat două zile tăcut şi posomorât, a întrebat: «Ce face băiatul?»
Copilul abia îşi mai trăgea zilele: bolea în cămăruţa maică-si, care plecase de la
funcţionar, numai ca să-şi îngrijească băieţelul, că de, nu era de glumit, avea aprindere de
plămân. «Ia te uită! Se miră Maxim Ivanovici, din ce i s-o fi tras? Aş mai zice şi eu, dacă
l-ar fi bătut măr, dar abia de l-au atins, ca să-l sperie. Am pus de atâtea ori să mai bată şi
pe alţii, şi încă mai rău, dar n-a ieşit aşa tărăşenie.» Cum se aştepta ca mama copilului să
facă o plângere, s-a îndârjit şi nici n-a mai pomenit de el; dar sărmana de ea nici n-a
îndrăznit să se plângă. Când a văzut aşa, i-a trimis cincisprezece ruble şi un doctor, pe
care tot el l-a plătit, nu de teamă, ci aşa, fiindcă s-a căit. Dar în curând i-a venit iar
sorocul beţiei şi trei săptămâni în cap a tot băut.
Şi a trecut iarna, şi au venit sfintele Paşti, şi chiar în ziua învierii Domnului, i s-a
năzărit lui Maxim Ivanovici să întrebe iar: «Ce mai face băiatul ăla?» Şi când te gândeşti
că toată iarna nici nu pomenise de el. Şi atunci i s-a răspuns: «S-a însănătoşit, e la maică-
sa: munceşte cu ziua sărmana, să-l ţină.» Fără să mai stea pe gânduri, Maxim Ivanovici
s-a dus la văduvă, dar n-a intrat în casă, nici n-a coborât din brişcă, ci a chemat-o la
poartă şi i-a spus: «Uite ce, preacinstită văduvă, zice, de azi înainte vreau să fiu
binefăcătorul fiului tău, să-l iau sub ocrotirea mea: îl duc acasă, şi de acum o să stea cu
mine. Dacă o să-mi intre cât de cât în voie îi dau un capital frumuşel şi-l fac om; iar dacă
mi s-o lipi de suflet, îl las moştenitor pe toată averea mea, ca pe un fiu adevărat. Atâta
doar îţi cer: domnia ta să nu-mi treci pragul decât la sărbătorile mari. Dacă te învoieşti,
să-mi aduci băiatul chiar mâine dimineaţă, că i-a trecut vremea să se joace în arşice.»
Cum şi-a isprăvit vorba, a şi plecat. Biata femeie era ca scoasă din minţi. Când au auzit
vecinii ce s-a întâmplat, i-au spus: «Când o creşte băiatul, are să-ţi scoată pe nas că i-ai
alungat norocul.» Toată noaptea a plâns la căpătâiul copilului, iar a doua zi dimineaţă l-a
luat de mână şi l-a dus. Băieţelul era mort de spaimă. Maxim Ivanovici l-a îmbrăcat ca pe
un domnişor, i-a luat un dascăl şi chiar din ziua aceea l-a pus să înveţe; aşa s-a legat de
el, că nu-l mai slăbea din ochi şi-l ţinea tot timpul pe lângă dânsul. Nu-l lăsa nici să
răsufle, mereu îi striga: «Vezi-ţi de carte, învaţă, învaţă, că vreau să fac om din tine.»
Băieţaşul era bolnăvicios şi, de când cu bătaia, începuse să tuşească. «Ce-i lipseşte? se
tot mira Maxim Ivanovici. La maică-sa umbla desculţ, n-avea nici după ce bea apă, la
mine o duce împărăteşte şi e mai prăpădit ca înainte!» Dascălul, mai cu minte, a căutat
să-i deschidă ochii: «Un copil, zice, trebuie să se mai şi zbenguie, nu poate să stea tot cu
nasul în carte, are nevoie de mişcare». Maxim Ivanovici a căzut pe gânduri, apoi a
recunoscut: «Ai dreptate». Dascălul ăsta, Piotr Stepanovici, fie-i ţărâna uşoară, avea o
meteahnă: bea peste măsură, şi de beţiv ce era, îl dădură afară de peste tot şi ajunsese să
trăiască din mila oamenilor, încolo era un om tare înţelept şi tobă de carte. «Nu aici e
locul meu, spunea el, eu ar trebui să fiu profesor la universitate, dar m-am cufundat în
mocirla de aici, de a ajuns să-mi fie şi mie scârbă de mine.» Maxim Ivanovici s-a aşezat în
faţa băiatului şi i-a strigat: «Zburdă!» Dar băiatul nici nu îndrăznea să sufle când îl
vedea. Bietul copil era atât de înspăimântat, că până şi glasul lui îl făcea să tremure ca
varga, iar Maxim Ivanovici se tot mira. «Ce zace în el? L-am scos din noroi, l-am
îmbrăcat în catifea, l-am încălţat cu cizme de postav, poartă cămaşă brodată, îl ţin ca pe
un fiu de general şi în loc să se lipească de mine, tace şi mă priveşte ca un pui de lup!» Cu
toate că lumea se obişnuise de mult cu toanele lui Maxim Ivanovici, de astă dată s-a mirat, văzându-l că ţine morţiş să se vâre în sufletul copilului şi nu se dă batut nici în
ruptul capului. «Scot eu încăpăţânarea din el, chiar de-aş şti că mor. Taică-său m-a
blestemat pe patul de moarte, după ce a luat sfânta împărtăşanie; se vede că a moştenit
firea crâncenă a lui taică-său.» Nici măcar nu l-a atins vreodată cu varga, că de când cu
păţania aceea nu se mai încumeta. Dar intrase spaima în copil. Tremura înaintea lui şi
fără să-l bată.
Şi să vezi ce s-a întâmplat: într-o zi, cum a ieşit el din odaie, băiatul a lăsat cartea
din mână şi s-a căţărat repede pe un scaun ca să-şi ia mingea de pe dulap, unde o
azvârlise înainte, dar din greşeală a răsturnat cu cotul o lampă de porţelan care era pe
dulap; când lampa a căzut pe duşumea şi s-a făcut ţăndări, a răsunat toată casa. Unde
mai pui că era un lucru scump, porţelan de Saxa. Când a auzit Maxim Ivanovici din a
treia odaie zgomotul, a început să strige. De spaimă, copilul a luat-o la goană încotro a
văzut cu ochii, a ieşit pe terasă, a străbătut într-un suflet grădina şi, pe portiţa din dos, a
fugit glonţ până la râu. De-a lungul râului este un bulevard cu sălcii bătrâne, pe unde se
plimbă lumea, şi e tare frumos acolo. Băiatul a alergat pe mal în jos, până la marginea
apei, unde se opreşte podul plutitor, şi oamenii l-au văzut că e gata să se arunce în apă,
dar pesemne că s-a înspăimântat şi a încremenit locului. Acolo râul e larg şi apa vine
repede, trec bărci, iar de partea cealaltă sunt tarabe, o piaţă, strălucesc turlele aurite ale
unei biserici. S-a nimerit ca tocmai atunci să vină acolo şi nevasta colonelului Ferzing cu
fetiţa ei, ca să treacă dincolo, unde se găsea un regiment de infanterie. Fetiţa, un copilaş
tot de vreo opt ani, îmbrăcată într-o rochiţă albă, se uita râzând la băieţaş, iar în mână
ţinea un coşuleţ ţărănesc în care avea un arici. «Uită-te, mămico, zice, băieţaşul ăsta nu-
şi mai ia ochii de la ariciul meu.» «Nu, răspunse coloneleasa, pare mai degrabă speriat.
De ce te-ai speriat aşa, băieţaşule dragă? (Chiar aşa mi-au povestit oamenii că i-a spus.)
Ia te uită ce băieţel drăguţ, zice, şi ce frumos e îmbrăcat. Al cui eşti, puiule?» El însă, cum
nu mai văzuse până atunci un arici, se uita ca vrăjit la el şi nu mai ştia de nimic. Că de,
aşa-s copiii, uită repede. «Ce-aveţi aici?» întrebă el. «Un arici, răspunse domnişorica, l-
am cumpărat adineauri de la un ţăran, l-a găsit în pădure.» «Va să zică, ăsta e un arici?»
şi începu să râdă şi să-l zădărască, iar ariciul se făcu ghem. Fetiţa se bucura şi ea de
bucuria băiatului: «Îl ducem acasă, zice, şi vrem să-l domesticim». «Vai, zice, daţi-mi mie
ariciul!» şi pe când se ruga aşa, se auzi deodată glasul lui Maxim Ivanovici, care ţipa de
sus: «Aha, aici erai! Puneţi mâna pe el!» (Alergase după copil în capul gol, atât era de
furios.) Atunci băieţelul şi-a adus aminte de tot ce s-a întâmplat, a scos un ţipăt, a alergat
spre apă, cu pumnii strânşi la piept, şi-a ridicat o dată ochii către cer (oamenii au văzut
tot!) şi s-a aruncat în apă! Lumea a început să strige, câţiva inşi care erau pe podul
plutitor au sărit să-l scape, dar apa l-a dus departe, că pe acolo curge repede, şi până să-l
scoată s-a înecat. Era tare slab de piept, aşa că nu i-a trebuit mult. De când lumea nu se
pomenise prin părţile acelea ca un copil atât de mic să-şi ia zilele! Asta e mare păcat! Ce
are să-i spună bunului Dumnezeu un suflet atât de fraged, pe lumea cealaltă?!
De atunci întrebarea aceasta nu i-a mai dat pace nici lui Maxim Ivanovioi. S-a
schimbat omul de nu-l mai cunoşteai. L-a doborât amărăciunea. La început s-a pus pe
băutură şi a tot băut, dar pe urmă s-a lăsat, fiindcă n-a găsit alinare. Nici pe la fabrică nu
mai călca, nu mai voia să ştie de nimic. Când vorbea cineva cu el, tăcea sau dădea abătut
din mână. Aşa a dus-o vreo două luni şi de la un timp a început să vorbească singur.
Umbla în neştire şi vorbea de unul singur. Tocmai atunci s-a întâmplat să ardă cătunul Vaskova şi nouă case s-au făcut scrum. Maxim Ivanovici s-a urcat în trăsură şi s-a dus şi
el să vadă ce s-a întâmplat. Bieţii oameni care rămăseseră fără adăpost l-au înconjurat,
jelindu-se; el le-a făgăduit un ajutor, a şi dat poruncă să li se dea, dar pe urmă s-a
răzgândit, l-a chemat pe administrator şi i-a zis sa nu mai dea nimic, dar fără să-o spună
de ce. «Dumnezeu a vrut să ajung de ocara oamenilor, zice, ca o fiară blestemată. Ca
vântul mi-a mers vestea.» Până şi arhimandritul s-a dus atunci la el. Era un bătrân aspru,
care ducea o viaţă fără prihană la mănăstire: «Ce-i cu tine?» l-a luat el la rost. «Iată ce-
i!» făcu Maxim Ivanovici, deschizând în faţa lui Evanghelia şi arătându-i:
«Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia micii, care cred în mine, mai bine ar fi de el
să-i atârne cineva de gât o piatră de moară şi să-l afunde în adâncul mării.» (Matei
18,6.)
«De, zise arhimandritul, după ce citi, deşi nu tocmai despre asta e vorba aici, dar o
legătură tot este. E rău de omul care-şi pierde măsura, se duce de râpă. Şi tu prea te
înfumuraseşi.»
Maxim Ivanovici stătea înlemnit, de parcă îl lovise damblaua. Arhimandritul s-a uitat
lung la el şi pe urmă i-a zis: «Ascultă şi ţine minte o vorbă înţeleaptă: “Ce spune omul la
deznădejde împrăştie vântul”. Şi să mai ţii minte că nici îngerii Domnului nu sunt
desăvârşiţi, numai Domnul nostru Isus Hristos e fără cusur şi fără prihană, de aceea îl
slujesc îngerii, şi apoi tu n-ai dorit moartea acelui prunc, te-ai purtat numai ca un smintit.
Doar de un lucru stau şi mă mir: câte nelegiuiri şi mai mari ai săvârşit, câţi oameni n-ai
lăsat pe drumuri, câţi oameni n-ai dus la pierzanie, pe câţi nu i-ai nenorocit — oare astea
nu-s păcate tot atât de grele ca un omor? Oare n-au pierit tot din vina ta şi surioarele lui,
patru copilaşi nevinovaţi şi nici nu te-ai sinchisit? Atunci de ce te tulbură în aşa hal
moartea unui singur copil? De toţi ceilalţi nu ţi-a părut rău, cred că nici nu te-ai mai
gândit vreodată la ei, aşa-i? Atunci de ce te apasă aşa pe suflet moartea acestui copil de
care nici nu eşti întru totul vinovat?»
«Îl visez şi noaptea în somn», mărturisi Maxim Ivanovici. «Ei şi?» Dar mai mult n-a
fost chip să scoată de la el. A stat mut. S-a mirat ce s-a mirat arhimandritul, apoi când a
văzut că nu-i nimic de făcut, s-a dus.
Într-o zi, Maxim Ivanovici a trimis după dascăl, după Piotr Stepanovici, pe care nu-l
mai văzuse de când cu nenorocirea.
«Îl ţii bine minte?» l-a întrebat. «Cum să nu!» i-a răspuns. «Am văzut la birt fel de fel
de poze zugrăvite de tine în ulei. Ai făcut chiar şi o copie după portretul arhiereului. Poţi
să-mi pictezi şi mie un tablou în culori?»
«Eu să nu pot? Eu pot orice, sunt meşter la toate.» «Atunci să-mi faci un tablou mare
de tot, cât peretele, întâi şi-ntâi să-mi zugrăveşti pe el râul, şi malul râpos, şi podul
plutitor, şi toţi oamenii câţi au fost atunci de faţă. S-o pui şi pe coloneleasă, şi pe fetiţă,
până şi ariciul. Mai vreau să-mi zugrăveşti şi malul celălalt cu tot ce-i pe el, şi biserica, şi
piaţa, şi tarabele, şi locul unde stau briştile — toate câte sunt acolo să mi le înfăţişezi
aidoma, iar lângă podul plutitor, chiar lângă malul apei, unde s-a întâmplat, băieţaşul,
dar negreşit cu pumnişori strânşi la piept. Întocmai aşa să-l faci. Iar în faţa lui, de partea
cealaltă, pe cer, deasupra bisericii, cetele de îngeri, care vin în zbor să-l întâmpine. Poţi
să faci tot ce-ţi cer, ori ba?» «Eu pot orice.» «Norocul tău e că îi ţii minte chipul, altfel nu m-aş fi încurcat eu cu un neisprăvit ca tine, puteam doar să tocmesc pictorul ăl mai vestit
de la Moscova, sau chiar de la Londra. De n-o semăna de loc, sau numai puţin, îţi dau
doar cincizeci de ruble, iar de seamănă leit, capeţi două sute. Nu uita că avea ochişori
albaştrii, şi vezi să-mi faci un tablou mare de tot, cât mai mare.»
S-au învoit, şi Piotr Stepanovici s-a apucat de treabă. Dar deodată Maxim Ivanovici
se pomeneşte cu el. «Nu se cade, zice, să-l înfăţişăm cum mi-ai cerut.» «Cum aşa?» «Păi,
fiindcă sinuciderea e un păcat greu, cel mai greu dintre toate. Şi atunci, cum să vină
îngerii să-l întâmpine?» «Bine, dar un copilaş ca el nu ştie ce face.» «Nu, nu era un
copilaş chiar atât de mic, era un băiat de opt ani când a făcut-o, aşa că tot trebuie să dea
socoteală cât de cât.»
Maxim Ivanovici s-a îngrozit şi mai tare.
«Uite ce m-am gândit eu, zise Piotr Stepanovici, n-are rost să se mai deschidă cerul
şi să mai zugrăvim şi îngeri; am să pictez o rază de lumină care cade din cer, ca şi cum i-
ar lumina calea; ştii, o singură rază de lumină, ca un semn ceresc.»
Până la urmă aşa s-au şi înţeles. Am văzut cu ochii mei tabloul ăsta, după multă
vreme, am văzut şi raza de lumină, şi râul, cât peretele de lung şi albastru de tot, şi bietul
băieţel cu pumnii strânşi la piept, şi domnişorica, şi ariciul, ce mai încolo încoace, a
căutat omul să-i intre în voie cum s-a priceput mai bine. Atunci Maxim Ivanovici n-a
arătat nimănui tabloul, l-a încuiat în odaia lui de lucru, ca nu cumva să-l vadă cineva.
Dar când s-a răspândit vestea în oraş, toată lumea a dat năvală să-l vadă, el însă a
poruncit slugilor să-i alunge pe toţi. Mare zarvă s-a mai iscat atunci! Iar Piotr
Stepanovici nici nu-şi mai încăpea în piele: «Eu, zice, m-am încredinţat acum că pot
orice. Un om ca mine s-ar cădea să stea la curte, la Sankt-Petersburg.» Era un om tare de
treabă, numai că prea îi plăcea să se fudulească. De aici i s-a tras şi moartea: cum a
primit cele două sute de ruble s-a şi pus pe băutură şi a început să se laude faţă de toată
lumea cu banii; şi într-o noapte l-a omorât un mahalagiu, tovarăşul lui de beţie, ca să-l
jefuiască; abia a doua zi dimineaţă a ieşit omorul la iveală.
Toate ca toate, dar cum s-a sfârşit povestea n-or să uite oamenii niciodată. Într-o
bună zi, Maxim Ivanovici s-a suit în brişcă şi s-a dus la văduvă, care şedea cu chirie într-o
cocioabă de la marginea oraşului. De astă dată a intrat în curte şi când a dat cu ochii de
ea, i-a făcut o plecăciune până la pământ. De câte păţise, biata femeie se îmbolnăvise şi
abia se mai mişca. «Preacinstită văduvă, strigă el, mărită-te cu mine, ia-mă de bărbat,
aşa ticălos cum sunt, că nu mai am haznă de viaţă!» Ea se uită la el, mai mult moartă
decât vie de spaimă. «Vreau, zice, să mai avem un băieţel, căci dacă îmi naşti unul,
înseamnă că răposatul copil ne-a iertat pe amândoi, şi pe mine, şi pe tine. Chiar băieţelul
tău m-a învăţat să fac aşa, când mi s-a arătat în vis.» A văzut femeia că omul nu era în
toate minţile, că vorbea ca un apucat, dar cu toate astea nu a răbdat-o inima să nu-i
spună: «Vorbeşti prostii, eşti un om de nimic, i-a răspuns. Din pricina ta mi-am pierdut
toţi copilaşii; după ce nu te pot vedea în ochi, îmi mai şi ceri să-mi amărăsc zilele cu tine
cât oi trăi.»
Maxim Ivanovici a plecat, dar tot nu s-a dat bătut. Vuia oraşul când s-a aflat de aşa
minune. Şi Maxim Ivanovici i-a trimis peţitoare, două mătuşi mai sărace care trăiau într-
un târguşor din aceeaşi gubernie. Le adusese de acolo anume pentru asta. Nu ştiu dacă îi erau chiar mătuşi bune, dar oricum, erau neamuri; în felul ăsta voia să-i arate văduvei
cât o cinsteşte. Peţitoarele s-au apucat s-o momească, s-o linguşească şi nu se mai
dezlipeau de lângă ea, tot căznindu-se s-o înduplece. I-a trimis Maxim Ivanovici şi femei
din oraş s-o peţească, neveste de negustori, de funcţionari, până şi pe nevasta
protopopului de la catedrală; tot oraşul s-a ţinut de capul ei, dar degeaba, văduva era
prea scârbită: «Dacă ar putea să învie copilaşii mei, aş mai zice, dar aşa, ce rost are? Şi
faţă de ei aş săvârşi un păcat greu!» Şi arhiereul a încercat s-o înduplece, şoptindu-i la
ureche: «Tu, zice, ai putea să-l schimbi, să faci din el alt om». Biata femeie era îngrozită.
Lumea însă se mira de ea: «Auzi, să dea cu piciorul la aşa noroc!» Dar să vezi cu ce a
câştigat-o până la urmă: «Oricum, zice, sinucigaşul nu mai era un copil neştiutor, era
băiat mare, îi trecuse şi vremea să primească sfânta împărtăşanie fără să se spovedească,
aşa că tot trebuie să dea socoteală de păcatul lui, cât de cât. Dacă te cununi însă cu mine,
mă leg să zidesc o biserică pentru veşnica pomenire a sufletului copilului.» Numai
făgăduiala asta a înduplecat-o pe văduvă să se mărite cu el. Şi mare a fost mirarea
oamenilor când au văzut că din prima zi au trăit în cea mai deplină înţelegere, cu frica lui
Dumnezeu, că ţineau cu adevărat unul la altul, de parcă ar fi fost un singur suflet în două
trupuri. Ea a rămas grea chiar în iarna aceea şi atunci au început să colinde împreună
casele Domnului şi să-i ceară lui Dumnezeu milă şi iertare. S-au dus şi la trei mănăstiri,
ca să li se prorocească viitorul din cărţile sfinte. El s-a ţinut de făgăduială şi a ridicat o
biserică, iar în oraş a zidit un spital şi un azil. O parte din avere a împărţit-o la văduve şi
la orfani. Şi-a adus aminte de toţi cei pe care i-a jecmănit şi a vrut să le dea totul înapoi;
a început să arunce în dreapta şi în stânga cu banii, aşa că până şi nevastă-sa şi arhiereul
au trebuit să-l ţină în frâu, spunându-i: «Ajunge cât ai făcut!» Maxim Ivanovici i-a
ascultat, dar tot a zis: «Eu, zice, l-am înşelat atunci la socoteală pe Foma». Şi Foma a
primit tot ce i se cuvenea; bietului om nici nu i-a venit să creadă, i-au dat şi lacrimile: eu,
zice, n-am cerut nimic… oricum eram mulţumit, dar de azi înainte am să mă rog neîncetat
lui Dumnezeu să vă aibă în paza lui». Faptele bune ale lui Maxim Ivanovici le-au mers
oamenilor drept la inimă, căci adevărat se spune: pilda cea bună dă roade. Iar prin
părţile acelea oamenii sunt buni.
Fabrica a dat-o în seama nevesti-şi, care a făcut o rânduială de o mai pomenesc
oamenii şi azi. De băutură însă Maxim Ivanovici nu s-a lăsat, dar când îl apucau
pandaliile, ea îl ţinea din scurt şi până la urmă l-a şi lecuit. Cu timpul a început să
vorbească cuviincios, până şi glasul i s-a îmblânzit, s-a făcut cum nu se poate mai milos,
chiar şi faţă de animale: o dată, când a văzut pe fereastră un ţăran lovindu-şi fără
îndurare calul cu biciul peste ochi, i-a cumpărat numaidecât calul, plătindu-i de două ori
mai mult decât făcea. Când îl căutai avea ochii înlăcrimaţi, se lăsa foarte uşor înduioşat,
era destul să-i spună cineva ceva, ca să-l podidească lacrimile. Când i-a venit femeii
sorocul să nască, s-a milostivit Domnul în sfârşit de rugăciunile lor şi le-a dăruit un fiu, şi
atunci sufletul lui Maxim Ivanovici s-a înveselit pentru prima oară după nenorocire. A
împărţit bani cu nemiluita la săraci, pe mulţi i-a iertat de datorii, iar la botez a poftit tot
oraşul. Dar a doua zi după petrecere s-a întunecat ca noaptea la faţă. Când a văzut
nevastă-sa că nu era în apele lui, i-a adus copilaşul cel nou-născut: «Ne-a iertat, zice,
răposatul băiat, l-au înduplecat lacrimile şi rugăciunile noastre». Trebuie să spun că
despre asta nu mai pomenise de un an, de când se cununaseră, deşi, în taină, fiecare era
muncit de acest gând. Atunci Maxim Ivanovici i-a aruncat o privire întunecată ca
noaptea: «Nu te pripi, zice, că vezi tu, de un an întreg răposatul nu mi s-a mai arătat, dar astă-noapte l-am visat iarăşi». «A vorbit atât de ciudat, că pentru prima oară mi-a
pătruns şi mie groaza în suflet», povestea nevastă-sa mai târziu.
Căci nu degeaba i se arătase băiatul în vis. Nici n-a apucat bine Maxim Ivanovici să-
şi termine vorba, că din clipa aceea, ca un făcut, copilaşul s-a şi îmbolnăvit. Şi opt zile a
tot bolit. Bieţii oameni s-au rugat zi şi noapte, au chemat fel de fel de doctori, au adus şi
cu trenul pe cel mai de seamă doctor de la Moscova, dar ăsta cum a venit s-a şi înfuriat:
«Eu, zice, sunt cel mai de seamă doctor de la Moscova, şi acolo mă aşteaptă o lume
întreagă». Le-a spus să-i dea copilului nişte picături şi s-a grăbit să plece, după ce a luat
nici mai mult nici mai puţin decât opt sute de ruble. Iar până în seară copilaşul s-a
prăpădit.
Şi ce crezi că s-a întâmplat după aceea? Maxim Ivanovici a trecut toată averea pe
numele iubitei lui neveste, i-a dat în mână toţi banii şi hârtiile, a pus bună rânduială în
toate, după lege, apoi s-a înfăţişat înaintea femeii şi i s-a ploconit până la pământ: «Lasă-
mă să plec, nevastă nepreţuită, să-mi mântuiesc sufletul, cât mai e timp. Dacă nici acum
n-oi izbuti să-mi curăţ sufletul de păcate, n-am să mă întorc niciodată. Cu toate că o viaţă
întreagă am fost crud şi nemilos şi am asuprit oamenii, trag nădejde că Domnul se va
milostivi de mine, dacă de acum înainte voi trăi în chin şi pocăinţă, colindând sfintele
lăcaşuri, căci numai bunul Dumnezeu ştie cât îmi este de greu să părăsesc totul, cum mi
se mai rupe inima». Nevastă-sa îl tot ruga, sărmana, topindu-se de plâns: «Numai pe tine
te mai am pe lume, cui mă laşi, cui mă laşi? De un an, de când trăim împreună, inima mi
s-a umplut de dragoste şi de milă pentru tine». Tot oraşul a stăruit o lună întreagă pe
lângă el să se răzgândească. Toţi l-au rugat, şi când au văzut că nu e chip să-l înduplece,
au hotărât să-l urmărească pas cu pas şi să-l oprească cu sila. Dar el n-a ţinut seama de
nimic şi într-o noapte a plecat pe furiş şi dus a fost. Şi de atunci, după câte am auzit,
străbate ţara în lung şi-n lat de la un sfânt lăcaş la altul, ducând o viaţă smerită şi
cucernică, iar nevestei lui dragi nu-i trimite veşti decât o dată pe an…”