ADOLESCENTUL

VI

Am mai spus o dată că eram ameţit şi rog să nu se uite acest lucru, căci de nu aş fi
fost, aş fi vorbit şi m-aş fi purtat cu totul altfel. În încăperea din fund a bodegii se serveau
într-adevăr stridii, iar masa la care ne-am aşezat era acoperită cu o faţă de masă
dezgustătoare, murdară. Lambert a cerut şampanie şi, când m-am pomenit cu o cupă plină
de vin auriu şi rece în faţa mea, m-am simţit ispitit, deşi mi-era ciudă.
— Vezi tu, Lambert, mă jigneşte mai ales faptul că-ţi închipui că-mi mai poţi porunci
şi acum, ca pe vremuri, la Touchard, deşi astăzi ai ajuns tu robul tuturor.
— Eşti un prost! Hai mai bine să ciocnim!
— Nici măcar nu catadicseşti să te prefaci faţă de mine, barem intenţia de a mă
îmbăta puteai să ţi-o ascunzi.
— Minţi, şi apoi eşti gata beat. Ar trebui să mai bei ca să te înveseleşti. Hai, pune
mâna pe pahar, ce mai aştepţi!
— Îndrăzneşti să-mi porunceşti iar? Dacă-i aşa, plec şi am terminat cu tine!
Şi, într-adevăr, am dat să mă ridic de pe scaun. Atunci el s-a înfuriat îngrozitor:
— Desigur, Trişatov te-a întărâtat împotriva mea, am văzut eu cum aţi tot şuşotit.
Mare prost eşti, n-am ce zice. Până şi Alphonsinei îi e scârbă când se apropie de ea… e o
pramatie fără pereche. Să-ţi povestesc eu cine-i dumnealui.
— Mi-ai mai spus asta. Tu pe toţi îi judeci după calapodul Alphonsinei, tare eşti
mărginit.
— Eu mărginit? se miră el. Află că acum au intrat în cârdăşie cu ciupitul. Asta este!
Iată de ce i-am gonit! N-au pic de obraz. Ciupitul e o canalie fără scrupule şi are să-i
târască în prăpastie. Eu însă le-am pretins să se poarte întotdeauna ca nişte nobili.
M-am aşezat la loc şi fără să-mi dau seama, am luat un pahar de şampanie şi am
sorbit o înghiţitură.
— Apoi şi în ce priveşte cultura îţi sunt cu mult superior, am adăugat eu, dar el era
atât de încântat văzând că mă aşez din nou, încât s-a mulţumit să-mi mai toarne şampanie.
Aşa-i că ţi-e frică de ei? am continuat eu să-l zădăresc (dovedindu-mă în această
împrejurare la fel de josnic ca el). Andreev ţi-a azvârlit pălăria pe jos drept mulţumire că i-
ai dat douăzeci şi cinci de ruble.
— Nu-i nimic, are să mi-o plătească. Au luat-o ei razna, dar las’ că-i pun eu cu botul
pe labe.
— Văd că-i ştii de frică ciupitului, numai la el ţi-e gândul! Mi se pare că acum n-ai
mai rămas decat cu mine; în mine ţi-ai pus toate speranţele, nu-i aşa?
— Da, Arkaşka, aşa-i, tu ai rămas singurul meu prieten, după cum bine ai spus,
încuviinţă el, bătându-mă pe umăr.
Ce era să-i mai spun unui om atât de primitiv, atât de neevoluat, care lua ironia drept
laudă?
— Tu ai putea sa mă scapi de multe necazuri, dacă te-ai arăta un bun camarad,
Arkadi, urmă el, privindu-mă cu duioşie.
— Cum aş putea să te scap de necazuri?
— Ştii bine cum. Tu fără mine nu faci două parale, te poate prosti oricine; împreună
însă, am putea face rost de treizeci de mii şi le-am împărţi pe din două. Ştii tu despre ce e
vorba. Gândeşte-te ce-i de capul tău. N-ai nici nume, nici familie şi din senin îţi pică o
pleaşcă. Când o să pui mâna pe atâta bănet, ai să faci carieră, nu glumă!
M-a uimit felul în care mi-a pus problema. Mă aşteptasem să mă ia pe departe, cu
viclenie, şi când colo el mi-a vorbit deschis, cu o naivitate de copil. M-am hotărât să-l
ascult până la capăt, că de, sunt un om cu vederi largi, şi apoi… îmi stârnise grozav curiozitatea.
— Am să-ţi spun ceva Lambert, deşi nu eşti în stare să mă înţelegi: accept să te
ascult, numai fiindcă sunt un om cu vederi largi, i-am declarat eu răspicat şi am sorbit iar
din pahar. Lambert s-a grăbit să mi-l umple din nou.
— Să-ţi spun şi eu ceva Arkadi: dacă unul ca Bioring ar fi îndrăznit să mă înjure, ba
încă să mă şi lovească faţă de o doamnă, faţă de femeia pe care o ador, nu ştiu ce i-aş fi
făcut! Tu însă ai răbdat şi ai tăcut, mi-e scârbă de tine fiindcă eşti o zdreanţă!
— Cum poţi pretinde că Bioring m-a lovit! am strigat roşind. Mai curând eu l-am
lovit pe el.
— Ba nu, el te-a lovit pe tine şi nu tu pe el.
— Minţi! L-am călcat pe picior, de i l-am strivit!
— El însă te-a îmbrâncit cât colo şi a poruncit servitorilor să te alunge… iar în timpul
asta ea te privea din trăsură şi-şi bătea joc de tine, că de, ştie că n-ai tată şi că oricine te
poate jigni.
— Discutăm ca nişte şcolari, Lambert, mai mare ruşinea, zău aşa! Îmi spui toate astea
atât de brutal şi direct numai ca să mă întărâţi, de parcă aş fi un mucos de şaisprezece ani.
Ai pus totul la cale cu Anna Andreevna! am strigat eu, tremurând de furie şi tot sorbind în
neştire din pahar.
— Anna Andreevna este o mare şmecheră! Asta are să ne tragă pe sfoară pe toţi, şi pe
mine, şi pe tine, şi pe toată lumea. Te-am aşteptat mai ales fiindcă tu poţi s-o scoţi mai
bine la capăt cu cealaltă.
— Cu care?
— Cu madame Ahmakova. Ştiu tot. Mi-ai mărturisit chiar tu că se teme grozav de
scrisoarea care se află la tine…
— Ce scrisoare?… Aiurezi… Ai fost la ea? am bâiguit eu, încurcat.
— În orice caz am văzut-o. E frumoasă, n-am ce zice. Très belle! Recunosc că ai
gust.
— Ştiu că ai văzut-o, dar sunt sigur că n-ai îndrăznit să vorbeşti cu ea şi te poftesc ca
de acum înainte să nu îndrăzneşti nici să vorbeşti despre ea.
— Tu eşti un copil, iar ea îşi bate joc de tine. Asta este. Am avut noi de-a face cu o
mironosiţă ca asta la Moscova. Tare mândră se mai ţinea! Dar cum am ameninţat-o că o să
dăm totul în vileag, a început să tremure şi s-a făcut blândă ca un miel, iar noi n-am fost
proşti, ne-am ales şi cu bani şi cu… mă înţelegi! Acum dumneaei face din nou pe sfânta şi
se uită de sus la toată lumea. Şi când vezi pe ce picior mare trăieşte, în ce caleaşca se
plimbă, ptiu drace, nici n-ai crede în ce cotlon am înghesuit-o. Tu încă nu cunoşti viaţa,
de-ai şti până unde sunt în stare să coboare cucoanele astea mari!…
— Îmi închipui, am murmurat eu fără să vreau.
— Sunt stricate până în măduva oaselor! Habar n-ai tu de ce sunt ele în stare! Până şi
Alphonsine, care numai uşă de biserică nu e, vorbeşte cu scârbă de ele, fiindcă le cunoaşte. A stat într-o casă din alea…
— Îmi închipui, l-am aprobat eu din nou.
— Şi după ce ai fost bătut, îţi mai este şi milă.
— Eşti un nemernic, Lambert, un păcătos! am strigat eu tremurând, fiindcă deodată
mă fulgerase un gând. Toate astea le-am văzut în vis, te-am visat pe tine şi pe Anna
Andreevna… Of, blestematule! Ai crezut într-adevăr că sunt chiar atât de ticălos? Visul
meu dovedeşte că mă aşteptam să-mi faci o asemenea propunere. În sfârşit, nu se poate să
nu-mi ascunzi tu ceva. Tocmai faptul că-mi vorbeşti atât de simplu şi deschis mă face să
bănuiesc că lucrurile sunt mai complicate.
— Ia te uită cum s~a înfuriat .Măi… măi… măi… se minună Lambert, râzând
triumfător. Bravo frate Arkaşa, acum am aflat tot ce voiam să ştiu. Iacă, de asta te-am şi
aşteptat. Va să zică, o iubeşti şi vrei să te răzbuni pe Bioring, uite, de asta voiam să mă
conving. De altfel, bănuiam eu încă de la început. Ceci pose, cela change la question. Şi e
cu atât mai bine, căci şi ea te iubeşte. Atunci însoară-te, nu mai zăbovi. E cel mai bun
lucru pe care-l poţi face. După cum văd, ai ales soluţia cea mai bună. Dar să nu uiţi
niciodată Arkadi, că ai un singur prieten, pe mine, care mă arunc şi-n foc pentru tine.
Prietenul tău te va ajuta să te însori, el te va cununa, din pământ îţi fac rost de toate,
Arkaşa! Dar după aceea n-ai să-l uiţi pe vechiul tău prieten şi ai să-i dăruieşti vreo treizeci
de miişoare că s-a ostenit atâta, nu-i aşa? Pe ajutorul meu te poţi bizui, fii pe pace. Nimeni
nu se pricepe ca mine la treburi de astea, scot eu de la ei toată zestrea, te alegi peste noapte
şi cu avere, şi cu carieră.
Deşi eram cam ameţit, mă uitam totuşi cu nespusă mirare la Lambert. Vorbea foarte
serios, măcar atât cât te puteai aştepta de la el, în orice caz vedeam limpede cât de convins
era că mă poate ferici prin această căsătorie, şi că ideea îl entuziasma. Bineînţeles că îmi
dădeam seama şi de faptul că încerca să mă momească de parcă aş fi tot un băieţaş (am
văzut asta imediat), dar gândul că m-aş putea căsători cu ea mi-a mers drept la inimă, aşa
ca deşi mă miram cum de poate Lambert să pună pe el atâta temei, până la urmă m-am
lăsat încântat, fără să pierd însă nici o clipă din vedere cât e de absurd şi de irealizabil. Nu
ştiu cum se împăcau aceste contradicţii în capul meu, dar fapt e că se împăcau.
— Cum ar fi cu putinţă? am îngăimat eu.
— Foarte simplu. N-ai decât să-i arăţi scrisoarea şi are să se sperie atât de tare încât o
să se mărite cu tine, ca să nu piardă averea.
Eram hotărât să nu-l opresc pe Lambert, oricâte ticăloşii mi-ar fi propus, fiindcă
vorbea foarte deschis şi era atât de naiv, încât nici prin gând nu-i trecea că aş putea să mă
revolt; totuşi am bâiguit la un moment dat că nu vreau să se mărite cu mine numai fiindcă
n-are încotro.
— Pentru nimic în lume nu vreau s-o iau cu sila; cum poţi fi atât de mârşav, încât să-
mi propui una ca asta!
— Ei na-ţi-o bună! Fii pe pace, are să te ia de bunăvoie nici nu va trebui s-o sileşti, va
trage o spaimă atât de mare, încât va fi încântată să se mărite. Şi unde mai pui că te şi
iubeşte, adăugă repede Lambert, când îşi dădu seama că-l luase gura pe dinainte.
— Asta ai scornit-o tu. Îţi baţi joc de mine. De unde ştii că mă iubeşte?
— Nu încape îndoială, sunt convins. De altfel, şi Ana Andreevna bănuieşte acest
lucru. Ţi-o spun foarte serios, zău aşa, şi apoi, când ai să vii la mine, am să-ţi mai
povestesc ceva care are să te convingă şi pe tine că te iubeşte. Alphonsine a fost la
Ţarskoie Selo şi a aflat şi ea câte ceva acolo.
— Ce putea să afle ea acolo?
— Hai la mine şi are să-ţi povestească ceva care are să te bucure. Şi la urma urmei, cu
ce eşti tu mai prejos decât altul? Eşti chipeş, binecrescut…
— Da, sunt binecrescut…, am murmurat eu cu răsuflarea tăiată. Inima îmi bătea să se
spargă. Fireşte nu numai din pricina vinului.
— Eşti arătos, bine îmbrăcat.
— Da, sunt bine îmbrăcat.
— Ai şi inimă bună…
— Da, am şi inimă bună.
— Atunci de ce s-ar împotrivi? Şi apoi, Bioring fără zestre n-o ia, iar zestrea ei e în
mâinile tale — iată de ce trebuie să se teamă. Dacă te căsătoreşti cu ea, înseamnă că te
răzbuni şi pe Bioring. Doar în noaptea aceea, când te-am găsit aproape degerat, mi-ai spus
chiar tu că e îndrăgostită de tine.
— Ţi-am spus eu asta? Nu-mi vine a crede.
— Ba da, aşa mi-ai spus.
— Se vede că aiuram. Tot atunci ţi-am vorbit şi despre scrisoare?
— Da, mi-ai spus că ai o scrisoare compromiţătoare şi de aceea m-am şi întrebat:
dacă aşa stau lucrurile, cum poate lăsa norocul să-i scape printre degete?
— Toate astea sunt nişte aiureli şi nu-s chiar atât de prost ca să le iau în serios, am
mormăit eu. Mai întâi nu uita deosebirea de vârstă, şi apoi, eu n-am nici măcar un nume.
— Totuşi, are să se mărite cu tine. N-are încotro, dacă nu vrea să piardă averea, las’
pe mine! Şi unde mai pui că te şi iubeşte. Ştii doar că bătrânul prinţ ţine foarte mult la tine
şi prin protecţia lui nici nu-ţi închipui ce relaţii îţi poţi face, iar că n-ai un nume, nu-i
nimic, azi nu mai e nevoie de asta: dacă pui mâna pe bani ai să te ridici atât de sus, cum
nici nu te gândeşti, iar peste zece ani ai să ajungi un milionar înaintea căruia se va pleca
toată Rusia, şi atunci chiar că n-ai să mai ai nevoie de un nume! În Austria titlurile de
baron se pot cumpăra, şi cum te însori pui piciorul în prag, să-ţi ştie toţi de frică. Când o
femeie te iubeşte, îi place s-o ţii din scurt. Femeile nu preţuiesc decât bărbaţii care ştiu să
se impună. Chiar din momentul când ai să-i arăţi scrisoarea, ai să-i dovedeşti autoritatea:
“Ia te uită, are să-şi zică, atât de tânăr şi cum ştie să se impună!”
Eram năucit. Cu nimeni altul nu m-aş fi coborât până la o discuţie atât de absurdă. De
astă dată însă îmi făcea atâta plăcere, încât nu puteam rezista ispitei de a o continua. Şi
apoi, Lambert era prea prost şi prea mârşav ca să-mi fie ruşine de el.
— Ştii, Lambert, orice-ai crede tu, astea nu-s decât palavre. M-am lăsat târât în această discuţie, numai fiindcă ne cunoaştem prea bine ca să ne fie ruşine unul de altul,
altcineva însă nici în ruptul capului nu m-ar fi înjosit într-atât. Şi la urma urmei, pe ce te
bizui când susţii mă iubeşte? Tot ce-ai spus adineauri despre puterea banului e adevărat,
numai că tu, Lambert, nu cunoşti înalta societate: află că se întemeiază pe relaţiile cele mai
patriarhale, de trib, ca să zic aşa, şi de aceea, atâta timp cât nu voi fi dovedit ce sunt în
stare şi până unde mă pot ridica în viaţă, ei i-ar fi totuşi ruşine că este nevasta mea. N-am
să-ţi ascund însă, Lambert, că toată povestea asta are şi un aspect care îndreptăţeşte
anumite speranţe. Iată: s-ar putea ca ea să se mărite cu mine din recunoştinţă, fiindcă
numai eu aş putea s-o scap de ura unui om de care se teme.
— Ah, vorbeşti de taică-tău? Dar ce, o iubeşte chiar atât de mult? se dumiri brusc
Lambert stăpânit de o mare curiozitate.
— O nu! am exclamat eu. Vai cât eşti de primejdios şi de prost în acelaşi timp,
Lambert! Crezi că dacă ar iubi-o cu adevărat, aş mai dori s-o iau de nevastă? Oricum,
suntem tată şi fiu şi ar fi mai mare ruşinea. Află că el o iubeşte pe mama, numai pe mama,
am înţeles acest lucru când l-am văzut o dată îmbrăţişând-o. Înainte credeam şi eu că o
iubeşte pe Katerina Nikolaevna, dar acum ştiu că, chiar dacă a fost cândva demult
îndrăgostit de ea, a început s-o urască şi vrea să se răzbune, iar ea se teme, fiindcă, trebuie
să-ţi spun, Lambert, e fioros când vrea să se răzbune pe cineva. Parcă îşi pierde minţile.
Când îl apucă furia împotriva ei, e în stare de orice nebunie. Este o duşmănie din cele de
modă veche, în numele unor principii înalte. În vremurile noastre nu se mai sinchiseşte
nimeni de principii, azi nu mai contează decât cazurile particulare, şi nu principiile
generale. Of, Lambert, tu nu pricepi nimic, eşti prost ca o ciubotă, ce rost are să-mi bat
gura vorbindu-ţi de principii, când tu habar n-ai de ele?! Eşti îngrozitor de incult. Mai ţii
minte cum mă băteai pe vremuri? Acum însă eu sunt mai tare decât tine, îţi dai seama de
asta?
— Hai la mine acasă, Arkaşa! Ne petrecem seara împreună, mai bem o sticlă şi
Alphonsine ne va cânta din gură şi la chitară.
— Nu, nu vin. Ascultă, Lambert, eu am o “idee” a mea. Dacă nu izbutesc să mă însor,
am să mă retrag şi am să-mi închin toată viaţa acestei idei. Tu însă n-ai o idee pe care te
sprijini.
— Toate bune şi frumoase, dar hai cu mine şi ai să-mi povesteşti acasă.
— Nu vin! am spus eu, ridicându-mă. Fac ce-mi place, dacă vreau vin, dacă nu, nu.
Totuşi am să vin, deşi eşti un ticălos. Am să-ţi dau şi cele treizeci de mii de ruble — treacă
de la mine — dar cu toate astea, rămân mai curat decât tine şi-ţi sunt superior în toate
privinţele. Înţeleg prea bine că vrei să mă tragi pe sfoară pe toate căile, îţi interzic însă să
te gândeşti la ea, fiindcă e superioară tuturor, cât despre planurile tale, sunt atât de josnice,
încât mă şi mir cum de ţi-au putut trece prin minte, Lambert. E drept că aş vrea să mă
însor cu ea, dar asta e cu totul altceva, fiindcă n-am nevoie de averea ei, eu dispreţuiesc
banii, chiar dacă mi-ar oferi averea ei în genunchi, tot n-aş primi-o… De căsătorit m-aş
căsători, nu zic ba, dar din cu totul alte motive. Să ştii însă că ai avut dreptate când mi-ai
spus că o soţie trebuie ţinută din scurt. S-o iubeşti, s-o iubeşti cu pasiune, cu toată
generozitatea de care numai un bărbat e în stare, căci la femei n-o găseşti niciodată, şi
totuşi să te porţi ca un despot. După cum spuneai Lambert, femeilor le place să simtă o mână de fier. Nu tăgăduiesc că tu cunoşti femeile, Lambert, deşi în toate celelalte privinţe
eşti de o prostie uimitoare. De fapt, tu nu eşti chiar atât de ticălos cum pari, Lambert, eşti
mai curând naiv. De aceea şi ţin la tine. Of, Lambert, de ce eşti tu atât de lichea? Că de n-
ai fi, ce bine ne-am putea distra împreună. Ştii, Trişatov e un băiat foarte drăguţ.
Aceste ultime cugetări dezlânate i le-am îndrugat pe stradă. Redau toată scena, până
în cele mai mici amănunte, pentru ca cititorul să poată vedea cum în ciuda năzuinţelor, a
entuziasmului, a tuturor făgăduielilor şi a jurămintelor de a începe o viaţă nouă, căutând
desăvârşirea morală, am putut atunci să mă las atât de uşor târât în mocirlă! Jur însă că
dacă n-aş fi pe deplin convins că m-am schimbat complet şi că astăzi, datorită experienţei
de viaţă pe care am dobândit-o, caracterul meu s-a călit, pentru nimic în lume n-aş
mărturisi toate acestea cititorului.
Când am ieşit din bodegă, Lambert m-a sprijinit, ţinându-mă uşor pe după umeri.
Deodată mi-am întors capul spre el şi când i-am întâlnit privirea, am văzut că era la fel de
fixă, iscoditoare, cât se poate de atentă şi lucidă, ca în dimineaţa aceea când mă găsise
îngheţat şi mă dusese tot cu braţul petrecut pe după umerii mei până la o birjă, ascultând,
numai ochi şi urechi, bolboroseala mea fără şir. Oamenii ameţiţi de băutură, care încă nu
s-au îmbătat de tot, au uneori momente de luciditate deplină.
— Nici în ruptul capului nu vin la tine! i-am declarat eu deodată tare şi răspicat,
privindu-l cu ironie şi împingându-i braţul cu care mă sprijinea.
— Lasă prostiile şi hai, am s-o pun pe Alphonsine să ne facă ceai.
Eram ferm convins că n-am să pot scăpa de el, mă ţinea îmbrăţişat şi mă sprijinea cu
vădită satisfacţie, ca pe o victimă gata picată în plasă, şi nu încăpea îndoială că avea
nevoie de mine chiar în seara aceea şi în starea în care mă găseam. Se va vedea mai târziu
de ce anume.
— Nu vin, nu vin! am repetat. Birjar!
Tocmai trecea pe lângă mine o sanie şi dintr-o săritură m-am urcat în ea.
— Ce-i cu tine, încotro ai pornit? urlă Lambert, înspăimântat la culme, înşfăcându-mă
de palton.
— Îndrăzneşte numai să te ţii după mine! i-am striga în clipa aceea sania s-a urnit din
loc şi Lambert a fost silit să dea drumul paltonului meu.
— Las’ că vii tu singur! răcni el furios în urma mea.
— Dacă am să vreau, am să vin, fac ce-mi place! i-am strigat din sanie, întorcându-
mă spre el.
Nu s-a ţinut după mine, desigur, fiindcă n-a găsit pe loc altă sanie, aşa că mi-a pierdut
urma. Nu m-am dus decât pana în piaţa Sennaia, unde am coborât din sanie şi i-am dat
drumul. Aveam un chef grozav să mă plimb pe jos. Nu eram nici obosit, nici prea ameţit
de băutură, dimpotrivă, eram cât se poate de vioi: mă simţeam pătruns de val de energie,
mai dornic ca oricând de a întreprinde indiferent ce, şi-mi treceau prin minte tot felul de
gânduri plăcute.
Inima îmi bătea atât de tare şi rar, că îi auzeam fiecare bătaie, tot ce vedeam în jurul meu mă încânta, totul mi se părea simplu şi firesc. Când am trecut pe lângă corpul de
gardă din piaţa Sennaia, abia m-am stăpânit să nu mă duc la sentinelă şi s-o sărut.
Începuse dezgheţul şi cu toate că piaţa era plină de noroi şi mirosea a bălegar, mie mi-a
plăcut grozav.
“Acum dau în bulevardul Obuhov, mi-am zis, pe urmă o iau la stânga şi ajung la
cazarma regimentului Semionovski, aşadar, fac un ocol şi asta e minunat, totul e minunat!
Ce are a face că umblu cu paltonul descheiat, doar n-o să mi-l fure nimeni, că nu văd nici
un hoţ pe aci, deşi se spune că prin piaţa Sennaia umblă hoţii. Ei şi, n-au decât să vină,
poate că le-aş da paltonul chiar de bunăvoie. La urma urmei, ce nevoie am de el? A poseda
un palton înseamnă a avea o proprietate, iar la proprieté c’est le vol
72
.Doamne, ce prostii
îmi trec prin minte, şi ce frumoasă e viaţa! Ce bine că a început dezgheţul. Ce rost are să
fie ger, cui îi place? Şi să-ţi treacă prin minte prostii e bine. Ce naiba i-am îndrugat lui
Lambert despre principii? I-am spus pare-mi-se că nu există principii generale, ci numai
cazuri particulare. Asta-i minciună, o minciună gogonată! I-am spus-o dinadins, ca să fac
pe grozavul. Acum mi-e cam ruşine, dar nu-i nimic, am să-mi îndrept greşeala. Lasă
ruşinea la o parte şi nu te mai zbuciuma atâta Arkadi Makarovici! Să ştii că-mi placi
Arkadi Makarovici, îmi placi chiar foarte mult, tânărul meu prieten. Păcat numai că eşti o
mică lichea… şi… şi… ah, da!”
Deodată m-am oprit în loc, beat de fericire.
“Ah, Doamne, a fost o părere sau într-adevăr mi-a spus că ea mă iubeşte? Ba chiar aşa
mi-a spus, deşi e un pungaş şi sunt convins că mi-a turnat o mulţime de minciuni, numai
ca să mă ducă la el şi să mă ţină toată noaptea acolo. Dar mai ştii, poate că este adevărat.
Mi-a spus că aşa crede şi Anna Andreevna… De, poate că a trimis-o şi la ea pe Nastasia
Egorovna s-o iscodească, doar asta izbuteşte să se strecoare oriunde. La urma urmei, de ce
nu m-am dus la el? Aş fi putut să aflu tot. Nu se poate să nu aibă el un plan! Am presimţit
eu toată povestea asta în cele mai mici amănunte. Aşadar, mi se adevereşte. Ţi-ai făcut un
plan grandios, domnule Lambert, dar te cam înşeli, căci n-are să se realizeze. Deşi te
pomeneşti că sunt oarecare şanse! Mai ştii, poate că se realiează şi şi-a pus în gand să mă
însoare, dar parcă de el depinde? Deşi la urma urmei, s-ar putea să izbutească. În orice caz
e destul de naiv ca să fie sigur de succes. E prost şi înfipt ca toţi oamenii de afaceri, iar
prostia unită cu obrăznicia constituie o mare forţă. Recunoaşte însă, Arkadi Makarovici, că
ţi-a fost cam frică de Lambert. Ce-i pasă lui de oameni cinstiţi, doar spune foarte serios că
aici nu există nici un om cinstit! Dar tu eşti om cinstit? Bine, dar ce spun eu?! Oare
ticăloşii n-au nevoie de oameni cinstiţi? Când pui la cale o potlogărie, ai nevoie mai mult
ca oricând de oameni cinstiţi. Ha-ha, numai dumneata n-ai ştiut până acum acest lucru,
Arkadi Makarovici, cu nevinovăţia dumitale desăvârşită. Doamne, dar dacă reuşeşte într-
adevăr să mă însoare cu ea!”
M-am oprit iar locului. Acum trebuie să mărturisesc o altă prostie de a mea (de care
m-am lecuit însă de multă vreme), trebuie să mărturisesc aşadar, că încă de mult visam că
mă însor, de fapt, nu era o intenţie precisă căci până acolo n-am ajuns niciodată (şi nici nu
voi ajunge vreodată, pe cuvântul meu), deşi nu arareori, cu mult înainte de toate aceste
întâmplări, visam să mă însor mai precis în nenumărate seri înainte de a adormi i-mi
ziceam ca ar fi bine să mă însor. Încă de la cincisprezece ani am început să legăn acest vis.
Aveam pe atunci un coleg de liceu de vârsta mea, anume Lavrovski, un băiat cât se poate de simpatic, liniştit şi drăguţ, care, de altfel, nici nu avea calităţi. Nu vorbisem cu el
aproape niciodată, dar într-o bună zi s-a nimerit să stăm alături şi să fim singuri, el era
foarte îngândurat şi deodată mi-a spus : “Ce zici Dolgoruki, nu crezi că ar fi bine să ne
însurăm? Spune şi dumneata, când să ne însurăm, dacă nu acum? Asta e vremea cea mai
frumoasă, dar uite că nu-i chip!” îşi spusese păsul cu toată sinceritatea. L-am aprobat
numaidecât, la fel de sincer, fiindcă şi la mine se înfiripase această dorinţă. Pe urmă ne-am
întâlnit câteva zile la rând şi ferindu-ne de ceilalţi am vorbit mereu despre asta, şi numai
despre asta. Pe urmă, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar nu ne-am mai întâlnit şi nici n-am mai
stat de vorbă. Iacă, de atunci a început să mă urmărească acest vis. Desigur că n-ar fi avut
rost să pomenesc o întâmplare atât de măruntă, dacă n-aş fi ţinut să arăt cât de timpuriu se
nasc uneori asemenea gânduri…
“Nu există decât o singură piedică mai serioasă, am continuat eu să meditez în timp
ce mergeam spre casă, o, desigur că mica deosebire de vârstă dintre noi n-are nici o
importanţă, singura piedică e că ea e o mare aristocrată, iar eu sunt pur şi simplu
Dolgoruki! Cumplită soartă! Oare Versilov, căsătorindu-se cu mama, n-ar putea să ceară
guvernului încuviinţarea de a mă înfia?… drept răsplată pentru meritele sale, ca să zic aşa.
Pe vremuri a fost în slujba statului, aşa că trebuie să fi avut şi ceva merite, a fost doar
mijlocitor de pace… Of, drace, ce josnicie!”
Când mi-a scăpat această exclamaţie, m-am oprit brusc, pentru a treia oară, dar de
data asta parcă mă lovise cineva cu o măciucă în cap. Sentimentul chinuitor că fusesem în
stare să mă înjosesc până într-atât, încât să doresc un lucru atât de ruşinos ca schimbarea
numelui prin adopţiune, renegându-mi astfel toată copilăria, mi-a alungat într-o clipă buna
dispoziţie dinainte şi bucuria mea s-a destrămat ca fumul. “Nu, n-am să mărturisesc
nimănui acest gând, mi-am zis eu, roşind îngrozitor, am putut să mă înjosesc până într-atât
numai fiindcă… sunt îndrăgostit şi m-am prostit. Nu, totuşi Lambert are dreptate într-o
privinţă, şi anume, atunci când susţine că toate aceste mofturi nu mai au ce căuta azi, că în
vremurile noastre contează întâi omul şi în al doilea rând averea lui, mai bine zis nu
averea, ci puterea lui. Cu un asemenea capital aş putea să-mi pun numaidecât «ideea» în
aplicare, iar peste zece ani toată Rusia va fi la picioarele mele, şi asta va fi răzbunarea
mea. Iar faţă de ea n-are rost să mă port cu mănuşi, şi în privinţa asta are Lambert dreptate.
E destul s-o înspăimânt şi are să se mărite de bunăvoie cu mine. În faţa faptelor are să
capituleze ca cea mai simplă şi mai vulgară femeie! «Tu habar n-ai, nici nu-ţi poţi închipui
în ce cotlon s-a petrecut totul!» mi-au răsunat în urechi cuvintele lui Lambert. “Aşa şi este,
am întărit eu, Lambert are dreptate în toate privinţele, are de o mie de ori mai multă
dreptate decât Versilov şi decât toţi idealiştii de teapa noastră. El e realist. Când ea va
vedea că sunt în stare să mă impun, are să spună: «Iată un om care ştie ce vrea!» Lambert
e un ticălos care nu urmăreşte decât să stoarcă de la mine treizeci de mii de ruble, totuşi e
singurul meu prieten, altul n-am. De fapt, nici nu există altfel de prieteni şi nici nu pot să
existe decât în închipuirea unor oameni fără simţ practic. Iar pe ea nici măcar n-aş înjosi-o,
asta înseamnă că o înjosesc? Câtuşi de puţin. Aşa-s toate femeile! Există oare vreo femeie
care să nu fie în stare de o ticăloşie? Tocmai de aceea are nevoie de un bărbat care s-o
conducă, de aceea soarta ei este să fie supusă. Femeia întruchipează viciul şi ispita, iar
bărbaţul — nobleţea sufletească şi mărinimia. Aşa va fi în vecii vecilor. N-are a face că
am de gând să folosesc scrisoarea, asta nu-mi ştirbeşte întru nimic nobleţea sufletească şi
mărinimia. Eroi ca în piesele lui Schiller nu există în viaţă, ei au fost scorniţi. Pentru un scop măreţ, merită să te alegi şi cu o pată! După aceea petele dispar şi totul e dat uitării. În
ziua de azi, când gândeşti aşa treci drept un om cu vederi largi, care cunoaşte viaţa şi ţine
seama de realitate, asta-i părerea generală de azi.”
Ţin să repet rugămintea de a nu mi se lua în nume de rău că reproduc pe larg toate
divagaţiile mele de om beat din seara aceea. Fireşte, nu redau decât sensul gândurilor mele
de atunci, deşi am impresia că şi formularea a fost aceeaşi. M-am simţit dator să le
consemnez, fiindcă numai din dorinţa de a mă judeca m-am apucat de scris. Şi cum poţi
judeca un om, fără a-i analiza gândurile? Există oare un criteriu mai serios decât felul lui
de a gândi, de a privi viaţa? Faptul că băusem nu constituia o circumstanţă atenuantă. În
vino veritas
73
.
Cufundat în visuri şi iluzii, nici nu mi-am dat seama cum am ajuns în cele din urmă
acasă, sau mai bine zis la locuinţa mamei. Nu ştiu cum, dar deodată m-am pomenit în casă
şi de cum am pus piciorul în antreul nostru strâmt, am înţeles că se petrecuse ceva
neobişnuit; în casă se vorbea tare, se auzeau strigăte şi plânsul mamei. Când am dat să
intru, Lukeria, care alerga într-un suflet din camera lui Makar Ivanovici spre bucătărie, era
cât pe ce să mă răstoarne. Mi-am azvârlit paltonul de pe mine şi am intrat în camera lui
Makar Ivanovici, unde era strânsă toată familia.
Versilov, în picioare, o strânse la piept pe mama, care era mai mult moartă decât vie.
Makar Ivanovici şedea ca de obicei pe scăunelul lui, dar era sleit de puteri, şi Liza se
străduia să-l ţină de umeri ca să nu cadă, cu toate acestea aveai impresia că are să se
prăbuşească dintr-o clipă în alta. M-am apropiat repede şi, când am ajuns lângă el am
tresărit, fiindcă mi-am dat seama că bătrânul era mort.
Murise chiar atunci, cu puţin înainte de sosirea mea. Cu zece minute mai devreme nu
se simţea nici mai bine, nici mai rău ca altă dată. În camera lui nu se afla decât Liza,
povestea despre durerea ei şi bătrânul o mângâia pe cap, ca în ajun. Deodată bătrânul s-a
cutremurat tot (după cum mi-a spus Liza), a vrut să se ridice, a deschis gura, dar înainte de
a apuca să strige, a căzut încet pe partea stângă “O sincopă!” spunea Versilov. Liza a
început să ţipe de-a răsunat toată casa şi atunci toţi au alergat într-acolo; această scenă se
petrecuse doar cu câteva clipe înainte de sosirea mea.
— Arkadi! îmi strigă Versilov. Fugi imediat la Tatiana Pavlovna. E cu siguranţă
acasă. Roag-o să vină numaidecât. Ia o birjă. Du-te cât mai repede, te implor!
Îmi amintesc foarte bine cum îi străluceau ochii. Pe faţa lui nu se vedea însă nici
durere adevărată, nici lacrimi — numai mama, Liza şi Lukeria plângeau; îmi aduc foarte
bine aminte că m-a mirat expresia lui neobişnuit de însufleţită, aproape exaltată. Am
alergat într-un suflet la Tatiana Pavlovna.
Locuia destul de aproape, după cum am mai spus, aşa că n-am mai luat birjă şi tot
drumul am fugit, fără să mă opresc o clipă. Eram foarte tulburat şi parcă mă cuprinsese şi
pe mine un soi de exaltare. Înţelegeam că se petrecuse ceva ireparabil. Până am ajuns la
uşa Tatianei Pavlovna şi am sunat, îmi pierise orice urmă de beţie şi odată cu ea toate
gândurile josnice.
Mi-a deschis bucătăreasa.
— Nu-i acasă, a bodogănit şi a dat să-mi închidă uşa în nas.
— Cum nu-i acasă? am strigat eu pătrunzând cu forţa in antreu. Nu se poate! A murit
Makar Ivanovici.
— Cuuum?! răsună deodată strigătul Tatianei Pavlovna prin uşa închisă a salonului.
— A murit! Makar Ivanovici a murit! Andrei Petrovici te roagă să vii numaidecât la
noi.
— Ce tot îndrugi!…
Am auzit cum trage zăvorul, apoi a crăpat doar uşa şi mi-a poruncit:
— Povesteşte cum s-a întâmplat!
— Nu ştiu nici eu, adineauri, când m-am întors acasă l-am găsit mort. Andrei
Petrovici spune că a avut o sincopă!
— Vin îndată, într-o clipă. Fugi şi spune-le că vin numaidecât, hai du-te, ce mai
aştepţi, şterge-o! Ce tot zăboveşti?
Prin uşa crăpată văzusem însă foarte bine că cineva ieşise de după perdeaua care
despărţea salonul de dormitor şi rămăsese în fundul camerei, în spatele Tatianei Pavlovna.
Am pus instinctiv mâna pe clanţă, ca să nu mai poată închide uşa.
— Arkadi Makarovici, e adevărat că a murit? a răsunat deodată un glas cunoscut calm
şi melodios, cu timbru metalic, care m-a cutremurat până în adâncul sufletului: din felul
cum rostise întrebarea am înţeles că vestea o uluise şi o tulburase şi pe ea.
— Dacă-i aşa, se răsti deodată Tatiana Pavlovna, deschizând brusc uşa, descurcă-te
cum ştii că singură ţi-ai făcut-o!
Apoi, îmbrăcându-şi din mers paltonul şi punându-şi un şal pe cap, plecă repede de
acasă şi coborî treptele în fugă. Atunci mi-am scos numaidecât paltonul, am intrat în odaie
şi am închis uşa după mine. Ea stătea în faţa mea, întocmai ca la prima noastră întâlnire,
cu faţa luminoasă şi cu ochii limpezi, şi tot ca atunci mi-a întins amândouă mâinile. De
emoţie mi s-au tăiat picioarele şi am căzut în genunchi înaintea ei.
Mi-au dat lacrimile, fără să ştiu nici eu de ce, nu-mi aduc aminte cum m-a aşezat
lângă ea, îmi amintesc doar, şi asta este una din cele mai scumpe amintiri ale mele, cum
am şezut alături, mână în mână, şi cu câtă însufleţire am stat de vorbă: ea mă tot întreba de
bătrân şi de moartea lui iar eu îi povesteam despre el, aşa încât se putea crede că plâng
după Makar Ivanovici, ceea ce nu corespundea câtuşi de puţin adevărului, de altfel sunt
convins că ea n-ar fi presupus nici în ruptul capului că aş fi în stare de o comportare
trivială de mucos. În cele din urmă, când mi-am venit deodată în fire, m-am ruşinat. Astăzi
cred că atunci am plâns numai de fericire şi bănuiesc că şi ea şi-a dat prea bine seama de
asta, aşa încât această amintire nu e umbrită de nimic.
Deodată mi s-a părut foarte ciudat că mă tot întreabă atâta despre Makar Ivanovici.
— L-ai cunoscut oare? am întrebat-o, mirat.
— Am auzit de mult despre el. Nu l-am văzut niciodată, deşi a jucat un oarecare rol în
viaţa mea. Pe vremuri mi-a povestit multe despre el omul acela de care mă tem, înţelegi de
cine vorbesc.
— Înţeleg, mai ales că “omul acela” a fost cu mult mai aproape de inima dumitale
decât mi-ai destăinuit înainte, am spus eu fără să-mi dau seama ce urmăresc, dar cu
mustrare în glas şi foarte încruntat.
— Spuneai că a sărutat-o adineauri pe mama dumitale? Că o ţinea îmbrăţişată? Ai
văzut cu ochii dumitale? continuă ea să mă iscodească, fără să mă asculte.
— Da, am văzut cu ochii mei şi crede-mă, a fost o pornire cât se poate de sinceră şi
generoasă din partea lui! m-am grăbit eu să întăresc, văzând cât e de bucuroasă.
— Să dea Dumnezeu! exclamă ea, făcându-şi cruce. Acum nu-i mai stă nici o piedică
în cale. O viaţă întreagă, cât a trăit bătrânul ăsta minunat, a fost legat de mâini şi de
picioare. O dată cu moartea bătrânului va reînvia în sufletul lui simţul datoriei şi…
demnitatea, aşa cum au mai reînviat şi înainte vreme. O, el este în primul rând generos, va
alunga neliniştea din inima mamei dumitale, pe care o iubeşte mai mult decât orice pe
lume, şi, în sfârşit, se va linişti şi el, că slavă Domnului, ar fi şi timpul.
— Ţi-e foarte drag?
— Mi-e foarte drag, deşi nu în felul cum ar fi dorit el şi care reiese din întrebarea
dumitale.
— Dar în clipa asta eşti alarmată pentru soarta lui sau pentru a dumitale?
— De, astea-s probleme prea complicate, peste ele.
— Bine, dacă aşa doreşti, numai că eu nu ştiu nimic despre toate astea, poate că mi-au
scăpat prea multe, dar n-are importanţă, fiindcă acum totul s-a schimbat, cum bine
spuneai. Şi dacă e să învie cineva, eu voi fi primul. Am avut intenţii josnice faţă de
dumneata, Katerina Nikolaevna, şi numai cu un ceas în urmă poate am şi săvârşit o
josnicie împotriva dumitale, dar ştii, acum, când stau lângă dumneata, nu simt nici un fel
de remuşcări, fiindcă în clipa de faţă toate s-au şters, toate s-au schimbat, iar cu omul care
acum o oră puneam la cale o ticăloşie împotriva dumitale nu mai am nimic comun şi nici
nu voi mai avea vreodată.
— Vino-ţi în fire, mă linişti ea, zâmbind, s-ar zice că aiurezi.
— Ce poate să creadă un om despre sine, când se compară cu dumneata? am
continuat eu. Fie că-i cinstit, fie că-i josnic, dumneata te găseşti faţă de el la aceeaşi
înălţime de neatins, ca şi soarele… Spune, cum ai putut să mi te arăţi după tot ce s-a
întâmplat? De-ai şti ce s-a petrecut acum un ceas, numai cu un ceas în urmă! Şi ce vis mi
se adevereşte!
— Poate că ştiu tot, spuse ea, zâmbind blând. Desigur ca acum un ceas ai vrut să te
răzbuni pe mine de ceva, că ai jurat să mă nenoroceşti, dar probabil că ai fi ucis sau bătut
măr pe oricine ar fi îndrăznit să spună faţă de dumneata un singur cuvânt urât despre
mine.
E drept că-mi zâmbea şi glumea, dar n-o făcea decât dintr-o bunătate nemărginită,
fiindcă în clipa aceea, după cum mi-am dat seama mai târziu, o apăsa pe suflet un necaz şi
era copleşită de un sentiment atât de puternic, încât nu putea să vorbească cu mine şi să
răspundă la întrebările mele stupide şi enervante decât aşa cum răspunzi unui copil mic,
care te sâcâie cu întrebările lui copilăreşti, ca să scapi de el. Când am înţeles în sfârşit acest lucru, m-am ruşinat dar eram prea pornit ca să încetez.
— Nu! am strigat eu, fiindcă nu mă puteam stăpâni, nu l-am ucis pe omul acela care a
vorbit urât despre dumneata, dimpotrivă, i-am ţinut isonul.
— O, pentru Dumnezeu, încetează! Nu trebuie, nu vreau să-mi povesteşti nimic, şi
întinse deodată mâna ca să mă oprească, iar pe faţa ei am zărit chiar o umbră de suferinţă.
Apucasem însă să sar de pe scaun şi să mă proţăpesc în faţa ei ca să-i spun tot ce aveam pe
suflet, şi dacă aş fi făcut-o, aş fi evitat întâmplările neplăcute care au urmat, fiindcă i-aş fi
destăinuit probabil totul şi până la urmă i-aş fi înapoiat scrisoarea. Dar deodată ea a
izbucnit în râs.
— Lasă, nu trebuie să-mi spui nimic, nu vreau să cunosc nici un fel de amănunte! Pot
să-mi închipui ce crime ai comis, pun rămăşag că ai vrut să te însori cu mine, sau ceva de
felul ăsta şi că adineauri ai pus totul la cale cu vreun fost coleg de şcoală, care s-o fi oferit
să-ţi dea o mână de ajutor … Ah, mi se pare că am ghicit! strigă ea, privindu-mă lung şi
serios.
— Cum… de-ai putut ghici? am îngăimat eu ca un prost, mirat la culme.
— Asta-i bună! Dar acum destul, ajunge. Te iert, cu condiţia să încetezi numaidecât,
şi făcu din nou un gest de nerăbdare. Sunt şi eu o fire visătoare şi nici nu ştii câte îmi trec
prin cap în unele momente când imaginaţia mea o ia razna! Dar ajunge! Dumneata îmi
abaţi întotdeauna gândurile. Îmi pare foarte bine că Tatiana Pavlovna a plecat, ţineam
foarte mult să te văd şi faţă de ea n-am fi putut vorbi atât de nestingheriţi ca acum. Mi se
pare că mă socoteşti vinovată de ceea ce s-a întâmplat atunci. Nu-i aşa? Spune, aşa-i?
— Dumneata, vinovată? Păi, eu te-am trădat atunci faţă de el. Erai îndreptăţită să
crezi despre mine orice. Numai la asta m-am gândit de atunci, în fiecare zi, în fiecare clipă
m-a chinuit acest gând. (Şi nu minţeam.)
— În zadar te-ai chinuit atâta, fiindcă eu de atunci am înţeles prea bine cum s-a
întâmplat totul. De bucurie ţi-a scăpat pur şi simplu faţă de el că te-ai îndrăgostit de
mine… în sfârşit, că eu te-am lăsat să mi-o spui. N-ai decât douăzeci de ani, aşa că e de
înţeles. Şi apoi, îl iubeşti mai mult decât orice pe lume şi cauţi să-i câştigi prietenia,
fiindcă reprezintă idealul dumitale, nu-i aşa? Dar când am înţeles acest lucru, era prea
târziu; da, fireşte, eu sunt vinovată de toate câte s-au întâmplat atunci. Ar fi trebuit să te
chem numaidecât şi să te liniştesc, dar prea mi-era ciudă pe dumneata, de aceea am şi
cerut să nu mai fii primit în casă. Aşadar, eu am provocat scena de la intrare şi tot ce a mai
urmat în noaptea aceea. Trebuie să-ţi spun că în tot acest răstimp am visat şi eu, ca şi
dumneata, să ne întâlnim pe ascuns, dar nu ştiam cum să fac. Şi de ce crezi că mă temeam
cel mai mult? Mă temeam ca nu cumva să-ţi pleci urechea la calomniile lui împotriva
mea.
— Asta nu, niciodată! am strigat eu.
— Eu îmi amintesc cu drag de întâlnirile noastre din trecut. Ceea ce-mi place la
dumneata e tinereţea şi poate chiar această sinceritate buclucaşă… Orice s-ar crede, sunt o
fire serioasă. Sunt cea mai gravă şi mai posomorâtă dintre toate femeile din lumea noastră.
Aşa să ştii — ha-ha-ha? O să stăm noi de vorbă cândva mai pe îndelete, fiindcă acum nu
prea sunt în apele mele, sunt tulburată… poate chiar exaltată, am o criză de nervi. Dar în sfârşit, măcar de acum înainte, el o să mă lase să trăiesc liniştită.
Această exclamaţie îi scăpase fără să vrea, eu am înţeles numaidecât despre ce era
vorba, dar m-am făcut că nu aud deşi tremuram tot.
— El ştie că l-am iertat! exclamă ea din nou, ca pentru sine.
— Ai putut într-adevăr să-l ierţi, când ţi-a scris o asemenea scrisoare? Şi de unde ar
putea el să ştie că l-ai iertat? am strigat eu, ieşindu-mi din fire.
— De unde ştie? Fii pe pace că ştie el, îmi răspunse cu un aer atât de absent, de parcă
ar fi uitat cu totul de mine şi ar fi vorbit cu sine însăşi. Acum şi-a venit în fire. Şi apoi,
cum să nu ştie că l-am iertat, când îmi cunoaşte sufletul până în străfunduri?! Mai ales că
şi semănăm în-trucâtva.
— Adevărat?
— Fără îndoială, şi el ştie asta. O, eu nu sunt pătimaşă, sunt o fire liniştită, dar şi eu
aş dori, ca şi el, să fie toţi oamenii buni şi cinstiţi… Tocmai de aceea m-a şi îndrăgit.
— Atunci cum a putut să spună că ai toate viciile?
— Chiar dacă a spus-o în sinea lui crede cu totul altceva, dar ăsta e secretul lui. Nu-i
aşa că scrisoarea era caraghios ticluită?
— Caraghios? (O urmăream încordat, mi se pare că era într-adevăr într-o stare vecină
cu isteria şi poate că… nici nu mi se adresa mie, totuşi, nu m-am putut stăpâni să nu pun
întrebări.)
— O, dar era foarte caraghioasă, şi cum aş mai fi râs dacă… nu m-aş fi temut. N-aş
vrea să crezi însă că sunt chiar atât de fricoasă, totuşi din pricina acelei scrisori n-am putut
dormi o noapte întreagă, fiindcă părea scrisă cu sânge, şi cu atâta venin, ca de un om
bolnav… Iar după o asemenea scrisoare te poţi aştepta la orice! Eu iubesc viaţa şi mă tem
cumplit de tot ce mi-ar putea-o primejdui, în privinţa asta sunt cumplit de fricoasă… Ah,
ascultă! exclamă ea pe neaşteptate. Du-te la el, du-te numaidecât la el! Acum trebuie să fie
singur, doar nu poate rămâne tot timpul acolo, şi desigur că a plecat singur undeva, caută-l
cât mai repede, caută-l neapărat, şi cât mai repede, aleargă la el şi arată-i că eşti un fiu
iubitor, dovedeşte-i că eşti un băiat bun şi duios, că eşti într-adevăr studentul meu pe care
eu… ah, să-ţi dea Dumnezeu fericire! Eu nu iubesc pe nimeni, şi e mai bine aşa, dar aş
vrea să-i văd pe toţi fericiţi, pe toţi şi în primul rând pe el. Şi aş dori să afle acest lucru…
cât mai curând, chiar acum, asta mi-ar face o deosebită plăcere.
Se ridică brusc şi dispăru după perdea; în clipa aceea pe faţă îi sclipeau lacrimi
(stârnite de un râs isteric). Am rămas singur, emoţionat şi buimac. Nu înţelegeam ce o
tulburase atât de mult, mai ales că nici nu mi-aş fi închipuit vreodată că îşi poate pierde
cumpătul în asemenea hal. Am simţit cum mi se strânge inima.
Am aşteptat cinci minute, apoi încă cinci, dar în cele din urmă m-a izbit tăcerea
adâncă din jurul meu şi atunci m-am hotărât să deschid uşa şi să strig. La strigătul meu a
apărut Maria, care mi-a spus cât se poate de liniştită că doamna se îmbrăcase şi plecase de
mult pe uşa din dos.