ADOLESCENTUL

II

Tocmai în ziua de 19 trebuia să primesc şi leafa pentru prima lună de 
slujbă „particulară” la Petersburg. Nici nu mă întrebaseră dacă îmi convine sau 
nu slujba, hotărâseră fără mine şi mă trimiseseră acolo chiar din ziua când 
sosisem. Era un abuz din partea lor şi cred că ar fi trebuit să protestez. M­au 
anunţat că voi lucra în casa bătrânului prinţ Sokolski. Dacă m­aş fi opus de la 
început, ar fi însemnat să rup pe loc cu ei; deşi acest lucru nu mă înspăimânta 
de fel, ar fi dăunat scopurilor mele viitoare de aceea acceptasem pentru 
moment postul, apărându­mi demnitatea doar prin tăcere. Vreau să lămuresc 
de pe acum că acest prinţ Sokolski, putred de bogat şi consilier secret, nu se 
înrudea nici de departe cu prinţii Sokolski de la Moscova (calici de câteva 
generaţii), cu care se judeca Versilov. Faptul că purtau acelaşi nume era doar o 
coincidenţă. Cu toate acestea bătrânul prinţ se interesa îndeaproape de soarta 
lor şi ţinea mai cu seamă la unul dintre ei, un tânăr ofiţer, care era – ca să zic 
aşa – şeful familiei. Până de curând, Versilov avusese în toate împrejurările o 
înrâurire covârşitoare asupra bătrânului, deoarece era prieten cu el, ce­i drept 
un prieten ciudat, căci după cum am observat, bietul prinţ se temea cumplit de
el şi aceasta nu numai în perioada când am început să lucrez acolo, ci, pe cât 
se pare, încă de la începuturile prieteniei lor. De altfel, nu se mai vedeau de 
mult, fiindcă infamia de care lumea îl învinuia pe Versilov privea tocmai familia 
prinţului; eu am fost angajat numai datorită intervenţiei făcute de Tatiana 
Pavlovna la momentul oportun, atunci când bătrânul căuta un „tânăr” pentru 
treburile cancelariei. Mai mult, s­ar fi zis că prinţul dorea grozav să­i intre în 
voie lui Versilov, cu alte cuvinte, să facă primul pas spre o împăcare, ceea ce 
Versilov i­a îngăduit. Bătrânul prinţ a luat această hotărâre în lipsa fiicei lui, 
văduvă de general, care desigur l­ar fi împiedicat să facă un asemenea pas. Dar
asupra acestor chestiuni voi reveni mai târziu. Menţionez totuşi că atitudinea 
lui ciudată faţă de Versilov m­a impresionat în favoarea acestuia. De vreme ce 
şeful familiei jignite continua să­i poarte respect lui Versilov, însemna că
zvonurile despre ticăloşia acestuia erau absurde sau cel puţin îndoielnice. Şi 
această împrejurare m­a determinat în oarecare măsură să nu resping slujba: 
primind­o, speram să mă lămuresc definitiv.
Tatiana Pavlovna, pe care am găsit­o la Petersburg, juca pe atunci un rol 
ciudat. Uitasem aproape cu totul de existenţa ei şi nu m­aş fi aşteptat de fel să
se bucure de asemenea influenţă. O mai întâlnisem de vreo trei, patru ori, pe 
vremea când trăiam la Moscova şi de fiecare dată apărea pe neaşteptate, din însărcinarea cuiva, când trebuia să se producă o schimbare în viaţa mea; 
bunăoară atunci când am intrat la pensionul de mâna a doua al lui Touchard, 
sau cu doi ani şi jumătate mai târziu, când am trecut la liceu şi m­am mutat în
casa neuitatului Nikolai Semionovici. De câte ori apărea, petrecea ziua întreagă
cu mine, îmi revizuia rufăria, hainele, mă ducea cu trăsura în oraş, pe strada 
Kuzneţki, îmi cumpăra cele de trebuinţă, într­un cuvânt îmi punea la punct 
toată zestrea, de la cufăr până la briceag; tot timpul cât stătea cu mine mă
cicălea, mă ocăra, mă mustra, mă supunea la examene, îmi dădea de exemplu 
alţi băieţi de ai cunoştinţelor sau rudelor ei, înzestraţi cu calităţi extraordinare, 
cică incomparabil mai buni decât mine şi zău că uneori mă şi ciupea, ba mă şi 
înghiontea de vedeam stele verzi. După ce mă rostuia şi mă instala undeva, 
dispărea câţiva ani fără urmă din viaţa mea. Şi de astă dată, cum am sosit, a 
apărut şi ea să mă căpătuiască. Era puţintică la trup şi uscăţivă, cu un nas 
mic şi ascuţit, ca un cioc şi cu nişte ochişori ageri de pasăre. Îl slujea pe 
Versilov cu o supunere de roabă, se închina înaintea lui ca înaintea papei, dar 
o făcea din convingere. Curând însă am observat cu mirare că oriunde se 
ducea, toată lumea o respecta şi, ceea ce era mai curios, absolut toată lumea o 
cunoştea. Bătrânul prinţ Sokolski nutrea o deosebită stimă faţă de ea; la fel se 
purta şi familia lui şi copiii cei trufaşi ai lui Versilov şi familia Fanariotov, cu 
toate că Tatiana Pavlovna trăia din munca ei: cosea, spăla nu ştiu ce dantele, 
primea de lucru de la magazine. De cum ne­am întâlnit, ne­am şi certat, fiindcă
i s­a năzărit numaidecât să mă bruftuluiască, aşa cum făcea pe vremuri, acum 
şase ani şi am continuat să ne sfădim în fiecare zi, ceea ce nu ne împiedica însă
să stăm câteodată de vorbă şi trebuie să recunosc că după o lună bătrânica 
începuse să­mi placă, pesemne datorită firii ei independente. Nu i­am 
mărturisit însă acest lucru.
Mi­am dat seama imediat că mă trimiteau la prinţul cel bătrân şi bolnav 
numai ca să­l „distrez” şi că numai în aceasta consta slujba mea. Fireşte, 
situaţia era înjositoare pentru mine şi era cât pe aci să o curm de la început; 
dar în curând bătrânul prinţ, plin de ciudăţenii, mi­a stârnit o impresie 
neaşteptată, un soi de milă şi spre mirarea mea, după o lună mă simţeam legat
de el, sau cel puţin renunţasem la intenţia de a fi mojic. Pe atunci prinţul nu 
trecuse de şaizeci de ani. De curând trecuse printr­o păţanie curioasă. Cu 
vreun an şi jumătate în urmă, într­o călătorie, avusese pe drum un moment de 
nebunie care stârnise oarecare scandal. Cum zvonul se răspândise în tot 
Petersburgul, bătrânul fusese neîntârziat dus în străinătate, aşa cum se 
obişnuieşte în astfel de împrejurări, de unde se întorsese pe neaşteptate după
cinci luni, când, cu toate că era perfect sănătos, îşi dăduse demisia din slujbă. 
Versilov susţinea sus şi tare (şi cu vădită căldură) că nici vorbă nu fusese de 
nebunie, ci de un simplu acces de nervi. Mi­am dat seama pe loc de însufleţirea
cu care­l apăra Versilov, de altfel, ţin să adaug că eu însumi eram aproape de 
aceeaşi părere. E drept că uneori se arăta cu mult mai nechibzuit decât s­ar fi 
cuvenit la vârsta lui, trăsătură pe care se spune că nu o avusese înainte. Am 
auzit că, pe vremea când era consilier, dădea sfaturi foarte înţelepte şi că o dată s­a distins în mod cu totul deosebit în îndeplinirea unei misiuni ce i se 
încredinţase. Deşi îl cunoşteam de o lună, n­aş fi bănuit de fel că fusese un 
consilier neobişnuit de capabil. După accesul de nervi, cei din jur constataseră
la el (lucru pe care eu nu­l observasem) dorinţa din ce în ce mai stăruitoare de 
a se căsători cât mai curând şi că de un an şi jumătate încoace manifestase de 
mai multe ori această intenţie. Pe cât se pare intenţia lui era cunoscută în 
„lumea bună”, stârnind interesul anumitor persoane. Cum însă planurile 
prinţului încurcau foarte mult socotelile altor persoane din preajma lui, 
bătrânul era supravegheat pas cu pas. Rude apropiate avea foarte puţine; soţia 
îi murise de douăzeci de ani şi singura lui fiică era acea văduvă de general, 
aşteptată să sosească din zi în zi de la Moscova, o femeie tânără, de al cărei 
caracter se temea în mod vădit. În schimb, avea o mulţime de rubedenii 
îndepărtate, mai ales de­ale răposatei lui soţii, toate ajunse aproape la sapă de 
lemn; apoi mai avea pe deasupra şi o droaie de protejaţi – şi bărbaţi şi femei, 
crescuţi din mila lui, care aşteptau cu toţii câte o părticică din moştenire şi de 
aceea o şi ajutau pe fiica lui să­l supravegheze. Pe deasupra, prinţul mai avea, 
din tinereţe, încă o manie despre care n­aş putea spune dacă e caraghioasă sau
nu şi anume, să mărite fete sărace. De douăzeci şi cinci de ani tot mărita fete – 
fie rude îndepărtate, fie fiice îndepărtate ale unor veri de­ai soţiei lui, ori fine; 
cununase până şi pe fiica portarului său. De obicei, le lua în casă de mici, le 
creştea cu dădace şi guvernante franţuzoaice, apoi le dădea la cele mai bune 
şcoli şi în cele din urmă le mărita cu zestre. Aşadar, în jurul lui se îmbulzeau 
permanent o droaie de oameni. Fireşte, fetele crescute şi măritate de el aduceau
pe lume altă generaţie de fetiţe, care la rândul lor căutau să obţină favoarea de 
a fi crescute în casa lui; pretutindeni trebuia să boteze, toţi protejaţii veneau 
să­l felicite de ziua lui şi această forfotă neîntreruptă îi făcea prinţului o 
deosebită plăcere. De cum am început să vin la el, am observat – şi acest lucru 
era cât se poate de vădit – că în mintea bătrânului se înrădăcinase convingerea 
dureroasă că, de la un timp, toată societatea lui îl priveşte într­un mod ciudat 
şi că toată lumea se poartă cu el altfel decât înainte, când îl socotea sănătos; 
această impresie îl urmărea până şi în timpul celor mai vesele petreceri 
mondene. Bătrânul devenise foarte suspicios; i se părea că citeşte în ochii 
fiecăruia o îndoială. Gândul că toată lumea îl consideră nebun îl chinuia de 
bună seamă; chiar şi pe mine mă cerceta uneori cu neîncredere. Iar dacă ar fi 
aflat că cineva răspândeşte sau confirmă zvonul care circula pe socoteala lui, 
bătrânul, atât de bun, de altfel, i­ar fi devenit duşman de moarte. Asupra 
acestei trăsături ţin să atrag atenţia în mod deosebit, fiindcă m­a determinat să
nu fiu grosolan cu el din prima zi; mai mult, eram încântat de câte ori izbuteam
să­l înveselesc sau să­l distrez. Nu cred că această mărturisire ar putea arunca 
vreo umbră asupra demnităţii mele.
Prinţul îşi învestise cea mai mare parte din capitalul lui. După boală, 
devenise mare acţionar al unei importante societăţi anonime, de altfel, foarte 
serioasă. Deşi societatea era condusă de alţii, bătrânul urmărea cu mult interes
treburile ei, se ducea regulat la adunările generale, era membru în consiliul de administraţie, lua parte la toate şedinţele, unde ţinea discursuri lungi, îşi apăra
cu însufleţire punctul de vedere şi îl combătea pe al altora, ceea ce îi dădea o 
satisfacţie vădită. În general îi plăcea foarte mult să ţină discursuri: măcar în 
asemenea împrejurări le putea dovedi tuturor că avea o minte teafără şi ageră. 
De altfel, chiar şi în viaţa lui particulară, intimă, îi făcea o deosebită plăcere să­
şi presare vorba cu aforisme şi calambururi, ceea ce eu unul înţeleg prea bine. 
Îşi organizase chiar în casă, la parter, un fel de cancelarie particulară, unde 
unul şi acelaşi funcţionar se ocupa de toate treburile, ţinea socotelile şi 
registrele, administrând în acelaşi timp şi casa. Funcţionarul acesta, care pe 
deasupra mai avea şi o slujbă la stat, putea prea bine s­o scoată singur la capăt
cu toate; însă, după dorinţa prinţului, fusesem angajat şi eu, ca să­l ajut cică
pe funcţionar; totuşi, de la început, am fost trecut în biroul lui particular şi 
adesea nu aveam nimic de făcut, nici o corespondenţă, nici un registru de 
ţinut, măcar pentru a salva aparenţele.
Acum scriu despre toate acestea ca un om care s­a trezit dintr­o vrajă şi 
în multe privinţe a izbutit să se desprindă din ea; cum să descriu însă tristeţea 
mea de atunci (pe care o trăiesc aievea în clipa aceasta), tristeţe ce mi s­a 
cuibărit în suflet şi mai ales zbuciumul meu de atunci, care mă tulbura şi mă
chinuia într­atât, încât nici nu închideam ochii noaptea din pricina nerăbdării 
de a dezlega problemele aproape insolubile, pe care mi le pusesem singur?
E penibil să ceri bani, chiar când e vorba de leafă, mai ales dacă simţi în 
adâncul conştiinţei că nu­i meriţi pe deplin. Dar în ajun, o auzisem pe mama 
vorbind în şoaptă cu sora mea, în ascuns de Versilov („ca să nu se necăjească
Andrei Petrovici”) şi împărtăşindu­i că se pregăteşte să ducă la amanet o 
icoană, la care ţinea însă prea mult ca să se hotărască cu una, cu două. 
Fusesem angajat cu o leafă de cincizeci de ruble pe lună, dar nu ştiam de fel 
cum aveam s­o primesc; când m­au trimis să lucrez, ai mei nu mi­au dat nici 
un amănunt. Cu trei zile în urmă, întâlnindu­mă în cancelarie cu funcţionarul 
prinţului, l­am întrebat pe el cine dă leafa aici. El m­a privit mirat şi cu un 
zâmbet ironic (căci nu mă prea înghiţea):
— Cum, dumneata primeşti leafă?
Mă aşteptam ca după răspunsul meu afirmativ să adauge:
— Dar pentru ce, mă rog?
El s­a mărginit însă să­mi arunce un „nu ştiu nimic”, pe un ton sec, 
pentru ca apoi să se cufunde în registrul lui liniat în care trecea cifrele 
însemnate pe nişte hârtiuţe.
De altfel, avusese prilejul să vadă că totuşi făceam şi eu câte ceva. Cu 
două săptămâni în urmă, muncisem patru zile întregi la o lucrare pe care mi­o 
dăduse chiar el să o transcriu pe curat şi pe care a trebuit până la urmă să o 
redactez din nou. Era vorba de un talmeş­balmeş de „idei” de­ale prinţului, pe 
care acesta avea de gând să le comunice consiliului de administraţie. Totul 
trebuia pus în ordine ca să alcătuiască un întreg, conceput într­un stil unitar. 
O zi întreagă am revăzut apoi lucrarea cu prinţul, care a discutat destul de 
vehement cu mine, dar până la urmă a rămas mulţumit; dar nici până acum nu ştiu dacă a trimis­o sau nu. Nici nu mai vorbesc de alte două­trei scrisori, 
tot comerciale, pe care le­am scris de asemenea din însărcinarea lui.
Mi­era penibil să­mi cer leafa şi din pricină că eram hotărât să renunţ la 
slujbă, presimţind că anumite împrejurări nefavorabile mă vor sili să plec şi de 
aici. Când m­am trezit în dimineaţa aceea, în timp ce mă îmbrăcam în 
cămăruţa mea de la mansardă, am simţit că inima începe să­mi bată mai tare; 
deşi mă prefăceam că nu mă sinchisesc, totuşi, în clipa când am intrat în casa 
prinţului, m­a cuprins aceeaşi tulburare: în dimineaţa aceea trebuia să
sosească persoana, mai precis, femeia de la care aşteptam răspuns la toate 
întrebările mele chinuitoare! Era vorba de fiica prinţului, de tânăra văduvă a 
generalului Ahmakov, despre care am mai pomenit. Între Ahmakova şi Versilov 
era o duşmănie neîmpăcată. În sfârşit, am izbutit să aştem acest nume pe 
hârtie! N­o văzusem niciodată, fireşte şi nici nu­mi puteam închipui cum voi 
vorbi cu ea sau dacă voi îndrăzni măcar s­o fac; totuşi speram (şi aveam 
destule motive să sper) că sosirea ei va rupe vălul de întuneric care îmi 
ascundea adevăratul chip al lui Versilov. Aş fi vrut să fiu dârz, dar nu puteam: 
mi­era o ciudă grozavă că de la primul pas mă arăt atât de fricos şi de stângaci;
totodată eram grozav de curios, dar mai ales stingherit: aceste trei sentimente 
contradictorii mă copleşeau. De câte ori îmi amintesc de ziua aceea o şi 
retrăiesc.
Prinţul nu ştia nimic despre sosirea atât de apropiată a fiicei lui, pe care 
nu o aştepta să se întoarcă de la Moscova decât după o săptămână. Eu însumi 
aflasem această veste numai în ajun şi numai din întâmplare: vorbind cu 
maică­mea, Tatiana Pavlovna, care primise o scrisoare de la văduva 
generalului, a scăpat un cuvânt în prezenţa mea. Deşi vorbeau în şoaptă şi 
numai în aluzii, am ghicit numaidecât la ce se refereau. E de la sine înţeles că
nu trăgeam cu urechea, dar era cu neputinţă să nu ascult, văzând cât de tare 
s­a tulburat maică­mea la vestea sosirii acelei femei. Versilov nu era atunci 
acasă.
Bătrânului nu voiam să­i comunic vestea, fiindcă ajunsesem să­mi dau 
seama cât de mult se teme de sosirea ei. Mai mult, cu trei zile în urmă făcuse o 
aluzie timidă şi îndepărtată că din pricina mea se teme de venirea ei, sau mai 
precis că din pricina mea se teme de un perdaf. Trebuie să adaug totuşi că în 
relaţiile familiale izbutise să­şi păstreze independenţa şi libertatea de a hotărî, 
mai ales în chestiunile băneşti. La început, îl socoteam slab şi supus ca o 
muiere; mai târziu, am fost silit să­mi schimb părerea, văzând că deşi în 
anumite împrejurări se dovedea într­adevăr slab şi influenţabil, în altele cel 
puţin manifesta un fel de încăpăţânare, dacă nu curaj. În ciuda caracterului 
său fricos şi influenţabil, în anumite momente era de neclintit. Mai târziu, 
Versilov mi­a explicat toate acestea cu de­amănuntul. Un fapt curios pe care 
vreau să­l amintesc e că prinţul şi cu mine nu vorbeam niciodată despre fiica 
lui, mai precis evitam acest subiect: îndeosebi eu îl evitam, în timp ce el se 
ferea să vorbească despre Versilov; îmi dădeam pur şi simplu seama că ar refuza să­mi răspundă dacă i­aş pune deschis vreuna din întrebările delicate 
care mă frământau.
Dacă cineva ar vrea să ştie despre ce am discutat noi doi în timpul acelei 
luni, va trebui să­i răspund că am vorbit despre câte în lună şi în stele, însă, în
fond, numai despre lucruri ciudate. Îmi plăcea mai ales încrederea şi bunătatea
neobişnuită cu care se purta faţă de mine. Uneori îl cercetam cu mirare şi mă
întrebam: „Cum şi unde putea fi consilier un astfel de om? Locul lui ar fi mai 
degrabă la liceu, să zicem în clasa a patra – ce coleg minunat ar fi fost.” De 
multe ori m­a mirat şi figura lui: era uscăţivă, avea o expresie foarte serioasă (şi
trăsături aproape frumoase); avea părul des, cărunt şi ondulat, iar ochii mari şi
vii; şi la trup era uscăţiv, dar înalt şi bine legat; faţa lui avea însă o mobilitate 
neplăcută, aproape necuviicioasă, putând să treacă dintr­o dată de la o 
expresie neobişnuit de serioasă la una prea uşuratică, schimbare ce surprindea
pe oricine îl vedea pentru prima oară. I­am împărtăşit această impresie şi lui 
Versilov, care m­a ascultat cu interes şi curiozitate, de parcă nu m­ar fi crezut 
capabil de asemenea observaţii; apoi a adăugat în treacăt că acest obicei al 
prinţului era desigur o urmare a bolii, deoarece îl căpătase numai în ultimul 
timp.
Discuţiile mele cu prinţul aveau un caracter abstract, general, 
învârtindu­se în jurul a două teme principale, Dumnezeu şi existenţa lui, cu 
alte cuvinte dacă există sau nu şi femeile. Era foarte credincios şi sentimental. 
În biroul lui avea un chivot plin cu icoane, în faţa căruia ardea o candelă. Dar 
câteodată îl găsea câte o toană şi atunci începea să se îndoiască de existenţa lui
Dumnezeu, îndruga vrute şi nevrute, provocându­mă făţiş să­mi exprim 
părerea. Cu toate că, în general, eram destul de indiferent faţă de religie, 
sfârşeam întotdeauna prin a discuta cu aprindere neprefăcută. Şi azi îmi aduc 
aminte cu plăcere de aceste convorbiri însufleţite. Dar mai mult decât orice îi 
plăcea să vorbească despre femei şi cum eu, din pricina aversiunii mele faţă de 
această temă, nu puteam fi un bun interlocutor, îl dezamăgeam şi îl întristam 
uneori.
În dimineaţa aceea, de cum am intrat pe uşă, prinţul a şi deschis acest 
subiect. Îl găsisem în foarte bună dispoziţie, pus pe glume în doi peri, deşi în 
ajun îl lăsasem copleşit de o tristeţe inexplicabilă. Totuşi trebuia să­mi obţin cu
orice preţ leafa în ziua aceea, înainte de sosirea anumitor persoane. Mă
aşteptam să fim întrerupţi dintr­o clipă în alta (de aceea îmi şi bătea inima atât 
de tare) şi atunci poate că avea să­mi piară curajul de a aduce vorba despre 
bani. Cum nu mă puteam însă cu nici un chip hotărî să pomenesc de ei, 
prostia mea mă scotea, fireşte, din sărite şi­mi aduc perfect de bine aminte, de 
ciudă că îmi pusese o întrebare uşuratică din cale­afară, i­am trântit părerile 
mele despre femei pe nerăsuflate şi cu un ton extrem de pătimaş. Am obţinut 
însă rezultatul contrar celui urmărit: discuţia s­a încins şi mai aprig.
— Nu­mi plac femeile pentru că sunt necioplite, stângace, fiindcă depind 
totdeauna de alţii şi, în afară de asta, mai poartă şi o îmbrăcăminte indecentă! 
Mi­am încheiat eu tirada lungă şi incoerentă.
— Nu mai spune, puiule! Strigă el, înveselit la culme, spre marea mea 
furie.
Sunt un om slab, care cedează uşor în lucrurile mici, însă când e vorba 
de ceva important nu fac niciodată concesii. Când e vorba de fleacuri, bunăoară
la seratele din lumea bună, se poate obţine de la mine orice, slăbiciune pe care 
o blestem întotdeauna. În asemenea împrejurări devin îngăduitor la culme, aşa 
încât uneori sunt în stare să­i dau dreptate până şi unui filfizon de aristocrat 
numai fiindcă m­am lăsat cucerit de politeţea lui, sau să mă iau la harţă cu un 
prost, ceea ce e o greşeală de neiertat. Toate acestea mi se trag din lipsa mea de
stăpânire şi din faptul că am crescut în umbră. De fiecare dată plec furios, 
jurându­mi să nu mai procedez niciodată astfel, dar a doua zi o iau de la capăt.
Iată de ce uneori lumea mă privea ca pe băieţandru de şaisprezece ani. Dar, în 
loc să învăţ să mă stăpânesc, prefer până în ziua de azi să mă retrag în colţul 
cel mai întunecat, cu riscul de a fi socotit un mizantrop: „Ei şi dacă sunt 
stângaci, tot nu mă sinchisesc de părerea voastră! Tot n­am de gând să trăiesc 
printre voi!” O spun foarte serios şi o dată pentru totdeauna. De altfel, toate 
acestea nu se referă la prinţ, nici măcar la discuţia amintită.
— Nu v­am spus părerea mea ca să vă înveselesc, ci am vrut să­mi 
exprim convingerea, spusei eu, aproape răstindu­mă la el.
— Cum adică, toate femeile sunt necioplite şi indecent îmbrăcate? Asta­i 
ceva nou pentru mine.
— Sigur că sunt necioplite. Dacă vă duceţi la teatru sau la plimbare, o să
vedeţi că orice bărbat merge numai pe dreapta şi trece cuviincios pe lângă alţii, 
fiecare ţinând dreapta. În schimb, femeile, mai bine zis doamnele – căci despre 
ele vorbesc – dau buzna peste tine fără să te bage măcar în seamă, ca şi cum ai
fi de­a dreptul dator să te dai la o parte ca să le faci loc să treacă. Eu unul sunt
gata să mă dau la o parte ca înaintea unor făpturi mai slabe, dar stau şi mă
mir de ce fiecare dintre ele e atât de convinsă că sunt dator s­o fac. Iată ce mă
jigneşte! După o asemenea ciocnire cu o doamnă rămân dezgustat. Unde mai 
pui că tot ele mai ţipă că se simt jignite şi pretind drepturi egale, dar ce fel de 
egalitate mai e şi asta, când ele mă calcă în picioare sau îmi aruncă praf în 
ochi!
— Ei aş, de unde praf?
— Chiar aşa; sunt îmbrăcate indecent din cale­afară. Numai un 
destrăbălat nu­şi dă seama de asta. La tribunal se declară şedinţă închisă de 
câte ori e vorba de situaţii indecente. Atunci de ce sunt îngăduite pe stradă, 
unde e şi mai multă lume? Îşi pun fără ruşine turnură la spate ca să­şi arate 
nurii şi asta în văzul tuturor! Doar nu pot să nu observ! Orice tânăr, orice 
băieţaş, până şi un copil îşi dă seama şi asta­i o infamie. N­au decât să le 
admire bătrânii depravaţi şi să alerge după ele cu limba scoasă, totuşi există şi 
un tineret curat, care trebuie ferit de asemenea provocări dezgustătoare. Vezi 
câte o doamnă mergând pe bulevard, foşnind dintr­o trenă de doi coţi, 
măturând praful de pe uliţă; dacă te nimereşti în spatele ei, nu­ţi rămâne decât
s­o iei la fugă ca să o întreci, sau să sari în lături, dacă nu vrei să te alegi cu ochii şi gura pline de praf. Unde mai pui că rochia doamnei e de mătase şi 
dumneaei îi freacă poalele de caldarâm verste întregi, numai de dragul modei, 
în timp ce soţul nu câştigă la senat decât cinci sute de ruble pe an: asta explică
de ce iau funcţionarii mită. Iată de ce sunt atât de scârbit, de ce le dispreţuiesc 
şi le ocărăsc în gura mare.
Deşi reproduc discuţia subliniindu­i latura umoristică şi păstrându­i 
întocmai caracterul pitoresc de atunci, astăzi nu mi­am schimbat părerile.
— Şi­ţi merge? N­ai păţit­o? Întreabă bătrânul, curios.
— Nu, o ocărăsc în gând şi mă dau la o parte. Dumneaei, fireşte, simte, 
dar se preface că nu băga­n seamă, trece semeaţă, fără să întoarcă măcar 
capul. O singură dată am ocărât serios două cucoane care se plimbau pe 
bulevard, dând din coadă; bineînţeles nu le­am spus vorbe murdare, ci mi­am 
exprimat numai cu glas tare părerea că trena este o jignire pentru ceilalţi.
— Chiar aşa le­ai spus?
— Întocmai. În primul rând fiindcă nesocoteşte buna­cuviinţă şi în al 
doilea rând fiindcă ridică praful, iar bulevardul este al tuturor şi al meu şi al 
tău şi al celorlalţi, al lui Feodor, al lui Ivan, oricine ar fi el. Asta le­am şi spus­o 
pe şleau şi apoi am adăugat mai pe ocolite că, în general, nu­mi place mersul 
femeilor văzute din spate.
— Bine, dragul meu, dar puteai să intri într­un bucluc; dacă te luau la 
poliţie?
— De ce să mă ia? Doar nu poţi reclama un om numai pentru că în timp 
ce trecea pe lângă tine vorbea de unul singur cu glas tare. Orice om are dreptul 
să­şi exprime părerea în vânt. Şi apoi, nu m­am adresat lor, ci am vorbit în 
general. Ele, însă, s­au luat la harţă cu mine, au început să mă suduie, 
folosind cuvinte cu mult mai urâte decât mine: că sunt un mucos, că aş merita 
să fiu trimis la culcare nemâncat, că sunt un nihilist, că mă vor da pe mâna 
vardistului şi că am îndrăznit să mă leg de ele numai pentru că sunt două
femei singure şi fără apărare, căci dacă ar fi fost însoţite de un bărbat aş fi dat 
bir cu fugiţii, în loc să­mi iau nasul la purtare. Eu le­am declarat cu sânge rece 
că dacă îşi mai caută ceartă cu mine am să trec peste drum. „Şi ca să vă
dovedesc că nu mă tem de bărbaţii voştri şi că sunt gata să mă bat cu ei în duel
dacă mă provoacă, vă voi însoţi până acasă, mergând cu douăzeci de paşi în 
urma voastră, apoi am să mă opresc la poartă şi am să vă aştept bărbaţii.” Zis 
şi făcut.
— Serios?
— Fireşte că a fost o prostie, dar îmi ieşisem din sărite. M­au târât după
ele trei verste şi mai bine pe arşiţă, până în dreptul institutelor, apoi au intrat 
într­o casă de lemn cu un singur cat – ce­i drept, foarte curăţică – şi în care se 
vedeau pe fereastră multe flori, doi canari, vreo trei javre şi stampe înrămate pe
pereţi. Am stat pe stradă în faţa casei cam jumătate de oră. De vreo trei ori ele 
s­au uitat pe furiş la mine şi, în cele din urmă, au lăsat storurile. În sfârşit, a 
ieşit pe poartă un oarecare funcţionar, om mai în vârstă; deşi nu purta halat, ci
un fel de haină de casă, se vedea că dormise şi că ele îl treziseră chiar atunci; omul rămase în poartă cu mâinile la spate şi începurăm să ne măsurăm unul 
pe altul cu privirea. Din când în când, îşi întorcea privirile, apoi se uita iar la 
mine şi deodată îmi zâmbi. Atunci i­am întors spatele şi mi­am văzut de drum.
— Parcă ai fi un erou al lui Schiller, dragul meu. Totdeauna m­ai uimit: 
eşti rumen la faţă, plesneşti de sănătate, aşa că nu înţeleg de unde ţi se trage 
această aversiune faţă de femei! Cum e cu putinţă ca la vârsta ta femeia să nu­
ţi facă impresia cuvenită? Eu, mon cher, nu aveam decât unsprezece ani când 
preceptorul m­a mustrat că prea­mi holbez ochii la statuile din Parcul de vară.
— V­ar plăcea desigur să mă încurc cu vreo Josefină de pe la noi şi să vin
să vă raportez. Degeaba vă osteniţi: am văzut şi eu la treisprezece ani o femeie 
goală din creştet până în tălpi şi de atunci sunt dezgustat.
— Adevărat? Află, mon cher enfant, că o femeie tânără şi frumoasă e 
ispititoare ca un măr, aşa că de dezgust nici vorbă nu poate fi!
— Încă înainte de a intra în liceu, pe când eram intern într­un pension de
mâna a doua, al lui Touchard, aveam un coleg, anume Lambert. El mă bătea 
întruna şi, fiindcă era cu trei ani mai mare decât mine, mă silea să­l slugăresc 
şi să­i scot cizmele. Înainte de a pleca la confirmare, a venit la el abatele Rigaud
ca să­l felicite cu prilejul primei împărtăşanii şi s­au aruncat, plângând, unul 
în braţele celuilalt, iar abatele a început să­l strângă pătimaş la piept, făcând 
nişte gesturi care îi trădau emoţia. Şi pe mine m­au podidit lacrimile, căci tare 
îl mai invidiam pe colegul meu. Când i­a murit tatăl, a părăsit şcoala şi abia 
peste doi ani l­am întâlnit din nou pe stradă. Mi­a făgăduit că va veni să mă
vadă. Pe atunci urmam liceul şi locuiam la Nikolai Semionovici. A venit într­o zi
de dimineaţă, mi­a arătat un teanc de cinci sute de ruble şi m­a invitat să plec 
cu el cu trăsura. Mi­a mărturisit că, deşi cu doi ani în urmă mă bătea, a avut 
întotdeauna nevoie de mine şi nu numai ca să­i scot cizmele, ci şi în chip de 
confident. Mi­a mai spus că furase chiar în ziua aceea caseta maică­şi, cu 
ajutorul unei chei false, fiindcă toţi banii lăsaţi de tatăl lui i se cuveneau după
lege, aşa că ea n­avea dreptul să nu­i dea cât cerea, că în ajun venise la el 
abatele Rigaud să­i facă morală şi încă de la uşă a început să­l ia la rost, să se 
văicărească, prefăcându­se îngrozit şi ridicând mâinile la cer; „drept răspuns, 
mi­am scos cuţitul şi l­am ameninţat că­l omor” (el pronunţa: omoh). Ne­am 
dus pe strada Kuzneţki. Pe drum, mi­a spus că mama lui este în relaţii cu 
abatele Rigaud, că el a observat lucrul acesta, că puţin îi pasă de toţi şi de toate
şi că tot ce spun ei despre împărtăşanie sunt baliverne. Îşi cumpără de pe 
strada Kuzneţki o puşcă cu două ţevi, o tolbă de vânătoare, gloanţe, o cravaşa 
de călărie şi pe deasupra o jumătate de kilogram de bomboane. Apoi am plecat 
la vânătoare, afară din oraş, dar, pe drum, am întâlnit un vânzător de păsări 
încărcat cu colivii, de la care Lambert a mai cumpărat şi un canar. Când am 
ajuns într­un crâng, a dat drumul canarului şi, ştiind că o dată ce a stat un 
timp în colivie nu poate zbura prea departe, a început să tragă în el, dar nu l­a 
nimerit. Trăgea doar pentru prima oară în viaţa lui, dar încă de pe vremea când
eram împreună la Touchard dorea să­şi cumpere o puşcă, obiect pe care 
amândoi îl râvneam de mult. Acum nu­şi mai încăpea în piele de bucurie.
Lambert avea părul negru ca pana corbului, pielea albă şi faţa rumenă ca o 
mască, nasul lung şi coroiat ca un francez tipic, dinţi strălucitori şi ochi negri. 
Legă cu o sfoară canarul de o creangă şi trase de două ori de foarte aproape, de
la vreo cinci centimetri, din amândouă ţevile deodată, aşa încât penele îi 
zburară care încotro. După aceea ne­am întors în oraş, ne­am luat o cameră la 
hotel şi am tras un chef cu şampanie; apoi a apărut şi o femeie… M­a uimit cât 
era de elegant îmbrăcată, parcă o văd aievea în rochia ei de mătase verde. 
Atunci am şi văzut tot… Ceea ce v­am povestit adineaori… După aceea ne­am 
pus iar pe băutură şi el o întărâta şi o ocăra într­una; ea stătea dezbrăcată, 
căci el îi scosese rochia; când ea a început să­l înjure şi să­l roage să­i dea 
rochia ca să se îmbrace, el s­a pornit s­o lovească din toate puterile cu cravaşa 
peste umerii goi. Atunci m­am ridicat şi, apucându­l cu dibăcie de păr, l­am 
trântit dintr­o dată la pământ. Când s­a ridicat, a apucat o furculiţă şi mi­a 
înfipt­o în pulpă. La strigătele noastre s­a adunat lumea, dar între timp eu am 
apucat s­o şterg. De atunci mi­e şi scârbă să mă gândesc la un trup gol, deşi, 
vă rog să mă credeţi că femeia era foarte frumoasă.
Pe măsură ce vorbeam, de pe faţa prinţului pieri veselia şi apăru o 
tristeţe adâncă.
— Mon pauvre enfant! Am fost întotdeauna convins că în copilărie ai avut
parte de multă amărăciune.
— Vă rog să nu vă neliniştiţi din pricina mea.
— Doar tu mi­ai spus cât ai fost de singur; măcar să fi avut parte de un 
prieten ca lumea, ceea ce nu­mi vine să cred despre Lambert, după cum mi­l 
descrii: păţania cu canarul, împărtăşania cu lacrimi şi îmbrăţişări, apoi peste 
un an, doi, istoria cu maică­sa şi cu abatele… Of, mon cher. În vremurile 
noastre copiii au devenit o problemă îngrozitoare: când sunt încă mici de tot, cu
căpşoarele lor aurii, cu buclele şi nevinovăţia lor, când aleargă în jurul tău cu 
râsul lor proaspăt şi te privesc cu ochişorii lor strălucitori, par nişte îngeri din 
cer sau nişte păsărele fermecătoare; mai târziu însă îţi vine să spui uneori că
mai bine n­ar mai fi crescut!
— De ce sunteţi atât de abătut? Vorbiţi de parcă aţi avea copii mici. Doar 
nu aveţi copii şi nici nu o să mai aveţi vreodată.
— Tiens şi într­o clipă se lumină la faţă, chiar acum trei zile, Alexandra 
Petrovna, ha, ha, ha!
— Ştii, Alexandra Petrovna Siniţkaia, mi se pare că ai întâlnit­o aici acum
vreo trei săptămâni – închipuieşte­ţi, acum trei zile, drept răspuns la o glumă
de­a mea, că dacă m­aş însura acum cel puţin pot fi liniştit că nu voi avea 
copii, mi­a trântit cu răutate: „Dimpotrivă, fii pe pace, cei de­o seamă cu 
dumneata au cu siguranţă copii, chiar din primul an”…Ha, ha! Nu ştiu de ce îşi
închipuie toată lumea că mi s­a năzărit să mă însor; deşi răutăcioasă, trebuie 
să recunoşti şi tu că observaţia era spirituală.
— Spirituală, dar jignitoare.
— Ei, cher enfant, nu oricine te poate jigni. Eu preţuiesc cel mai mult la 
oameni umorul, care, din păcate, începe să dispară; cât despre Alexandra 
Petrovna, cine ia în seamă cuvintele ei?
— Cum aţi spus? Am stăruit eu. Că nu oricine te poate jigni… Aveţi 
dreptate! Nu oricine merită să­l iei în seamă. Straşnic principiu! Are să­mi 
prindă foarte bine. Am să mi­l şi însemn. Dumneavoastră spuneţi uneori nişte 
lucruri grozave.
Faţa prinţului se lumină de bucurie.
— N'est­ce pas {1}? Află, mon cher enfant {2}, că adevăratul umor dispare 
pe zi ce trece. Eh, mais… C'est moi qui connaât les femmes {3}. Crede­mă, viaţa
fiecărei femei, orice ar povesti despre ea însăşi, nu­i decât o căutare continuă a 
omului căruia să i se supună… Ca să zic aşa, oricare tânjeşte după un stăpân. 
Şi ţine minte: nu există nici o excepţie de la această regulă.
— E perfect adevărat! Straşnic: am strigat eu încântat.
Altă dată, ne­am fi pornit numaidecât pe o discuţie filosofică de un ceas 
pe această temă, acum însă m­am roşit deodată, de parcă m­ar fi înţepat ceva. 
Mi s­a năzărit brusc că laud vorbele lui de duh numai ca să­i intru în voie şi să
obţin banii şi că el va ghici negreşit intenţia mea atunci când îi voi cere. Nu 
întâmplător am pomenit acum de acest incident.
— Excelenţă, vă rog din suflet să­mi daţi chiar acum cele cincizeci de 
ruble pe care mi le datoraţi pe luna aceasta, izbucnii eu pe nerăsuflate şi, de 
tulburare, eram de­a dreptul mojic.
Mi­aduc aminte (după cum îmi amintesc toate întâmplările din dimineaţa
aceea în cele mai mici amănunte) că între noi s­a petrecut atunci o scenă
îngrozitor de penibilă, atât în fond cât şi în formă. La început el nu m­a înţeles, 
m­a privit lung şi nedumerit, fără să priceapă despre ce bani e vorba. Nici nu­şi
închipuia, desigur, că primesc leafă – şi la urma urmei o meritam oare? E drept
că pe urmă a început să mă încredinţeze că uitase, şi, când a priceput despre 
ce era vorba, a scos imediat cele cincizeci de ruble, însă cu un gest prea grăbit, 
ba chiar a şi roşit. Văzându­l atât de încurcat, m­am ridicat în picioare şi i­am 
declarat tăios că acum nu mai pot primi banii, că pesemne mi se vorbise de 
leafă din greşeală, ori cu intenţia de a ma înşela, ca să nu refuz postul şi abia 
acum îmi dădeam seama că n­am pentru ce să primesc bani, fiindcă nu aveam 
nici un fel de îndatoriri precise. Prinţul s­a speriat şi a început să mă asigure că
i­am făcut nenumărate servicii, că pe viitor îi voi face şi mai multe şi că
cincizeci de ruble nu reprezintă nimic, că, dimpotrivă, are de gând să­mi 
mărească leafa, fiindcă se socoteşte dator, că el însuşi stabilise doar totul cu 
Tatiana Pavlovna, dar că „a fost o scăpare de neiertat” din partea lui. Drept 
răspuns, am izbucnit şi i­am declarat hotărât că ar fi josnic din partea mea să
primesc leafă numai pentru istorioare picante, bunăoară cum am însoţit până
acasă două fandosite cu trenă, că nu mă angajasem ca să­l distrez, ci ca să fac 
treabă, şi, cum nu este de lucru pentru mine, trebuie să încheiem povestea şi 
aşa mai departe. Nici nu mi­aş fi putut închipui că cineva se poate speria în 
halul în care l­am văzut pe el după izbucnirea mea. Se înţelege că până la urmă am încetat să mă opun, aşa că el a izbutit să­mi vâre în mână cele cincizeci de 
ruble; până în ziua de azi roşesc de câte ori îmi aduc aminte că le­am primit! Pe
lumea asta totul se încheie cu o josnicie, dar şi mai grav e că prinţul a reuşit să
mă convingă aproape că merit incontestabil banii, iar eu am făcut prostia să­l 
cred, mai mult, mi s­a părut cu neputinţă să­i refuz.
— Cher, cher, enfant! Exclamă el, îmbrăţişându­mă şi sărutându­mă
(mărturisesc că eu însumi eram cât pe­aci să izbucnesc în plâns, dracu ştie de 
ce, dar în ultimul moment m­am stăpânit, însă şi acum când scriu despre asta 
simt cum îmi ard obrajii), dragul meu prieten, am ajuns să te îndrăgesc ca pe o 
rudă apropiată; în luna aceasta mi te­ai lipit de suflet! În „lumea bună” nu 
găseşti decât „lume bună” şi nimic mai mult; până şi Katerina Nikolaevna (fiica 
lui), o femeie atât de sclipitoare, de care sunt mândru, mă jigneşte adesea, 
dragul meu, chiar foarte, foarte des… Ce să mai spun de fetiţele astea (elles 
şont charmantes {4}) care vin împreună cu mamele lor să mă felicite de ziua 
mea – de la ele nu pot aştepta decât să­mi dăruiască la nesfârşit perne brodate 
pe canava, căci nu sunt în stare să­mi spună un cuvânt pornit din inimă. Am 
adunat până acum vreo şaizeci de perne din astea şi toate reprezintă ori căţei, 
ori cerbi. Le iubesc foarte mult, de tine însă mă simt cu mult mai legat, nu ca 
de un fiu, ci mai degrabă ca de un frate şi îmi place mai cu seamă când mă
contrazici; tu cunoşti literatura, ai citit mult, eşti capabil de entuziasm…
— N­am citit mai nimic şi nu mă pricep de fel la literatură. Pe vremuri, 
citeam ce îmi cădea în mână, dar de doi ani încoace n­am mai pus mâna pe o 
carte şi nici de acum înainte nu mai vreau să citesc.
— De ce nu mai vrei?
— Fiindcă urmăresc alte ţeluri.
— Dragul meu… ar fi păcat ca la sfârşitul vieţii să ajungi şi tu să spui ca 
mine. „Je sais tout, mai je ne sais rien de bon {5} „…Eu n­am habar pentru ce 
am trăit pe lume! Oricum… Mă simt foarte îndatorat faţă de tine… Voiam 
chiar…
Deodată, se opri, se întristă brusc şi căzu pe gânduri. După un şoc 
nervos (şi în fiecare clipă putea să aibă unul, chiar fără motiv) îşi pierdea 
pentru câtva timp luciditatea şi autocontrolul, dar, din fericire, îşi revenea 
repede, aşa că totul trecea fără urmă. Am tăcut amândoi vreun minut. Buza de 
jos, pe care o avea foarte groasă, îi atârna… Ceea ce mă uimise îndeosebi era 
faptul că îmi vorbise despre fiica sa şi încă atât de deschis. Eu socoteam că
sinceritatea lui se datoreşte desigur tulburării.
— Cher enfant, sper că nu te superi fiindcă te tutuiesc, nu­i aşa? Îngăimă
el pe neaşteptate.
— Câtuşi de puţin. Mărturisesc însă că la început acest lucru m­a cam 
umilit şi am avut chiar de gând să vă tutuiesc şi eu, dar mi­am dat seama că ar
fi o prostie, doar nu­mi spuneţi tu cu intenţia de a mă jigni?
Dar el nu mă mai asculta şi părea să fi uitat ce mă întrebase.
— Ce mai face tatăl tău? Spuse el pe neaşteptate, privindu­mă
îngândurat.
Tresării la întrebarea aceasta, în primul rând fiindcă recunoştea astfel că
Versilov e tatăl meu – ceea ce nu­şi îngăduise până atunci faţă de mine – şi în 
al doilea rând fiindcă deschisese pentru prima oară vorba despre Versilov.
— E lefter şi în toane rele, i­am răspuns laconic, abia stăpânindu­mi 
curiozitatea.
— Da, o duce cam prost cu banii. Azi trebuie să se dea sentinţa în 
procesul lor şi­l aştept tocmai pe prinţul Sereoja să­mi aducă rezultatul. Mi­a 
făgăduit că de la tribunal va veni direct aci. Azi li se hotăreşte soarta; sunt în 
joc şaizeci de mii, dacă nu chiar optzeci de mii de ruble. Desigur că şi lui Andrei
Petrovici (adică lui Versilov) i­am dorit întotdeauna numai bine şi pe cât se pare
el va câştiga procesul, iar prinţii nu se vor alege cu nimic. Legea hotăreşte!
— Tribunalul SE pronunţă astăzi? Exclamai mirat. Gândul că Versilov 
nici n­a catadicsit măcar să mă anunţe mă uimea la culme. „Te pomeneşti că
nu i­a spus nici mamei, că n­a suflat nimănui un cuvânt, mi­a trecut atunci 
prin minte. Ce caracter!”
— Prinţul Sokolski e la Petersburg? Întrebai eu, tot atât de mirat.
— A sosit ieri de la Berlin, anume pentru proces.
Şi aceasta era o veste extrem de importantă pentru mine. „Aşadar, azi va 
veni aci omul care i­a dat lui o palmă!”
— Ei şi, făcu prinţul, înveselindu­se pe neaşteptate, va ţine mai departe 
predici şi… Şi iar o să alerge după fetiţe, după puicuţe, cărora nu le­au crescut 
încă penele. Ha, ha! În privinţa asta s­a născocit o anecdotă foarte hazlie… Ha, 
ha!
— Cine ţine predici? Cine aleargă după puicuţe?
— Andrei Petrovici! Poate că n­ai să crezi, dar se ţinea scai de noi toţi şi 
nu mai contenea cu întrebările: ce mâncăm, ce gândim şi altele de felul acesta. 
Ne ameninţa şi ne îndemna să ne pocăim: „Dacă eşti într­adevăr credincios, 
zicea, de ce nu te călugăreşti?” Parcă voia să ne impună părerea lui Mais quelle
idée!
Chiar dacă îndemnul lui era îndreptăţit, nu ţi se pare totuşi prea sever? 
Dintre toţi, pe mine mai ales îi plăcea să mă ameninţe cu judecata de apoi.
— N­am observat nimic din toate acestea, deşi de o lună trăiesc în casa 
lui, i­am răspuns, nerăbdător.
Mă scotea din sărite faptul că nu­şi venise încă în fire şi vorbea fără
noimă.
— Fiindcă se fereşte să­şi mai spună părerile; crede­mă că cele ce ţi­am 
povestit sunt adevărate. Fără îndoială că e un om spiritual şi foarte învăţat, dar
mă întreb dacă are o minte sănătoasă. S­a schimbat după cei trei ani petrecuţi 
în străinătate. Trebuie să­ţi mărturisesc că m­a uimit şi nu numai pe mine…
Cher enfant, j'aime le bon Dieu… {6}
Eu cred în Dumnezeu, cred cât pot, totuşi pe atunci a izbutit să mă
scoată şi pe mine din sărite. Admiţând chiar că am folosit un argument cam 
neserios şi o făceam dinadins, de ciudă, totuşi, în esenţă, obiecţia mea era 
foarte serioasă şi veche de când lumea: „Dacă există o fiinţă supremă, îi spuneam şi dacă ea se întruchipează într­o formă individualizată şi nu în chip 
de spirit care se revarsă peste întreaga creaţie, sau ca un fluid (ceea ce e şi mai 
greu de conceput), atunci unde sălăşluieşte? Recunosc, dragul meu, că c'était 
bête {7} fără îndoială, dar în ultimă instanţă toate obiecţiile se reduc la aceasta. 
Un domicile e un lucru foarte important”…S­a supărat foc pe mine. După câte 
ştiu, în străinătate a trecut la catolicism.
— Am auzit şi eu zvonul acesta. Dar nu cred să aibă vreun temei.
— Ba eu sunt gata să jur pe ce am mai sfânt că aşa este. Observă­l mai 
atent… De altfel, tu însuţi recunoşti că s­a schimbat şi când te gândeşti cum ne
mai chinuia pe toţi înainte! Crede­mă că pe vremea aceea îşi dădea aere de 
sfânt ale cărui moaşte aveau să facă minuni. Pretindea să­i dăm socoteală de 
purtarea noastră, zău aşa! Halal sfânt! En voilà une autre {8}! Când un călugăr 
sau un pustnic se crede sfânt, mai treacă­meargă, dar când un om îmbrăcat în 
frac face pe sfântul prin saloane… Asta­i prea de tot! Ciudat rol pentru un om 
de lume! După mine e lipsit de gust. Încolo n­am nimic de obiectat, căile 
Domnului sunt neînţelese şi apoi câte nu se întâmplă… Unde mai pui că toate 
astea ţin de l'inconnu {9}. Totuşi, o asemenea purtare nu­i şade bine unui om 
de lume. Chiar dacă aş cădea şi eu în mania religioasă, sau dacă mi­ar vârî
cineva în cap una ca asta, îţi jur că n­aş merge până acolo. Închipuieşte­ţi, 
dacă aş lua azi masa la club şi după aceea mi s­ar năzări deodată s­o fac pe 
sfântul! Aş ajunge de râsul lumii! Am căutat să­l fac şi pe el să priceapă că e 
ridicol… Pe vremea aceea purta chiar un lanţ greu de gât. M­am roşit tot de 
furie.
— L­aţi văzut cu ochii dumneavoastră?
— Nu l­am văzut, dar…
— Atunci aflaţi de la mine că toate astea sunt minciuni, o urzeală de 
uneltiri infame, nişte calomnii scornite de duşmanii lui, mai precis de un 
duşman, puternic şi necruţător, fiindcă el n­are decât un singur duşman şi 
acesta e fiica dumneavoastră.
De astă dată prinţul îşi ieşi din sărite.
— Mon cher, te rog stăruitor ca de azi înainte să nu mai rosteşti numele 
fiicei mele când pomeneşti de această poveste murdară.
M­am ridicat să plec. De furios ce era îi tremura bărbia.
— Cette histoire infame… {10}! Eu nu i­am dat crezare, n­am vrut s­o 
cred niciodată, dar… Toată lumea caută să mă convingă: crede, crede şi eu… În
clipa aceea un lacheu intră ca să­i anunţe o vizită, ceea ce mă determină să mă
aşez din nou pe scaun.
Numaidecât îşi făcură apariţia două domnişoare; una era, dacă nu mă
înşel, fiica vitregă a unui văr de­al răposatei soţii a prinţului, în orice caz fusese
crescută de prinţ, care­i şi pregătise o zestre, deşi fata avea ea însăşi avere 
(amănunt ce se va dovedi important în viitor); cealaltă era Anna Andreevna 
Versilova, fiica lui Versilov, cu trei ani mai în vârstă decât mine, care locuia 
împreună cu fratele ei la doamna Fanariotova şi pe care nu o văzusem decât o 
singură dată în viaţa mea şi atunci numai o clipă pe stradă, cu toate că avusesem cândva cu fratele ei o scurtă ciocnire la Moscova (se prea poate să
revin ulterior asupra acestei ciocniri, dacă voi socoti potrivit, deşi, în fond, cred 
că nu merită). Această Anna Andreevna se bucura încă din copilărie de o 
dragoste cu totul deosebită din partea prinţului (Versilov şi prinţul se 
cunoşteau de foarte multă vreme). Eram atât de tulburat de cele petrecute 
înainte, încât nici nu m­am sculat în picioare când au intrat, deşi prinţul se 
ridicase să le întâmpine; după aceea însă, m­am gândit că nu mai are nici un 
rost să mă scol şi nu m­am mai urnit. Eram încurcat mai ales pentru că nu 
ştiam dacă trebuie să plec sau să rămân, dat fiind că nu trecuseră nici trei 
minute de când prinţul se răstise la mine. Dar, ca de obicei, bătrânul uitase şi 
se însufleţise la sosirea fetelor. Ba chiar în clipa când intrau pe uşă se 
schimbase brusc la faţă şi apucase să­mi şoptească în pripă, făcându­mi 
misterios cu ochiul:
— Uită­te bine la Olimpiada, cerceteaz­o atent, cât mai atent… pe urmă
am să­ţi povestesc ceva…
Am privit­o cu luare­aminte, dar n­am observat nimic deosebit: era o fată
nu prea înaltă, durdulie, cu obrajii foarte rumeni. Avea o înfăţişare destul de 
atrăgătoare, care plăcea desigur oamenilor cu picioarele pe pământ. Părea bună
la suflet, dar nu peste măsură. Nu făcea impresia că e de­o inteligenţă
sclipitoare, deşi numai în înţelesul superior al cuvântului, căci în ochi i se citea
şiretenia. Nu avea mai mult de nouăsprezece ani. Într­un cuvânt, nu se 
distingea prin nimic. Colegii mei de liceu ar fi poreclit­o desigur „Perniţa”. (O 
descriu atât de amănunţit numai fiindcă acest lucru se va dovedi necesar mai 
târziu.)
De altfel, toate câte le­am înfăţişat până acum, probabil cu prea mare lux
de amănunte, îşi vor avea rostul lor în viitor. Toate acestea vor avea la timpul 
lor un tâlc, de aceea nu le­am putut trece cu vederea; iar pe cel care se 
plictiseşte îl rog să întrerupă lectura.
Fiica lui Versilov arăta cu totul altfel. Era înaltă, puţin chiar prea slabă; 
avea faţa prelungă, neobişnuit de palidă, părul foarte negru şi bogat, ochi mari 
de culoare închisă, privirea pătrunzătoare, gura mică, roşie, cu buze fragede. 
Era prima femeie care nu m­a dezgustat prin mersul ei. De altfel, era subţirică
şi mlădioasă. Avea o expresie foarte gravă, dar nu prea blândă. Împlinise 
douăzeci şi doi de ani. Deşi nu semăna cu Versilov prin nici o trăsătură
exterioară, aveau, lucru ciudat, o expresie uimitor de asemănătoare. Nu ştiu 
dacă era frumoasă; asta depinde de gust. Amândouă fetele erau foarte modest 
îmbrăcate, aşa că n­am de ce să le mai descriu îmbrăcămintea. Mă aşteptam la 
Versilova mă jignească de la început, măcar printr­o privire sau printr­un gest 
şi eram pregătit sufleteşte; doar fratele ei mă umilise la Moscova chiar de la 
prima noastră ciocnire în viaţă. Ea nu mă cunoştea personal, dar nu putea să
nu fi aflat că mă duceam în fiecare zi la prinţ. Fireşte, tot ce gândea şi făcea 
prinţul trezea numaidecât un interes deosebit şi constituia un eveniment 
pentru nenumăratele lui rubedenii şi eventualii moştenitori, deci cu atât mai 
mult trebuia să­i frământe simpatia lui neaşteptată pentru mine. Ştiam precis că prinţul îi purta o deosebită grijă Annei Andreevna şi îi căuta un soţ. Dar 
pentru Versilova era mai greu de găsit un soţ decât pentru fetele care brodau 
pe canava.
Dar iată că împotriva tuturor aşteptărilor, după ce­i strânse mâna 
prinţului şi schimbă cu el câteva amabilităţi pe un ton vesel, Versilova mă privi 
cu vădită curiozitate şi, când văzu că şi eu o observ, îmi zâmbi deodată şi se 
înclină. E drept că intrase chiar atunci pe uşă şi poate că politeţea cerea să
salute, dar zâmbetul ei fu atât de drăgălaş, încât era fără îndoială premeditat. 
Îmi amintesc că zâmbetul acesta mi­a făcut o deosebită plăcere.
— Şi acesta… Acesta ajunul şi tânărul meu prieten, Arkadi Andreevici 
Dolgoroki, îngăimă prinţul, observând că, deşi ea mă salutase, eu nu mă
ridicasem de pe scaun; dar se opri brusc, fâstâcindu­se pesemne fiindcă
trebuia să ne prezinte unul altuia (în fond eram fraţi). „Perniţa” mă salută şi ea;
deodată, m­a cuprins însă o furie prostească şi am sărit ars; era o răbufnire 
absurdă de falsă mândrie, stârnită de orgoliul meu.
— Iertaţi­mă, prinţe, eu nu mă numesc Arkadi Andreevici, ci Arkadi 
Makarovici, l­am întrerupt eu tăios, uitând cu desăvârşire că s­ar fi cuvenit să
le răspund domnişoarelor la salut. Dracu s­o ia de ieşire necuviincioasă!
— Mais… Tiens {11}! Exclamă prinţul, bătându­se cu palma peste frunte.
— La ce şcoală aţi învăţat? Răsună deodată întrebarea prostească, rostită
cu un glas tărăgănat şi apăsat de către „perniţa” care venea spre mine, 
privindu­mă de sus în jos.
— La un liceu din Moscova.
— Aha! Ştiam. Şi se învaţă bine acolo?
— Foarte bine.
Stăteam nemişcat în faţa ei, ca un soldat la raport.
Întrebările acestei fete erau, desigur, banale, totuşi ea avusese destulă
prezenţă de spirit ca să şteargă impresia produsă de ieşirea mea stupidă şi ca 
să­l scoată din încurcătură pe prinţ, care asculta cu un zâmbet amuzat 
şoaptele vesele ale Versilovei; era însă vădit că nu fac haz pe socoteala mea. Mă
întrebam însă de ce această fată, pe care nici măcar nu o cunoşteam, se 
grăbise să oprească la timp izbucnirea mea prostească? Totuşi nu puteam să­
mi închipui că ea intervenise numai din întâmplare; nu încăpea îndoială că o 
făcuse cu o anumită intenţie. Mă privea cu prea mult interes, de parcă ar fi 
vrut să­mi atragă anume atenţia. Abia mai târziu am cântărit aceste impresii şi 
mi­am dat seama că nu m­am înşelat.
— Cum, chiar astăzi? Strigă deodată prinţul, tulburat la culme.
— Cum, nu ştiaţi? Se miră Versilova. Olympe! Prinţul nu ştia că azi 
soseşte Katerina Nikolaevna. Bine, dar noi la ea venisem, ne­am gândit că a 
sosit cu trenul de dimineaţă şi că trebuie să fie de mult acasă. Ne­am întâlnit 
însă în faţa uşii; ne­a spus să intrăm la dumneavoastră, căci are să vină şi ea 
îndată… De altminteri, iat­o!
În aceeaşi clipă, se deschise o uşă laterală şi apăru, în sfârşit, femeia pe 
care o aşteptam!
Îi cunoşteam chipul după portretul uimitor din biroul prinţului, pe care­l 
studiasem cu atâta atenţie de o lună întreagă. Deşi Katerina Nikolaevna intrase
în încăpere de vreo trei minute, nu puteam să­mi iau o clipă ochii de la ea. 
Dacă n­aş fi cunoscut însă portretul şi dacă m­ar fi întrebat cineva, după
aceste trei minute: „cum este?” n­aş fi putut să­i răspund, fiindcă o privisem ca
printr­un văl.
Singura impresie lăsată de aceste trei minute este imaginea unei femei 
neobişnuit de frumoase, care, după ce prinţul a sărutat­o şi a binecuvântat­o, 
şi­a întors numaidecât ochii spre mine şi de atunci m­a privit ţintă tot timpul. 
Apoi am desluşit limpede râsul stingherit al prinţului, care, arătând desigur 
spre mine, a îngăimat ceva despre noul său secretar. La auzul numelui meu, 
faţa i se crispă, îmi aruncă o privire răutăcioasă şi îmi zâmbi atât de 
dispreţuitor, încât fără să­mi dau seama, m­am apropiat de prinţ şi am 
bolborosit, tremurând îngrozitor, mâncând cuvintele şi clănţănind din dinţi:
— Până acum eu… De azi înainte, am treburile mele… Plec.
Le­am întors spatele şi am plecat. Nimeni nu mi­a spus un cuvânt, nici 
măcar prinţul, mă priveau cu toţii în tăcere. Mai târziu prinţul mi­a spus că mă
făcusem atât de palid, încât „a înlemnit de spaimă”.
Atâta pagubă!