ADOLESCENTUL

IX

Am pornit repede spre casă şi, oricât s-ar părea de ciudat, eram foarte mulţumit de
mine. Desigur, nu se vorbeşte aşa cu femeile, şi încă cu astfel de femei — mai bine zis cu
o astfel de femeie, căci pe Tatiana Pavlovna n-a mai puneam la socoteală. Poate că nu se
cade să-i spun în faţă unei doamne de rangul ei: “mi-e silă de intrigile dumitale”, dar iată
că o spusesem şi nu-mi părea rău, dimpotrivă. Ca să nu mai vorbesc de altceva, aveam
măcar mulţumirea că prin tonul meu izbutisem să şterg impresia penibilă şi ridicolă pe
care o făcusem. Dar nici nu aveam prea mult timp să mă gândesc la asta, fiindcă mă
obseda Kraft. N-aş putea spune că era un gând care mă chinuia, totuşi, sinuciderea lui mă
zguduise până în străfunduri, în asemenea măsură, încât nu încercam nici măcar obişnuita
satisfacţie atât de general umană stârnită de nenorocirea altuia, bunăoară, atunci când
cineva îşi rupe un picior, sau e dezonorat, sau pierde o fiinţă dragă şi aşa mai departe,
chiar şi această satisfacţie josnică, dar atât de obişnuită, fusese înlocuită cu desăvârşire în
sufletul meu de un alt simţământ, puternic şi curat, şi anume de o mare durere, de milă faţă
de Kraft, deşi nu ştiu dacă era chiar milă, în orice caz, eram stăpânit de un sentiment nobil.
Şi acesta era un motiv să fiu mulţumit de mine. E ciudat câte gânduri disparate îţi pot trece
prin minte tocmai atunci când eşti tulburat până în adâncul sufletului de o veste
zguduitoare, care ar trebui, de fapt, să-ţi spulbere orice alt sentiment şi să-ţi alunge toate
gândurile străine de ea, mai cu seamă pe cele mărunte; dar tocmai atunci te năpădesc o
mulţime de gânduri meschine, îmi mai aduc aminte că, treptat, m-a cuprins un tremur
nervos destul de puternic, de care n-am scăpat tot timpul cât am stat acasă, nici măcar în
timpul discuţiei decisive cu Versilov.
Această discuţie s-a desfăşurat în condiţii neaşteptate şi ciudate. După cum am arătat,
noi locuiam într-o căsuţă separată, într-o curte unde mai erau şi alţi chiriaşi; locuinţa
noastră purta numărul treisprezece. Încă înainte de a intra pe poartă, am auzit o femeie
întrebând tare cu un glas nerăbdător şi nervos: “Unde e locuinţa cu numărul treisprezece?” Întrebarea o pusese o doamnă care deschisese uşa prăvălioarei de mărunţişuri de lângă
poarta noastră, dar, pe cât se pare, nu primise nici un răspuns, poate că fusese chiar
bruftuluită, căci în timp ce cobora cele câteva trepte, strigă cu ciudă şi mânie, bătând din
picior:
— Dar unde pot să-l găsesc pe portar?
Recunoscusem glasul din primul moment.
— La numărul treisprezece mă duc şi eu, i-am spus apropiindu-mă de ea. Pe cine
căutaţi?
— De un ceas întreg caut portarul, întreb la toată lumea, urc şi cobor scările.
— Casa e în curte. Nu mă recunoşti?
Am înţeles însă că mă şi recunoscuse.
— Îl căutaţi desigur pe Versilov, vreţi să vorbiţi cu el. Şi eu de asemenea, am
continuat, am venit să-mi iau rămas bun de la el pentru totdeauna. Să mergem.
— Sunteţi fiul lui?
— Asta n-are nici o importanţă. Să zicem că sunt, deşi mă numesc Dolgoruki. Sunt
un copil din flori. Dumnealui are o droaie de copii nelegitimi. Dar şi un fiu adevărat
pleacă de acasă când i-o cere conştiinţa şi onoarea. Până şi în Biblie găseşti astfel de
cazuri. Pe deasupra, a primit şi o moştenire la care nu vreau să fiu părtaş, aşa că plec să-mi
câştig pâinea prin munca mea. Un om întreg îşi jertfeşte şi viaţa când socoteşte că e
necesar; doar Kraft s-a împuşcat de dragul unei idei, închipuieşte-ţi, Kraft, un om tânăr, cu
perspective atât de frumoase… Pe aici, pe aici! Locuim într-o casă separată. Încă din
vremuri biblice copiii îşi părăseau părinţii şi-şi făceau cuibul lor… De dragul unei idei
înalte… Atunci când te ridici până la o asemenea idee. Principalul este să ai un ideal în
viaţă, atunci nu-ţi mai trebuie altceva…
Şi tot drumul, până acasă, i-am îndrugat vrute şi nevrute. Cititorul îşi dă desigur
seama că nu mă prea cruţ, şi socotesc că e bine aşa. Vreau să mă deprind să spun
întotdeauna adevărul. Versilov era acasă. Am intrat fără să-mi scot paltonul şi fata s-a luat
după mine. Era grozav de sărăcăcios îmbrăcată; peste rochia ponosită de culoare
întunecată îi atârna o zdreanţă în chip de mantilă ori de pelerină; pe cap purta o pălărioară
ca de marinar, veche şi uzată, care n-o înfrumuseţa câtuşi de puţin. Când am intrat în
salon, maică-mea şedea la locul ei obişnuit şi lucra, soră-mea ieşise din camera ei să vadă
cine a venit şi stătea în prag, iar Versilov, care lenevea ca de obicei, s-a sculat să ne
întâmpine, aruncându-mi o privire aspră şi întrebătoare.
— Dumneaei n-a venit cu mine, m-am grăbit să-i lămuresc şi m-am tras deoparte ca
să-i arăt că n-am nici un amestec. Am întâlnit-o la poartă: te căuta pe dumneata, n-a găsit
pe nimeni s-o îndrume. Am şi eu de discutat cu dumneata, dar îmi rezerv această plăcere
pe mai târziu, după ce vei termina cu dumneaei…
Totuşi, Versilov continua să mă privească, intrigat.
— Daţi-mi voie, începu fata, nerăbdătoare. Versilov se întoarse spre ea. M-am tot
întrebat ce v-a venit de mi-aţi lăsat ieri banii… Eu… Pe scurt… ţineţi-vă banii! strigă ea aproape la fel de strident ca acasă şi azvârli un teanc de bancnote pe masă. Vi i-aş fi adus
mai devreme dacă nu trebuia să alerg la biroul de informaţii să vă aflu adresa. Şi dumitale
vreau să-ţi spun ceva! se întoarse ea pe neaşteptate spre mama, care se făcuse albă ca
varul. Dar n-aş vrea să te jignesc, arăţi a fi o femeie cumsecade, şi poate dumneaei e fiica
dumitale. Nu ştiu dacă îi eşti nevastă ori ba, dar află că domnul acesta taie din gazete
anunţurile pe care le dau din ultimii lor bani nişte biete guvernante şi profesoare, apoi se
duce la aceste nenorocite şi caută să profite în mod necinstit de ele, ispitindu-le cu bani.
Nu pricep cum de-am putut primi ieri bani de la el! Dar părea un om atât de serios şi de
cinstit!… Să nu te apropii de mine! Nu vreau să aud nimic! Eşti un nemernic, stimate
domn! Chiar dacă mi-ai fi dat banii cu cele mai bune intenţii, tot nu-i primesc, n-am
nevoie de pomana dumitale. Să taci! Să nu scoţi nici un cuvânt! Vai ce bine îmi pare că te-
am dat în vileag în casa dumitale, faţă de aceste femei! Te blestem să n-ai parte de nimic!
Alergă spre uşă, dar se opri o clipă în prag şi strigă:
— După câte-am auzit te-ai ales cu o moştenire!
Apoi dispăru ca o nălucă. Ţin să amintesc că era o exaltată. Versilov rămase
înmărmurit. Stătea pe gânduri, chibzuind parcă ceva. În cele din urmă, se întoarse deodată
spre mine.
— Într-adevăr n-o cunoşti?
— Azi, când am fost la Vasin, am zărit-o din întâmplare pe coridor, ţipa ca scoasă din
minţi şi te tot blestema, dar n-am intrat în vorbă cu ea, nici nu ştiu cine este, iar acum am
întâlnit-o în poartă. Te pomeneşti că e învăţătoarea cu anunţul de ieri, care dă “şi lecţii de
aritmetică”.
— Ea este. O dată în viaţa mea am vrut şi eu să fac o faptă bună şi, şi… Dar tu ce ai
cu mine?
— Poftim scrisoarea asta, i-am răspuns, socotesc orice explicaţie de prisos. Am
primit-o de la Kraft care o avea de la răposatul Andronikov. Citeşte-o şi ai să afli despre ce
e vorba. Ţin să-ţi aduc la cunoştinţă că nimeni în lume nu ştie de această scrisoare, în afară
de mine, deoarece Kraft, care mi-a predat-o ieri, s-a împuşcat îndată după ce am plecat de
la el…
Pe când vorbeam cu sufletul la gură, grăbindu-mă să termin, Versilov a luat
scrisoarea, şi apoi, ţinând-o cât mai departe, în mâna stângă, m-a urmărit tot timpul cu
interes. Când i-am anunţat sinuciderea lui Kraft, m-am uitat cu deosebită atenţie la el, ca
să văd ce impresie îi face această veste. Dar ce să vezi? N-a fost câtuşi de puţin
impresionat, nici măcar n-a ridicat din sprâncene! Dimpotrivă, când m-am oprit, şi-a luat
lornionul pe care îl purta atârnat de gât cu o panglică neagră, s-a apropiat cu scrisoarea de
lumânare, şi, după ce s-a uitat la iscălitură, a început s-o citească cu luare-aminte. Nici nu
pot spune cât m-a rănit nesimţirea şi aroganţa lui. Nu mă îndoiam că cunosc foarte bine pe
Kraft şi în orice caz nu era o veste banală! Unde mai pui că, după cum era şi firesc, aş fi
vrut să-l impresioneze! Am aşteptat vreo câteva secunde, dar, ştiind că scrisoarea e lungă,
i-am întors spatele şi am ieşit. Geamantanul meu era de mult pregătit, nu mai rămânea
decât să-mi adun câteva lucruri într-o boccea. Mă gândeam la maică-mea şi mă mustra
conştiinţa că nici nu mă apropiasem de ea. Peste vreo zece minute, când eram gata de
plecare şi voiam să mă duc după o birjă, m-am trezit deodată cu soră-mea în cămăruţă.
— Uite, mama îţi trimite cele şaizeci de ruble ale tale şi te roagă din nou s-o ierţi că i-
a pomenit de banii ăştia lui Andrei Petrovici… Îţi mai restituie încă douăzeci de ruble din
cele cincizeci pe care i le-ai dat ieri pentru întreţinerea ta; spune că nu poate primi decât
treizeci, fiindcă n-a cheltuit mai mult, aşa că ţine restul de douăzeci.
— Bine, îţi mulţumesc, numai să fie adevărat. Rămâi cu bine, surioară, eu plec.
— Unde ai de gând să te duci?
— Deocamdată, la un han, nu vreau să mai petrec în casa asta nici o noapte. Spune-i
mamei că o iubesc.
— Ea ştie asta. Mai ştie că îl iubeşti şi pe Andrei Petrovici. Cum nu ţi-a fost ruşine s-
o aduci aici pe nefericita aceea?
— Îţi jur că n-am adus-o eu; m-am întâlnit cu ea la poartă.
— Nu-i adevărat, tu ai adus-o.
— Te rog să mă crezi…
— Gândeşte-te bine, întreabă-ţi conştiinţa şi ai să-ţi dai seama că şi tu porţi o vină.
— Singura mea vină e că m-am bucurat când l-a dat în vileag pe Versilov.
Închipuieşte-ţi că are un copil mic de la Lidia Ahmakova. Dar ce rost are să-ţi spun ţie
toate astea?
— Are un copil mic? Bine, dar copilul nu-i al lui! De unde ai mai auzit minciuna asta
sfruntată?
— Ei, ce ştii tu?!
— Ce să nu ştiu? Păi n-am dădăcit eu copilaşul ăsta la Luga?! Ascultă, frate: eu mi-
am dat seama de mult că tu n-ai habar de nimic, şi totuşi îl jigneşti mereu pe Andrei
Petrovici, prin urmare şi pe mama.
— Bine-ar fi să greşesc eu şi să aibă el dreptate! Oricum, pe tine şi pe mama nu vă
iubesc mai puţin din cauza lui. De ce-ai roşit aşa, surioară? Poftim, acum roşeşti şi mai
tare! Bine, lasă, dar află că în orice caz am să-l provoc la duel pe nenorocitul ăla de prinţ
pentru palma pe care i-a dat-o lui Versilov la Ems. Dacă într-adevăr Versilov nu-i vinovat
cu nimic faţă de Ahmakova, sunt şi mai îndreptăţit s-o fac.
— Frate, vino-ţi în fire, ce tot spui?!
— Din fericire s-a terminat şi procesul… Poftim, acum ai pălit.
— Dar prinţul nici n-are să se bată cu tine! spuse Liza, încercând să zâmbească, în
ciuda spaimei.
— Atunci, am să-l fac de râs în public. Dar ce-i cu tine, Liza?
Se făcuse atât de palidă, încât nici n-o mai ţineau picioarele; se aşeză pe divan.
— Liza! se auzi de jos glasul mamei, care o chema.
Ea îşi mai reveni şi se ridică, zâmbindu-mi duios.
— Lasă prostiile, frate, aşteaptă să afli mai multe, deocamdată ştii prea puţin ca să judeci.
— Am să ţin minte, Liza, că ai pălit când ţi-am spus că vreau să mă bat în duel!
— Da, da, să-ţi aduci aminte şi de asta! exclamă ea şi, fără să-şi ia rămas bun,
zâmbindu-mi doar, plecă.
Am chemat un birjar şi, cu ajutorul lui, mi-am coborât lucrurile. Nimeni dintre ai
casei nu s-a opus, nici nu m-a rugat să rămân. Nu m-am dus să-mi iau rămas bun de la
maică-mea, ca să nu dau ochi cu Versilov. Mă şi urcasem în birjă, când deodată mi-a venit
o idee.
— Pe strada Fontanka, la podul Semionovski, am poruncit eu brusc, îndreptându-mă
din nou spre Vasin; îmi trecuse deodată prin minte că Vasin trebuie să fi aflat de moartea
lui Kraft şi că s-ar putea să ştie de o sută de ori mai mult decât mine, ceea ce s-a şi
adeverit.
Vasin s-a simţit dator să-mi povestească toate amănuntele, de altfel, fără prea multă
căldură, de unde am bănuit că-i obosit, şi nu m-am înşelat. El fusese de dimineaţă la Kraft,
care se împuşcase (cu revolverul pe care-l văzusem) în ajun, după ce se înnoptase de-a
binelea, cum reieşea din jurnalul lui. În ultima însemnare din jurnal, făcută chiar înainte de
moarte
28
, Kraft menţionează că s-a întunecat şi că abia mai vede să scrie, dar că nu vrea
să aprindă o lumânare, ca să nu izbucnească un incendiu după moartea lui. “Iar ca s-o
aprind şi apoi s-o sting o dată cu viaţa mea, nu vreau” — sunt aproape ultimele lui cuvinte,
destul de ciudate. Ideea de a ţine un jurnal pentru a-şi însemna impresiile din preajma
morţii îi venise abia cu trei zile în urmă, de cum s-a întors la Petersburg, încă înainte de a
se duce la Dergaciov; după plecarea mea a început să facă însemnări din sfert în sfert de
oră, iar ultimele trei, patru însemnări le scrisese din cinci în cinci minute. Nu m-am putut
opri să-mi exprim mirarea când am auzit că Vasin, care avusese atâta vreme acest jurnal
înaintea ochilor (îi fusese îngăduit să-l citească), nu făcuse o copie după el, cu atât mai
mult că nu depăşea o coală şi toate însemnările erau foarte scurte — “măcar ultima pagină
s-o fi copiat !” Vasin îmi răspunse, zâmbind, că nu era nevoie, fiindcă le ţine minte şi aşa,
şi apoi, erau nişte însemnări dezordonate, despre tot ce-i trecuse prin cap. Aş fi putut să-i
dovedesc că tocmai de aceea erau mai preţioase, dar am renunţat şi am început să stărui
să-mi reproducă şi mie ceva din jurnal; el mi-a citat câteva rânduri, scrise cu aproximativ
o oră înainte de moarte, în care spunea că “l-a luat cu frig, că ar fi băut un păhărel de
rachiu ca să se încălzească, dar l-a oprit gândul că asta ar fi putut provoca o hemoragie şi
mai puternică”. Cam toate însemnările erau de felul acesta, încheie Vasin.
— Nu cumva crezi că-s fleacuri? am întrebat eu.
— N-am spus asta, dar nu văd de ce le-aş fi copiat. Chiar dacă nu sunt fleacuri,
jurnalul e, de fapt, destul de banal, sau mai bine zis, destul de obişnuit în asemenea cazuri,
adică tocmai aşa cum te-ai fi aşteptat să fie…
— Bine, dar sunt ultimele lui gânduri, înţelegi, ultimele lui gânduri!
— Ultimele gânduri ale unui om sunt uneori cât se poate de banale, de mărunte. Un
alt sinucigaş se plânge tot în nişte însemnări de felul acesta că în ceasul suprem s-ar fi
aşteptat să i se înfiripe în minte fie şi o singură idee înaltă, dar că, dimpotrivă, nu se
gândeşte decât la fleacuri, la lucruri mărunte.
— Nu cumva ţi se pare un fleac şi faptul că l-a luat cu frig?
— Ce te-a impresionat mai mult, că l-a luat cu frig, sau că vorbeşte de hemoragie?
Doar e un fapt cunoscut că foarte mulţi din cei care au destulă tărie să se gândească la
moartea lor iminentă, fie că şi-o provoacă singuri sau nu, manifestă o deosebită grijă
pentru aspectul viitorului lor cadavru, de aceea nu mă miră că şi Kraft s-a ferit de o
hemoragie prea puternică.
— Nu ştiu dacă faptul e cunoscut… nici măcar dacă e adevărat…, am mormăit eu,
sunt uluit însă că dumitale ţi se pare totul atât de firesc. Doar abia ieri Kraft mai vorbea, se
mai frământa, se mai afla printre noi! E oare cu putinţă să nu-ţi fie nici măcar milă de el?
— O, fireşte că mi-e milă, dar asta e cu totul altceva, în orice caz, Kraft însuşi a văzut
în moartea sa o concluzie logică. Va să zică, tot ce s-a spus ieri la Dergaciov a fost
adevărat; s-a găsit la el un caiet gros cu o întreagă teorie savantă, bazată pe frenologie,
craniologie, şi chiar pe matematici, prin care voia să demonstreze că ruşii sunt un popor de
rasă inferioară şi că, prin urmare, când eşti rus, nu merită să trăieşti. Vezi, oricine poate
ajunge la orice concluzie logică pofteşte, dar să se şi împuşte, ca urmare a acestei
concluzii, asta nu se întâmplă chiar în fiecare zi; poate numai de aceea cazul lui Kraft are
un caracter special.
— Măcar din pricina acestui caracter s-ar cădea să-i cinstim memoria.
— Poate că nu numai din pricina asta, răspunse Vasin evaziv, totuşi era limpede că el
presupunea prostii sau minte bolnavă. Pe mine mă scotea din sărite atitudinea lui.
— Parcă şi dumneata vorbeai ieri de sentimente, Vasin.
— Nu le tăgăduiesc nici acum, dar când analizezi mai de aproape cazul de faţă,
descoperi în el o greşeală grosolană şi, fără să vrei, ajungi să-l judeci atât de aspru, încât îţi
piere şi mila.
— Să-ţi spun drept, am citit adineauri în ochii dumitale că îl condamni pe Kraft şi, ca
să nu te aud ponegrindu-l, eram hotărât să nu-ţi cer părerea, cum însă ţi-ai exprimat-o
singur, mă văd nevoit să-ţi dau dreptate, şi totuşi, mă supără atitudinea pe care ai adoptat-
o! Mie îmi pare rău de Kraft.
— Mi se pare că am început s-o luăm razna…
— Da, totuşi în astfel de cazuri, l-am întrerupt eu, cei care au rămas în viaţă şi se
socotesc îndreptăţiţi să-l judece pe răposat au cel puţin mângâierea să-şi poată spune în
sinea lor; “Ce-are a face că s-a împuşcat un om care merită toată compătimirea şi
consideraţia, bine că am rămas noi în viaţă, oricum am fi!” Aşadar, n-avem de ce să ne
facem chiar atâta inimă rea.
— Fireşte, dacă priveşti problema din acest punct de vedere… Dar, fără îndoială că ai
glumit! Şi încă foarte inteligent. Acum mă duc să comand ceaiul; ştii, e ora când îl beau de
obicei: cred că ai să primeşti să-mi ţii tovărăşie.
După ce aruncă o privire mirată spre geamantanul şi bocceaua mea, ieşi pe uşă.
Avusesem într-adevăr intenţia să fac o glumă răutăcioasă, ca să-l răzbun pe Kraft; o şi
făcusem, aşa cum m-am priceput, dar mi s-a părut ciudat că Vasin era cât pe-aci să creadă că vorbesc serios când am apus: “bine că am rămas noi în viaţă, oricum am fi”. În orice
caz, felul de a gândi al lui Vasin, până şi felul de a simţi era mai sănătos decât al meu.
Recunoşteam asta fără nici o părere de rău, dându-mi totodată seama că nu pot iubi.
Când ni s-a adus ceaiul, i-am cerut să-mi deie ospitalitate pentru o singură noapte, iar
dacă nu poate, să mi-o spună deschis şi am să mă duc la un han. Apoi i-am explicat pe
scurt de ce plecasem de acasă, mărturisindu-i fără sfială că m-am certat definitiv cu
Versilov, dar n-am intrat în amănunte. Vasin m-a ascultat până la capăt, cu atenţie, dar şi
cu destulă nepăsare. În general, Vasin nu vorbea decât atunci când îi puneai o întrebare,
deşi îţi răspundea întotdeauna bucuros şi pe larg. Despre scrisoarea în privinţa căreia
voisem să mă sfătuiesc cu el nu i-am pomenit nimic, i-am spus doar că trecusem de
dimineaţă pe la el, că să văd ce mai face. De vreme ce îi făgăduisem lui Versilov că în
afară de mine nu va mai şti nimeni despre scrisoare, socoteam că nu mai aveam dreptul să
vorbesc nimănui de ea. Nu-mi dau seama de ce, dar acum nu-mi mai venea la îndemână
să-i împărtăşesc lui Vasin anumite lucruri. Dar numai anumite lucruri, nu însă şi altele;
bunăoară, izbutisem să-i stârnesc interesul, povestindu-i despre scenele petrecute de
dimineaţă pe coridor şi în camera vecină, precum şi epilogul lor din casa lui Versilov. M-a
ascultat cu deosebită atenţie, mai ales când i-am vorbit despre Stebeikov. M-a pus să-i
repet de două ori cum m-a descusut Stebeikov despre Dergaciov şi a căzut chiar pe
gânduri. Totuşi, până la urmă, a zâmbit ironic, în clipa aceea, am avut deodată impresia că
pe Vasin nu-l poate pune nimeni în încurcătură. De altfel, îmi aduc aminte că prima dată
când am constatat acest lucru, am făcut-o într-o formă foarte măgulitoare pentru el.
— De fapt, n-am putut să aleg mare lucru din ceea ce mi-a spus domnul Stebeikov,
am încheiat eu, vorbeşte cam alandala… şi apoi, mi s-a părut cam uşuratic…
Vasin deveni numaidecât serios.
— E drept că la început ai impresia că se exprimă greoi, dar uneori izbuteşte să facă
nişte observaţii cât se poate de subtile şi, apoi, ţine seama că este un om de afaceri, aşa
încât are mai curând un spirit practic, şi nu preocupări intelectuale, abstracte. Din acest
punct de vedere trebuie judecat…
Vorbea întocmai cum mă aşteptasem.
— Nici nu-ţi închipui cum le-a întărâtat pe vecinele dumitale! Cine ştie ce-ar mai fi
putut ieşi!
Vasin mi-a povestit că vecinele lui nu locuiau acolo decât de vreo trei săptămâni, că
veniseră din provincie, că aveau o cămăruţă mică de tot, că erau fără îndoială foarte sărace
şi că aşteaptă parcă ceva. El nu ştia că cea tânără dăduse un anunţ la gazetă, că era
profesoară şi căuta lecţii, dar auzise de la gazdă că Versilov venise pe la ele. Vecinele
trăiau însă foarte retrase, ferindu-se de toată lumea, chiar şi de gazdă. În ultimele zile,
observase şi el că în camera vecină ceva nu-i în ordine, totuşi scene ca în ziua aceea nu
izbucniseră niciodată. Amintesc de discuţia noastră despre vecine, pentru a se înţelege mai
bine ceea ce va urma. Cât timp am stat noi de vorbă, în camera de alături a domnit o tăcere
mormântală. Lui Vasin i s-a părut foarte semnificativ că Stebeikov socotea necesar să
atragă atenţia gazdei asupra vecinelor şi că strigase de două ori: “Ai să vezi, ai să vezi şi
dumneata!”
— Chiar că o să vadă, adăugă Vasin, sunt convins că n-a vorbit de florile mărului; el are un ochi foarte ager în privinţa asta.
— Cum adică, după părerea dumnitale gazda ar trebui sfătuită să le alunge?
— Nu, n-am spus asta, dar mi-e teamă să nu iasă vreun scandal… De altfel, mai
devreme sau mai târziu, toate istoriile de felul ăsta se termină cam aşa, dar nu merită să
mai lungim vorba.
Despre vizia lui Versilov la vecinele lui Vasin n-a vrut să-şi spună părerea.
— Orice e cu putinţă, mai ales că omul s-a trezit deodată cu bani în buzunar… de
altfel, se prea poate să fi vrut pur şi simplu să facă o faptă bună. După câte am auzit are
astfel de obiceiuri şi apoi s-ar putea să fie o pornire firească.
I-am mai povestit că Stelbekov îmi îndrugase ceva despre un prunc.
— În privinţa aceasta Stelbekov se înşală amarnic, rosti Vasin foarte apăsat şi
neaşteptat de grav. (De aceasta mi-aduc bine aminte). Stelbekov, urmă el, se bizuie prea
mult pe spiritul său practic şi de aceea trage concluzii pripite, conform cu judecata sa, ce-i
drept adesea foarte pătrunzătoare; totuşi, în realitate, o întâmplare poate să aibă şi unele
aspecte foarte neaşteptate, aproape neverosimile, totul depinde de eroi. Aşa s-a întâmplat
şi în cazul de faţă: cunoscând povestea numai în parte, el a tras concluzia că copilul este al
lui Versilov, deşi nu-i al lui.
După multe stăruinţe, iată ce am aflat, spre marea mea mirare: copilul era al prinţului
Serghei Sokolski. Lidia Ahmakova, fie din pricina bolii, fie din pricina firii ei exaltate, se
purta uneori ca o descreierată. Ea se îndrăgostise de prinţ încă înainte de a-l cunoaşte pe
Versilov, iar prinţul “binevoise a-i accepta dragostea”, după expresia lui Vasin. Între ei nu
fusese decât o legătură de o clipă, căci, după cum se ştie, s-au certat numaidecât şi Lidia l-
a izgonit pe prinţ, “pe cât se pare, spre bucuria acestuia”.
— Era o fată foarte ciudată, adăugă Vasin, şi nu încape îndoială că uneori nu era în
toate minţile. Când a plecat la Paris, prinţul n-a ştiut în ce situaţie îşi lăsase victima; abia
la sfârşit, după întoarcerea sa, a aflat totul. Versilov, care între timp se împrietenise cu fata,
i-a propus să se căsătorească cu el, tocmai din cauza situaţiei din ce în ce mai vădite (pe
care pare-se că nici părinţii n-au bănuit-o decât spre sfârşit). Fata, care se îndrăgostise de
Versilov, era în culmea fericirii, fiindcă nu vedea în propunerea lui “numai un sacrificiu”,
deşi îi preţuia gestul şi din acest punct de vedere. Şi, bineînţeles, Versilov s-a priceput s-o
facă, comentă Vasin. Copilul (o fetiţă) s-a născut cu o lună sau cu şase săptămâni înainte
de termen şi a fost lăsat în Germania, dar mai târziu Versilov l-a adus în Rusia şi acum s-ar
putea să fie chiar la Petersburg.
— Dar zvonul cu chibriturile?
— Despre asta nu ştiu nimic, încheie Vasin. Lidia Ahmakova a murit la vreo două
săptămâni după ce a născut, dar cum s-a întâmplat nu ştiu. Prinţul, care se întorsese atunci
de la Paris, a aflat de copil şi la început nici n-a vrut pare-se să creada că e al lui… De
altfel, povestea a rămas o taină până în ziua de azi, căci toată lumea s-a ferit să vorbească
despre ea.
— Mare pramatie mai e şi prinţul! am strigat eu, indignat. Să se poarte aşa cu o fată
bolnavă!
— Pe vremea aceea nu era chiar atât de bolnavă… Şi apoi, chiar ea l-a alungat. Dar,
ce-i drept, nici el n-a aşteptat să i-o spună de două ori.
— Şi dumneata îi mai găseşti scuze acestui ticălos?
— Nu. Atâta doar că nu l-aş numi ticălos înainte de a ţine seama şi de împrejurări. În
general, este o poveste destul de banală.
— Spune, Vasin, l-ai cunoscut îndeaproape? Mă bizui pe părerea dumitale ca să iau o
hotărâre într-o chestiune care mă priveşte direct.
De astă dată Vasin mi-a dat însă un răspuns foarte evaziv. Mi-a confirmat că l-a
cunoscut pe prinţ, dar era vădit că se fereşte să-mi spună în ce împrejurări. Mi-a mai spus
că, ţinând seamă de caracterul prinţului, trebuie judecat cu oarecare îngăduinţă. “E plin de
bune intenţii şi entuziasm, dar n-are nici destulă minte, nici destulă voinţă ca să se poarte
aşa cum ar dori.” Fiind lipsit de cultură, nu-i capabil să înţeleagă o mulţime de idei şi de
fenomene, totuşi acestea îl atrag grozav. Bunăoară, e în stare să susţină până în pânzele
albe următoarea părere: “Ce-are a face că sunt prinţ şi că mă trag din Riurik, de ce n-aş
putea fi şi meşter cizmar, dacă trebuie să-mi câştig pâinea şi nu-s bun de altă muncă? Pe
firmă aş scrie: «Atelierul de cizmărie al prinţului cutare. Ce poate fi mai nobil? Şi culmea,
e oricând gata să şi facă ceea ce spune, adăugă Vasin, dar nu dintr-o convingere adâncă, ci
numai fiindcă e impulsiv şi uşuratic. De aceea se şi căieşte numaidecât şi atunci e
întotdeauna gata să treacă la extrema cealaltă. Şi aşa face toată viaţa, în secolul nostru,
mulţi oameni ajung într-un impas, încheie Vasin, şi asta numai din pricină că s-au născut
în vremea noastră. Am căzut pe gânduri.
— E adevărat că pe vremuri a fost dat afară din armată? am întrebat.
— Nu ştiu dacă a fost dat afară, fapt e că a avut neplăceri şi s-a văzut silit să-şi dea
demisia de la regiment. Ştii ca toamna trecută, după ce a ieşit din armată, a petrecut două,
trei luni la Luga?
— Eu… eu ştiam că dumneata te găseai pe atunci la Luga.
— Da, şi eu am stat câtva timp acolo. Prinţul o cunoştea pe Lizaveta Makarovna.
— Da? Habar n-aveam. Ce-i drept, am stat atât de puţin de vorbă cu soră-mea…
Cum, şi mama îl primea în casă?
— Asta nu, nici nu se cunoşteau atât de bine, se întâlneau doar din când în când într-o
familie.
— Stai, parcă mi-aduc aminte că şi soră-mea a pomenit ceva despre copilul acela.
Oare era şi copilul acolo?
— A fost un timp.
— Şi acuma unde-i?
— Cu siguranţă la Petersburg.
— Nici în ruptul capului nu cred că mama ar fi avut vreun amestec în toată povestea
cu fata aceea, cu Lidia! am strigat eu cât se poate de pătimaş.
— Lăsând la o parte toate intrigile cărora nu mă încumet să le dau de capăt, socotesc că în această poveste rolul lui Versilov nu e de fel condamnabil, spuse Vasin, zâmbind
îngăduitor.
Aveam impresia că discuţia îi devine din ce în ce mai neplăcută, dar că nu vrea să mi-
o arate.
— E de neînchipuit ca o femeie să-i cedeze alteia bărbatul, m-am înfierbântat eu iar.
Asta n-o cred pentru nimic în lume!… Îţi jur ca maică-mea nu-i în stare de una ca asta!
— Totuşi, pe cât se pare, n-a căutat să-l împiedice.
— Să fi fost în locul ei, nici eu nu l-aş fi împiedicat măcar din mândrie!
— În ceea ce mă priveşte, eu nu mă încumet să judec o asemenea situaţie, declară
Vasin categoric.
Se poate într-adevăr ca Vasin, cu toată inteligenţa lui, să nu fi cunoscut sufletul
femeii, să fi fost cu totul străin de această sferă de preocupări. De aceea am şi tăcut. Vasin
intrase provizoriu la o societate anonimă şi ştiam că-şi ia de lucru acasă. La insistenţele
mele a recunoscut că şi în seara acea avea de făcut nişte socoteli, şi atunci l-am rugat din
suflet să-şi vadă de treabă, fără să ţină seama de mine. Mi s-a părut că a primit propunerea
cu bucurie, totuşi înainte de a se apuca de lucru, a avut grijă să-mi aştearnă de dormit pe
divan. La început, îmi oferise chiar patul lui, dar se pare că şi de data asta s-a bucurat că n-
am primit. Gazda ne-a dat o pernă şi o pătură; Vasin era cât se poate de politicos şi amabil,
totuşi mă simţeam stingherit, văzând câtă bătaie de cap îi pricinuiam. Mă simţeam mai în
largul meu cu vreo trei săptămâni în urmă când, din întâmplare, înnoptasem o dată la
Efim, în Petersburgskaia Storona. Mi-aduc aminte cum mi-a aşternut la repezeală tot pe un
divan, ferindu-se să nu-l prindă mătuşă-sa, bănuind pesemne că s-ar fi supărat dacă ar fi
ştiut că el îşi găzduieşte prieteni; peste noapte. Ne-am distrat grozav. În loc de cearşaf am
întins o cămaşă, iar în loc de pernă am pus un palton împăturit. Ţin minte că Zveriev, după
ce a potrivit totul, a bătut încântat cu palma peste culcuşul improvizat şi mi-a spus
prieteneşte:
— Vous dormirez comme un petit roi
29
.
Şi poate că tocmai veselia lui prostească, şi fraza spusă pe franţuzeşte, care i se
potrivea ca nuca-n-perete, m-au făcut să dorm atât de bine atunci la măscăriciul de Efim.
În seara aceea, însă, am fost cât se poate de bucuros când l-am văzut în sfârşit pe
Vasin la masa de lucru, cu spatele la mine. M-am trântit pe divan şi, cu ochii aţintiţi la el.
m-am gândit îndelung la multe.
Aveam şi la ce să mă gândesc. În sufletul meu se învălmăşeau tot felul de sentimente,
şi chiar dacă unele se conturau precis, nici unul nu era destul de puternic ca să pună pe de-
a întregul stăpânire pe mine şi să mă smulgă din iureşul celorlalte. Mă asaltau când unul,
când altul, fără nici o noimă, şi după cât mi-aduc aminte, nici eu n-aveam chef să mă
opresc asupra vreunuia sau să mi le pun în ordine. Până şi sinuciderea lui Kraft trecuse pe
nesimţite pe planul al doilea. Cel mai mult mă frământa propria mea situaţie, faptul că o
“rupsesem” cu ai mei, că îmi luasem geamantanul şi plecasem de acasă, că începeam o
viaţă nouă. Mi se părea ca toate hotărârile şi pregătirile mele de până atunci fuseseră doar
o joacă şi că “abia acum, pe neaşteptate şi mai ales pe negândite începuse în realitate
totul”. Deşi mă apăsau atâtea pe suflet, gândul acesta mă îmbărbăta şi mă înveselea. Dar… mai aveam şi alte sentimente; mai cu seamă unul dintre ele căuta să se impună, să mă
absoarbă în întregime şi, oricât s-ar părea de ciudat, îmi dădea şi el curaj, de parcă mă
îmbia la ceva foarte vesel. Şi totuşi fusese stârnit de spaimă: mă temeam de mult, încă de
cu seară că, atunci când m-am pomenit faţă în faţă cu Ahmakova, mi-am pierdut cumpătul
şi am lăsat să-mi scape prea multe despre document. “Da, prea m-a luat gura pe dinainte,
îmi ziceam eu, şi poate că le-am trezit bănuieli… Ar fi o nenorocire! Se înţelege că dacă
bănuiesc ceva, au să se ţină de capul meu. Dar, la urma urmei, n-au decât! Am să mă
ascund, să nu mă găsească! Ce mă fac însă dacă încep să mă urmărească?”… Deodată, am
început să retrăiesc până în cele mai mici amănunte şi cu o satisfacţie crescândă toată
scena cu Katerina Nikolaevna, care mă privea ţintă cu aroganţă şi totodată cu o mirare
grozavă. Şi când am plecat, o lăsasem înmărmurită; “totuşi ochii ei nu sunt chiar negri…
numai fiindcă genele îi sunt foarte negre, îi par şi ochii atât de întunecaţi…”
Dar deodată această amintire m-a dezgustat îngrozitor… mi-era ciudă şi pe ele şi pe
mine. Aveam parcă şi remuşcări, şi de aceea căutam să mă gândesc la altceva. “Cum se
face că nu-i iau de loc în nume de rău lui Versilov toată povestea cu vecina lui Vasin?” mi-
a trecut deodată prin minte. În ceea ce mă priveşte, eram sigur că venise la ea în căutarea
unei aventuri amoroase, dar asta nu mă revolta. Mi se părea chiar că nici nu te puteai
aştepta la altceva din partea lui, şi, cu toate că mă bucurasem că fusese dat în vileag, nu-l
învinuiam. Nu de asta îmi păsa mie; principalul era că atunci când am intrat cu fata pe uşă
m-a privit atât de mânios cum nu mă mai privise niciodată. “În sfârşit, m-a luat şi el o dată
în serios! mi-am spus eu, încântat. O, dacă nu l-aş fi iubit, nu m-ar fi bucurat atât ura lui!
Până la urmă am aţipit, apoi am adormit de-a binelea. Îmi amintesc doar ca prin vis
cum Vasin, după ce şi-a isprăvit lucrul, şi-a strâns hârtiile cu grijă, s-a uitat lung spre
divanul meu, pe urmă s-a dezbrăcat şi a stins lumina. Era ora unu noaptea.
Peste vreo două ore, am sărit ca ars din somn şi, buimăcit, m-am ridicat în capul
oaselor. Din camera vecină se auzeau ţipete îngrozitoare, plânsete, urlete. Uşa noastră era
larg deschisă şi pe coridorul acum luminat forfoteau oameni şi strigau. Am vrut să-l strig
pe Vasin, dar mi-am dat seama că nu mai era în pat. Neştiind unde să găsesc chibriturile,
mi-am căutat prin întuneric hainele şi am început să mă îmbrac în grabă. Pesemne că şi
gazda şi ceilalţi chiriaşi alergaseră într-un suflet la vecinele noastre. De fapt, nu urla decât
vecina cea bătrână, glasul celei tinere, care mi se întipărise atât de bine în minte în ajun,
nu se auzea de loc; mi-amintesc că acesta a fost primul lucru care m-a izbit. Nici nu
apucasem să mă îmbrac, că Vasin s-a întors grăbit în odaie, a căutat chibriturile şi într-o
clipă a aprins lumânarea. Cum era numai în halat şi în papuci, a început numaidecât să se
îmbrace.
— Ce s-a întâmplat? i-am strigat eu.
— O istorie cât se poate de neplăcută şi de complicată, îmi răspunse el, aproape
furios. Vecina aceea tânără de care mi-ai vorbit s-a spânzurat în odaie.
Am scos un ţipăt. Nu pot spune cum mă durea inima! Am alergat şi noi pe coridor.
Mărturisesc că n-am îndrăznit să intru la vecine, aşa că pe nefericita aceea n-am văzut-o
decât mai târziu, când au coborât-o din laţ şi atunci, ce-i drept, de la oarecare distanţă şi
acoperită cu un cearşaf din care nu ieşeau decât tălpile înguste ale pantofilor ei. Faţa nu i-
am zărit-o de loc. Maică-sa era într-o stare groaznică; gazda, care stătea lângă ea, nu părea prea speriată. Toţi chiriaşii se strânseseră în jurul lor. De altfel, nu erau prea mulţi: un
marinar bătrân, veşnic nemulţumit şi arţăgos, care acum însă tăcea chitic, şi un bătrân
funcţionar, împreună cu nevastă-sa, în vârstă şi ea, oameni destul de respectabili, care
veniseră de puţină vreme din gubernia Tver. N-am să descriu ce s-a mai petrecut în
noaptea aceea, toată forfota, urmată apoi de vizita autorităţilor; până în zori am tremurat
ca varga şi m-am socotit dator să nu mă mai culc, deşi nu eram de nici un folos. De altfel,
şi celorlalţi le pierise somnul, toţi păreau cât se poate de treji, de o vioiciune neobişnuită.
Vasin s-a şi dus undeva cu o birjă. Gazda s-a dovedit o femeie destul de respectabilă, cu
mult mai cumsecade decât mi-o închipuisem. Am convins-o (şi o socot un merit al meu)
că nefericita mamă nu putea fi lăsată singură, cu fiica ei moartă, aşa că până a doua zi s-o
ia în camera ei. Gazda a primit numaidecât şi biata mamă, deşi se tot zbătea şi plângea,
refuzând să se despartă de moartă, a trecut în cele din urmă în camera gazdei, care a şi
poruncit imediat slujnicei să pună samovarul. După aceea chiriaşii s-au retras şi ei în
odăile lor, încuind uşile, eu însă nu m-as fi culcat nici în ruptul capului. Am stat multă
vreme la gazdă, de altfel, bucuroasă de prezenţa unui om străin, care pe deasupra mai ştia
şi unele amănunte noi în legătură cu întâmplarea. Samovarul ne-a prins foarte bine; în
general, samovarul este nelipsit în viaţa de fiecare zi a ruşilor, care nu se pot dispensa de
el, mai cu seamă atunci când se întâmplă o nenorocire deosebit de îngrozitoare,
neaşteptată şi stranie; până şi biata mamă a băut două ceşti de ceai, fireşte, după ce am
stăruit îndelung şi aproape am silit-o. Şi totuşi, drept să spun, n-am văzut niciodată o
durere mai cumplită şi mai sinceră decât la această bătrână. La început, a plâns în hohote,
s-a zbuciumat şi a ţipat ca scoasă din minţi, dar pe urmă a început să vorbească, de parcă
şi-ar fi căutat astfel o alinare, iar eu o ascultam cu atenţia încordată. Există nenorociţi, mai
cu seamă femei, pe care, în asemenea împrejurări, trebuie să-i laşi să vorbească mult, să-şi
descarce sufletul. Şi-apoi, există suflete, ca să zic aşa, tocite de suferinţă, care toată viaţa
lor au fost încercate, care au îndurat nespus de multe dureri mari şi mici, precum şi
nesfârşite necazuri, aşa încât au ajuns să nu se mai mire de nimic, nici măcar de o
catastrofă cu totul neaşteptată, şi mai ales care, până şi înaintea sicriului fiinţei celei mai
dragi, nu uită nici una dintre regulile atât de greu învăţate ale unei purtări cât mai
prevenitoare faţă de oameni. Eu nu condamn astfel de făpturi fiindcă nu văd în purtarea lor
nici egoism trivial şi nici mentalitate primitivă; în astfel de suflete poţi găsi uneori comori
mai mari decât la eroinele cele mai nobile în aparenţă, dar pe ele şi-au pus pecetea
obişnuinţa îndelungată a umilinţei, instinctul de conservare, teama şi înjosirile neîncetate.
Biata fată care se sinucisese nu semăna cu maică-sa. Ce-i drept, la faţă aducea cu ea, deşi
răposata era chiar frumuşică. Mama nu era prea bătrână, nu părea să aibă decât cel mult
cincizeci de ani; era tot atât de blondă, dar avea ochii înfundaţi în orbite, obrajii supţi, iar
dinţii mari, neregulaţi şi galbeni. Părea, de altfel, toată gălbejită: pielea de pe faţă şi de pe
mâini aducea cu pergamentul, rochia, închisă la culoare, îngălbenise de veche ce era, iar
peste unghia de la arătătorul mâinii drepte era nu ştiu de ce întins cu grijă un strat de ceară
galbenă.
Povestirea bietei femei mi s-a părut dezlânată pe alocuri, chiar fără şir. Am s-o redau
aşa cum am înţeles-o şi atât cât am reţinut din ea.
Veniseră de la Moscova. Ea rămăsese de mult văduvă, dar “văduvă a unui consilier de
curte”, iar soţul ei, după ce fusese funcţionar o viaţă întreagă, nu-i lăsase aproape nimic,
“bineînţeles, afară de pensia de două sute de ruble. Dar ce-s două sute de ruble?” Izbutise totuşi s-o crească pe Olea, o dăduse şi la liceu… Şi cum mai învăţa, atât de bine a învăţat,
încât a ieşit din liceu cu medalia de argint…” (Aici s-a pornit fireşte pe plâns.) Răposatul
ei soţ încredinţase unui negustor din Petersburg un capital de vreo patru mii de ruble, pe
care acela îl pierduse. Dar deodată negustorul s-a îmbogăţit din nou. Având dovezi, am
început să mă sfătuiesc cu unul şi cu altul şi toată lumea mi-a spus să-l caut, că o să-mi
dea negreşit toţi banii înapoi. Aşa am şi făcut, negustorul n-a tăgăduit, zicea să vin la el să
stăm de vorbă. M-am pregătit de drum şi acum o lună am sosit aici cu Olea. Bani n-
aveam, de aceea am şi luat această cămăruţă, cea mai mică pe care am găsit-o, dar după
cum vezi, într-o casă cumsecade, căci la asta ţineam mai mult decât la orice. Doar pe două
femei fără experienţă ca noi oricine putea să le înşele, să le jignească. Uite, ţi-am plătit
dumitale cu chiu, cu vai chiria pe o lună, dar la Petersburg toate-s scumpe foc, iar
negustorul nostru nici pomeneală să ne dea banii. «Nu vă cunosc şi nu vreau să ştiu de
nimic», zice, iar eu înţeleg şi singură că documentul pe care-l am la mână nu-i în bună
regulă. De aceea am şi fost sfătuită să mă duc la un avocat vestit, un cogeamite profesor,
nu un simplu avocat — căci un jurist atât de priceput mă va învăţa cu siguranţă ce trebuie
să fac. I-am dat ultimele cincisprezece ruble, dar după ce m-a primit în picioare, nu m-a
ascultat nici trei minute: «Da, înţeleg, zice, cazul e limpede, zice. Dacă negustorul vrea, îţi
restituie banii, dacă nu — nu, iar dacă îl dai în judecată, s-ar putea să mai plăteşti din
buzunar, aşa că ar fi mai bine să cazi la învoială cu el». Ba i-a mai ars şi de glumă, la
plecare a râs şi mi-a spus, ca în Evanghelie: «Împăcaţi-vă, zice, până nu-i prea târziu, cât
mai aveţi un talant în pungă». Mă durea inima după cele cincisprezece ruble. M-am întors
acasă, m-am aşezat în faţa Olei şi am izbucnit în plâns. Ei nici nu i s-au umezit ochii, era
prea mândră, dar a încremenit de indignare. Aşa a fost ea de când o ştiu, chiar de mică, n-
am văzut-o niciodată oftând sau plângând. Stătea numai ca o stană de piatră şi mă privea
atât de cumplit, de mi-era şi groază să mă uit la ea. Poate că n-o să mă credeţi, dar mă
temeam de ea, dintot-deauna mi-era de-a dreptul frică de ea, şi chiar dacă îmi venea uneori
să mă vaiet, nu îndrăzneam când era ea de faţă. Atunci m-am dus pentru ultima oară la
negustor şi mi-am vărsat tot focul: «Bine», zice fără să mă asculte măcar. Trebuie să vă
mărturisesc că pe deasupra mai rămăsesem fără un ban, fiindcă nu eram pregătite să stăm
atâta timp aici. Am început să duc pe rând hainele la amanet şi din ceea ce căpătam pe ele,
abia ne ţineam zilele. După ce am rămas goală, a ajuns şi ea să-mi dea ultimele ei cămăşi,
dar asta n-am putut s-o mai îndur şi am plâns cu lacrimi amare. Atunci ea a bătut din
picior, a sărit ca arsă şi a alergat singură la negustor. Era văduv; după ce a ascultat-o, i-a
spus: «Vino poimâine la cinci, zice, şi am să-ţi dau un răspuns». Când s-a întors, era mai
veselă: «Iată, zice, o să primim, în sfârşit, un răspuns». M-am bucurat şi eu, dar, parcă mi
s-a şi strâns inima, că de, mă gândeam că cine ştie ce-o să mai iasă, însă n-am îndrăznit s-o
descos. Alaltăieri, s-a întors fata de la negustor, palidă, tremurând ca varga, şi s-a trântit pe
pat; atunci am înţeles tot, deşi nu m-am încumetat s-o întreb nimic. Ce credeţi că s-a
întâmplat….. tâlharul i-a oferit cincisprezece ruble. «Iar dacă m-oi convinge, zice, că ai
fost fată cinstită, am să-ţi mai dau pe deasupra patruzeci de ruble.» Chiar aşa i-a spus în
faţă, fără pic de ruşine. Ea a dat să se repeadă la el, după cum mi-a povestit, dar el a
îmbrâncit-o şi s-a încuiat în camera vecină, ba a mai pus şi zăvorul. Şi ţineţi seama că în
clipa aceea, vă jur pe conşiinţa mea, aproape nu aveam ce mânca. După ce ne-am vândut
şi scurta, aveam una căptuşită cu blană de iepure, ea s-a hotărât să dea un anunţ la gazetă
cum că dă meditaţii la orice materie, şi la aritmetică: «Măcar treizeci de copeici, zice, tot
or să-mi plătească pe oră». La urmă, ajunsesem până şi eu, maică, să mă îngrozesc de ea; nici nu mai vorbea cu mine, stătea ceasuri întregi la fereastră, cu ochii pironiţi la
acoperişul de peste drum, şi deodată izbucnea: «Aş fi gata să spăl şi rufe, să sap
pământul!» Doar atât striga şi bătea din picior. Unde mai pui că nu cunoşteam pe nimeni
aici, aşa că nu aveam la cine să ne ducem: Ce-are să se aleagă de noi? mă tot gândeam, dar
în faţa ei mă şi temeam să scot o vorbă. Într-o după masă a adormit, iar când s-a trezit, s-a
uitat la mine, care şedeam pe cufăr fără să-mi iau ochii de la ea; deodată, s-a ridicat, s-a
apropiat de mine, fără un cuvânt, şi m-a strâns tare de tot în braţe; şi atunci nu ne-am mai
putut stăpâni, am izbucnit amândouă în plâns şi multă vreme am tot plâns aşa, îmbrăţişate.
Era prima dată în viaţa ei când i s-a întâmplat una ca asta. Pe când stăteam îmbrăţişate,
intră deodată Nastasia dumitale şi ne spune: «întreabă cineva de dumneavoastră, o
cucoană vă caută». Asta s-a petrecut abia acum patru zile. Când doamna a intrat, am văzut
că era cât se poate de bine îmbrăcată şi, deşi vorbea bine ruseşte, avea parcă un accent
nemţesc. «Dumneavoastră, zice, aţi anunţat în gazetă că daţi lecţii.» Nici nu vă puteţi
închipui cum ne-am bucurat de venirea ei. Am poftit-o să se aşeze, ea ne-a zâmbit
prietenos şi ne-a spus: «N-am venit pentru mine, zice, nepoată-mea are copii mici, zice,
aşa că dacă vreţi, poftiţi la noi şi o să ne înţelegem». Ne-a dat şi adresa: lângă podul
Voznesenski, numărul cutare, apartamentul cutare; apoi a plecat. Chiar în ziua aceea
Olecika a alergat până acolo, dar, ce să vezi, după două ceasuri s-a întors înnebunită, a
apucat-o şi o criză de nervi. Abia mai târziu mi-a povestit ce se întâmplase; «întreb, zice,
pe portar, unde-i apartamentul numărul cutare, dar portarul, zice, s-a uitat lung la mine»:
«Ce cauţi dumneata acolo?» zice. A spus-o atât de ciudat, încât nu se putea să nu-ţi dea de
bănuit. Iar fata mea ştiţi cât era de mândră, de nestăpânită. O scotea din sărite orice
întrebare, orice mojicie. «Vezi-ţi de drum», i-a zis portarul, arătându-i scara, apoi i-a întors
spatele şi a plecat în cămăruţa lui. Şi ce credeţi, ea a intrat totuşi, şi cum a deschis uşa, s-a
adunat în jurul ei o mulţime de femei: «Poftiţi, poftiţi!» şi tot numai femei, una mai
sulemenită şi mai dezgustătoare decât alta, şi râd, cântă la pian şi se reped cu toate la ea şi
încep s-o tragă înăuntru. «Eu am dat să plec, zice, dar nu era chip să scapi din mâinile lor.»
Atunci s-a speriat, i s-au muiat şi picioarele, căci nu voiau cu nici un preţ s-o lase să plece,
căutau s-o încânte, s-o momească, au deschis şi o sticlă de porto, au tot îmbiat-o să bea.
Dar ea nici nu voia să audă, tremura ca varga şi ţipa cât o ţinea gura: «Daţi-mi drumul,
lăsaţi-mă să plec!» A alergat la uşă, dar celelalte au împiedicat-o s-o deschidă, deşi ea urla
din răsputeri; atunci s-a ivit cea care fusese la noi, s-a repezit ia Olea mea, a plesnit-o de
două ori peste obraz şi a îmbrâncit-o pe uşă afară: «Nici nu meriţi tu, zdreanţă, nemernico,
să ajungi într-o casă de lux!» Iar alta a strigat după ea, pe scară: «Singură ai venit la noi să
te rogi, nemâncato, iacă, noi nu ne-am fi uitat la o prăpădită ca tine!» Toată noaptea aceea
a avut friguri şi a aiurat, iar de dimineaţă s-a sculat cu ochii strălucind de febră şi nu-şi mai
găsea locul: «Am s-o dau în judecată, am s-o dau în judecată!» Eu tăceam chitic, căci mă
gândeam: Ce rost are, ce-ai să câştigi la judecată, ce poţi dovedi? Ea umbla de colo până
colo, frângându-şi mâinile, cu obrazul ud de lacrimi, dar cu buzele încleştate. Din clipa
aceea s-a întunecat la faţă şi aşa a rămas până la sfârşit. Acum trei zile parcă s-a mai
potolit; deşi nu scotea un cuvânt, părea mai liniştită. Dar iată că tocmai în ziua aceea, pe la
ora patru, am avut cinstea să primim vizita domnului Versilov.
Drept să vă spun, nu pot pricepe nici azi cum se face că Olea, atât de neîncrezătoare
din fire, l-a ascultat cu atenţie de la primul cuvânt. Ceea ce ne-a încântat pe amândouă mai
mult decât orice era aerul lui serios, chiar aspru, vorba lui domoală, aşezată, purtarea lui
atât de cuviincioasă, ba mai mult, chiar respectuoasă, dar nicidecum linguşitoare — din toate se vedea că omul venise cu intenţii curate. «Eu, zice, am citit anunţul dumneavoastră
în gazetă, dar nu l-aţi întocmit cum se cuvine, domnişoară, aşa încât s-ar putea să vă şi
dăuneze.» Şi a început să-i explice ceva, despre aritmetică, pare-mi-se, căci, drept să vă
spun, n-am înţeles prea bine. Şi când mă uit la Olea mea, văd că se roşise toată şi parcă se
înviorase: îl asculta cu luare-aminte, vorbea şi ea cu atâta plăcere (trebuie să fie un om tare
deştept!), am auzit-o chiar mulţumindu-i. A întrebat-o despre toate cu de-amănuntul, şi
pesemne că a trăit multă vreme la Moscova, căci o cunoştea până şi pe directoarea
liceului. «Lecţii am sa vă găsesc negreşit, zice, fiindcă cunosc multă lume şi aş putea să
intervin pe lângă destule persoane influente, aşa încât, dacă aţi dori chiar un post
permanent, aş putea obţine şi asta… dar, deocamdată, vă rog să mă iertaţi dacă îndrăznesc
să vă pun deschis o întrebare: oare acum nu vă pot fi de folos cu nimic? Dacă mi-aţi
îngădui să vă fac un serviciu, zice, n-ar trebui să vă simţiţi câtuşi de puţin îndatorată, ci,
dimpotrivă, eu m-aş simţi îndatorat. Dacă mi-aţi da voie să vă împrumut nişte bani, de
îndată ce veţi găsi un post o să mi-i puteţi restitui în cel mai scurt timp. Vă dau cuvântul
meu de onoare că, dacă mai târziu aş fi vreodată la fel de strâmtorat ca dumneavoastră, iar
dumneavoastră aţi avea o situaţie bună, aţi fi primul om căruia i-aş cere să mă ajute cât de
cât. Aş trimite pe soţia sau pe fiică-mea să vă ceară ajutor.» Nu ţin minte cuvânt cu cuvânt
ce-a spus, ştiu numai că în clipa aceea mi-au dat lacrimile, mai ales când am văzut că şi
Olei îi tremurau buzele de recunoştinţă: «Dacă primesc, i-a răspuns ea, o fac numai fiindcă
am încredere într-un om cinstit şi de omenie, care ar putea să-mi fie tată…» Tare frumos i-
a mai răspuns, scurt şi demn: «Unui om de omenie», zice. După aceea, el s-a şi ridicat:
«N-aveţi nici o grijă, zice, am să vă procur negreşit lecţii şi un post, chiar de azi am să mă
ocup, cu atât mai mult cu cât aveţi şi certificatele necesare…» Am şi uitat să vă spun că,
încă de la început, de cum a intrat, Olea i-a arătat certificatele ei de la şcoală, ei le-a
cercetat, ba i-a mai pus şi o seamă de întrebări, ca să vadă ce ştie… «Ştii, mămico, mi-a
spus Olea pe urmă, că m-a supus la un adevărat examen, rar întâlneşti un om atât de
inteligent, atât de subţire şi de cult; nu te mai saturi vorbind cu el…» Strălucea toată de
bucurie, zău aşa. Banii — căci ne lăsase şaizeci de ruble — rămăseseră pe masă. «Ia-i,
mămico, zice, cum oi căpăta un post, prima noastră grijă o să fie să-i înapoiem cât mai
repede, ca să-i dovedim că suntem şi oameni cinstiţi, fiindcă binecrescute şi-a dat desigur
seama că suntem.» Apoi a căzut pe gânduri şi deodată o aud oftând: «Ştii, mămico, îmi
zice pe neaşteptate, dacă am fi fost nişte necioplite, poate că din mândrie nici n-am fi
primit banii, dar chiar faptul că i-am primit este o dovadă de delicateţe, fiindcă astfel i-am
arătat că avem deplină încredere în el, ca într-un om respectabil şi în vârstă, nu-i aşa?»
Deşi pe mine nu m-a dus capul atât de departe, totuşi i-am răspuns: Fireşte, Olea, de ce să
nu laşi pe un om nobil şi bogat să-şi facă pomană cu tine, când vezi că pe deasupra are şi
inimă bună? Ea s-a încruntat la mine: «Nu, mămico, zice, eu n-am nevoie de pomana lui,
eu nu preţuiesc decât omenia lui, zice, cât despre bani, cred că era mai bine să nici nu-i fi
luat, mămico. Trebuie să ne mulţumim cu făgăduiala de a-mi găsi un post, oricâtă nevoie
am avea de bani.» Păi, Olea, zic, suntem la aşa ananghie, că nu puteam să nu-i primim, i-
am răspuns eu, zâmbind. Eram tare bucuroasă în sinea mea, dar n-a trecut nici un ceas, că
Olea mi-a şi vârât un ghimpe în inimă: «Mămico, zice, deocamdată să nu te atingi de
bani!» De ce? am întrebat-o. «Aşa», zice. Şi asta a fost tot ce-am putut scoate de la ea.
Toată seara aceea a stat cu dinţii încleştaţi, doar noaptea, trezindu-mă pe la ora unu, am
auzit-o pe Olea foinduse-n pat: «Nici dumneata nu dormi, mămico?» zice. Nu, nu dorm,
zic. «Oare nu crezi, zice, că a vrut să mă jignească?» Vai de mine, ce-ţi veni? mă mir eu. «Ba aşa-i cu siguranţă, zice: omul ăsta e un ticălos, zice, aşa că nu cumva să cheltuieşti o
singură copeică din banii lui.» Aş fi vrut să vorbesc pe îndelete cu ea, chiar atunci, în pat,
îmi dăduseră şi lacrimile; dar ea m-a oprit şi s-a întors cu faţa la perete: «Taci, zice, lasă-
mă să dorm!» A doua zi de dimineaţă nici nu mă puteam uita la ea, atât era de schimbată,
şi tot timpul se învârtea prin odaie; şi nu ştiu dacă mă credeţi ori ba, dar v-o spun ca
înaintea lui Dumnezeu: fata nu mai era în toate minţile! Încă de atunci, de când au jignit-o
în casa aceea blestemată, i se tulburase sufletul… şi mintea. În dimineaţa aceea m-a pus pe
gânduri. Mi-era groază să vorbesc cu ea: N-am s-o contrazic de fel, n-am s-o supăr cu nici
un cuvânt, îmi ziceam. «Vezi, mămico, zice, că nu ne-a lăsat nici adresa lui?» Nu vorbi cu
păcat, Olea, zic: nu l-ai ascultat chiar tu ieri fără să clipeşti, nu l-ai lăudat chiar tu, nu era
cât pe-aci să te podidească şi lacrimile de recunoştinţă? Cum am spus asta, a scos un ţipăt
şi a bătut din picior: «Ce suflet josnic ai, zice, ce mentalitate învechită, se cunoaşte că ai
crescut pe vremea iobăgiei!» Şi degeaba am încercat s-o liniştesc, că şi-a luat pălăria şi a
ţâşnit pe uşă afară. În timp ce strigam după ea, mă tot întrebam: unde-o fi fugind? Ea a
alergat într-un suflet la biroul de informaţii şi, după ce a aflat adresa domnului Versilov, s-
a întors: «Chiar azi, zice, chiar acum îi duc banii înapoi şi îi azvârl în obraz. Şi el a vrut să
mă jignească, zice, ca şi Safronov (adică negustorul acela), numai că Safronov m-a jignit
ca un bădăran, ca un necioplit ce este, pe când ăsta, ca un iezuit viclean.» Şi tocmai în
momentul acela, spre nenorocirea noastră, a bătut la uşă domnul de ieri: «V-am auzit
vorbind de Versilov, zice, şi vă pot da toate lămuririle despre el.» Cum a auzit numele lui
Versilov, s-a şi repezit la el, ca scoasă din minţi, şi a început să-i îndruge vrute şi nevrute;
ascultam şi nu-mi venea să cred că tocmai ea, atât de tăcută, care nu schimbă un cuvânt cu
nimeni, poate să-şi deschidă sufletul înaintea unui necunoscut! Obrajii îi ardeau, ochii îi
scânteiau… Iar el o mai şi întărâta… «Aveţi perfectă dreptate, domnişoară, zice. Versilov,
zice, e întocmai ca generalii de pe aici pe care îi iau gazetele în zeflemea; câte un general
de ăsta se găteşte cu toate decoraţiile şi ia la rând guveranantele care dau anunţuri prin
gazete, până ce-şi pune ochii pe câte una. Iar când nu găseşte ce-i trebuie, stă puţin de
vorbă, promite marea şi sarea şi pleacă. Oricum, tot s-a distrat pe socotela fetei.» A izbutit
s-o facă şi pe Olea să râdă cu hohote, numai că era un râs amar. Dar deodată văd că
domnul acela îi ia mâna şi dă să şi-o pună pe inimă: «Află, domnişoară, zice, că eu nu sunt
un coate-goale, dimpotrivă, am un capital frumuşel şi aş putea oricând să-i fac propuneri
unei fete încântătoare ca dumneata, dar deocamdată mă mulţumesc să-i sărut mânuţa asta
drăgălaşă…» Şi-l văd cum se şi repede să i-o sărute. Ea a sărit ca arsă şi atunci n-am mai
putut rabda nici eu şi amândouă l-am dat afară. Dar iată că spre seară Olea mi-a luat banii
cu sila şi a plecat în grabă, iar când s-a întors mi-a spus: «Să ştii, mămico, zice, că m-am
răzbunat pe omul acela necinstit!» Of, Olea, Olea, îi zic, poate că ai dat norocului cu
piciorul când ai jignit un om atât de nobil şi milostiv! Mi-era o ciudă pe ea de nici nu mi-
am putut stăpâni lacrimile. Ea a început să strige la mine: «Nu vreau, nu-mi trebuie, chiar
dacă ar fi omul cel mai cinstit de pe lume, nici atunci n-aş primi pomana lui! N-am nevoie
nici măcar de compătimirea cuiva!» M-am culcat ca de obicei fără nici o presimţire. De
câte ori nu m-am uitat la cuiul acela — care rămăsese în perete, după ce ai scos oglinda,
dar niciodată, niciodată, nu mi-ar fi trecut prin cap una ca asta, nici aseară, nici înainte nu
m-aş fi putut gândi, n-aş fi putut bănui una ca asta, n-aş fi crezut-o pe Olea în stare de
asemenea faptă. Eu am avut întotdeauna un somn greu şi noaptea sforăi, pesemne că mi se
urcă sângele la cap, iar uneori, când mi se strânge la inimă, strig prin somn; de câte ori nu
m-a trezit biata Olea, zicându-mi: «Da adânc mai dormi, mămico, nici nu-i chip să te trezească omul la nevoie». Ce să fac, Olea, zic, dacă am un somn atât de greu? Pesemne că
şi aseară oi fi început să sforăi aşa, şi când ea o fi văzut că am adormit tun, s-o fi ridicat
fără nici o teamă. Cureaua aceea lungă era de la un geamantan, de o lună zăcea prin odaie
şi chiar ieri dimineaţă mi-am zis că ar fi vremea s-o strâng, să nu mă mai tot împiedic de
ea , iar scaunul desigur că l-o fi împins pe urmă cu piciorul, şi ca să nu facă zgomot când o
cădea, a avut grijă să-l acopere cu fusta ei. Se vede că abia cu mult mai târziu, peste vreun
ceas şi mai bine, m-am trezit şi eu. Olea! o strig .Trebuie că mi s-a părut mie ceva, de
vreme ce am strigat-o în puterea nopţii: ori că nu am mai auzit-o răsuflând lângă mine, ori
că oi fi zărit prin întuneric patul ei gol — ştiu numai că atunci când m-am ridicat brusc şi
m-am repezit să-i pipăi aşternutul, am găsit patul gol şi perna rece. Mi-a stat inima în loc
şi am rămas înlemnită, gata-gata să leşin şi parcă îmi luase Dumnezeu minţile. O fi ieşit,
îmi zic, dar când mă apropii de uşă, o zăresc chiar pe ea stând în picioare în colţul de lângă
pat. Am stat şi am privit-o, fără să scot un cuvânt, şi parcă se uita şi ea la mine, fără să
facă vreo mişcare… Ce i-o fi venit să se urce pe scaun? îmi zic. Olea, îi şoptesc, speriată,
Olea, mă auzi? Atunci m-am limpezit deodată la cap: m-am repezit spre ea cu mâinile
întinse, am dat s-o prind în braţe, dar ea se legăna parcă, am mai încercat o dată s-o
cuprind, dar iar s-a clătinat şi abia atunci am înţeles ceea ce nu voiam să înţeleg… Am
vrut să strig, dar strigătul mi s-a oprit în gât. Of, Doamne, când mă gândesc! Abia când am
căzut grămadă, am scos în sfârşit un ţipăt…
— Ştii, Vasin, i-am spus eu de dimineaţă, pe la ora şase, dacă nu se amesteca
Stebelkov al dumitale, poate că nu se întâmpla toată nenorocirea.
— Cine ştie, cred că tot s-ar fi întâmplat. E greu de judecat, în orice caz terenul era
pregătit. E drept că uneori şi Stebelkov…
Nu-şi spuse gândul până la capăt, dar faţa i se schimonosi foarte urât. Pe la şapte
plecă din nou undeva; părea că el se îngrijeşte de toate. Am rămas, în sfârşit, singur. Se şi
luminase de ziuă. Simţeam o uşoară ameţeală. Tot timpul îl aveam înaintea ochilor pe
Versilov, căci povestirea bătrânei îl făcea să apară în cu totul altă lumină. Ca să mă pot
gândi mai în voie m-am întins pentru o clipă pe patul lui Vasin aşa cum eram îmbrăcat şi
cu ghetele în picioare, fără intenţia de a dormi, dar pe nesimţite am aţipit. Am dormit dus
aproape patru ore în şir; nimeni nu m-a trezit.