ADOLESCENTUL

VII

Descriu aceste scene fără să mă cruţ, ca să-mi amintesc cât mai bine de toate şi să
reconstitui întreaga atmosferă de atunci. Când am ajuns sus, în camera mea, nu ştiam dacă
trebuie să mă simt ruşinat sau mulţumit, ca un om care şi-a făcut datoria. Să fi avut cât de
puţină experienţă, aş fi ştiut că în astfel de cazuri, cea mai mică îndoială e un indiciu
defavorabil. Şi apoi, mai era ceva care mă împiedica să văd limpede situaţia: nu ştiu de ce,
dar eram foarte bucuros, în ciuda îndoielilor şi a sentimentului că mă făcusem de râs.
Chiar şi faptul că Tatiana Pavlovna mă ocărâse cu atâta răutate mi se părea ridicul şi
amuzant, în loc să mă înfurie, pesemne fiindcă izbutisem să rup odată lanţurile şi mă
simţeam pentru prima oară un om liber.
Totodată îmi dădeam seama că îmi îngreuiasem singur situaţia: mi se lăsa ca o ceaţă
pe creier când mă gândeam ce să fac cu scrisoarea referitoare la moştenire. Acum desigur
toartă lumea va crede că vreau să mă răzbun pe Versilov. Dar încă jos, în toiul discuţiei,
luasem hotărârea să rezolv problema scrisorii printr-un arbitraj şi mi-l alesesem ca arbitru
pe Vasin, iar dacă el n-avea să primească, îmi pusesem în gând să recurg la altă persoană
— ştiam eu la cine. Într-o bună zi, am să mă duc anume la Vasin, iar după aceea am să mă
ascund pe multă vreme, pe câteva luni, pentru ca toată lumea, şi mai ales Vasin, să mă
creadă dispărut; poate doar cu maică-mea şi cu soră-mea am să mă mai întâlnesc din când
în când, îmi ziceam eu. În cap mi se învălmăşeau tot felul de gânduri, de planuri; simţeam
că am făcut o greşeală şi totuşi îmi părea bine; repet că eram foarte bucuros, deşi n-aveam
nici un motiv.
Voiam să mă culc mai devreme, fiindcă prevedeam multă alergătură pe a doua zi.
Trebuia să-mi închiriez o locuinţă, să mă mut, şi afară de asta, ţineam cu orice preţ să mai
iau o serie de măsuri. Dar în seara aceea mă aşteptau şi alte păţanii; până la urmă tot
Versilov a izbutit să mă uimească. Deşi până atunci nu pusese niciodată piciorul în
cămăruţa mea, cam la un ceas după ce mă urcasem sus, i-am auzit deodată paşii pe scară, apoi m-a strigat ca să-i fac lumină. Am ieşit cu o lumânare în prag, m-am aplecat, i-am
întins o mână şi l-am ajutat să se caţere până sus.
— Merci, dragul meu. Nu m-am cocoţat niciodată până aci, nici măcar atunci când
am închiriat casa. Deşi nu-mi făceam prea mari iluzii, nu mi-aş fi închipuit să fie chiar ca
o cuşcă de câine, spuse el, stând în mijlocul cămăruţei şi privind cu curiozitate în jur. Bine,
dar e un sicriu, un adevărat sicriu! Încăperea aducea într-adevăr cu un sicriu, totuşi m-am
mirat cât de bine o caracterizase printr-un singur cuvânt. Era lungă şi îngustă, iar din
dreptul umărului meu începea unghiul format din perete şi acoperiş, pe care, chiar în
punctul său cel mai înalt, îl puteam atinge cu mâna. În primul moment,Versilov, fără să-şi
dea seama, stătu aplecat, de teamă să nu se lovească cu capul de tavan, ceea ce nu s-a
întâmplat însă, şi, în cele din urmă, s-a aşezat destul de liniştit pe divanul meu, pe care-mi
întinsesem aşternutul ca să mă culc. Eu însă nu m-am aşezat şi, de uimit ce eram, nu-mi
puteam lua ochii de la el.
— Mama mi-a spus că adineauri n-a ştiut dacă să ia sau nu banii pe care i-ai oferit
pentru întreţinerea ta pe o lună. Când stai într-un asemenea sicriu, nu numai că nu se cade
să-ţi luăm banii ci dimpotrivă, ar trebui să-ţi plătim noi. N-am fost niciodată aici şi nu
pricep cum se poate trăi aşa.
— Eu m-am obişnuit. În schimb, nu mă pot obişnui cu gândul că ai venit încoace,
după tot ce s-a petrecut jos.
— Într-adevăr, ai fost destul de mojic, însă… am venit cu un anumit scop, pe care am
să ţi-l spun numaidecât, deşi nu prea văd de ce ţi se pare atât de ciudată venirea mea; de
altfel, şi scena de adineauri mi se pare firească; un singur lucru te-aş ruga să-mi explici:
oare ceea ce ne-ai povestit adineauri, după o pregătire şi o introducere atât de solemnă, e
tot ce aveai de gând să ne comunici sau să ne destăinuieşti? Oare nu mai aveai nimic de
spus?
— Asta-i tot. În orice caz, să zicem că e tot.
— Cam puţin, dragul meu; trebuie să-ţi mărturisesc că judecând după cum ai început,
după făgăduiala că ne vei stârni râsul, într-un cuvânt, după neastâmpărul tău, rn-aş fi
aşteptat la mai mult.
— La urma urmei, nu ţi-e totuna?
— Vezi, eu am simţul măsurii şi cred că nu merita să faci atâta zarvă şi să te pierzi cu
firea pentru un lucru de nimic. O lună întreagă ai tăcut chitic, te-ai pregătit sufleteşte, şi
când colo era vorba de un fleac!
— Aş mai fi avut multe de povestit, dar mi-e ruşine că am spus şi atât. Sunt şi lucruri
care nu se pot exprima în cuvinte, iar despre altele e mai bine să nu pomeneşti niciodată.
Eu socotesc că am spus destul, dar, din păcate, dumneata nu m-ai înţeles.
— Aha, şi tu suferi uneori de faptul că gândurile nu-ţi încap în cuvinte! Este o
suferinţă nobilă, dragul meu, pe care n-o încearcă decât sufletele alese. Prostul e
întotdeauna încântat de ceea ce a spus, şi unde mai pui că vorbeşte întotdeauna mai mult
decât trebuie, ca să nu rămână în pagubă.
— Aşa cum am făcut eu adineauri, bunăoară, când am îndrugat vrute şi nevrute: l-am pretins pe Versilov “în întregime”, dar e mult mai mult decât mi-ar trebui; de altfel, mă pot
lipsi cu totul de Versilov.
— După câte văd, dragul meu, încerci să-ţi scoţi pârleala. Te căieşti, pesemne, şi cum
la noi căinţa înseamnă a-ţi căuta numaidecât un ţap ispăşitor, m-ai găsit tot pe mine, dar
vezi să nu dai greş a doua oară. Am venit prea devreme, trebuia să-ţi las timp să te
domoleşti, ştiam doar cât de greu suporţi critica. Dar pentru Dumnezeu, aşază-te odată!
Ţi-am spus că am să-ţi comunic ceva. Aşa, mulţumesc. Din ceea ce i-ai declarat maică-ti
jos, la plecare, e cât se poate de limpede că în orice caz e mai bine ca noi să ne despărţim.
Am venit să te conving că ar trebui să pleci în linişte, fără scandal, ca să n-o amărăşti şi să
n-o sperii şi mai tare. Chiar şi faptul că am venit încoace a mai înviorat-o; ea mai trage
nădejde că, în cele din urmă, o să ne împăcăm şi că vom trăi împreună ca mai înainte. Eu
cred că dacă ne-ar auzi acum râzând ceva mai tare, inimile lor sfioase ar tresări de bucurie.
E drept că sunt nişte făpturi simple, dar ne iubesc sincer şi cu abnegaţie, aşa că de ce nu le-
am cruţa pe cât se poate? Asta voiam să-ţi spun în primul rând. În al doilea rând: de ce să
ne despărţim neapărat ca nişte duşmani dornici de răzbunare, scrâşnind din dinţi şi
blestemând? Fără îndoială că n-avem de ce să ne agăţăm unul de gâtul celuilalt, dar ne
putem despărţi, ca să zic aşa, respectându-ne reciproc. Nu?
— Astea-s mofturi! Tot ce-ţi pot făgădui e să mă mut fără scandal. Oare numai de
dragul mamei te frămânţi atâta? Mie mi se pare că în cazul de faţă nu te sinchiseşti de
liniştea mamei, că ăsta e numai un fel de a vorbi.
— Va să zică, nu mă crezi?
— Vorbeşti cu mine de parcă aş fi un copil!
— Dragul meu, pentru asta sunt gata să-ţi cer de o mie de ori iertare, de altfel, ca şi
pentru toate câte mi le pui la socoteală, pentru copilăria ta şi aşa mai departe. Dar bine,
mon cher enfant, ce rezolvăm cu asta? Eşti destul de inteligent ca să nu te pui singur într-o
situaţie atât de ridiculă. Şi, la drept vorbind, nici până acum n-am înţeles prea bine de ce
anume mă învinovăţeşti? De faptul că nu-mi porţi numele? Aha, râzi ironic şi dai din
mână? Va să zică, e altceva la mijloc?
— Crede-mă că nu-i vorba de asta, nu socotesc o onoare chiar atât de mare să te
numeşti Versilov.
— Să lăsăm onoarea la o parte; mă aşteptam să-mi răspunzi ca un adevărat democrat,
dar dacă e aşa, atunci cu ce mă socoteşti vinovat?
— Tatiana Pavlovna mi-a deschis adineauri ochii, fără ajutorul ei n-aş fi înţeles
niciodată că trebuie să-ţi mai fiu şi recunoscător fiindcă nu m-ai dat ucenic la cizmar. Dar
în ciuda tuturor încercărilor de a-mi băga minţile în cap, nu reuşesc să pricep prin ce m-am
dovedit nerecunoscător. Nu cumva am moştenit mândria dumitale, Andrei Petrovici?
— N-aş crede. Şi în afară de asta, trebuie să recunoşti că prin toate ieşirile tale de
adineauri, în loc să loveşti în mine cum aveai intenţia, ai izbutit s-o nedreptăţeşti şi s-o
chinuieşti numai pe maică-ta! Şi în nici un caz tu n-ai căderea s-o judeci. Şi-apoi, ce vină
are ea faţă de tine? Fiindcă veni vorba, dragul meu, te rog să-mi mai explici ceva: din ce
cauză şi cu ce scop te-ai lăudat toată viaţa, şi la pension, şi la liceu, şi, după câte am aflat,
chiar şi primului-venit, că eşti copil din flori? Am auzit că îţi făcea o deosebită plăcere. De fapt, este o minciună, o calomnie infamă: eşti Dolgoruki, fiul legitim al lui Makar
Ivanovici Dolgoruki, un om care-ţi impune respect prin inteligenţa şi caracterul său. Dacă
ai primit o educaţie aleasă, asta o datorezi, e drept, fostului tău stăpân, moşierului Versilov.
Atât şi nimic mai mult. În primul rând, trâmbiţând peste tot ca ai fi copil din flori, ceea ce
e de fapt o calomnie, n-ai făcut decât să dai în vileag taina maică-ti, şi, dintr-o falsă
mândrie, să o supui pe maică-ta judecăţii oricărui nemernic. Dragul meu, asta e cu atât mai
urât din partea ta, cu cât maică-ta nu-i vinovată cu nimic: rar găseşti un suflet curat ca al
ei, iar dacă nu-mi poartă numele, de vină e numai faptul că de drept, e măritată cu altul.
— Ajunge! Sunt cu totul de acord şi am destulă încredere în inteligenţa dumitale ca să
sper că n-ai să-mi ţii o predică prea lungă. Te lăudai că ai simţul măsurii, şi toate lucrurile
pe lumea asta au o măsură, chiar şi dragostea dumitale subită pentru maică-mea. Hai mai
bine să discutăm despre altceva: de vreme ce tot te-ai obosit să vii până aici şi să-ţi pierzi
cu mine un sfert de oră, sau chiar o jumătate (deşi tot n-am aflat cu ce scop, dar să zicem
că ai făcut-o ca s-o linişteşti pe maică-mea), şi cum tot ai chef azi de vorbă, povesteşte-mi
mai bine despre taică-meu, da, despre Makar Ivanovici, care colindă sfintele lăcaşuri.
Ţineam grozav să-ţi cunosc părerea despre el şi de mult mă pregăteam să te întreb. Înainte
de a ne despărţi, şi probabil pe multă vreme, ţin să-mi mai răspunzi la o întrebare: cum e
cu putinţă ca în douăzeci de ani, dumneata, un om atât de civilizat, să nu fi izbutit să
spulberi prejudecăţile maică-mi, pe care văd că le-a moştenit şi soră-mea, şi prin influenţa
dumitale să nu le fi smuls din bezna mediului primitiv de unde se trag? O, nu mă gândesc
la puritatea ei sufletească. Oricum, din punct de vedere moral ea ţi-a fost dintotdeauna
superioară, dar, te rog să mă ierţi, acum nu mai este… decât un cadavru, în ciuda
superiorităţii ei morale. În această casă nu trăieşte decât Versilov, toţi ceilalţi din jurul lui,
toţi cei care au vreo legătură cu el n-au dreptul decât să vegheze, dar numai cu condiţia de
a socoti o cinste să-l hrănească pe el cu seva lor vie, cu toată energia lor vitală. Doar a fost
şi ea odată un om viu, nu? Doar trebuie să fi găsit ceva la ea, atunci când ai îndrăgit-o!
Doar trebuie să fi fost şi ea cândva femeie!
— N-a fost niciodată, dragul meu, chiar dacă nu-ţi vine a crede, îmi răspunde
Versilov, revenind deodată la tonul afectat pe care îl adoptase încă de la început faţă de
mine, ton care mă scotea pe atunci din sărite şi pe care nu-l pot uita; pe scurt, în aparenţă
vorbea cât se poate de sincer şi de simplu, dar, când îl observai mai atent, îţi dădeai seama
câtă ironie subtilă, cât cinism se ascunde sub vorbele lui, aşa încât uneori nici nu mai
ştiam ce zace, de fapt, în sufletul acestui om. N-a fost niciodată! La noi, în Rusia, femeia
nu-i niciodată femeie, e lipsită de feminitate.
— Dar poloneza sau franţuzoaica? Pesemne că numai o italiancă pătimaşă e în stare
să cucerească un nobil rus atât de rafinat ca Versilov!
— Numai la asta nu m-aş fi aşteptat; să găsesc în tine un slavofil! exclamă Versilov,
râzând.
Ţin minte cuvânt cu cuvânt tot ce mi-a povestit în seara aceea. A început fără să stea
pe gânduri, şi a vorbit cu uşurinţă, chiar cu plăcere. Totuşi îmi dădeam prea bine seama că
nu venise numai ca să stea la taifas cu mine sau ca s-o liniştească pe mama; avea, fără
îndoială, alte scopuri.
— În cei douăzeci de ani, de când suntem împreună, maică-ta şi cu mine n-am discutat niciodată, începu el cu nepăsare, de parcă ar fi vorbit despre fleacuri (dar tonul lui
era cât se poate de nefiresc, de afectat), între noi totul s-a petrecut în tăcere. Legătura
noastră de douăzeci de ani se caracterizează în primul rând prin tăcere. Nu-mi amintesc
nici măcar să ne fi certat vreodată. E drept că plecam adesea şi o lăsam singură, dar
întotdeauna sfârşeam prin a mă întoarce la ea. Nous revenons toujours
22
, şi asta e o
trăsătură esenţială a bărbaţilor, care provine din mărinimie. Dacă soarta căsniciilor ar
depinde numai de femei, nici una n-ar dăinui. Blândeţea, supunerea şi umilinţa îmbinate
cu tenacitatea, cu tăria, cu o tărie morală adevărată, iată în ce constă caracterul maică-ti.
Şi, crede-mă, e cea mai bună dintre toate femeile pe care le-am cunoscut vreodată. Mi-a
dat nenumărate dovezi de forţă morală. De nenumărate ori am văzut cum se bizuie ea pe
această forţă, Atunci când sunt în joc, n-aş zice “convingerile” ei, căci, în ceea ce o
priveşte, nu poate fi vorba de convingeri în adevăratul înţeles al cuvântului, ci anumite
prejudecăţi, care în lumea ei ţin loc de convingeri, şi prin urmare sunt socotite sfinte, e
gata să şi moară pentru ele, ca o martiră. Dar spune şi tu, semăn eu cu un călău? Iată de ce
am şi preferat să tac aproape întotdeauna, nu numai fiindcă mi-era mai uşor şi mărturisesc
că nu-mi pare rău. De aceea în viaţa noastră s-a statornicit de la sine îngăduinţa şi omenia,
aşa încât nici nu socotesc că aveam vreun merit deosebit. Pentru că veni vorba, vreau să-ţi
spun în paranteză că am avut întotdeauna sentimentul că ea nu crede în omenia mea, de
aceea şi este veşnic înspăimântată. Dar, cu toată spaima, a opus întotdeauna rezistenţă
civilizaţiei şi culturii. Nu ştiu cum, dar la asta se pricep dumnealor. Noi nu-i putem
înţelege pe deplin. În general, ei ştiu să-şi rezolve mai bine problemele decât noi. Ei pot
să-şi păstreze felul de viaţă chiar şi în situaţiile cele mai nepotrivite cu mentalitatea lor şi
să nu-şi schimbe câtuşi de puţin firea chiar şi în situaţiile cele mai dificile pentru ei, fapte
de care noi nu suntem în stare.
— Despre cine vorbeşti? Nu te-am înţeles prea bine.
— Despre oamenii din popor, dragul meu, despre popor. El a dovedit o vitalitate
uriaşă, o mărinimie fără margini, atât pe tărâm politic, cât şi moral, nedezminţită de-a
lungul întregii sale istorii. Dar, ca să ne întoarcem la tema noastră, trebuie să mai adaog că
maică-ta nu tace chiar în toate împrejurările; uneori vorbeşte şi atunci îţi spune câte ceva
care-ţi arată că ţi-ai pierdut vremea degeaba, încercând s-o convingi, pe nesimţite, chiar
timp de cinci ani. Unde mai pui că îţi aduce cele mai neaşteptate argumente. Cu toate
acestea, ţin să-ţi atrag din nou atenţia că n-o socotesc câtuşi de puţin proastă; dimpotrivă,
în felul ei e deşteaptă, chiar foarte deşteaptă, deşi poate n-ai să crezi…
— De ce nu? Ceea ce nu cred e că dumneata nu te prefaci atunci când susţii că o crezi
inteligentă.
— Serios? Va să zică, mă socoteşti un cameleon? Mi se pare, dragul meu, că ţi-ai cam
luat nasul la purtare… ţi-am îngăduit prea multe, ca unui fiu răsfăţat… Dar, de astă dată
treacă de la mine.
— Te rog să-mi spui adevărul despre tatăl meu, dacă eşti în stare.
— Despre Makar Ivanovici? După cum ştii, Makar Ivanovici a slujit la conac, era un
iobag foarte ambiţios care căuta să se deosebească de ceilalţi…
— Pun rămăşag că în clipa asta nu ştiu de ce, îl invidiezi!
— Dimpotrivă, dragul meu, dimpotrivă, dar sunt bucuros văzându-te azi atât de pornit
să despici firul de păr în patru; îţi jur că acum, în clipa asta, mă căiesc din toată inima şi că
poate pentru a mia oară regret ceea ce s-a întâmplat acum douăzeci de ani, deşi nu pot
schimba nimic. De altfel, Dumnezeu mi-e martor că totul s-a petrecut fără voia mea… ei,
şi pe urmă, m-am străduit să fiu cât mai uman cu putinţă; cel puţin nu m-am dat în lături
de la nici un sacrificiu, ca să mă arăt un om de omenie, conform idealului meu de atunci.
O, pe vremea aceea, în noi toţi ardea năzuinţa fierbinte de a face bine, de a ne pune în
slujba unei cauze, a unui ideal cetăţenesc. Înfieram rangurile, privilegiile noastre de nobili,
iobăgia, şi chiar cămătăria, dacă nu toţi, măcar unii dintre noi… ţi-o jur! Ce-i drept, nu
eram prea mulţi, dar susţineam principii frumoase şi, te rog să mă crezi, uneori ne şi
purtam frumos.
— Te gândeşti probabil la momentul când plângeai pe umărul lui Makar Ivanovici.
— Dragul meu, sunt gata să mă declar dinainte de aceeaşi părere cu tine în toate
privinţele; şi fiindcă ai pomenit de întâmplarea aceea, îţi amintesc că o ştii de la mine,
aşadar, în clipa de faţă, abuzezi de sinceritatea şi de buna mea credinţă; totuşi, trebuie să
recunoşti că faptul de a fi plâns pe umărul lui nu-i chiar atât de ruşinos cum pare la prima
vedere, mai ales dacă ţii seama când s-a întâmplat; nu uita că pe atunci totul era abia la
început. Fireşte că jucam teatru, dar pe vremea aceea nu-mi dădeam seama că mă prefac.
Tu, bunăoară, nu joci niciodată teatru când e în interesul tău?
— Adineauri, jos, m-am lăsat târât de sentiment, şi apoi, când m-am trezit singur, mi-
a venit să intru în pământ de ruşine la gândul că ai să crezi că am jucat teatru. E drept că în
anumite împrejurări, deşi încerci un sentiment adevărat, îl mai şi exagerezi. Îţi jur că
adineauri am fost cât se poate de sincer.
— Aşa este; ai caracterizat admirabil situaţia: “deşi încerci un sentiment adevărat, îl
mai şi exagerezi”; întocmai aşa mi s-a întâmplat şi mie atunci: deşi jucam teatru, totuşi
plângeam cât se poate de sincer. Nu tăgăduiesc că Makar Ivanovici, dacă ar fi fost ceva
mai ager la minte, ar fi putut să creadă că o fac în bătaie de joc, ca să-l înjosesc şi mai
mult; dar în momentul acela, buna lui credinţă a fost mai mare decât puterea lui de
pătrundere. Nu ştiu însă dacă atunci i-a fost milă de mine sau nu, dar ţin minte că tare aş fi
vrut să-i fie.
— Ştii, l-am întrerupt eu, uite, şi acum vorbeşti în batjocură. Şi în general, în toată
această lună, de câte ori ai stat de vorbă cu mine, m-ai luat peste picior. De ce?
— Crezi? mă întrebă el blând. Prea eşti bănuitor; de altfel, poţi fi sigur că şi atunci
când râd, nu râd de tine, sau, în orice caz nu numai de tine; acum însă nu-mi vine a râde,
cum nu mi-a venit nici atunci — într-un cuvânt, te asigur că atunci am făcut tot ce-am
putut, chiar împotriva intereselor mele. Spre deosebire de popor, noi, aşa-zişii oameni
luminaţi, nu ştiam de fel pe atunci să acţionăm în interesul nostru; dimpotrivă, ne puneam
singuri beţe în roate, socotind că numai astfel slujim “interesele noastre superioare”,
bineînţeles, pe un plan mai larg. Actuala generaţie de oameni luminaţi e cu mult mai
practică, mai puţin dezinteresată decât eram noi. Încă înainte de a cădea în păcat, mi-am
deschis inima în faţa lui Makar Ivanovici. Azi înţeleg că i-am spus mai mult decât era
necesar şi cu prea multă sinceritate, dovedindu-mă nu numai lipsit de omenie, dar şi de
tact; în vâltoarea dansului, însă, cine nu se schimonoseşte cât de cât? Mai ştii, poate că aşa se întâmplă când năzuieşti la tot ce-i cu adevărat frumos şi înalt în viaţă? Eu, unul, încă n-
am izbutit să mă lămuresc. De altfel, asta-i o temă prea profundă pentru o discuţie atât de
superficială ca a noastră. Totuşi, îţi jur că şi acum mor de ruşine de câte ori îmi aduc
aminte de scena aceea. I-am oferit atunci trei mii de ruble, şi el nici n-a crâcnit şi m-a lăsat
să vorbesc mai departe, închipuie-ţi că atunci eram încredinţat că tace fiindcă se teme de
mine, mai bine zis de drepturile pe care mi le dădea situaţia mea de moşier, şi mi-aduc
aminte cum mă străduiam din răsputeri să-l îmbărbătez; căutam să-l conving să-şi spună
toate dorinţele, fără nici o teamă, ba chiar să mă şi critice cât mai aspru, li garantam prin
cuvântul meu de onoare că, dacă nu vrea să primească condiţiile pe care i le ofer, adică trei
mii de ruble şi libertatea (pentru el şi soţia lui, fireşte), precum şi o călătorie încotro o
vedea cu ochii (fără soţie, fireşte), să o spună pe şleau, şi sunt gata să-i dau pe loc
libertatea, lui şi nevestei, precum şi o recompensă, pare-mi-se tot de trei mii de ruble, iar
în cazul acesta nu vor mai trebui să plece încotro văd cu ochii, pentru că eram hotărât să
plec eu pe trei ani în Italia, singur cuc. Te rog să mă crezi, mon ami, că în nici un caz n-aş
fi luat-o pe domnişoara Sapojkova cu mine în Italia: în perioada aceea aveam numai
intenţii curate. Şi ce crezi, Makar al meu, care înţelegea prea bine că mă voi ţine de
cuvânt, a continuat să tacă, şi numai atunci când a văzut că sunt gata să-l îmbrăţişez pentru
a treia oară, s-a tras deoparte, a dat, plictisit, din mână, mi-a întors spatele şi a ieşit din
odaie; nu m-aş fi aşteptat la atâta necuviinţă din partea lui. În momentul acela, mi-am zărit
în treacăt chipul în oglindă şi nici până azi n-am uitat cum arătam. În general, când un
ţăran tace, te poţi aştepta la orice, şi unde mai pui că Makar era şi o fire închisă. Drept să-
ţi spun, chiar de la început, de când l-am chemat în birou, n-aveam prea mare încredere în
el, dimpotrivă, îmi inspira o teamă grozavă: în rândul oamenilor simpli întâlneşti caractere
adevărate, dar există mulţi din aceia care, ca să zic aşa, sunt lipsiţi de onestitate şi-ţi
inspiră mai multă teamă decât bătăuşii. Sic! Şi totuşi, m-am încumetat să-l înfrunt! Ce m-
aş fi făcut dacă acestui Urie
23 de la ţară i-ar fi căşunat să urle cât îl ţine gura, să ridice tot
conacul în picioare, ce s-ar fi ales de mine, un David pipernicit, cum aş fi putut să mă
apăr? Tocmai de aceea, printr-o reacţie instinctivă, i-am şi oferit cele trei mii de ruble, ca
să-l dezarmez. Dar din fericire m-am înşelat: Makar Ivanovici era cu totul altfel de om…
— Spune-mi: păcatul când l-ai săvârşit? Parcă adineauri spuneai că l-ai chemat pe
Makar Ivanovici înainte de a păcătui.
— De, vezi tu, depinde cum o iei…
— Aşadar, era un fapt împlinit. Ai mai spus că te-ai înşelat în privinţa lui, că era altfel
de cum îţi închipuiai; cum anume?
— Cum anume n-am izbutit să mă dumeresc până în ziua de azi. Dar sunt convins că
e altfel decât ceilalţi şi, ştii, e un om cât se poate de cumsecade, dovadă că până la urmă
m-am simţit de trei ori mai vinovat faţă de el. Chiar a doua zi, fără multă vorbă, s-a hotărât
să plece în lume, bineînţeles fără să renunţe la nici una din recompensele pe care i le
oferisem.
— A luat şi banii?
— Ba bine că nu! Află, dragul meu, că mai ales în această privinţă m-a uluit. Se
înţelege că în momentul acela s-a întâmplat să n-am trei mii de ruble în buzunar, dar am
făcut rost de şapte sute de ruble şi i le-am dat să aibă de cheltuială pentru o vreme. Şi ce crezi că a făcut? Pentru restul de două mii trei sute de ruble mi-a pretins, pentru mai multă
siguranţă, o scrisoare prin care să recunosc că datorez această sumă unui negustor. Mai
târziu, peste vreo doi ani, m-a dat în judecată pe baza acestei scrisori, pretinzându-mi nu
numai banii, dar şi dobânda cuvenită, ceea ce m-a surprins cu atât mai mult cu cât
începuse să umble cu pantahuza ca să adune bani pentru o biserică; de altfel, şi acum,
după douăzeci de ani, face acelaşi lucru, cutreierând ţara în lung şi în lat. Nu înţeleg ce
nevoie are un pelerin ca el de atâţia bani. Doar averea este o deşertăciune lumească… Eu,
desigur, i-am oferit în clipa aceea banii cu toată sinceritatea, ca să zic aşa, în focul
pasiunii, dar pe urmă, după ce au trecut atât de multe clipe, am avut tot timpul să mă
răzgândesc… şi apoi, îmi făceam socoteala că are să se arate măcar înţelegător… dacă nu
de dragul meu, cel puţin de dragul nostru, adică al ei şi al meu… că barem are să aştepte.
Dar nici atâta lucru n-a vrut…
(Aici e necesar să fac neapărat o menţiune: presupunând că domnul Versilov ar fi
murit înaintea mamei, ea ar fi rămas la bătrâneţe fără un ban, dacă Makar Ivanovici, care
nu numai că nu se atinsese de cele trei mii de ruble, dar le şi dublase de mult prin dobânzi,
nu i-ar fi lăsat anul trecut toţi banii prin testament. Aşadar, el şi-a dat seama încă de pe
atunci ce fel de om e Versilov.)
— Mi-ai povestit odată că Makar Ivanovici a venit de câteva ori să vă vadă şi că
întotdeauna a locuit la mama.
— Da, dragul meu, şi-ţi mărturisesc că la început mă temeam îngrozitor de aceste
vizite. Dar în tot acest răstimp de douăzeci de ani, n-a venit la noi decât de şase, şapte ori,
şi la primele două, trei vizite, dacă mă nimeream acasă, mă ascundeam de el. Nu prea
înţelegeam pe atunci ce rost aveau vizitele lui, de ce vine. Mai târziu însă, după ce m-am
gândit mai bine, mi-am dat seama că aveau totuşi un rost şi că Makar Ivanovici era mai
deştept decât bănuisem. O dată mi s-a năzărit să mă duc la el şi să-l privesc mai de
aproape, şi te rog să mă crezi că mi-a făcut o impresie neobişnuit de puternică. Asta s-a
întâmplat la a treia sau a patra vizită a lui, tocmai în perioada când ajunsesem mijlocitor de
pace şi când, fireşte, mă străduiam din răsputeri să cunosc Rusia. Şi de la el am aflat
surprinzător de multe lucruri noi. Afară de asta, am descoperit la el anumite trăsături la
care nu m-aş fi aşteptat de loc: un fel de blândeţe şi o linişte sufletească desăvârşită, ba
chiar şi un fel de voioşie, şi mai ciudat. N-a făcut niciodată vreo aluzie cât de îndepărtată
ştii tu la ce, vorbea întotdeauna cu rost, cât se poate de frumos şi colorat, fără acea
înţelepciune proverbială a slugilor pe care mărturisesc că n-o pot suferi în ciuda părerilor
mele democratice, şi fără acele expresii ostentativ neaoşe pe care le folosesc de obicei
romancierii şi dramaturgii când vor să înfăţişeze “ruşi adevăraţi”. Nu pomenea decât
foarte rar de religie, doar atunci când aduceai tu vorba despre ea, iar când îl descoseai,
povestea cu mult haz istorioare destul de interesante despre mânăstiri şi despre viaţa
călugărilor. Dar calitatea lui principală era respectul faţă de ceilalţi, un respect plin de
modestie şi politeţe, prima condiţie a adevăratei egalităţi, mai mult, fără de care cred că e
cu neputinţă să te arăţi superior. Numai printr-o totală lipsă de înfumurare poţi ajunge la
suprema omenie şi te poţi dovedi un om care se respectă pe sine însuşi în orice situaţie s-ar
găsi şi oricare iar fi locul hărăzit de soartă. Să-ţi cunoşti locul pe lume şi să ştii să te
respecţi este o însuşire foarte rară, cel puţin atât de rară ca adevărata demnitate… Ai să te
convingi şi tu de asta cu timpul. Dar ceea ce m-a uluit mai mult la Makar e drept, nu de la
început, ci mai târziu (sublinie Versilov), a fost înfăţişarea lui foarte impunătoare, căci, crede-mă, era neobişnuit de chipeş şi chiar la bătrâneţe a rămas simplu şi grav; mă şi mir
cum de a putut biata mea Sofia să mă prefere pe mine atunci; deşi pe vremea aceea avea
cincizeci de ani, era o mândreţe de bărbat, faţă de care eu nu eram decât un filfizon. De
altfel, îmi aduc aminte că încă de pe atunci era mult prea cărunt pentru vârsta lui şi,
desigur, tot aşa fusese şi când s-a însurat… poate că numai de aceea m-a şi ales pe mine.
Versilov avea o apucătură nesuferită, un ton de zeflemea foarte răspândit în lumea
bună: după ce vorbea înţelept şi frumos (numai când era silit de împrejurări), sfârşea
dinadins întotdeauna printr-o prostie, cum ar fi, bunăoară, presupunerea că părul cărunt ai
lui Makar Ivanovici ar fi influenţat alegerea mamei. O făcea intenţionat, fără să ştie
probabil nici el de ce, numai ca să se conformeze unui obicei absurd al “lumii bune”. Când
îl ascultai, aveai impresia că vorbeşte foarte serios, în timp ce el se prefăcea sau râdea în
sinea lui.
Nu înţeleg de ce atunci m-a cuprins deodată o furie cumplită. În general, mi-e ciudă
pe mine când îmi aduc aminte de unele ieşiri pe care mi le-am îngăduit în clipele acelea;
m-am ridicat brusc de pe scaun:
— Ascultă, am izbucnit eu, mi-ai spus că ai venit în primul rând pentru ca mama să
creadă că ne-am împăcat. Mi se pare că a trecut destul timp ca s-o fi convins de acest
lucru. Acum n-ai vrea să mă laşi singur?
El roşi uşor şi se ridică:
— Prea îţi permiţi multe cu mine, dragul meu. Dar te las, la revedere. Dragoste cu sila
nu se poate. Totuşi, dă-mi voie să-ţi mai pun o întrebare: ai într-adevăr de gând să-l
părăseşti pe prinţ?
— Aha! Ştiam eu că urmăreşti ceva…
— Mai bine zis, bănuieşti că aş fi venit ca să te înduplec să rămâi la prinţ pentru că aş
avea vreun interes. Nu cumva îţi închipui, dragul meu, că te-am adus şi de la Moscova
numai pentru că aveam vreun interes? Tare bănuitor mai eşti! Te înşeli, eu nu-ţi vreau
decât binele şi ca dovadă, având în vedere faptul că situaţia mea materială s-a îmbunătăţit
cu mult, aş vrea să ne îngădui, mie şi mamei, să te ajutăm din când în când.
— Află că nu te iubesc, Versilov.
— Acum îmi spui “Versilov”?! De altfel, îmi pare foarte rău că n-am putut să-ţi dau şi
ţie acest nume, fiindcă numai în asta constă, de fapt, toată vina mea faţă de tine, dacă se
poate vorbi de o vină, nu-i aşa? Dar îţi repet că nu m-am putut căsători cu o femeie
măritată, judecă şi tu!
— Iată de ce ai şi vrut, pesemne, să te căsătoreşti cu una nemăritată?
Faţa i se crispă o clipă.
— Faci aluzie la cele petrecute la Ems? Ascultă, Arkadi, şi jos ţi-ai permis aceeaşi
obrăznicie în faţa mamei, arătându-mă cu degetul. Dar să ştii că în privinţa asta te înşeli
mai mult decât în oricare alta. Tu habar n-ai de toată întâmplarea cu răposata Lidia
Ahmakova. Şi apoi, nici nu bănuieşti rolul pe care l-a jucat maică-ta în povestea asta, cu
toate că nu era pe atunci lângă mine. Căci nu mi-a fost dat să întâlnesc vreodată o femeie
mai bună ca maică-ta. Dar să lăsăm asta. Deocamdată, trebuie să păstrez taina. Iar pe tine te-aş ruga să nu mai vorbeşti despre lucruri pe care nu le cunoşti, luându-te după alţii.
— Prinţul mi-a apus chiar azi că eşti mare amator de fetiţe necoapte.
— Prinţul ţi-a spus una ca asta?
— Da. Ascultă, vrei să-ţi spun precis pentru ce ai venit la mine? De când te-am văzut
m-am tot întebat: care-i scopul nemărturisit ai acestei vizite. Acum mi se pare ca am
dezlegat, în sfârşit, taina.
El dădea tocmai să iasă pe uşă, dar se opri şi întoarse capul spre mine, aşteptând ce va
urma.
— Adineauri, m-a luat gura pe dinainte şi am pomenit în treacăt că scrisoarea lui
Touchard către Tatiana Pavlovna a căzut în mâna lui Andronikov, iar după moartea lui a
ajuns la Maria Ivanovna, la Moscova. Atunci te-am văzut tresărind, dar abia acum când ai
tresărit pentru a doua oară am ghicit despre ce e vorba: adineauri jos, te-ai gândit că de
vreme ce această scrisoare rămasă de la Andronikov se găseşte la Maria Ivanovna, de ce
nu s-ar mai găsi şi alta acolo? Doar s-ar putea să fi rămas de la Andronikov scrisori cât se
poate de importante şi de folositoare pentru unii. Aşa e? N-am dreptate?
— Va să zică, am venit la tine anume ca să te trag de limbă?
— Asta o ştii dumneata mai bine.
Se făcu deodată palid de tot.
— Asta n-a putut să-ţi treacă ţie prin cap. Trebuie să te fi pus la cale o femeie. Câtă
ură mocneşte în cuvintele tale, în bănuiala ta jignitoare!
— O femeie? Şi ca un făcut, tocmai azi am întâlnit-o pe femeia asta! Nu cumva ţii
atât de mult să rămân la prinţ numai ca s-o spionez?
— După cum văd, ai să ajungi departe pe drumul pe care ai pornit. Nu cumva asta e
“ideea” ta? Continuă, dragul meu. Constat că ai deosebite calităţi de detectiv. Când eşti
înzestrat cu un asemenea talent, trebuie să-l desăvârşeşti.
Se opri cu răsuflarea tăiată.
— Bagă de seamă Versilov, să nu-ţi faci din mine un duşman!
— Dragul meu, în asemenea împrejurări nimeni nu-şi mărturiseşte gândurile până la
capăt, fiecare le păstrează pentru el. Iar acum te rog să-mi faci lumină ca să pot coborî.
Deşi îmi eşti duşman, nu cred să mă urăşti chiar în aşa măsură, încât să-mi doreşti să-mi
frâng gâtul. Tiens, mon ami, urmă el în timp ce cobora scara, închipuieşte-ţi că toată luna
asta pe care am petrecut-o împreună, te-am socotit un suflet de-o bunătate înduioşătoare.
Doar ţi se citeşte pe faţă atâta dragoste de viaţă, o asemenea sete de a trăi, încât ai zice că
nu te-ai mulţumi nici cu trei vieţi, şi astfel de oameni sunt de cele mai multe ori buni ca
pâinea caldă. Dar iată că m-am înşelat!
Nu pot spune cum mi s-a strâns inima când am rămas singur. Mă simţeam de parcă aş
fi tăiat pe viu o bucată din propia mea carne! De ce îmi ieşisem într-aşa hal din sărite şi de
ce îl jignisem atât de tare — dinadins şi atât de ostentativ — nu-mi explic până în ziua de
astăzi. Cât de palid se făcuse! Cine ştie, poate că paloarea lui dovedea un sentiment foarte
sincer şi curat, o durere adâncă, nu furie şi ciudă. Am avut totdeauna impresia că în unele momente ţinea grozav la mine. De ce, de ce să nu cred şi acum în dragostea lui? Mai ales
că de atunci s-au lămurit multe, foarte multe.
Poate că, de fapt, m-am înfuriat deodată şi l-am gonit fiindcă mi se năzărise că a venit
la mine numai ca să mă descoasă dacă nu cumva se găsesc la Maria Ivanovna şi alte
scrisori rămase de la Andronikov. De altfel, nu încăpea îndoială că el ştia de aceste scrisori
şi că le căuta. Şi totuşi, poate că în clipa aceea m-am înşelat amarnic. Poate că tocmai
greşeala mea l-a pus pe gânduri, făcându-l să bănuiască mai târziu că scrisorile s-ar afla la
Maria Ivanovna.
În sfârşit, şi o altă ciudăţenie: Versilov reluase cuvânt cu cuvânt ideea mea (despre
cele trei vieţi) pe care o destăinuisem de curând lui Kraft, şi, ceea ce-i mai curios, repetase
până şi cuvintele mele. Desigur, era o simplă coincidenţă faptul că folosise cuvintele mele,
dar cum de izbutise să mă cunoască atât de bine? Ce ochi ageri are, câtă putere de
pătrundere! Dar, dacă e în stare să înţeleagă anumite lucruri, cum de nu pricepe de loc
altele? E oare cu putinţă să nu se prefacă, să nici nu bănuiască măcar că eu nu alerg după
titlul lui de nobleţe, că nu pentru starea mea civilă îi port pică, dar că toată viaţa am tânjit
după el, după dragostea lui de tată şi că sentimentul ăsta nu m-a părăsit o clipă? Cum
poate un om subtil ca Versilov să fie atât de mărginit şi de insensibil? Iar dacă nu este,
atunci de ce se preface, de ce mă scoate din minţi?