ADOLESCENTUL

XII

În sfârşit am găsit-o pe Tatiana Pavlovna acasă. I-am povestit totul pe nerăsuflate: şi
despre document, şi tot ceea ce se întâmplase în ziua aceea la mine acasă, până în cele niai
mici amănunte. Deşi înţelegea limpede situaţia şi ar fi putut să tragă o concluzie din două
cuvinte, această introducere a durat cel puţin zece minute. Vorbeam numai eu, îi
dezvăluiam tot adevărul fără să mă sfiesc şi fără să mă ruşinez. Ea mă asculta tăcută,
nemişcată, dreaptă de parcă înghiţise un băţ, cu buzele strânse, privindu-mă ţintă şi
sorbindu-mi fiecare cuvânt. Când am terminat, s-a ridicat atât de brusc de pe scaun, încât
şi eu am sărit ca ars.
— Neisprăvitule! Va să zică scrisoarea era într-adevăr la tine în buzunar şi ţi-a cusut-o
chiar toanta de Maria Ivanovna! Of, ticăloşilor, neruşinaţilor! Aşadar, ai venit la
Petersburg ca să frângi inimile, ca să dai gata înalta societate, ca să te răzbuni pe
Scaraoschi, fiindcă eşti copil din flori, asta urmăreai?
— Tatiana Pavlovna, am strigat eu, să nu îndrăzneşti să mă insulţi! Poate că numai dumneata, care nu m-ai slăbit cu ocările de când am venit încoace, m-ai îndârjit de la
început. Într-adevăr, sunt copil din flori, şi poate ai dreptate că am vrut să mă răzbun, şi
poate tocmai pe Scaraoschi, fiindcă numai el ştie cine-i vinovat că sunt copil din flori; dar
nu uita că am refuzat să intru în cârdăşie cu nişte nemernici şi că nu m-am lăsat târât de
patimă! Am să-i pun în tăcere documentul pe masă şi am să plec fără să aştept măcar un
cuvânt de mulţumire de la ea; chiar dumneata ai să fii martoră.
— Dă-mi numaidecât scrisoarea, pune-o imediat pe masă! Hai, ce mai aştepţi! Ori
poate că minţi?!
— E cusută în buzunarul meu de la piept. Mi-a cusut-o Maria Ivanovna la Moscova;
iar aici, când mi-am făcut haine noi, am descusut-o din surtucul cel vechi şi am cusut-o cu
mâna mea în cel nou. Uite-o aici, pipăie buzunarul şi ai să te convingi că nu mint!
— Dă-o încoace, scoate-o mai repede, răcni Tatiana Pavlovna, ieşită din minţi.
— Pentru nimic în lume! Dar îţi repet că am să i-o dau în faţa dumitale şi am să plec
fără să aştept să-mi spună un singur cuvânt; ţin însă ca ea să ştie, să vadă cu ochii ei că eu,
eu însumi i-o dau de bunăvoie, fără să mă silească nimeni şi fără să aştept nici o răsplată.
— Iar vrei să faci pe grozavul? Te pomeneşti că eşti îndrăgostit, mucosule?!
— Poţi să-mi arunci în faţă câte insulte pofteşti; fie că-s meritate, fie că nu, eu n-am
să mă supăr. Chiar de-ar fi să mă socotească un mucos josnic care a pândit-o şi a uneltit
împotriva ei, vreau să ştie că mi-am învins pornirile, că am pus fericirea ei mai presus de
orice; încolo, nu-mi pasă de nimic în lume, Tatiana Pavlovna! Am să găsesc destul curaj şi
speranţă în inimea mea. Chiar dacă este primul meu pas spre o viaţă nouă, vreau să închei
frumos cu trecutul printr-un gest nobil. Ce are a face că o iubesc?! am continuat eu exaltat,
privind-o cu înflăcărare. Nu mi-e ruşine de dragostea mea: mama este un înger din ceruri,
iar ea e o zeiţă pământeană! Versilov se va întoarce la mama, aşa că n-am de ce să mă
ruşinez faţă de ea; am auzit doar cu urechile mele ce-au vorbit ea şi Versilov, când stăteam
ascuns după draperie… Noi suntem toţi trei “nişte oameni stăpâniţi de aceeaşi nebunie”!
Ştii cine a spus vorba asta: “oameni stăpâniţi de aceeaşi nebunie”? Astea-s chiar cuvintele
lui Andrei Petrovici; mai ştii că în afară de noi trei mai sunt şi alţii stăpâniţi de aceeaşi
nebunie? Aş pune rămăşag pe orice că dumneata eşti a patra! Mai mult, aş pune rămăşag
că şi dumneata ai fost toată viaţa îndrăgostită de Andrei Petrovici, şi poate mai eşti şi
acum…
Repet, eram exaltat, cuprins de o fericire ciudată; dar n-am apucat să-mi spun gândul
până la capăt, că Tatiana Pavlovna s-a repezit ca o furie la mine, mi-a înfipt mâna în păr, şi
m-a zgâlţâit de câteva ori cu toată puterea, ca şi cum ar fi vrut să mă doboare… apoi îmi
dădu deodată drumul, alergă într-un colţ al camerei şi-şi acoperi faţa cu batista.
— Neisprăvitule! Să nu îndrăzneşti să mai rosteşti vreodată asemenea vorbe! îngăimă
ea, plângând.
Ieşirea ei fusese atât de neaşteptată, încât mă buimăcise. O priveam înlemnit şi nu
ştiam ce să fac.
— Of, zevzecule! Vino încoace, spuse ea şi mă sărută. Sunt o proastă! adăugă ea
deodată, râzând şi plângând în acelaşi timp. Dar să nu îndrăzneşti, să te ferească
Dumnezeu să mai spui vreodată ce-ai spus… Află că te iubesc, că te-am iubit toată viaţa… aşa neghiob cum eşti.
M-am dus la ea şi am sărutat-o. Trebuie să spun de altfel că de atunci Tatiana
Pavlovna şi cu mine am devenit prieteni.
— Ah, da! Unde mi-e capul? exclamă ea deodată, izbindu-se peste frunte. Spuneai că
bătrânul prinţ e la tine acasă? E adevărat?
— Fireşte că e adevărat.
— Ah, Doamne! Vai de mine, ce să mă fac? se văita, alergând agitată de colo-colo.
Acum e în mâna lor, fac ce vor cu el! Of, trăsnească-i Dumnezeu de proşti! Şi zici că încă
de dimineaţă l-au adus? Halal, Anna Andreevna! Şi cum o mai făcea pe mironosiţa! Dar
zâna ce păzeşte? Te pomeneşti că habar n-are de nimic!
— Care zână?
— D-apoi, zeiţa ta, idealul tău! Of, acum ce-i de făcut?
— Tatiana Pavlovna! am strigat eu dezmeticindu-mă, noi stăm la palavre şi am uitat
tocmai ce e mai important: am alergat într-un suflet la dumneata ca s-o luăm pe Katerina
Nikolaevna şi s-o ducem acolo. Toţi mă aşteaptă cu nerăbdare să vin cu ea.
Atunci i-am explicat că am să-i înmânez documentul numai după ce îmi va da
cuvântul de onoare că se împacă numaidecât cu Anna Andreevna şi consimte chiar la
căsătoria ei cu bătrânul…
— Foarte bine, mă întrerupse Tatiana Pavlovna, acelaşi lucru i l-am spus şi eu de o
sută de ori. Doar bătrânul are să moară încă înainte de nuntă. Tot nu apucă el să se însoare.
Şi chiar dacă o să-i lase Annei nişte bani moştenire, în orice caz avea de gând să-i lase
ceva, dovadă că a şi trecut-o în testament…
— Oare Katerina Nikolaevna se opune numai de teamă să nu piardă nişte bani?
— Nu, ea se temea ca nu cumva documentul să fie în mâna Annei Andreevna. De
altfel, aşa am crezut şi eu. De aceea o şi urmăream pas cu pas. Ea, ca fiică, nu voia să
zdrobească inima bătrânului, iar zgripţuroiului de neamţ, Bioring adică, îi părea într-
adevăr rău de bani.
— Şi după toate astea crezi că se mai poate mărita cu Bioring?
— Ce să-i faci, dacă e proastă? Proastă s-a născut şi proastă are să moară. Cică o să-şi
găsească liniştea cu el .“De vreme ce tot trebuie să mă mărit, zice, atunci mai bine cu ăsta
decât cu altul, fiindcă ăsta măcar n-o să-mi tulbure liniştea”. O să vedem noi dacă o să fie
chiar atât de liniştită cu el! Are să-şi muşte ea mâinile mai pe urmă, dar o să fie prea
târziu.
— Bine, dar dumneata de ce n-o opreşti? Dumneata o iubeşti doar, nu te-am auzit
chiar eu când i-ai spus în faţă cât de mult ţii la ea?
— Aşa şi este, o iubesc mai mult decât pe voi toţi la un loc, şi totuşi, este o proastă
fără pic de minte!
— Hai, du-te repede la ea şi adu-o încoace. Ne lămurim cu ea şi apoi o ducem la tatăl
ei.
— Păi nu se poate, prostănacule, nu se poate, tocmai asta e nenorocirea! Of, ce-i de
făcut?! Vai şi amar! se jeli ea din nou, umblând agitat de colo-colo, dar în cele din urmă îşi
luă totuşi şalul. Of, of, de-ai fi venit măcar cu vreo patru ore mai devreme. Acum s-a făcut
ceasul opt şi ea a plecat de mult, e invitată la masă la familia Pelişcev şi pe urmă se duc cu
toţii la operă.
— Doamne, oare n-ai putea să te duci după ea la operă? Dar nu, nu se poate! Şi acum
ce are să se întâmple cu bătrânul? S-ar putea să moară încă în noaptea asta!
— Ascultă, nu te mai întoarce acolo, du-te la mama şi rămâi la ea peste noapte, iar
mâine dis-de-dimineaţă…
— Nu, orice s-ar întâmpla, nu pot să-l părăsesc pe bătrân.
— Foarte frumos din partea ta, nici nu trebuie să-l părăseşti. Ştii ceva… am să dau
totuşi o fugă până la ea şi am să-i las un bilet. Fireşte, n-am să scriu negru pe alb că
documentul e aici, am să-i dau doar a înţelege (are să priceapă ea despre ce e vorba!) şi am
s-o chem încoace pe mâine la ora zece fix, dar am să-i atrag atenţia să nu întârzie nici un
minut! Fii pe pace, are să vină, că pe mine nu poate să nu mă asculte, şi atunci o să ne
lămurim cu ea. Deocamdată dă fuga acasă şi mângâie-l pe bătrân cum oi şti, dar vezi să se
culce numaidecât şi poate o da Dumnezeu să nu moară chiar în noaptea asta! Şi pe Anna s-
o iei cu binişorul, mie şi ea îmi e dragă, tu eşti nedrept faţă de ea, fiindcă n-o înţelegi: a
fost năpăstuită încă din copilărie, sărmana. Of, cu toţii aţi căzut pe capul meu! Şi nu uita
să-i spui din partea mea că am să descurc eu totul, şi că o fac cu dragă inimă să n-aibă nici
o grijă, că demnitatea ei n-o să fie câtuşi de puţin ştirbită… deşi în ultimele zile ne-am tot
luat în beţe, ne-am ocărât şi ne-am certat cumplit. Şi acum, şterge-o… ba nu, stai puţin să-
ţi mai pipăi o dată buzunarul… Spune, oare e adevărat? Of, de-ar fi adevărat! Mai bine dă-
mi scrisoarea s-o păstrez eu în noaptea asta, că tot n-ai nevoie de ea. Las-o aici, nu te
teme, că doar n-am s-o mănânc. Mai ştii, poate o pierzi sau poate o dai cuiva la noapte…
ori poate te răzgândeşti?
— Nici în ruptul capului! am strigat eu. Poftim, mai pipăie o dată buzunarul, ca să te
convingi, dar de lăsat nu ţi-o las cu nici un preţ!
— Da, este o hârtie, se simte, recunoscu ea, pipăindu-mi buzunarul, of, în sfârşit, hai
du-te. Poate că am să dau totuşi o fugă până la operă s-o caut. Să ştii că ai avut o idee
bună. Hai, pleacă odată, ce mai aştepţi!
— Tatiana Pavlovna, stai puţin, ce face mama?
— Trăieşte.
— Dar Andrei Petrovici?
Ea dădu din mână, plictisită.
— Are să-şi vină el în fire!
Am pornit în fugă spre casă, înviorat şi plin de speranţă, deşi nu ajunsesem la
rezultatul dorit. Din păcate soarta hotărâse altfel. Acasă mă aştepta o surpriză — se vede
că într-adevăr există o fatalitate pe lumea asta! Încă de pe scară am auzit gălăgie, iar uşa
locuinţei am găsit-o deschisă. Pe sală am dat de un lacheu în livrea pe care nu-l
cunoşteam. Piotr Ippolitovici şi nevastă-sa stăteau şi ei pe sală, foarte speriaţi, şi parcă aşteptau ceva. Uşa spre odaia prinţului era deschisă şi dinăuntru se auzea un glas tunător.
L-am recunoscut numaidecât: era glasul lui Bioring. Nici n-am apucat să mă apropii, când
deodată am văzut cum prinţul, plâns şi tremurând tot, este scos din cameră de către
Bioring, ajutat de baronul R., pe care-l mai văzusem când venise să trateze cu Versilov.
Prinţul plângea cu hohote şi-l tot îmbrăţişa şi-l săruta pe Bioring. Acesta striga la Anna
Andreevna, care ieşise şi ea în sală şi voia să se ţină după prinţ; o ameninţa, ba după câte
mi se părea bătea din picior — într-un cuvânt, se purta brutal ca un soldăţoi prusac, ceea
ce şi era, în ciuda ifoselor sale aristocratice. După cum am aflat mai târziu, i se năzărise
atunci că Anna Andreevna ar fi săvârşit un delict penal, de care, după părerea lui, trebuia
să răspundă negreşit în faţa justiţiei. Neştiind cum stăteau lucrurile, el le dădea proporţii şi
mai mari, ceea ce li se întâmplă multora, şi de aceea se socotea îndreptăţit să se poarte ca
un bădăran. De altfel nici nu apucase să se pună la curent: de cum aflase de toată povestea
dintr-o scrisoare anonimă, după cum a reieşit ulterior (aşa cum voi arăta mai târziu), se şi
repezise la faţa locului, turbat de mânie, ca orice nobil ofensat, stare în care şi cei mai
“subţiri” dintre compatrioţii lui sunt gata să sară la bătaie ca nişte cizmari. Anna
Andreevna făcuse faţă atacului cu o demnitate desăvârşită, după cum am auzit, fiindcă eu
sosisem abia după aceea. Am văzut numai că, pe când îl scoteau pe bătrân din sală,
Bioring l-a lăsat deodată numai în seama baronului R. şi, întorcându-se brusc spre Anna
Andreevna, începu să strige la ea, răspunzând pesemne la vreo observaţie de-a ei:
— Eşti o intrigantă! Vrei să pui mâna pe averea lui! Din acest moment te-ai
compromis, te-ai exclus singură din lumea bună şi vei da socoteală în faţa justiţiei!…
— Dumneata profiţi de slăbiciunea unui biet bolnav şi l-ai adus la nebunie… iar la
mine îţi permiţi să strigi numai fiindcă sunt o femeie fără apărare…
— Ah, da! Uitasem că eşti logodnica lui! Halal logodnică! începu Bioring să râdă cu
hohote, sarcastic şi mânios.
— Baron, baron… Chère enfant, je vous aime
93
, scânci bătrânul, întinzând mâinile
către Anna Andreevna.
— Haideţi, mon prince, trebuie să plecaţi de aici, fiindcă s-a pus la cale un complot
împotriva dumneavoastră, poate chiar un atentat la viaţa dumneavoastră, urlă Bioring.
— Oui, oui, je comprends, j’ai compris au commence
94
.
— Mon prince, încercă şi Anna Andreevna să ridice glasul, mă jigniţi şi admiteţi să
mă jignească şi alţii!
— Pleacă de aici! zbieră deodată Bioring la ea.
Atunci n-am mai putut răbda.
— Canalie! i-am strigat. Eu am să te apăr, Anna Andreevna!
N-am să descriu cu de-amănuntul ce a urmat, de altfel, nici n-aş fi în stare. Scena
fusese atât de oribilă şi înjositoare, încât mi-am pierdut minţile, m-am repezit la el şi pare-
se că l-am lovit sau cel puţin l-am îmbrâncit cu toată puterea. Atunci m-a izbit şi el atât de
tare în cap, că m-am prăbuşit grămadă. Când mi-am venit în simţiri, am fugit după ei pe
scară şi ţin minte că-mi curgea sânge din nas. În faţa casei îi aştepta o caleaşca şi în timp
ce îl urcau pe prinţ în ea, am alergat spre ei şi, împingându-l pe lacheul care voia să mă împiedice, m-am repezit iar la Bioring. Deodată a sărit ca din pământ un sergent de stradă.
Bioring m-a înşfăcat de guler şi i-a poruncit cu glas ameninţător să mă ducă la comisariat.
Am strigat că trebuie să vină şi el, ca să facem amândoi declaraţii şi că nimeni n-are
dreptul să mă ridice de acasă… Dar cum scena se petrecea pe stradă şi nu în casă, şi cum
eu strigam, înjuram şi loveam în neştire ca un beţiv, şi, pe deasupra, Bioring mai era şi în
uniformă de ofiţer, sergentul m-a şi înhăţat. Atunci mi-am ieşit cu totul din sărite şi m-am
împotrivit din răsputeri, ba chiar se pare că l-am şi lovit pe sergent. Mi-aduc aminte că
numaidecât au apărut alţi doi poliţişti şi m-au luat cu ei. Nu ştiu cum m-am trezit deodată
într-o încăpere plină de fum, duhnind a tutun, unde se mai găsea o mulţime pestriţă de
oameni, unii aşteptând în picioare, alţii stând la mese şi scriind; şi acolo am continuat să
strig, cerând să se întocmească un proces-verbal, dar acum nu mai era vorba de un simplu
proces-verbal, lucrurile se complicaseră, fiindcă făcusem scandal pe stradă şi mă ridicam
împotriva forţei publice, şi unde mai pui că arătam într-un hal fără de hal. Deodată cineva
a început să se răstească ameninţător la mine. Între timp, sergentul de stradă mă învinuia
că-l bătusem, povestea despre colonel…
— Cum te cheamă? mă întreabă cineva răstit.
— Dolgoruki! am răcnit eu.
— Prinţul Dolgoruki?
Scos din sărite, i-am răspuns printr-o înjurătură foarte urâtă şi apoi… apoi îmi aduc
aminte că m-au târât într-o cămăruţă întunecoasă,“ca să mă dezmeticesc”. Ştiu că n-am
dreptul să fiu indignat, toată lumea a citit de curând în gazete plângerea unui domn care
fusese ţinut o noapte întreagă la arest, legat burduf, tot într-o asemenea “cameră de
dezmeticire”, şi acela, pe cât se pare, nu avea absolut nici o vină; eu cel puţin eram
vinovat. M-am trântit pe un pat de scânduri între doi indivizi care dormeau tun. Mă durea
capul, îmi zvâcneau tâmplele şi inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Cred că la un
moment dat n-am mai ştiut de mine şi am început să aiurez. Ţin minte numai că m-am
trezit în puterea nopţii şi m-am aşezat pe patul de scânduri. Deodată mi-am amintit de cele
întâmplate, mintea mi s-a limpezit şi, proptindu-mi coatele de genunchi, cu capul în
palme, m-am cufundat în gânduri.
Desigur, n-am să-mi descriu sentimentele, doar nu mai am timp şi pentru asta, vreau
însă să spun că poate niciodată nu m-am simţit mai fericit ca în acele clipe de meditaţie
din toiul nopţii, şezând pe patul comun de la arest. S-ar putea ca acest lucru să pară curios
cititorului, să creadă că mă laud din dorinţa de a mă arăta cât mai original. Şi totuşi nu
spun decât adevărul. A fost unul din acele momente prin care trece probabil fiecare om în
viaţa lui, deşi ele nu se prea repetă. În astfel de momente îţi hotărăşti soarta, îţi defineşti
concepţia şi-ţi spui o dată pentru totdeauna: “Iată unde e adevărul şi iată şi drumul pe care
trebuie s-o apuc ca să ajung la el”. În momentul acela s-a făcut lumină în sufletul meu.
Deşi fusesem jignit de trufaşul Bioring şi mă aşteptam să fiu umilit chiar a doua zi de acea
doamnă din înalta societate, deşi ştiam prea bine că mă pot răzbuna cumplit pe amândoi,
m-am hotărât totuşi să nu mă răzbun şi oricât ar fi fost de mare ispita, să nu dau în vileag
documentul, să nu-l fac cunoscut întregii societăţi selecte (cum avusesem intenţia la
început)! îmi repetam mereu că a doua zi îi voi pune scrisoarea pe masă şi chiar dacă va
zâmbi ironic în loc să-mi mulţumească, să nu spun cuvânt şi să mă despart pentru
totdeauna de ea… Dar n-are rost să mai stărui. Eram atât de mulţumit de hotărârea mea, încât aproape nici nu mă gândeam la ceea ce mă aştepta a doua zi acolo, la poliţie, când
aveam să fiu anchetat, nici la ceea ce mi se va întâmpla pe urmă. Mi-am făcut cruce cu
evlavie, m-am culcat pe patul de scânduri şi am adormit cu inima uşoară ca un copil.
M-am trezit târziu, când afară se şi luminase de ziuă. În arest nu mai era nimeni. M-
am aşezat şi am aşteptat în tăcere multă vreme, aproape un ceas; trebuie să fi fost ora nouă
când deodată a venit cineva să mă cheme. Aş putea să dau o seamă de amănunte, dar n-are
rost, fiindcă nu vreau să mă pierd în lucruri secundare, acum, când mă grăbesc să ajung la
ceea ce este esenţial. Menţionez doar în treacăt că, spre marea mea surprindere, am fost
tratat cu o politeţe neobişnuită: mi s-au pus doar câteva întrebări neînsemnate şi după ce
am răspuns la ele mi s-a dat numaidecât drumul. Am plecat în tăcere şi în privirile
poliţiştilor am desluşit o oarecare mirare şi admiraţie faţă de un om care ştie să-şi păstreze
demnitatea chiar şi în asemenea situaţie. Dacă nu m-ar fi izbit acest lucru, nu l-aş fi
consemnat. La ieşire mă aştepta Tatiana Pavlovna. Am să explic în două cuvinte de ce am
scăpat atât de ieftin atunci.
Încă de dimineaţă, pe la ora opt, Tatiana Pavlovna a alergat într-un suflet la mine
acasă, sperând să-l mai găsească acolo pe prinţ, şi a rămas trăsnită când a aflat de la Piotr
Ippolitovici despre grozăviile din ajun şi mai ales despre arestarea mea. A dat imediat fuga
până la Katerina Nikolaevna (care încă în seara precedentă, întorcându-se de la operă, se
văzuse cu tatăl ei, adus între timp acasă), a trezit-o şi, ameninţând-o, i-a cerut să intervină
ca să fiu eliberat numaidecât. După ce luă de la ea un bilet către Bioring, alergă direct la
acesta şi izbuti să obţină pe loc de la el o scrisoare către “cei în drept”, în care cerea
stăruitor să fiu numaidecât eliberat, deoarece fusesem “arestat din eroare”. Cu această
scrisoare s-a dus glonţ la comisariat, unde a obţinut rezultatul dorit.
Acum să mă întorc la ceea ce este esenţial.
De cum m-a văzut, Tatiana Pavlovna m-a luat de mână, m-a urcat într-o birjă, m-a dus
la ea, a poruncit bucătăresei să pună samovarul şi, între timp, m-a luat în bucătărie, unde
mi-a ajutat să mă spăl şi mi-a curăţat hainele cu mâna ei. În bucătărie mi-a spus cu glas
tare că la ora unsprezece şi jumătate va veni la ea Katerina Nikolaevna să se întâlnească cu
mine, după cum se înţeleseseră de dimineaţă. Maria, care era de faţă, a auzit şi ea despre
această întâlnire. Peste câteva minute a adus samovarul, dar peste alte două minute, când
Tatiana Pavlovna a strigat-o, n-a răspuns: pesemne, plecase până undeva. Îl rog pe cititor
să reţină acest amănunt. Asta s-a întâmplat pe la ora zece fără un sfert. Tatiana Pavlovna s-
a supărat că plecase fără să-i ceară voie, dar, bănuind că s-a dus doar până la băcănie să
cumpere ceva, nu s-a mai gândit pentru moment la ea. De altfel, aveam noi preocupări mai
serioase; vorbeam fără întrerupere, aveam doar destule să ne spunem, aşa că eu, bunăoară,
nici n-am luat în seamă dispariţia Mariei, ceea ce de asemenea îl rog pe cititor să reţină.
Se înţelege că eram buimac, îi împărtăşeam Tatianei Pavlovna sentimentele mele şi
amândoi o aşteptam cu nerăbdare pe Katerina Nikolaevna; tremuram de emoţie la gândul
că peste un ceas o voi vedea în sfârşit, şi încă într-un asemenea moment hotărâtor din viaţa
mea; în cele din urmă, după ce am băut două ceşti de ceai, Tatiana Pavlovna s-a ridicat
deodată, a luat o foarfecă şi mi-a spus:
— Descheie-ţi haina să scot scrisoarea, că n-o să-ţi tai buzunarul faţă de ea!
— Ai dreptate! am exclamat eu şi mi-am descheiat numaidecât surtucul.
— Cine ţi l-a cusut, că tare-i pungălit?
— Eu, cu mâna mea, Tatiana Pavlovna.
— Se şi vede. În sfârşit, iat-o…
Scoase scrisoarea; plicul, vechi, era acelaşi, dar în el nu se găsea decât o hârtie albă.
— Ce înseamnă asta? strigă Tatiana Pavlovna, întorcând-o pe toate feţele. Ce-i cu
tine?
Eu încremenisem, eram palid şi-mi pierise glasul… Deodată m-am prăbuşit pe un
scaun, aproape leşinat.
— Ce-ai făcut? urlă Tatiana Pavlovna. Unde ţi-e scrisoarea?
— Lambert! am sărit eu ca ars, dumirindu-mă în sfârşit şi lovindu-mă peste frunte. I-
am povestit totul în grabă, cu sufletul la gură: despre noaptea petrecută la Lambert, despre
complotul pe care îl puseserăm atunci la cale; de altfel, îi mărturisisem încă din ajun ceea
ce uneltisem.
— Mi-au furat scrisoarea! Mi-au furat-o! am început eu să strig, smulgându-mi părul
din cap.
— Ce nenorocire! se cutremură Tatiana Pavlovna, dumirindu-se deodată.
— Cât e ceasul?
Era aproape unsprezece.
— Of, unde-o fi Maria? Mario, Mario!
— Ce doreşti, cucoană! răspunse pe neaşteptate Maria din bucătărie.
— Aici erai? Dar acum ce-i de făcut? Să dau o fugă până la ea… Of, blegule!
Mototolule!
— Şi eu alerg la Lambert! am urlat eu. Dacă nu-mi dă scrisoarea, îl strâng de gât.
— Cucoană, strigă deodată Maria din bucătărie, te caută o muiere şi tare mai
stăruie…
Dar nici nu apucă să-şi termine vorba că uşa de la bucătărie se deschise şi “muierea”
dădu buzna peste noi urlând cât o ţinea gura. Era Alphonsine. N-am să descriu scena în
toate amănuntele, e destul să spun că era o farsă, o înscenare, deşi recunosc că Aiphonsine
şi-a jucat rolul de minune. Cu lacrimi de pocăinţă şi cu gesturi patetice a început să
îndruge pe nerăsuflate (şi bineînţeles pe franţuzeşte) că ea îmi tăiase atunci buzunarul şi-
mi scosese scrisoarea care se afla acum în mâna lui Lambert şi că acesta împreună cu
“tâlharul acela”, cet homme noir
95 vor s-o tragă în cursă pe madame la generale şi s-o
împuşte fără întârziere, chiar peste o oră… că ea fusese de faţă când puseseră totul la cale
şi când mai văzuse şi pistolul, le pistolet, se speriase îngrozitor şi alergase într-un suflet la
noi să ne ducem s-o scăpăm, s-o prevenim… Cet homme noir… Într-un cuvânt, povestea
era cât se poate de verosimilă, chiar unele amănunte absurde pe care le dădea Alphonsine
o făceau să pară şi mai verosimilă.
— Cine-i l’homme noir?! se răsti la ea Tatiana Pavlovna.
— Tiens, j’ai oublié son nom, un homme affreux… Tiens, Versiloff
96
.
— Versilov? Nu se poate! am urlat eu.
— Ba se poate! ţipă Tatiana Pavlovna. Hai, vorbeşte odată, femeia lui Dumnezeu, nu
mai sări ca o ţarcă şi nu mai da din mâini. Ce-au pus la cale? Vorbeşte lămurit: vor într-
adevăr s-o împuşte? Nu-mi vine a crede!
Iată lămuririle pe care le-a dat Alphonsine (îl previn pe cititor că totul era o
minciună): Versiloff va sta ascuns după uşă şi îndată ce va intra ea, Larrabert îi va arăta
cette lettre şi atunci Versiloff va da buzna înăuntru şi amândoi… Oh, ils feront leur
vengeance
97
. Alphonsine a mai adăugat că se teme să nu dea de bucluc, să nu fie acuzată
de complicitate, fiindcă le cunoaşte planurile şi că cette dame, la generale
98
, are să vină
negreşit, “chiar acum, chiar acum”, fiindcă îi trimiseseră o copie de pe scrisoare, aşa că ea
îşi va da seama că o au la mână şi va veni negreşit, iar că scrisoarea i-o trimisese Lambert,
sub pretextul că venise de la Moscova cu o însărcinare din partea unei doamne de acolo,
une dame de Moscou (N. B. Maria Ivanovna!), aşa că ea n-avea de unde să bănuiască că şi
Versiloff e implicat.
— Vai de mine! Vai de mine! se tot tânguia Tatiana Pavlovna.
— Sauvez-la, sauvez-la
99
! strigă Alphonsine.
De bună seamă că această veste înnebunitoare avea şi un aspect absurd, care ar fi
trebuit să ne sară în ochi din primul moment, dar nu ne-am oprit asupra lui, mai întâi
fiindcă n-aveam timp de pierdut şi apoi, fiindcă în esenţă vestea era îngrozitor de
verosimilă. Mai puteam încă spera cu destul temei, că, primind scrisoarea lui Lambert,
Katerina Nikolaevna înainte de a se duce la el, va trece mai întâi pe la noi, adică la Tatiana
Pavlovna, ca să se lămurească asupra situaţiei; totuşi, s-ar fi putut să nu mai treacă pe la
noi şi să se ducă direct la Lambert, şi atunci era pierdută! În orice caz, era puţin probabil
că se va grăbi să răspundă de la prima chemare, la invitaţia unui necunoscut, deşi nici
această ipoteză nu era exclusă, ţinând seama că din copia scrisorii se va convinge că o au
la mână şi atunci nenorocirea era inevitabilă! Situaţia era cu atât mai gravă, cu cât nu
aveam nici o clipă de pierdut, nici măcar ca să o analizăm cum trebuie.
— Versilov are s-o ucidă! Dacă s-a înjosit până într-atât, încât să intre în cârdăşie cu
Lambert, o ucide cu siguranţă! Numai acel “alter ego” e de vină! am strigat eu.
— Of, la multe rele l-a împins acest “alter ego”! oftă Tatiana Pavlovna, frângându-şi
mâinile. Dar să nu mai zăbovim! se hotărî ea dintr-o dată. Puneaţi paltonul şi căciula şi
haide să pornim cu toţii. Să ne duci numaidecât la ei, cucoană! Te pomeneşti c-o mai fi şi
departe! Mario, Mario, dacă vine Katerina Nikolaevna, să-i spui că mă întorc îndată şi că o
rog să mă aştepte, iar dacă nu vrea, tu încuie uşa şi reţine-o cu forţa. Spune-i că aşa ţi-am
poruncit eu! Îţi dau o sută de ruble, Mario, dacă o scoţi cu bine la capăt.
Am coborât scara în fugă. Nu încape îndoială că era soluţia cea mai bună, fiindcă
nenorocirea nu putea să se întâmple decât acasă la Lambert, iar dacă într-adevăr Katerina
Nikolaevna ar fi trecut mai întâi pe la Tatiana Pavlovna, ar fi oprit-o Maria să se ducă
acolo. Şi totuşi, Tatiana Pavlovna, după ce a şi apucat să cheme o birjă, s-a răzgândit
brusc.
— Du-te tu cu ea! îmi porunci, arătând spre Alphonsine, şi să nu te dai bătut, chiar
de-ar fi să mori! Pricepi, pricepi? Viu şi eu numaidecât acolo, dar mai întâi vreau să dau o
fugă până la ea, fiindcă, orice-ai zice, nu mi se pare lucru curat.
Porni în fugă spre Katerina Nikolaevna. Alphonsine şi cu mine am plecat în goană la
Lambert. Îl tot zoream pe birjar şi în pripă căutam să mai aflu câte ceva de la Alphonsine,
dar la întrebările mele ea nu răspundea decât prin exclamaţii şi când am luat-o mai repede,
a început să plângă. Dumnezeu s-a îndurat însă de noi toţi şi ne-a luat sub paza lui atunci
când soarta noastră nu mai atârna decât de un fir de păr. Nu făcusem nici un sfert din
drum, când deodată am auzit pe cineva strigându-ne pe nume. Am întors capul şi l-am
văzut pe Trişatov, într-o birjă, care voia să ne ajungă din urmă.
— Unde te duci? mă întrebă, speriat. Şi încă cu ea, cu Alphonsine!
— Trişatov! i-am strigat eu. Ai avut dreptate, nenorocirea s-a şi întâmplat! Mă duc la
ticălosul de Lambert! Hai cu mine, poate îmi dai o mână de ajutor.
— Întoarce-te din drum, întoarce-te numaidecât! urlă Trişatov cât îl ţinea gura.
Lambert te-a tras pe sfoară cu ajutorul Alphonsinei. Ciupitul m-a trimis la dumneata; şi
apoi Lambert nici nu-i acasă, l-am întâlnit adineauri cu Versilov, într-o trăsură. Se
îndreptau spre Tatiana Pavlovna… acum trebuie să fie acolo…
I-am spus birjarului să oprească şi am sărit în birja lui Trişatov. Nici azi nu înţeleg
cum am putut să mă hotărăsc atât de repede. Totuşi, l-am crezut numaidecât şi l-am
ascultat. Alphonsine începu să urle îngrozitor, dar noi am lăsat-o în plata Domnului, fără
să ne sinchisim dacă se ţine după noi sau dacă se întoarce acasă; tot ce ştiu e că de atunci
n-am mai văzut-o.
În trăsură, Trişatov mi-a explicat la repezeală, cu sufletul la gură, că Lambert
împreună cu ciupitul pregătiseră o lovitură, dar că în ultimul moment ciupitul îl trădase şi
de aceea îl şi trimisese pe el, adică pe Trişatov, la Tatiana Pavlovna să-i atragă atenţia să
nu aibă nici o încredere în Lambert şi în Alphonsine. Trişatov a mai adăugat că asta e tot
ce ştie, fiindcă ciupitul nici nu apucase să-i spună mai mult, deoarece era foarte grăbit şi
înainte de a pleca îi aruncase la repezeală câteva cuvinte. “Când te-am zărit în trăsură, m-
am luat numaidecât după dumneata”, îmi mai spuse el. Nu încăpea îndoială că şi ciupitul
ştia tot, de vreme ce-l trimisese pe Trişatov direct la Tatiana Pavlovna , ceea ce constituia
pentru mine o nouă enigmă.
Pentru ca lucrurile să nu pară prea încurcate, înainte de a ajunge la catastrofă, trebuie
să dau în vileag tot adevărul, anticipând pentru ultima oară asupra evenimentelor.
După ce-mi furase scrisoarea, Lambert intrase numaidecât în legătură cu Versilov.
Cum de-a putut Versilov să intre în cârdăşie cu Lambert, am să explic mai târziu;
deocamdată spun numai că şi la asta îl împinsese tot acel “alter ego” al său! Fapt e că
Lambert, după ce s-a înţeles cu Versilov, urma s-o ademenească la el pe Katerina
Nikolaevna printr-un tertip cât mai abil, deoarece Versilov susţinea sus şi tare că ea nu va
veni. Dar încă cu trei zile în urmă, chiar din seara când mă întâlnise pe stradă şi-i
declarasem, ca să fac pe grozavul, că voi restitui scrisoarea în casa Tatianei Pavlovna şi de
faţă cu ea, Lambert puse sub supraveghere casa Tatianei Pavlovna, plătind-o pe Maria să
spioneze tot ce se petrecea acolo. Îi dăduse mai întâi un bacşiş de douăzeci de ruble, iar a
doua zi după ce furase documentul, se mai dusese încă o dată la ea şi, după ce s-au înţeles definitiv, i-a făgăduit două sute de ruble pentru serviciile ei.
Iată de ce Maria, când auzise de dimineaţă că la ora unsprezece şi jumătate Katerina
Nikolaevna avea să vină la Tatiana Pavlovna şi că voi fi şi eu acolo, a şters-o numaidecât
de acasă, a luat o birjă şi a alergat la Lambert să-i vestescă. Doar asta îi şi ceruse Lambert
când o tocmise. Din întâmplare, în momentul acela se găsea la Lambert şi Versilov, care
ticlui pe loc un plan diabolic. De altfel, se spune că nebunii sunt grozav de vicleni în
anumite momente.
Planul lui era să ne momească din casă pe amândoi, pe Tatiana Pavlovna şi pe mine,
fie numai şi pentru un sfert de oră, dar în orice caz să nu fim acasă când va veni Katerina
Nikolaevna. Ei aveau să pândească în stradă şi, în clipa când ne vor vedea pe mine şi pe
Tatiana Pavlovna plecând, să alerge sus, să intre în casă cu ajutoreti Mariei şi să o aştepte
pe Katerina Nikolaevna. În timpul acesta, Alphonsine trebuia să facă pe dracu în patru ca
să ne împiedice să ne întoarcem. De altfel, Katerina Nikolaevna făgăduise să vină la
unsprezece şi jumătate, aşadar, cu mult mai devreme decât am fi izbutit noi oricum să ne
întoarcem. (Bineînţeles, Katerina Nikolaevna nu primise nici o scrisoare de la Lambert, tot
ce îndrugase Alphonsine fusese o minciună, o comedie ticluită până în cele mai mici
amănunte de Versilov, şi ea nu făcuse decât să joace rolul unui complice care trădează
împins de spaimă.) Fireşte, planul era destul de riscant, dar, pe bună dreptate, şi-au făcut
următoarea socoteală: “Dacă reuşeşte — bine, iar dacă nu reuşeşte — n-am pierdut nimic,
fiindcă documentul tot rămâne în mâna noastră”. Planul însă a reuşit, şi nici nu se putea
altfel, fiindcă era destul să ne trezească cât de cât bănuiala: “Dar dacă o fi adevărat?!” ca
să ne luăm după Alphonsine. Unde mai pui că nici n-aveam timp să stăm prea mult pe
gânduri.
Când am dat buzna cu Trişatov în bucătărie, am găsit-o pe Maria speriată de moarte.
Nu mai putea să-şi vină în fire, fiindcă atunci când îi lăsase pe Lambert şi pe Versilov să
intre, zărise în mâna lui Lambert un revolver. Deşi primise bani ca să-i ajute, revolverul nu
intra în socoteală. Era foarte încurcată şi de cum m-a zărit, s-a repezit la mine:
— A sosit generăleasa, şi ei au un pistol!
— Trişatov, dumneata rămâi aici în bucătărie, am hotărât eu, dar când te strig, să
alergi într-un suflet înăuntru şi să-mi sari în ajutor.
Maria mi-a deschis uşa spre săliţă şi m-am strecurat în dormitorul Tatianei Pavlovna,
în cămăruţa aceea unde nu încăpea decât un pat şi unde, fără voia mea, mai stătusem o
dată ascuns. M-am aşezat pe pat şi numaidecât am descoperit o gaură în draperie.
În camera de alături era gălăgie, se vorbea tare; în treacăt fie zis, Katerina Nikolaevna
intrase în casă numai cu un minut după ei. Încă din bucătărie am auzit zarvă şi glasul lui
Lambert care striga. Ea şedea pe canapea; iar Lambert se proţapise în faţa ei şi zbiera ca
un zănatic. Acum ştiu de ce îşi pierduse capul: se grăbea, neghiobul, de teamă să nu dea
cineva peste ei; am să arăt mai târziu de cine anume se temea. Scrisoarea o avea în mână.
Versilov însă nu era în cameră. Eu stăteam gata să mă reped de cum s-ar fi ivit cea mai
mică primejdie. N-am să redau discuţia lor decât în linii mari, deoarece de amănunte mi-
aduc aminte destul de vag, prea eram emoţionat atunci ca să înregistrez totul cu precizie.
— După ce că nu-ţi cer decât treizeci de mii de ruble pe scrisoare, te mai şi miri?
Face o sută de mii, dar eu ţi-o dau cu treizeci! spuse Lambert răstit şi îngrozitor de iritat. Katerina Nikolaevna îl privea cu mirare şi dispreţ, deşi se vedea că e speriată.
— Îmi dau seama că am căzut într-o cursă, dar nu mai înţeleg nimic… zise ea. Dar
dacă scrisoarea e într-adevăr în mâinile dumitale…
— Poftim, priveşte-o! N-o recunoşti! Îmi dai pe ea o poliţă de treizeci de mii de
ruble, nici o copeică mai puţin! îi tăie vorba Lambert.
— Dar eu n-am atâţia bani.
— Îmi dai întâi o poliţă, ţi-am şi pregătit-o, semneaz-o şi pe urmă faci dumneata rost
de bani. Te păsuiesc o săptămână, nu mai mult. Când îmi aduci banii, îţi restitui poliţa şi
tot atunci îţi dau şi scrisoarea.
— Îţi permiţi să vorbeşti cu mine pe un ton destul de ciudat. Ţi-ai făcut însă o
socoteală greşită. E destul să mă duc de aici să te reclam, ca să ţi se confişte scrisoarea
chiar astăzi.
— Cui să mă reclami? Ha-ha-ha! Dar scandalul? Si unde mai pui că o să-i arătăm şi
prinţului scrisoarea! Şi apoi, de unde să mi-o confişte? Doar nu ţin asemenea documente
acasă şi nici n-am să mă duc la prinţ, am să trimit pe altcineva. Degeaba te încăpăţânezi,
cucoană! Mai bine mi-ai mulţumi că-ţi cer atât de puţin, altul în locul meu ar fi avut şi alte
pretenţii… mă înţelegi… ţi-ar fi cerut ceea ce nici o femeie nostimă nu refuză când ajunge
la ananghie. Aşa să ştii!… He-he-he! Vous etes belle, vous
100
!
Katerina Nikolaevna se sculă brusc de pe scaun, roşie ca focul, şi îl scuipă în obraz.
Apoi porni glonţ spre uşă. În clipa aceea dobitocul de Lambert scoase revolverul. Mărginit
şi lipsit de perspicacitate cum era, el crezuse orbeşte în efectul fulgerător al scrisorii şi,
ceea ce-i mai grav, nu se dumirise încă cu cine are de-a face, tocmai fiindcă, după cum am
spus, el atribuia tuturor sentimente la fel de josnice ca ale lui. Dacă grosolănia lui n-ar fi
îndârjit-o din primul moment, poate că ea ar fi acceptat în cele din urmă tranzacţia şi i-ar fi
dat bani.
— Stai, că trag! urlă el, turbat de furie din pricină că-l scuipase.
O înşfacă de umăr şi-i arătă revolverul, bineînţeles numai ca s-o intimideze. Ea dădu
un ţipăt şi se prăbuşi pe canapea. Eu m-am repezit în cameră, dar în aceeaşi clipă năvăli
înăuntru şi Versilov, pe uşa dinspre coridor (unde stătuse la pândă). Cât ai clipi, îi smulse
lui Lambert revolverul din mână şi-l izbi cu el în cap cât putu mai tare. Lambert se clătină
şi căzu în nesimţire; sângele care-i ţâşnea din rana se prelinse pe covor.
Ea însă, cum dădu cu ochii de Versilov, se făcu albă ca varul la faţă, îl privi ţintă
câteva clipe, nespus de îngrozită, apoi căzu leşinată. El alergă la ea. Parcă retrăiesc şi
acum scena aceea şi mă înfior cât era de aprins la faţă, aproape stacojiu, şi ce ochi injectaţi
avea. Am impresia că, deşi m-a văzut, nu m-a recunoscut. Se repezi la ea şi cu o forţă
nebănuită o luă în braţe, de parcă ar fi fost uşoară ca un fulg, şi, aşa leşinată cum era,
începu s-o poarte în neştire prin cameră, ca pe un copil. Camera era foarte mică, dar el se
învârtea de colo până colo şi era vădit că nu ştie ce face. Într-o singură clipă înnebunise
de-a binelea. Nu-şi putea lua ochii de la faţa ei. Eu îl urmăream pas cu pas, înspăimântat,
fiindcă rămăsese cu revolverul în mâna dreaptă şi-l ţinea chiar lângă capul ei. Când am dat
să mă apropii, m-a împins o dată cu cotul şi altă dată cu piciorul. Aş fi vrut să-l strig pe
Trişatov, dar m-am temut să nu-l înfurii pe nebun. În cele din urmă am dat brusc draperia la o parte şi l-am implorat s-o aşeze pe pat. El m-a ascultat, a culcat-o pe pat, şi a rămas în
picioare la căpătâiul ei, privind-o lung şi stăruitor, apoi deodată s-a aplecat şi a sărutat-o de
două ori pe buzele ei palide. Atunci am înţeles în sfârşit că a pierdut orice control asupra
lui. Deodată a ridicat revolverul, ca şi cum ar fi vrut s-o lovească cu tocul, apoi însă s-a
răzgândit, a întors revolverul şi l-a îndreptat cu ţeava spre faţa ei. Într-o clipită l-am
înşfăcat cu toată puterea de mână şi l-am strigat pe Trişatov. Îmi aduc aminte că în timp ce
ne luptam amândoi cu el, a izbutit totuşi să-şi libereze mâna, să întoarcă revolverul spre
sine şi să apese pe trăgaci. Voise pesemne s-o împuşte mai întâi pe ea şi apoi să-şi ia zilele.
Cum noi l-am împiedicat s-o ucidă, şi-a îndreptat revolverul spre inimă, noroc că am mai
apucat să-i împing mâna, aşa că glonţul a nimerit în umăr. În clipa următoare, când Tatiana
Pavlovna a dat buzna înăuntru ţipând, el zăcea în nesimţire pe covor, lângă Lambert.