ADOLESCENTUL

PARTEA A III A - I

Acum am să trec la cu totul altceva.
De fiecare dată făgăduiesc să vorbesc “despre altceva” şi când colo mă pomenesc
povestind tot despre mine. Cu toate acestea, după cum am declarat de o mie de ori, n-am
câtuşi de puţin intenţia să mă descriu pe mine; de când mi-am început însemnările, eram
ferm hotărât să mă feresc de lucrul acesta, deoarece înţeleg prea bine că persoana mea nu
prezintă nici un interes pentru cititor. Intenţia mea e să-i descriu pe alţii, ceea ce şi încerc
să fac, iar dacă mă întorc mereu la mine, e doar o greşeală regretabilă, pe care nu-i chip s-
o evit, oricât m-aş strădui. Mai mult decât orice mă supără însă faptul că, povestindu-mi
cu atâta pasiune propriile mele păţanii, dau temei să se creadă că aş fi şi acum la fel ca pe
atunci. Cititorul trebuie să-şi amintească, de altfel, că nu o dată am exclamat: “O, de-ar fi
cu putinţă să schimb trecutul, de-aş putea lua totul de la început!” Această exclamaţie ar fi
de neînţeles dacă între timp nu m-aş fi schimbat radical şi n-aş fi devenit cu totul alt om.
Nimic mai evident; nici nu-şi poate cineva închipui cum mi s-a urât cu toate aceste scuze
şi explicaţii pe care sunt silit să le introduc în miezul însemnărilor mele, poticnindu-mă la
tot pasul! Să intru, în sfârşit, în subiect.
Când mi-am revenit în fire, după ce zăcusem nouă zile inconştient, am simţit că
renăscusem, dar cu toate vechile mele cusururi; de altfel, în ceea ce mă priveşte, nici nu
putea fi vorba atunci de o renaştere în adevăratul ei înţeles; dacă s-ar petrece astăzi, ar fi
cu totul altceva. Singurul gând, mai bine zis singurul sentiment care pusese stăpânire pe
mine era (ca de o mie de ori până atunci) să mă despart de ei, dar de astă dată definitiv, nu
aşa cum făcusem înainte, când luasem de nenumărate ori această hotărâre, fără s-o duc
însă niciodată la capăt. Nu voiam să mă răzbun pe nimeni — o declar pe cinstea mea —
deşi fusesem nedreptăţit de toţi. Aveam de gând să plec fără ură, fără blesteme, voiam să
dobândesc o forţă proprie, o forţă adevărată de astă dată, independentă de ei şi de oricine
pe lume; şi când te gândeşti că era cât pe-aci să mă împac cu soarta mea! Ţin să precizez
că dorinţa mea de atunci nu izvora dintr-un raţionament, ci dintr-o pornire irezistibilă. Dar
atâta vreme cât nu părăsisem patul, nu voiam să-mi alcătuiesc un plan precis. Pe când
zăceam bolnav şi vlăguit în camera lui Versilov, pe care el mi-o cedase, îmi dădeam seama
cu durere cât de neputincios ajunsesem: în pat se zvârcolea un pai, nu un om, şi asta nu
numai din pricina bolii — mă cuprindea o ciudă nemaipomenită la gândul acesta! Şi
tocmai de aceea, din străfundurile sufletului meu, din toată făptura mea exasperată se
ridica un protest din ce în ce mai puternic şi mă copleşea sentimentul exagerat din cale-
afară al superiorităţii mele şi dorinţa de a sfida pe toată lumea. Nu-mi aduc aminte să fi
fost vreodată în viaţa mea mai înfumurat şi mai arogant decât în acele zile când abia
începeam să mă întremez, mai bine zis când mai zăceam încă în pat, neputincios ca un
pai.
Dar pentru moment tăceam, şi nici măcar nu voiam să mă gândesc la situaţia mea! Îi
priveam pe toţi cu atenţie, străduindu-mă să ghicesc după faţa lor ceea ce mă interesa. Se
vedea că nici ei nu vor să-mi pună întrebări; nu manifestau nici un fel de curiozitate şi
vorbeau cu mine numai despre lucruri indiferente. Mie îmi plăcea atitudinea lor, dar în acelaşi timp mă şi necăjea; cred că n-are rost să explic această contradicţie, fiindcă era
normal să fie aşa. Pe Liza o vedeam mai puţin decât pe mama, deşi în fiecare zi venea pe
la mine măcar o dată, dacă nu chiar de două ori.
După câteva crâmpeie din discuţiile lor şi după toată înfăţişarea lor am dedus că Liza
avea grozav de multe necazuri pe cap şi că pleca adesea de acasă după treburile ei; până şi
gândul că cineva poate avea treburile lui mi se părea o jignire adusă mie; de altfel, toate
acestea nu erau decât reacţiile aproape fiziologice ale unui bolnav, asupra cărora nici nu
merită să stărui. Tatiana Pavlovna venea şi ea la mine aproape în fiecare zi şi, cu toate că
nu se arăta câtuşi de puţin duioasă, cel puţin nu mă mai ocăra ca înainte, ceea ce mă scotea
din sărite, aşa că într-o bună zi i-am spus pe şleau: “Află, Tatiana Pavlovna, că atunci când
nu bruftuluieşti n-ai nici un haz”. “Bine, atunci nici n-am să mai vin” mă repezi ea şi
plecă. Eu însă, eram foarte încântat că măcar ea n-are să mă mai plictisească cu vizitele
ei.
Cel mai mult o chinuiam pe mama, pe ea îmi vărsăm tot necazul. Aveam pe atunci o
poftă de mâncare nemaipomenită şi bombăneam mereu că nu mi se dă la timp să mănânc
(ceea ce, de fapt, nu se întâmpla niciodată). Mama nu mai ştia cum să-mi intre în voie. O
dată mi-a adus supa şi, pe când mă hrănea ca de obicei cu lingura, am bodogănit fără
încetare. La un moment dat m-am înfuriat pe mine: “Poate că în afară de ea nu mai iubesc
pe nimeni şi tocmai pe ea o chinuiesc”. Dar această constatare în loc să mă liniştească, m-
a întărâtat şi mai tare şi am început să plâng de ciudă; ea sărmana, şi-a închipuit că plâng
de duioşie, s-a aplecat spre mine şi a început să mă sărute. Mi-am călcat pe inimă şi am
lăsat-o, deşi în clipa aceea am urât-o cu adevărat. Totuşi pe mama am iubit-o întotdeauna,
chiar şi atunci, aşa că nici vorbă nu putea fi de ură, dar aşa se întâmplă întotdeauna: pe
cine iubeşti mai mult, pe acela-l şi jigneşti mai tare.
De fapt în primele zile de convalescenţă nu l-am urât decât pe doctor. Era un tânăr
plin de ifose, care vorbea aspru şi chiar mojic. Oamenii aceştia care au avut de-a face cu
ştiinţa îşi dau întotdeauna nişte ifose, de parcă ar fi făcut peste noapte cine ştie ce
descoperire senzaţională, deşi peste noapte nu se întâmplase nimic deosebit; dar ce să-i
faci, aşa-s oamenii mediocri, vulgari. Multă vreme l-am suportat, dar la un moment dat
mi-a sărit ţandăra şi i-am declarat faţă de toţi ai mei că degeaba mai bate drumul, fiindcă
am să mă vindec şi fără el, că deşi îşi dă aere de om cu picioarele pe pământ e îmbâcsit de
prejudecăţi şi nu pricepe că medicina n-a vindecat niciodată pe nimeni; în sfârşit, i-am mai
spus că e bădăran şi incult, “cum sunt în zilele de azi toţi tehnicienii şi specialiştii de la
noi, care în ultima vreme şi-au luat nasul la purtare”. Doctorul s-a supărat grozav (întărind
astfel spusele mele), totuşi a continuat să vină regulat, într-o bună zi, i-am declarat lui
Versilov că dacă doctorul nu încetează cu vizitele sale, am să-i trântesc în faţă nişte
adevăruri de zece ori mai neplăcute. Versilov s-a mulţumit să constate că nu-mi va fi cu
putinţă să găsesc nici ceva de două ori mai supărător decât ceea ce-i spusesem, darămite
de zece ori. Observaţia lui mi-a făcut plăcere.
Ciudat om, n-am ce zice! Mă refer la Versilov. El şi numai el era vinovat de toate —
şi ce să vezi: singurul om care nu mă scotea din sărite era el. Mă cucerise nu numai prin
felul lui de a se purta cu mine. Cred că pe atunci simţeam amândoi că fiecare îi e dator
celuilalt prea multe explicaţii şi tocmai de aceea e mai bine să nici nu încercăm vreodată
să ne lămurim. În astfel de împrejurări ale vieţii este cât se poate de plăcut să ai de-a face cu un om inteligent! Am şi arătat în partea a doua a povestirii mele, anticipând
evenimentele, că Versilov îmi vorbise pe scurt, dar limpede, despre scrisoarea trimisă de
prinţ înainte de arestarea sa, despre Zerşcikov, despre declaraţia lui în favoarea mea şi aşa
mai departe. Cum eram hotărât să tac, i-am pus numai vreo două-trei întrebări scurte, pe
un ton cât se poate de sec; el mi-a răspuns clar şi precis dar fără nici un cuvânt de prisos, şi
ceea ce mi-a plăcut şi mai mult, fără sentimente de prisos. În momentul acela mă temeam
mai cu seamă de patetismul inutil.
Deşi n-am pomenit nimic de Lambert, cititorul îşi închipuie desigur că mă gândeam
foare mult la el, prea mult. Pe când aiuram, am vorbit de câteva ori despre Lambert, dar
după ce mi-am revenit şi i-am observa mai atent pe ai mei, mi-am dat seama de îndată că
întâmplarea cu Lambert rămăsese o taină, că nu ştiau nimic dspre ea, nici măcar Versilov.
Faptul acesta mă bucură şi-mi spulberă neliniştea, totuşi, după cum am aflat mai târziu,
spre uimirea mea bucuria îmi era neîntemeiată: Lambert mă căutase de câteva ori în
timpul cât fusesem bolnav dar, cum Versilov îmi tăinuse acest lucru, credeam că-mi
pierduse urma pe veci. Cu toate acestea, mă gândeam adesea la el; mai mult, acum mă
gândeam la el fără dezgust, cu mult interes, ba chiar cu simpatie, ca şi cum m-aş fi aşteptat
de la el la ceva nou, la un sprijin pe măsura noilor sentimente şi planuri care se închegau
în sufletul meu. Într-un cuvânt, îmi propuneam ca atunci când voi lua hotărârea de a
începe să mă gândesc, să-l analizez în primul rând pe Lambert. Trebuie să menţionez un
amănunt ciudat: uitasem cu desăvârşire unde locuieşte şi pe ce stradă se petrecuse toată
povestea. Mi se întipărise atât de bine în minte camera, Alphonsine, căţelul, coridorul,
încât aş putea să le desenez şi azi din memorie, dar uitasem cu desăvârşire unde, mai
precis pe ce stradă şi în ce casă le văzusem pe toate. Lucrul cel mai ciudat e că mi-am da
seama de asta abia a treia, sau a patra zi după ce îmi venisem în fire, adică după ce
Lambert începuse şi mai mult să mă preocupe.
Iată, aşadar, care au fost primele reacţii după ce am revenit la viaţă. Nu le-am redat
decât în parte, foarte superficial, şi tare îmi vine a crede că mi-a scăpat tocmai esenţialul,
într-adevăr, e foarte probabil că tot ce e esenţial s-a conturat şi s-a precizat în inima mea
tocmai în acea perioadă; doar n-oi fi fost tot timpul furios şi înciudat numai fiindcă nu mi
se aducea la timp supa. O, îmi amintesc ce tristeţe, ce melancolie mă cuprindea uneori,
mai ales când rămâneam multă vreme singur. Şi ca un făcut, ai mei au înţeles repede că
prezenţa lor mă stinghereşte, iar compătimirea lor mă irită şi de aceea, de la un timp, mă
lăsau din ce în ce mai des singur, dovedind o perspicacitate şi o delicateţe într-adevăr
excesive.
Într-a patra zi, după ce îmi recăpătasem cunoştinţa, pe la ora două, zăceam în pat,
singur în cameră. Era o zi senină şi ştiam că după ora patru, când soarele va coborî spre
asfinţit, o rază roşie va pătrunde pieziş pe fereastră până în colţul de lângă mine,
proiectând o pată puternică de lumină. Ştiam acest lucru din zilele precedente, după cum
ştiam că se va întâmpla negreşit peste un ceas, şi tocmai această certitudine mă înfuria la
culme. M-am răsucit brusc pe partea cealaltă şi deodată, în tăcerea adâncă ce domnea în
casă am desluşit limpede cuvintele: “Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru,
miluieşte-ne pe noi!” Cuvintele fuseseră rostite aproape în şoaptă, după ele a urmat un
oftat adânc, din fundul inimii, apoi s-a lăsat iarăşi o linişte desăvârşită. Am ridicat repede
capul. Încă din ajun, dacă nu chiar cu două zile în urmă, băgasem de seamă că în cele trei
odăi ale noastre de jos se petrece ceva neobişnuit. În cămăruţa de lângă salon, unde locuia
mama cu Liza, părea să stea acum altcineva. Auzisem de câteva ori nişte sunete ciudate,
atât ziua cât şi noaptea, dar nu durau decât o clipă, apoi, timp de câteva ceasuri doamnea o
linişte deplină, aşa încât nu le-am prea luat în seamă. În ajun, îmi trecuse prin minte că
acolo trebuie să se fi mutat Versilov, mai ales că, îndată după ce auzisem sunetele,
Versilov intrase la mine; totuşi, ştiam precis din convorbirile lor că atâta timp cât voi fi
bolnav, Versilov avea să locuiască în altă casă, rămânând acolo şi peste noapte. Mama şi
Liza, după cum aflasem de mult, se mutaseră amândouă (ca să nu-mi tulbure liniştea,
presupuneam eu) sus, în fostul meu “sicriu” şi chiar o dată m-am întrebat în sinea mea:
“cum de încap amândouă acolo?” Acum însă, ieşea la iveală că în fosta lor cameră stătea
altcineva, dar în nici un caz Versilov. Cu o uşurinţă la care nu m-aş fi aşteptat (deoarece
până atunci mă socotisem sleit de puteri), am coborât din pat, mi-am vârât picioarele în
papuci, mi-am pus pe umeri halatul cenuşiu căptuşit cu blană de miel, care se afla la
îndemână (mi-l cedase Versilov), şi, trecând prin salon, m-am îndreptat spre fostul
dormitor al mamei. Dar ceea ce am văzut acolo m-a buimăcit; era ceva atât de neaşteptat,
încât am încremenit în prag. Am dat peste un moşneag cu părul alb de tot, cu o barbă
mare, sclipitor de albă; era limpede ca şedea de mult acolo, însă nu pe pat, ci pe scăunelul
mamei, rezemându-se doar cu spinarea de pat. De fapt, se ţinea atât de drept, încât aveai
impresia că nici n-avea nevoie să se rezeme, deşi nu încăpea îndoială că era bolnav. Peste
cămaşă purta o scurtă îmblănită, avea pantofi în picioare, iar genunchii şi-i înfăşurase în
pătura mamei. Se vedea că e înalt, spătos şi, în ciuda bolii, foarte vânjos, deşi destul de
palid şi slab; avea faţa prelungă, părul foarte des, dar nu prea lung; părea să fi trecut de
şaptezeci de ani. Pe o măsuţă de lângă el avea la îndemână trei-patru cărţi şi nişte ochelari
cu ramă de argint. Deşi nu mă aşteptam câtuşi de puţin la această întâlnire, am ghicit pe
loc cine este, numai că nu înţelegeam cum putuse să stea atât de liniştit încât nici să nu-i
bănuiesc prezenţa timp de câteva zile, cu toate că nu ne despărţea decât o singură
încăpere.
Când dădu cu ochii de mine, nu făcu nici o mişcare, mă privi doar tăcut şi stăruitor,
aşa cum îl priveam şi eu, cu singura deosebire că în timp ce pe faţa mea se citea o mirare
nespusă, el nu părea câtuşi de puţin mirat. Dimpotrivă, după ce mă măsură în tăcere din
cap până-n picioare, vreo cinci, zece secunde, îmi zâmbi deodată şi izbucni chiar într-un
râs mut, care, deşi nu ţinu mult, lăsă o dâră de lumină şi de veselie pe faţa lui şi mai ales în
ochii lui foarte albaştri, strălucitori şi mari, dar cu pleoapele căzute şi cam umflate,
înconjuraţi de o reţea fină de zbârcituri. Râsul lui m-a impresionat mai mult decât orice.
După părerea mea, atunci când un om râde, de cele mai multe ori ţi-e silă să te uiţi la
el. De cele mai multe ori râsul dă în vileag o anumită trivialitate, îl micşorează pe om, deşi
cel care râde nu-şi dă aproape niciodată seama de impresia pe care o produce, după cum
nimeni nu ştie cum arată când doarme. Unii păstrează şi în somn o expresie inteligentă, pe
când alţii, chiar inteligenţi fiind, capătă o expresie foarte stupidă, deci caraghioasă. Nu ştiu
care să fie cauza, vreau numai să spun că un om care râde, ca şi unul care doarme, de cele
mai multe ori nu-şi dă seama cum arată. Majoritatea covârşitoare a oamenilor nici nu ştiu
să râdă. De altfel, râsul nu se învaţă: e un dar înnăscut pe care nu-l dobândeşti. Tot ce poţi
face în această privinţă e să te reeduci, să-ţi desăvârşeşti caracterul, să-ţi învingi pornirile
rele, numai astfel s-ar putea ca şi râsul tău să devină mai frumos. Unii oameni atunci când râd îşi dau toată arama pe faţă şi într-o clipă descoperi ce zace în sufletul lor. Chiar şi un
râs foarte inteligent poate fi uneori respingător. Râsul presupune în primul rând sinceritate,
dar câţi oameni sunt sinceri? Râsul presupune întâi şi întâi bunătate, dar de cele mai multe
ori oamenii râd cu răutate. Un râs sincer şi plin de bunătate înseamnă veselie, dar în veacul
nostru unde mai găseşti veselie adevărată, câţi oameni mai ştiu să fie cu adevărat veseli?
(Observaţia despre veselia veacului nostru a făcut-o Versilov, iar mie mi s-a întipărit în
minte.) Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când râde. Uneori, e
foarte greu să dibuieşti caracterul câte unui om, dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată
râzând sincer şi brusc şi atunci caracterul lui îţi apare limpede ca lumina zilei. Numai un
om foarte evoluat, care a ajuns la o mare armonie interioară, e în stare de o veselie
contagioasă, mai bine zis senină şi totodată irezistibilă. Nu mă refer aici la gradul de
evoluţie intelectuală a omului, ci la treapta de desăvârşire a caracterului său, la întreaga lui
personalitate. Aşadar, dacă vrei să cunoşti un om şi să-i pătrunzi în suflet, n-are rost să-l
observi când tace sau când vorbeşte, când plânge sau când se entuziasmează pentru cele
mai nobile idei, cel mai bun lucru e să-l priveşti când râde. Dacă omul râde frumos
înseammă că are un suflet frumos. Dar trebuie să se ţină seama de toate nuanţele:
bunăoară, râsul unui om nu trebuie să ţi se pară în nici un caz prostesc, oricât ar fi de vesel
şi de spontan. Dacă râsul lui trădează cea mai mică urmă de prostie, înseamnă fără
îndoială că omul acela e mărginit la minte, chiar dacă, în general, jonglează cu ideile. Iar
dacă omul care râde ţi se pare cât de cât caraghios, chiar dacă râsul lui nu-i stupid, să ştii
că omul acela e lipsit de demnitate, dacă nu de tot, măcar în parte. În sfârşit, dacă râsul
omului e comunicativ, dar ţi se pare trivial, fără să-ţi dai seama de ce, să ştii că adevărata
fire a acestui om e şi ea trivială, iar toate trăsăturile nobile pe care le-ai observat la el mai
înainte sunt fie o prefăcătorie conştientă, fie o simplă maimuţăreală inconştientă, iar pe
viitor omul acela se va schimba negreşit în rău, îşi va găsi o ocupaţie mai “profitabilă” şi
va renunţa fără părere de rău la toate ideile sale nobile, socotindu-le doar nişte rătăciri ale
tinereţii, nişte elanuri trecătoare.
Dinadins am făcut această lungă digresiune despre râs, cu riscul de a fărâmiţa unitatea
povestirii, fiindcă concluziile mele în privinţa aceasta fac parte dintre cele mai serioase
învăţăminte pe care le-am tras din experienţa vieţii. De ele ar trebui să ţină seama mai ales
fetele de măritat care se află în pragul căsătoriei cu alesul inimii lor şi totuşi mai stau pe
gânduri fiindcă mai au oarecare rezerve faţă de el şi nu se pot hotărî definitiv. Să nu vi se
pară ridicol că un biet adolescent care nu ştie nimic despre căsătorie se încumetă să dea
sfaturi într-o chestiune atât de delicată. În orice caz, un lucru ştiu precis, şi anume că râsul
e cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Uitaţi-vă la copii: unii ştiu să râdă cum nu
se poate mai frumos şi tocmai de aceea sunt atât de fermecători. Un copil care plânge mi
se pare respingător, în schimb unul care râde plin de voioşie este o rază de lumină din rai,
o viziune a viitorului, când omul va deveni, în sfârşit, la fel de pur şi de spontan ca un
copil. Iar râsul care a luminat o clipă faţa bătrânului avea ceva copilăresc, neînchipuit de
atrăgător. M-am apropiat numaidecât de el.
— Iacă şezi aici, văd eu că nu prea te ţin picioarele, mă pofti prietenos să mă aşez
lângă el, continuând să mă privească drept în faţă cu ochii lui strălucitori.
M-am aşezat şi i-am spus:
— Te-am recunoscut numaidecât: eşti Makar Ivanovici.
— Aşa-i puiule. Mă bucur că te-ai ridicat din pat. Nici nu se cădea altfel, doar eşti
tânăr. Bătrânii trag spre mormânt şi tinerii spre viaţă.
— Eşti bolnav?
— Da, dragă, sunt bolnav, mă lasă picioarele; m-au dus ele cu chiu, cu vai până în
pragul casei voastre, dar cum am poposit aici mi s-au umflat ca nişte butuci. De joia
trecută au început să mă doară, de când a dat gerul. Ştii, până acum le ungeam cu unsoarea
asta; mi-a dat-o doctorul Lichten de la Moscova, Edmund Karlâci, şi-mi alina durerea,
parcă mi-o lua cu mâna, dar de la o vreme uite că nu-mi mai ajută. Şi pe piept mă apasă
ceva, de mă înăbuş, iar de ieri am un junghi în spate de parcă mă sfâşie câinii… Nu închid
ochii cât e noaptea de lungă.
— Atunci, cum ai putut sta atât de liniştit, de nici nu te-am auzit până acum? l-am
întrerupt eu.
M-a privit, dus pe gânduri:
— Vezi numai să n-o trezeşti pe maică-ta, urmă el ca şi cum atunci şi-ar fi amintit de
ea. Toată noaptea s-a învârtit pe aici, dar umbla în vârful picioarelor şi nu făcea mai mult
zgomot decât o muscă; ştiu că abia acum s-a dus să se odihnească puţin. Rău e s-ajungi un
moşneag neputincios, oftă el, te miri de unde mai ia sufletul putere să se agaţe de viaţă,
dar uite că nu vrea să se dea bătut, se vede că i-o fi dragă viaţa; te pomeneşti că de i-ar fi
dat să ia viaţa de la început, sufletul n-ar zice ba, atât e de nesăţios; de, cine ştie, poate că e
un păcat să vorbeşti aşa.
— De ce-ar fi un păcat?
— Iacă de ce: dacă te gândeşti la asta, înseamnă că aşa ai dori să fie, iar unui bătrân i
se cade să aştepte moartea senin. Vezi tu, este un mare păcat să te răzvrăteşti, sau chiar să
cârteşti împotriva morţii. Dar de, când ai îndrăgit viaţa şi ştii să-i preţuieşti bucuriile,
fiindcă sufletul ţi-a rămas tânăr, cred că Dumnezeu îl iartă până şi pe un moşneag. Îi e greu
omului să ştie când păcătuieşte, să-şi dea seama ce e păcat şi ce nu-i: asta e o taină pe care
mintea omului nu poate s-o cuprindă. Un bătrân trebuie să fie întotdeauna cu sufletul
împăcat, iară moartea trebuie s-o întâmpine cu înţelepciune, senin, ca pe o sărbătoare,
mulţumit că i-a fost dat să trăiască şi atât, să-şi aştepte în pace sfârşitul şi să se îndrepte
spre moarte ca un spic ce se alătură snopului, bucuros că se săvârşeşte şi cu el marea
taină.
— Vorbeşti tot mereu de o “taină”; ce înseamnă că “se săvârşeşte marea taină?,” l-am
întrebat eu aruncând o privire spre uşă. Eram mulţumit că suntem singuri şi că în jurul
nostru domnea o tăcere desăvârşită. Pe fereastră pătrundea lumina puternică a soarelui
care încă nu începuse să asfinţească. Bătrânul vorbea cam bombastic şi destul de confuz,
totuşi se vedea că e foarte sincer şi tare emoţionat; părea să se bucure într-adevăr de
venirea mea. Dar exaltarea lui se datora fără îndoială şi faptului că avea febră, şi încă
mare. Şi eu eram bolnav, şi pe mine începuseră să mă scuture frigurile din clipa când
intrasem la el.
— De taină mă întrebi? Apoi totul este o taină dragă, în toate cele se ascunde o taină
dumnezeiască: în fiecare copac, în orice fir de iarbă. În cântecul unei păsărele cât de
micuţe, în puzderia de stele ce strălucesc noaptea pe cer, în toate se ascunde aceeaşi taină. Dar cea mai mare dintre toate este ceea ce se întâmplă cu sufletul omului pe lumea
cealaltă. S-o ştii de la mine, dragă!
— Nu înţeleg ce vrei să spui… Nu stărui ca să te întărât, fireşte, şi apoi, fii pe pace, şi
eu cred în Dumnezeu; toate aceste taine au fost însă de mult dezlegate de mintea omului,
iar cele care au rămas neînţelese vor fi cu siguranţă dezlegate în viitor, poate chiar într-un
viitor foarte apropiat. Botanica a lămurit pe deplin cum creşte un pom, iar un fiziolog şi
anatomist ştiu până şi de ce cântă o pasăre, sau vor descoperi curând; cât despre stele, nu
numai că se ştie câte sunt la număr, dar s-a şi calculat precis mişcarea fiecăreia dintre ele,
până la secundă, aşa încât se poate prevedea cu o mie de ani înainte minutul şi secunda
când va apărea o nouă cometă… iar în ziua de azi se cunoaşte până şi alcătuirea celor mai
îndepărtate stele. Dacă iei, bunăoară, un microscop — ştii, o lentilă care măreşte de un
milion de ori — şi priveşti prin el o picătură de apă, ai să descoperi o întreagă lume
necunoscută în care trăiesc nenumărate fiinţe vii; şi asta a fost o taină până acum, dar iată
că a fost dezlegată în cele din urmă.
—Am auzit de asta puiule, mi-au mai spus-o şi alţii. Nimic de zis, e un lucru mare şi
frumos; dar tot ce i se dezvăluie omului e din voia Domnului; nu degeaba a suflat
Dumnezeu peste el şi i-a dat viaţă, spunându-i: “Trăieşte şi cunoaşte”.
— Astea-s teorii învechite. Totuşi sper că nu eşti un duşman al ştiinţei, un fanatic? Nu
ştiu dacă mă înţelegi…
— Nu, puiule, eu din tinereţe am preţuit ştiinţa, cu toate că nu mă pricep la de-alde
astea; dacă eu n-am avut parte de învăţătură, măcar să aibă alţii. Poate că e chiar mai bine
aşa: fiecare cu soarta lui. Că de, puiule, învăţătura nu-i prieşte fiecăruia, oamenii nu-şi
cunosc lungul nasului, fiecare vrea să uimească lumea întreagă şi poate că eu aş vrea mai
abitir ca alţii, dacă aş fi mai învăţat. Dar aşa nepriceput cum sunt, cum să-mi mai dau şi
ifose? Tu însă, tânăr şi isteţ cum te văd, trebuie să înveţi, dacă aşa ţi-a fost hărăzit. Caută
să ştii cât mai multe, că atunci când te vei lovi de un necredincios, sau de vreo altă
pramatie, să le închizi gura, ca nu cumva să-ţi împuie ei capul cu vorbele lor nebuneşti şi
să-ţi tulbure mintea necoaptă. Cât despre sticla aceea de care ai pomenit, am şi văzut-o nu
demult.
Se opri o clipă să-şi tragă răsuflarea şi oftă adânc. Era limpede că venirea mea îi făcea
o deosebită plăcere. Simţea fără îndoială o nevoie aproape bolnăvicioasă de a avea mereu
pe cineva în preajma lui şi de a-şi împărtăşi gândurile. Şi apoi, sunt convins că nu greşesc
când afirm că mă privea uneori cu o dragoste cu totul neobişnuită: ba îşi punea cu duioşie
mâna pe a mea, ba mă mângâia pe umăr… alteori, însă, ce-i drept, parcă uita cu
desăvârşire de mine; deşi se exprima cu aceeaşi însufleţire ca până atunci, rămânea cu
ochii pierduţi în gol şi vorbea ca pentru sine.
— Ştii, dragă, urmă el, la schitul sfântului Ghenadie trăieşte un om foarte înţelept. E
de neam mare, are grad de locotenent-colonel în armată şi e putred de bogat. Când trăia
printre oameni n-a vrut să se lege prin taina căsătoriei; de zece ani trăieşte în sihăstrie, căci
tare a îndrăgit locurile acelea liniştite şi singuratice, iar de când s-a lepădat de
deşertăciunile lumii, sălăşluieşte pacea şi în inima lui. Deşi păzeşte toate canoanele
mănăstirii, nu vrea să se călugărească. Şi are la cărţi, dragă, cum n-am văzut încă la
nimeni. Mi-a spus chiar el că fac vreo opt mii de ruble. Piotr Valerianovici îl cheamă. De câte ori am fost pe la el, m-a învăţat multe, şi tare-mi mai plăcea să-l ascult! O dată l-am
întrebat: “Cum se face, boierule, că dumneata, om cu mintea luminată, care ai trăit zece
ani la mănăstire după toate canoanele, smerit, lepădându-te de bunăvoie de toate cele
lumeşti — cum se face că nu vrei să te călugăreşti, ca să te dovedeşti cu adevărat
cuvios?”… Şi să vezi ce mi-a răspuns: “Ce tot vorbeşti de mintea mea, moşule: de unde
ştii că nu m-a înrobit ea pe mine, în loc s-o stăpânesc eu pe ea? Şi ce te face să crezi că
sunt smerit? Poate că, dimpotrivă, sunt un răzvrătit. Şi-apoi, de unde ai scos că m-am
lepădat de toate deşertăciunile lumeşti? La avere, la rang, la gradul meu de colonel sunt
gata să renunţ oricând, dar uite că de zece ani mă tot căznesc să mă las de tutun şi încă n-
am izbutit. Atunci ce fel de călugăr aş putea să mai fiu? Vezi, aşadar, că n-ai de ce să mă
lauzi.” Tare m-a mirat umilinţa lui. Dar iată că vara trecută de Sânpetru, m-am dus iar la
schitul acela — Domnul mi-a îndrumat paşii — şi în chilia lui, ce să vezi, un microscop
adus din străinătate pe bani grei. “Stai puţin, zice, moşule, să-ţi arăt o minunăţie, cum n-ai
mai pomenit de când eşti. Uită-te la picătura asta de apă curată ca lacrima şi acum priveşte
câte mai mişună în ea. Să vezi că învăţaţii ăştia or să dezvăluie în curând toate tainele
Domnului şi nouă, mie şi ţie, n-or să ne mai lase nici una de dezlegat”, chiar aşa mi-a zis,
mi-aduc bine aminte. Dar eu mai văzusem microscop cu vreo treizeci şi cinci de ani
înainte, la Alexandr Vladimirovici Malgasov, stăpânul meu şi unchiul după mamă al lui
Andrei Petrovici, de la care a şi moştenit moşia. Era boier mare, avea rang de general, pe
moşia lui se făceau multe vânători, de aceea şi ţinea o grămadă de câini, iar mie îmi
dăduse în grijă şoimii, şi mulţi ani am făcut treaba asta. Pe atunci şi-a adus şi el un
microscop din străinătate, a adunat toate slugile de la curte, bărbaţi şi femei, şi le-a
poruncit să se uite pe rând prin microscop şi ne-a arătat un purice, un păduche, un vârf de
ac, un fir de păr şi o picătură de apă. Atunci să fi văzut comedie: oamenii se temeau de
microscop, dar şi boierului îi ştiau de frică, de, era tare iute la mânie. Unii nici nu ştiau
cum să se uite, aşa de tare strângeau din ochi, că nu mai vedeau nimic, alţii zbierau de
spaimă, iar starostele, Savin Makarov, şi-a acoperit ochii cu palmele şi tot striga: “Fă ce
vrei cu mine, boierule, că de drăcovenia asta tot nu mă apropii!” Cei mai mulţi râdeau ca
proştii unii de alţii. Lui Piotr Valerianovici nu i-am spus că mai văzusem minunea asta cu
vreo treizeci şi cinci de ani în urmă, fiindcă n-am vrut să-i stric plăcerea omului,
dimpotrivă, când mi-a arătat-o, m-am prefăcut că mă mir şi mă sperii. După ce m-a lăsat
să mă uit un timp, m-a întrebat: “Ei, moşule, ce mai zici acum?” I-am făcut o plecăciune şi
i-au răspuns: “Domnul a zis: «Facă-se lumină şi lumină se făcu».” Dar el mi-a întors-o:
“Nu crezi oare că se făcu întuneric?” Tare ciudat a mai vorbit, nu glumea de fel. M-am
mirat de aşa vorbe, iar el s-a încruntat deodată şi a căzut pe gânduri.
— Fără doar şi poate că Piotr Valerianovici al dumitale, oricâtă colivă ar mânca şi
oricâte mătănii ar bate la mănăstire, nu crede în Dumnezeu, iar dumneata ai dat peste el
într-un moment de îndoială, asta-i tot, l-am lămurit eu, în orice caz trebuie să fie un om
destul de caraghios: desigur că mai văzuse de cel puţin zece ori în viaţa lui un microscop,
aşa că nu înţeleg de ce să-şi piardă cumpătul tocmai a unsprezecea oară! Pesemne că la
mănăstire… o fi devenit atât de impresionabil şi de nervos.
— Omul ăsta are un suflet curat şi o minte luminată, rosti bătrânul cu convingere, şi
nu este un necredincios. Are minte cu carul, numai că inima îi e prea zbuciumată. Mulţi
domni şi cărturari au ajuns azi în halul ăsta. Să ştii de la mine că oamenii ăştia se chinuiesc
singuri, fiindcă îi mustră cugetul.Tu să fii bun cu ei şi să nu-i întărâţi. Dar seara înainte de culcare, să-i pomeneşti în rugăciunile tale, fiindcă tocmai ăştia îl caută pe Dumnezeu. Dar
ia spune, tu te rogi înainte de culcare?
— Nu, fiindcă oamenii se roagă numai din obişnuinţă. Totuşi trebuie să-ţi mărturisesc
că Piotr Valerianovici al dumitale îmi place, ăsta măcar nu-i otreapă ci om, şi seamănă
întrucâtva cu cineva de care amândoi suntem legaţi şi pe care-l cunoaştem prea bine.
Bătrânul însă nu luă în seamă decât prima parte a răspunsului meu.
— Rău faci puiule că nu te rogi. Rugăciunea îţi face bine, îţi veseleşte inima şi,
înainte de a adormi, şi dimineaţa, când te scoli, şi când te trezeşti în puterea nopţii,
ascultă-mă pe mine. De cum venea vara, încă din luna iulie, noi porneam spre mănăstirea
Maicii Preciste, ca să ajungem la hram. Cu cât ne apropiam, ceata noastră se îngroşa, până
la urmă ne adunam vreo două sute de inşi care ne grăbeam cu toţii să ajungem cât mai
repede să ne închinăm la sfintele moaşte ale marilor făcători de minuni Aniki şi Grigori. O
dată, când am înnoptat pe câmp, drăguţă, m-am trezit în zori, toţi dormeau duşi, nici
soarele nu se zărea încă dincolo de pădure. Am ridicat capul, m-am uitat de jur împrejur şi
am oftat, atât era de frumoasă lumea lui Dumnezeu! Era linişte, răcoare, auzeai parcă iarba
crescând — creşti, ierbuliţa lui Dumnezeu, cânta o păsărică — cântă, păsărică lui
Dumnezeu, un copilaş din braţele unei femei a scâncit — Domnul să te ocrotească, puiule
de om, creşte şi fii fericit, pruncule! Şi atunci parcă pentru prima oară în viaţa mea toate
acestea mi-au pătruns în suflet. M-am culcat iarăşi şi am adormit uşor ca un copil. Frumos
e să colinzi lumea, drăguţă. De m-ar lăsa durerile, la primăvară aş porni iar la drum. Da,
totul e o taină şi e bine aşa; te minunezi şi te înspăimânţi, dar spaima asta e spre bucuria
inimii: “Totul e în mâinile tale, Doamne! Şi eu sunt în mâinile tale; primeşte-l pe robul tău
la tine!” Nu cârti, copile, lumea îţi pare atât de frumoasă tocmai pentru că e o taină,
adăugă el, înduioşat.
— “Lumea îţi pare atât de frumoasă tocmai pentru că e o taină”… am să ţin minte
cuvintele astea. Te exprimi îngrozitor de confuz, totuşi eu te înţeleg… Ceea ce mă uimeşte
e că ştii şi înţelegi mult mai mult decât poţi exprima; numai că pari să aiurezi… mi-a
scăpat fără să vreau, când i-am văzut ochii strălucitori de febră şi faţa înspăimântător de
palidă, dar el pare-mi-se nici n-a auzit cuvintele mele.
— Ştii, copilul meu drag, zise el ca şi cum şi-ar fi urmat gândul, ştii că amintirea
omului pe acest pământ nu ţine la nesfârşit? Mai mult de o sută de ani nu-şi aduce nimeni
aminte de un om. Încă la o sută de ani după moartea lui îşi mai aduc aminte de el copiii
sau nepoţii care au apucat să-l vadă la faţă, dar pe urmă, chiar dacă-l mai pomeneşte
cineva, îl ştie numai din auzite, după nume, fiindcă toţi care l-au cunoscut la faţă au murit
pe rând. Şi atunci pe mormântul lui din cimitir cresc buruieni, crucea de la căpătâi i se
fărâmă şi toată lumea îl uită, până şi urmaşii săi, apoi i se şterge chiar şi numele din
amintirea oamenilor, căci numai puţini sunt aceia pe care lumea nu-i uită în veci. Dar nu-i
nimic! Chiar dacă mă uitaţi dragii mei, eu am să vă iubesc şi în mormânt. Parcă aud
copilaşii mei, glasurile voastre voioase şi paşii voştri pe mormintele părinţilor de ziua
morţilor; până atunci trăiţi şi bucuraţi-vă de soare, iar eu am să mă rog lui Dumnezeu
pentru voi şi am să mă arăt vouă în vis… Da, dragostea nu piere odată cu moartea…
De fapt, şi mie îmi împăienjenise febra creierul, ca şi lui; în loc să plec sau să-l
liniştesc, poate chiar să-l culc în pat văzând că aiurează de-a binelea, l-am apucat deodată de mână, i-am strâns-o şi i-am şoptit cu glasul sugrumat de emoţie, cu lacrimi în ochi:
— Mă bucur că ai venit. Acum înţeleg că te aşteptam de mult. Nu iubesc pe nimeni
dintre ei, fiindcă n-au armonie sufletească. N-am să merg pe urmele lor, nu ştiu încotro s-o
apuc, aş pleca în lume cu dumneata…
Din fericire, mama a intrat tocmai atunci pe uşă, căci altfel nu ştiu cum s-ar fi sfârşit
scena. Era încă buimacă de somn şi părea îngrijorată; în mână ţinea o sticluţă şi o lingură;
când ne-a văzut, a strigat:
— Mă temeam eu că aşa o să se întâmple! Am întârziat cu doctoria şi uite cum te
scutură frigurile. Iartă-mă că n-am venit la timp cu chinina, Makar Ivanovici, dar m-a furat
somnul, dragul meu.
M-am ridicat şi am ieşit. Ea izbuti să-i dea doctoria şi să-l culce în pat. M-am întors în
camera mea, m-am întins din nou în pat, dar nu-mi găseam liniştea, de tulburat ce eram
după întâlnirea cu bătrânul. Mă tot gândeam la bătrân deşi nu ştiu ce puteam să aştept
atunci de la el. Mi se învălmăşeau în minte tot felul de gânduri fără legătură între ele, mai
bine zis, crâmpeie de gânduri. Aşa cum şedeam culcat cu faţa la perete, am zărit deodată
în colţ o pată puternică de lumină aruncată de soarele ce asfinţea, pata aceea pe care o
aşteptasem înainte cu atâta ciudă, şi mi-aduc aminte că, în clipa când am zărit-o, sufletul
mi-a tresăltat de bucurie de parcă m-ar fi pătruns o lumină nouă. Clipa aceea a fost nespus
de dulce şi nu vreau s-o uit niciodată, fiindcă atunci mi-au încolţit în suflet o nouă nădejde
şi noi forţe… Începusem să mă întremez, aşa că s-ar putea ca ceea ce am simţit atunci să
nu fi fost decât urmarea firească a stării mele nervoase, şi totuşi mi-am păstrat şi astăzi
nădejdea aceea curată — iată de ce am ţinut s-o consemnez şi să retrăiesc clipa când s-a
înfiripat. Fireşte, ştiam foarte bine şi atunci că n-am să cutreier ţara cu Makar Ivanovici şi
n-aş putea spune în ce consta noua năzuinţă care pusese stăpânire pe mine, totuşi, ea ieşise
la iveală atunci când rostisem în delir: “Ei n-au armonie sufletească”. “Nu încape îndoială
că din clipa aceea am început să caut «armonia sufletească» pe care ei n-o au, iată de ce
trebuie să-i părăsesc”, îmi repetam eu cu frenezie.
Am auzit un foşnet în spatele meu şi m-am întors: era mama, care se aplecă peste
mine şi mă privi în ochi cu sfială şi curiozitate. Am prins-o brusc de mână:
— De ce nu mi-ai spus nimic mamă despre scumpul nostru oaspete? am întrebat-o pe
neaşteptate, aproape fără să vreau. De pe faţa ei dispăru orice urmă de îngrijorare, se
lumină toată de bucurie dar nu-mi răspunse, mulţumindu-se să repete doar:
— Ai uitat-o pe Liza, să n-o uiţi nici pe Liza, gândeşte-te la ea.
Rostise aceste cuvinte pe nerăsuflate, stingherită, roşindu-se, şi se vedea că vrea să
plece cât mai repede, fiindcă nici ea nu putea suferi efuziunile sentimentale, semăna în
această privinţă cu mine, era tot atât de sfioasă şi de pudică; afară de asta se înţelege că se
ferea să discute cu mine despre Makar Ivanovici; ceea ce ne puteam comunica în tăcere,
prin priviri, ne era de ajuns, şi totuşi eu care urăsc dulcegăriile sentimentale, tocmai eu am
prins-o de mână şi am reţinut-o cu sila: am privit-o galeş în ochi râzând încet şi duios, iar
cu cealaltă mână am mângâiat-o pe faţa ei atât de dragă, pe obrajii ei supţi. Mama s-a
aplecat şi şi-a lipit fruntea de a mea.
— Domnul să te aibă în pază, spuse ea pe neaşteptate, cu faţa radioasă, îndreptându-se de mijloc. Însănătoşeşte-te mai repede. N-am să uit niciodată cum te-ai purtat azi. E
bolnav sărmanul, tare bolnav… Viaţa omului e în mâinile lui Dumnezeu… Vai ce-am
spus, nici nu vreau să mă gândesc la asemenea nenorocire!…
Ieşi repede din odaie. Abia atunci am înţeles cât respect, câtă teamă, câtă îngrijorare
şi câtă veneraţie îi inspirase o viaţă întreagă soţul ei legitim, bătrânul acesta cuvios care
colinda sfintele lăcaşuri şi care o iertase cu atâta mărinimie, o dată pentru totdeauna.