ADOLESCENTUL

VIII

A doua zi de dimineaţă, am căutat să mă scol cât mai devreme. De obicei, ne sculam
cu toţii abia pe la ora opt, adică eu, mama şi soră-mea. Versilov trândăvea în pat până pe la
nouă şi jumătate. Maică-mea mi-aducea regulat cafeaua la ora opt şi jumătate. De data
aceasta am şters-o de acasă exact la opt, fără să mai aştept cafeaua. De cu seară îmi
stabilisem în linii mari un plan de acţiune pentru a doua zi. Simţeam însă că, în ciuda
dorinţei arzătoare de a-mi pune neîntârziat hotărârea în practică, pianul meu era destul de
imprecis şi şubred în multe puncte esenţiale; tocmai de aceea mi-am petrecut aproape toată
noaptea într-un fel de toropeală, ca în delir, am avut îngrozitor de multe vise şi nici o clipă
n-am dormit de-a binelea. Cu toate astea, m-am trezit de dimineaţă mai vioi şi cu capul
mai limpede ca oricând. Nu voiam să dau ochi cu nimeni, mai ales cu maică-mea. Mă
feream să vorbesc cu ea, fiindcă nu m-aş fi putut opri să nu aduc vorba despre întâmplarea
din ajun şi mă temeam ca nu cumva vreo impresie nouă şi neaşteptată să mă abată de la
hotărârile luate.
Era o dimineaţă friguroasă şi umedă, totul plutea printr-o ceaţă deasă şi alburie ca
laptele. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna mi-au plăcut primele ore ale dimineţilor agitate de
la Petersburg, şi întotdeauna mi s-a părut deosebit de atrăgător puhoiul acela de oameni
îngânduraţi, care în jurul orei opt se grăbesc la treburile lor cotidiene, fiecare preocupat
numai de grijile sale. Mai cu seamă îmi place să cer sau să dau în grabă vreo informaţie,
fără să mă opresc din mers: atât întrebarea cât şi răspunsul sunt întotdeauna scurte,
limpezi, precise, prompte şi aproape totdeauna politicoase, căci la această oră omul e mai
binevoitor şi mai prietenos. La prânz sau spre seară, locuitorii Petersburgului devin mai
ursuzi, şi nu le trebuie mult ca să te înjure sau să te ia peste picior; în schimb, dimineaţa, înainte de a începe ziua de lucru, în perioada cea mai senină şi mai gravă a zilei, e cu totul
altceva. De mult am observat acest lucru.
De astă dată am pornit spre cartierul Petersburgskaia. Cum înainte de ora
douăsprezece trebuia să mă întorc negreşit pe strada Fontanka, la Vasin (care mai
totdeauna era acasă la această oră), mergeam foarte grăbit şi nu mi-am îngăduit să mă
opresc nici o clipă pentru a lua o cafea, deşi mi-era tare poftă. Unde mai pui că trebuia să-l
prind neapărat şi pe Efim Zveriev acasă, pentru a-l lua cu mine; aşadar, am pornit întâi
spre el, dar puţin a lipsit să nu ajung prea târziu: isprăvise tocmai de băut cafeaua şi se
pregătea să plece.
— Ce te aduce iar pe la mine? Văd că nu mă mai slăbeşti cu vizitele, mă întâmpină el
fără să se ridice de la masă.
— Las’ că-ţi explic eu numaidecât.
Dimineaţa, devreme, oamenii de pretutindeni, inclusiv cei de la Petersburg, sunt mai
limpezi la cap ca oricând. Uneori, câte un gând, câte o iluzie care te-a încântat noaptea se
spulberă cu desăvârşire când dă de lumina şi de răcoarea dimineţii; şi mie, când mă
dezmeticesc dimineaţa, mi se întâmplă să-mi aduc aminte cu părere de rău şi ruşine de
visele, ba chiar şi de purtarea mea din noaptea precedentă. Totuşi, în treacăt fie zis,
dimineţile de la Petersburg, care altora pot să li se pară cele mai prozaice de pe tot globul,
au pentru mine un farmec deosebit, aproape halucinant. Asta e o părere, mai bine zis o
impresie de a mea, totuşi o susţin cu tărie. Cred că pe o dimineaţă posomorâtă şi umedă c-
aceasta, când totul e învăluit în ceaţă, visul nesăbuit al unui nebun ca Hermann, eroul lui
Puşkin din Dama de pică ( figură colosală, nemaiîntâlnită, un tip cum nu găseşti decât la
Petersburg, de altfel, acolo a şi fost creat!), trebuie să se contureze şi mai puternic. De mii
de ori ceaţa de la Petersburg mi-a stârnit un gând straniu şi obsedant: “Oare atunci când se
va ridica ceaţa şi se va risipi, nu va duce cu ea tot acest oraş plin de noroi şi de putregai,
oare nu va dispărea şi el odată cu ceaţa, destrămându-se ca fumul, şi în locul lui, pe ţărmul
Golfului Finic, nu va rămâne oare doar mlaştina de odinioară, în mijloc, aşa, de frumuseţe,
cu călăreţul de bronz, pe un cal înspumat, care abia îşi mai trage sufletul?” Dar mi-e greu
să-mi descriu impresiile, fiindcă totul nu-i decât un joc al imaginaţiei, într-un cuvânt,
poezie, adică o fantezie absurdă; totuşi, adesea m-a urmărit şi mă urmăreşte încă o
întrebare prostească: “De ce oare or fi alergând şi s-or fi zbuciumând atâta oamenii
aceştia, când s-ar putea ca totul să nu fie decât un vis, când poate nici unul dintre ei nu-i
adevărat, real, când poate nimic din ceea ce fac nu se întâmplă în realitate? Ar fi destul ca
acela care visează toate acestea să se trezească, pentru ca totul să piară dintr-o dată.” Dar
mi se pare că am luat-o razna. Recunosc că fiecare om îşi făureşte uneori planuri şi vise
care par atât de fantastice, încât la prima vedere le poţi socoti pe drept cuvânt nesăbuite.
Cu un astfel de plan fantastic mă dusesem şi eu în dimineaţa aceea la Zveriev, fiindcă nu
cunoşteam pe altcineva la Petersburg căruia să i-l pot împărtăşi. Dacă aş fi avut însă de
ales, Efim ar fi fost ultimul om la care m-aş fi dus cu o asemenea propunere. Când m-am
aşezat pe un scaun în faţa lui, mie însumi mi s-a părut că aiurez, că sunt o întruchipare a
febrei şi a delirului, pusă faţă în faţă cu întruchiparea căii de mijloc şi a prozei. Dar, în
timp ce eu eram înarmat cu o idee şi cu un instinct sigur, el nu-mi putea opune decât un
argument de ordin practic: că nimeni n-a procedat vreodată.
Pe scurt, i-am explicat simplu şi concis că în afară de el n-am pe nimeni la Petersburg pe care să-l pot lua ca martor într-o chestiune de onoare extrem de urgentă şi importantă;
(că el mi-e vechi prieten şi coleg şi că de aceea n-are dreptul să mă refuze, şi că vreau să-l
provoc la duel pe prinţul Sokolski, locotenent într-un regiment de gardă, deoarece, cu un
an şi ceva în urmă, l-a pălmuit la Ems pe Versilov, care mi-e tată. Menţionez că Efim
cunoştea până în cele mai mici amănunte situaţia mea familială, relaţiile mele cu Versilov
şi aproape tot ce aflasem eu însumi despre viaţa lui Versilov. Chiar eu îi povestisem treptat
totul, bineînţeles, afară de anumite secrete. El stătea şi mă asculta după obiceiul lui, tăcut,
burzuluit, ca o vrabie în colivie, grav, cu faţa buhăită, cu părul spălăcit şi vâlvoi. Un
zâmbet batjocoritor îi încremenise pe buze. Zâmbetul acesta era cu atât mai nesuferit cu
cât era spontan, neprefăcut; nu încăpea îndoială că în clipa aceea era sincer convins de
superioritatea lui incontestabilă faţă de mine, atât în ceea ce priveşte inteligenţa, cât şi
caracterul. Îl bănuiam că mă dispreţuieşte şi pentru scena din ajun de la Dergaciov; era şi
firesc: doar Efim reprezintă mulţimea, opinia străzii, care se închină numai în faţa
succesului.
— Dar Versilov e cât de cât la curent cu toate acestea? mă întrebă el.
— Se înţelege că nu.
— Atunci cu ce drept te amesteci în treburile lui? Asta-i una la mână. Şi apoi, ce vrei
să demonstrezi?
Prevăzusem argumentele lui şi de aceea m-am grăbit să-i explic că nu-i de loc o
prostie cum i se pare lui. În primul rând, înfumuratul prinţ se va convinge că şi printre cei
de categoria noastră se găsesc oameni cu simţul onoarei, iar în al doilea rând îl voi ruşina
pe Versilov şi îi voi da o lecţie. Dar mai important decât orice este că Versilov, oricare ar fi
fost motivele şi convingerile care l-au determinat să nu-l provoace pe prinţ la duel şi să
suporte mai bine ruşinea de a fi fost pălmuit, va avea cel puţin prilejul să afle că există un
om care pune într-atâta la inimă jignirea ce i-a fost adusă, încât se simte el însuşi jignit şi e
gata să-şi rişte şi viaţa ca să-i apere interesele… cu toate că e hotărât s-o rupă pentru
totdeauna cu el…
— Stai, nu striga aşa, mătuşi-mi nu-i place zgomotul. Dar, ia spune, e vorba tot de
prinţul Sokolski cu care Versilov se judecă pentru o moştenire? În cazul acesta, ai
descoperit o metodă nouă şi cu totul originală de a câştiga un proces, omorându-ţi
adversarul în duel.
I-am declarat en toutes lettres că nu-i decât un prost şi un neruşinat, şi că dacă
rânjeşte cu gura până la urechi a batjocură, asta nu dovedeşte decât îngâmfare şi
vulgaritate, că n-are nici un drept să creadă că eu n-am ţinut seama încă de la început de
situaţia creată de proces şi că o asemenea idee genială nu putea să încolţească decât în
capul unui înţelept ca el. Apoi i-am adus la cunoştinţă că procesul fusese câştigat şi că
Versilov nu se judecase cu prinţul Sokolski, ci cu întreaga familie Sokolski, aşa încât,
chiar dacă un prinţ este ucis, rămân ceilalţi, dar că fără îndoială duelul va trebui amânat
până când trece termenul de apel (deşi prinţii nu vor face apel), şi asta numai pentru a
respecta buna-cuviinţă. Dar duelul va trebui să aibă loc imediat ce acest termen va fi
depăşit, şi, deşi ştiam că duelul trebuie amânat, venisem la el acum numai ca să mă asigur
de un martor, căci deocamdată nu cunoşteam pe altcineva, iar în cazul când el, Efim, va
refuza, voiam să am răgazul să caut un altul. Iată cum i-am explicat motivele vizitei mele.
— Bine, atunci vino când va fi momentul şi om vedea, căci azi ai alergat de pomană
zece verste până aici.
Se ridică şi îşi luă şapca.
— Va să zică, primeşti?
— Nu, nici prin gând nu-mi trece.
— De ce?
— Păi, dacă aş primi de pe acum să-ţi fiu martor, până se scurge termenul de apel ai
să vii zilnic să-mi baţi capul. Dar asta încă n-ar fi nimic, principalul e că nu vreau sa fiu
părtaş la o prostie. Doar n-am să-mi stric cariera de dragul tău! Şi ce m-oi face când
prinţul are să mă întrebe: “Din partea cui vii dumneata?” “Din partea lui Dolgoruki.’”
“Dar de ce se amestecă Dolgoruki în treburile lui Versilov?” Doar n-oi fi vrând să-i înşir
toată genealogia ta? Poţi să-ţi închipui cum va pufni în râs!
— Atunci, n-ai decât să-l plesneşti peste gură!
— Lasă fleacurile!
— Ţi-e frică de el? Un vlăjgan ca tine? La liceu erai cel mai puternic dintre noi.
— Fireşte că mi-e frică. Cum să nu-mi fie? Unde mai pui că prinţul nici n-o să
primească provocarea, doar nu te baţi în duel decât cu unul de rangul tău.
— Şi eu sunt un gentleman prin educaţie, aşa că am dreptul să-l provoc. Nu-s cu
nimic mai prejos decât el… dimpotrivă, îi sunt chiar superior.
— Ei aş, nu eşti decât un mucos!
— Cum aşa?
— Cum ai auzit. Amândoi suntem nişte mucoşi, pe când el e un om în toată firea.
— Neghiobule! După lege, de un an de zile am dreptul să mă însor.
— Chiar dacă te însori, tot un neisprăvit ai să fii: trebuie să mai creşti.
Mi-am dat seama, fireşte, că îşi pusese în gând să mă batjocorească. Nu încape
îndoială că aş fi putut să trec sub tăcere acest incident stupid, că ar fi fost chiar mai bine
să-l fi dat uitării; mi-ar fi fost şi silă să pomenesc de el, dacă, aşa neînsemnat şi absurd
cum este, n-ar fi avut urmări destul de serioase.
Totuşi, ca să mă pedepsesc aşa cum merit, am să-l povestesc până la capăt.
Văzând că Efim se întrece cu măsura, m-am încumetat să-i trag un ghiont, mai bine
zis un pumn în umăr. Atunci m-a înşfăcat el de umeri, m-a întors cu faţa în spre uşă şi…
mi-a dovedit prin fapte că era într-adevăr cel mai puternic din tot liceul.
Dacă cititorul îşi închipuie că am plecat de la Efim îngrozitor de abătut, se înşală.
Înţelegeam prea bine că în ciuda acestei ciocniri copilăreşti de liceeni, situaţia rămăsese la
fel de serioasă. Cafeaua mi-am băut-o abia în Vasilievski Ostrov, ocolind dinadins
cârciuma din Petersburgskaia, unde cinasem în ajun; acum, şi cârciuma şi privighetoarea
asta mi se păreau şi mai nesuferite. Am o fire ciudată: sunt în stare să prind ură pe locuri şi
pe lucruri, de parcă ar fi oameni. În schimb, am îndrăgit alte locuri din Petersburg, care mi-aduc parcă noroc, fiindcă am petrecut acolo cândva clipe fericite, dar şi pe acestea caut
să le văd cât mai rar, fiindcă le păstrez pentru momentele când mă simt foarte singur şi
nefericit, ca să-mi alin tristeţea în amintiri. În timp ce-mi beam cafeaua, am recunoscut că
Efim, cu bunul lui simţ, avea dreptate. Da, judeca într-adevăr mai practic decât mine, nu
însă mai realist. Un realism mărginit, care nu te duce decât până la vârful nasului, e mai
primejdios decât cea mai nesăbuită şi cea mai fantastică imaginaţie, fiindcă e orb. Deşi îi
dădeam dreptate lui Efim (care îşi închipuia desigur că în clipa aceea băteam străzile,
înjurându-l), îmi păstram întru totul convingerile, după cum mi le păstrez şi azi. Am văzut
nenumăraţi oameni cărora e destul să le torni o găleată de apă rece în cap, ca să-şi renege
nu numai faptele, dar şi ideile, care sunt gata să râdă primii de ceea ce socoteau sfânt cu
un ceas înainte! Şi când te gândeşti cu câtă uşurinţă se leapădă de orice! Admiţând chiar
că Efim ar fi avut şi în fond mai multă dreptate decât mine, că eram cei mai prost dintre
proşti şi că făcusem doar pe grozavul, simţeam că din punctul meu de vedere şi judecând
problema mai profund, aveam şi eu dreptate, şi că atitudinea mea era destul de
îndreptăţită, deşi unora li s-ar fi părut de neînţeles.
La Vasin, care locuia pe strada Fontanka, lângă podul Semionovski, am ajuns cu puţin
înainte de ora douăsprezece, dar nu l-am găsit acasă. El lucra în Vasilievski Ostrov, şi nu
venea acasă decât la anumite ore, în orice caz la douăsprezece putea fi găsit aproape
întotdeauna. Cum era şi zi de sărbătoare, trăgeam nădejde să dau de el; văzând că nu se
întorsese încă, m-am hotărât să-l aştept, deşi veneam la el pentru prima oară.
Îmi făcusem următorul raţionament: scrisoarea privitoare la moştenire ridica o
problemă de conştiinţă şi, alegându-l pe Vasin ca arbitru, îi dovedeam implicit respectul
meu adânc, ceea ce nu putea decât să-l măgulească. De bună seamă că această scrisoare
mă preocupa sincer, eram într-adevăr convins de necesitatea unui arbitraj: presupun însă
că şi în acea împrejurare aş fi putut să ies din încurcătură fără ajutorul nimănui, mai mult,
azi îmi dau seama că ştiam ce aveam de făcut; nu trebuia decât să-i înmânez scrisoarea lui
Versilov şi să-l las să facă cu ea ce crede de cuviinţă — nimic mai simplu! Dar, pe de altă
parte, ar fi fost o mare greşeală să-mi asum răspunderea de judecător suprem şi să iau o
hotărâre definitivă într-o chestiune atât de delicată. Dacă i-aş fi predat scrisoarea fără un
cuvânt, şi apoi m-aş fi retras, n-aş fi avut decât de câştigat; l-aş fi pus pe Versilov într-o
situaţie de inferioritate, deoarece, renunţând să trag vreun folos de pe urma moştenirii
(căci mie, ca fiu al lui Versilov, mi-ar fi revenit desigur mai devreme sau mai târziu o parte
din aceşti bani), aş fi dobândit pentru totdeauna dreptul moral de a-l judeca pe Versilov. În
orice caz, nimeni nu m-ar fi putut învinui că am nenorocit familia Sokolski, deoarece, din
punct de vedere juridic, documentul nu avea o importanţă hotărâtoare. Toate acestea le-am
cântărit şi am ajuns să mi le lămuresc în timp ce şedeam singur în camera lui Vasin, dar
deodată mi-a trecut prin minte că venisem la el nu fiindcă aş fi pus atâta preţ pe sfatul lui,
ci numai cu scopul de a-i dovedi că în ceea ce priveşte nobleţea sufletească şi mărinima nu
mă întrece nimeni; astfel mă şi răzbunam pe el pentru că în ajun mă umilise prin
superioritatea lui.
Când mi-am dat seama de asta, m-a cuprins o ciudă grozavă, dar n-am plecat, am
rămas, deşi ştiam sigur că ciuda mea avea să crească cu fiecare minut.
Primul semn a fost că odaia lui Vasin îmi devenea din ce în ce mai nesuferită. “Arată-
mi camera în care locuieşti şi am să-ţi spun ce fel de om eşti”, s-ar putea spune pe bună dreptate. Vasin locuia într-o cameră mobilată, la nişte oameni săraci, care subînchiriau
camera ca să poată trăi. Cunosc prea bine aceste cămăruţe strâmte, cu mobila cam
îngrămădită şi totodată cu pretenţii de confort; în toate găseşti câte o canapea cumpărată
de la târgul de vechituri, pe care e primejdios s-o mişti din loc, un lavoar, şi, în spatele
unui paravan, un pat de fier. Se vedea că Vasin era chiriaşul cel mai bun şi mai de nădejde
al casei, căci fiecare gazdă are negreşit un asemenea chiriaş preferat, căruia toată lumea
caută să-i intre în voie: în camera lui se mătură şi se deretică mai cu grijă, deasupra
canapelei se atârnă o litografie, iar sub masă se aşterne un covoraş ponosit. Oamenii
cărora le place o asemenea curăţenie cu iz de mucegai şi mai ales politeţea slugarnică a
gazdelor sunt ei înşişi dubioşi.
Eram convins că şi pe Vasin îl măguleşte calitatea de chiriaş preferat. Nu ştiu de ce,
dar încetul cu încetul au început să mă scoată din sărite cele două mese încărcate cu cărţi.
Hârtiile, cărţile, călimara, totul era aşezat într-o ordine revoltătoare — ideală după
concepţia de viaţă a gazdei nemţoaice şi a slujnicei ei. Hârţoage erau destule, şi nu reviste
sau gazete, ci cărţi adevărate, şi se vedea că sunt citite; desigur că atunci când se aşeza la
masă cu o carte, sau atunci când se apuca de scris, avea un aer grav, de om meticulos.
Poate că greşesc, dar mie îmi place să văd cărţile răvăşite, fiindcă ştiu cel puţin că stăpânul
lor nu oficiază atunci când citeşte. Vasin trebuie să fie extrem de politicos cu oaspeţii, dar
desigur că prin fiecare gest al său pare să spună: “Sunt gata să-am pierd cu tine o oră,
două, dar pe urmă lasă-mă să-mi văd de treabă”. Discuţiile cu Vasin trebuie să fie de bună
seamă extrem de interesante — poţi afla de la el multe lucruri noi, totuşi, nu te părăseşte o
clipă impresia că-ţi dă parcă a înţelege: “Iacă, stau cu tine la taifas, şi tot ce-ţi spun ţi se
pare foarte interesant, dar abia după ce ai să pleci am să mă pot gândi la lucruri cu
adevărat interesante”… Şi totuşi, nu mă hotărâm să plec. Deşi ajunsesem să mă conving
pe deplin că mă pot lipsi de sfatul lui, continuam să-l aştept.
De un ceas şi mai bine şedeam pe unul dintre cele două scaune împletite de lângă
fereastră. Eram furios că vremea trece şi că până seara mai trebuie să-mi găsesc o locuinţă.
Mă simţeam ispitit să iau o carte ca să mai scap de plictiseală, totuşi n-am făcut-o: numai
gândul că aş putea să mă distrez acolo mă înfuria şi mai tare. După ce am stat un ceas şi
mai bine într-o linişte apăsătoare, am auzit de după uşa din spatele divanului nişte şoapte
din ce în ce mai puternice. Era limpede că dincolo şuşoteau două femei, dar cuvintele nu
le puteam desluşi. Totuşi, de plictiseală, am început să trag cu urechea. Până la urmă m-am
dumerit că discutau cu însufleţire, cu pasiune, despre nişte tipare de rochii. Pesemne că nu
se înţelegeau sau chiar se certau, deoarece un glas stăruia şi se ruga, iar celălalt nu se lăsa
cu nici un chip înduplecat. Trebuie să fi fost desigur tot nişte chiriaşe. În curând, mi s-a
urât de şoaptele lor, dar urechea mi se obişnuise cu ele, aşa încât continuam să ascult fără
să vreau. Aproape şi uitasem că ascult, când deodată s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat.
Parcă cineva sărise în picioare de pe un scaun, sau se ridicase brusc şi izbise cu piciorul în
duşumea; apoi se auzi un geamăt urmat de un strigăt, mai bine zis de un urlet strident,
bestial şi furios la culme, ca al cuiva care a lăsat orice ruşine la o parte şi nu-i mai pasă
dacă-l aude un străin. M-am repezit la uşă şi am deschis-o; în aceeaşi clipă, la celălalt
capăt al coridorului s-a întredeschis uşa de la locuinţa gazdei după cum am aflat mai
târziu, şi au apărut două feţe curioase. Deşi strigătul încetase numaidecât, uşa camerei
alăturate s-a deschis brusc şi una dintre cele două vecine, o femeie tânără, după cum mi s-
a părut, a zbughit-o afară şi a luat-o la fugă pe scară în jos. Cealaltă, o femeie în vârstă, încercase s-o oprească, dar nu izbutise şi acum o striga cu un fel de geamăt surd:
— Olea, Olea, unde te duci? Of, Doamne!
Când văzu însă cele două uşi deschise, o trase repede pe a ei, lăsând-o însă puţin
crăpată, ca să poată urmări zgomotul paşilor pe scară până ce nu se mai auzi nimic. M-am
întors la locul meu de la fereastră. Se făcuse iar linişte. Era o întâmplare neînsemnată,
poate chiar caraghioasă, aşa că nu m-am mai gândit la ea.
Peste vreun sfert de oră, pe coridor, în dreptul uşii lui Vasin a răsunat deodată un glas
puternic şi impertinent de bărbat. Cineva a pus mâna pe clanţă şi a întredeschis uşa; am
zărit un bărbat înalt, care m-a văzut desigur şi el, ba chiar a început să mă şi examineze
încă înainte de a intra în cameră, în timp ce continua să stea cu mâna pe clanţă şi să
discute cu gazda, care se afla la celălalt capăt al coridorului. Ea îi răspundea cu un glas
piţigăiat şi voios: după tonul ei mi-am dat seama că îl cunoaşte de mult, că îl stimează şi îl
preţuieşte, socotindu-l nu numai un oaspete de vază, dar şi un domn vesel şi prietenos.
Între timp, domnul cel vesel răcnea şi glumea, deşi nu vorbeau decât de faptul că Vasin nu
era acasă, că nu era chip să-l găsească vreodată, că pesemne aşa i-a fost scris şi că iar va fi
nevoit să-l aştepte ca data trecută; era vădit că tot ce spunea el i se părea gazdei grozav de
spiritual. În cele din urmă, oaspetele intră în cameră, trântind uşa de perete. Era un domn
bine îmbrăcat, hainele lui desigur cusute la cel mai bun croitor, erau de o eleganţă
“boierească”, ca să zic aşa, deşi el însuşi nu aducea nici pe departe a boier, în ciuda
dorinţei lui evidente. Ar fi prea puţin să spun că era dezgheţat, era mai de grabă obraznic,
însă în modul cel mai firesc, fără pic de afectare, ceea ce, oricum, supără mai puţin decât
impertinenţa studiată în faţa oglinzii. Părul lui blond-închis, puţin cărunt, sprâncenele
negre, barba stufoasă şi ochii mari nu izbuteau să-i dea o înfăţişare caracteristică,
dimpotrivă, făceau ca figura lui să pară şi mai comună, aşa încât îl puteai confunda uşor cu
altcineva. Un om care e întotdeauna gata să râdă de orice, râde mult, şi totuşi, în prezenţa
lui, îţi piere orice urmă de veselie. Faţa lui îşi schimba expresia dintr-o clipă în alta, fără
nici o pricină; e când comică, când gravă, când şăgalnică sau chiar şmecherească… De
altfel, n-are rost să-l descriu de pe acum. Mai târziu mi-a fost dat să-l cunosc pe acest
domn mult mai bine şi mai îndeaproape. De aceea, fără să vreau îl înfăţişez cu mult mai
amănunţit decât aş fi putut s-o fac în clipa când a deschis uşa şi a intrat în cameră. Totuşi,
chiar şi acum mi-ar fi greu să spun ceva precis şi caracteristic despre el, fiindcă asemenea
oameni se disting în primul rând prin faptul că nu au o personalitate închegată, bine
definită şi conturată.
Încă înainte de a apuca el să se aşeze, mi-a trecut deodată prin gând că trebuie să fie
tatăl vitreg al lui Vasin, un oarecare domn Stebelkov, despre care auzisem câte ceva, dar
numai în treacăt, aşa încât nu-mi prea aduceam aminte ce anume; reţinusem doar că avea o
reputaţie proastă. Ştiam că Vasin se simţise un copil oropsit în casa lui, dar că de mult nu
mai depindea de el în nici o privinţă, că aveau ţeluri şi preocupări foarte deosebite şi că
fiecare îşi ducea viaţa lui. Îmi mai aminteam vag că acest domn Stebelkov dispunea de un
oarecare capital, că era un speculant şi un om abil în afaceri, într-un cuvânt, chiar dacă
aflasem cândva unele amănunte despre el, le uitasem. Fără să mă salute, m-a măsurat din
cap până în picioare, şi-a pus jobenul pe masa din faţa divanului, a împins brusc masa
deoparte cu piciorul şi apoi s-a aşezat, mai bine zis s-a trântit cu atâta putere pe divanul pe
care eu nici nu îndrăznisem să mă aşez, încât acesta a trosnit din toate încheieturile, şi, cum şedea cu picioarele atârnate, şi-a ridicat deodată, cât a putut de sus, piciorul drept şi a
început să-şi admire vârful cizmei de lac. Apoi s-a întors pe neaşteptate spre mine şi a
început să mă cerceteze din nou cu ochii lui mari şi destul de holbaţi.
— Nu-l găsesc niciodată acasă! făcu el, dând uşor din cap spre mine.
Eu am tăcut chitic.
— Duce o viaţă dezordonată! Are părerile lui în această privinţă. Din
Petersburgskaia?
— Vrei să spui că dumneata vii de acolo? l-am întrebat la rândul meu.
— Ba nu, te-am întrebat pe dumneata.
— Eu… vin într-adevăr de acolo, dar cum ai ghicit?
— Cum? Hm. Îmi făcu cu ochiul, dar nu binevoi să mă lămurească.
— Nu locuiesc în Petersburgskaia Storona, dar am trecut azi pe acolo, înainte de a
veni încoace.
Continua să zâmbească cu tâlc, fără să scoată un cuvânt, şi tare nu-mi plăcea
zâmbetul lui prostesc, de complicitate.
— Pe la domnul Dergaciov? mormăi el într-un târziu.
— Cei cu domnul Dergaciov? m-am mirat eu. Îmi aruncă o privire triumfătoare.
— Nici nu-l cunosc.
— Hm.
— Te priveşte ce crezi! m-am înfuriat eu, căci îmi devenea din ce în ce mai nesuferit.
— Hm, aşa, mă rog. Dă-mi voie să-ţi spun ceva, mă rog: dumneata târguieşti un lucru
dintr-o prăvălie, iar din prăvălia de alături alt cumpărător cumpără altceva. Dar ce anume?
Bani, mă rog, de la un negustor care se numeşte cămătar… fiindcă şi banii sunt o marfă,
mă rog, iar cămătarul e şi el negustor… Mă urmăreşti?
— Să zicem că da.
— Deodată, apare un al treilea cumpărător care, uitându-se la prima prăvălie, zice:
“asta e o treabă serioasă”, apoi se întoarce spre cealaltă prăvălie şi spune: “asta nu-i o
treabă serioasă”. Ce concluzie pot trage despre un astfel de cumpărător?
— Ştiu eu?
— Cum aşa, mă rog? Orice pildă are un tâlc. Să zicem bunăoară că merg pe
bulevardul Nevski şi văd pe trotuarul celălalt un domn; deodată, mi se năzare să aflu ce fel
de om este. Şi tot mergând amândoi, fiecare pe partea lui, ajungem până la colţul străzii
Morskaia, în dreptul magazinului englezesc, unde dăm cu ochii de un al treilea trecător,
care a fost tocmai călcat în picioare de un cal. Acum ia seama: se iveşte un al patrulea
trecător, care vrea să se lămurească ce fel de oameni suntem noi doi, cei teferi, şi rănitul,
dacă suntem oameni serioşi şi cu simţ practic… mă urmăreşti?
— Să mă ierţi, dar cu mare greutate.
— Bine, mă rog. Eram sigur. Atunci am să schimb tema. Să zicem că mă aflu la băi,
în Germania, ca să urmez o cură de ape minerale, cum am fost de atâtea ori… Unde? N-
are importanţă. Într-o zi, în timp ce mă plimb şi-mi beau apa, văd nişte englezi. După cum
ştii, cu un englez e foarte greu să faci cunoştinţă, dar iată că după două luni, la sfârşitul
curei, plecam cu un grup întreg, înarmaţi cu bastoane cu vârful de fier, într-o excursie
colectivă pe munte, n-are importanţă pe care anume. La o cotitură, mai precis la un popas,
chiar acolo unde călugării fac lichiorul Chartreuse — reţine acest amănunt — am întâlnit
un localnic care stătea deoparte şi ne privea în tăcere. Să presupunem că aş fi vrut să ştiu
dacă e un om serios. Crezi că în cazul acesta avea vreun rost să cer părerea grupului de
englezi cu care plecasem, numai fiindcă nu fusesem în stare să intru cu ei în vorbă în
timpul curei?
— De unde să ştiu? Iartă-mă, dar îmi e din ce în ee mai greu să te urmăresc.
— Într-adevăr?
— Da, mă oboseşti.
— Hm.
Îmi făcu cu ochiul şi dădu din mână, vrând să exprime probabil satisfacţie şi triumf;
cu un aer cât se poate de grav şi de calm, scoase din buzunar o gazetă pe care se vede că
abia o cumpărase, o despături şi începu să citească ultima pagină, evident ca să-mi arate că
mă lasă în plata Domnului. Vreo cinci minute nici nu s-a uitat la mine.
— Va să zică acţiunile Brest-Graevo nu s-au dus de râpă? Au început să urce, şi urcă,
nu glumă! Cunosc destule cazuri când în astfel de situaţii totul s-a dat peste cap.
Mă privea cu înfrigurare.
— Deocamdată, nu mă prea pricep la bursă, i-am răspuns eu.
— Va să zică, tăgăduieşti?
— Ce?
— Importanţa banilor, mă rog.
— N-am spus asta, totuşi… mi se pare că mai importante decât banii sunt ideile.
— Cum adică? Dă-mi voie, mă rog… Să zicem, bunăoară, că un om şi-a adunat un
capital…
— Întâi vin principiile şi pe urmă banii, căci fără principii societatea se prăbuşeşte,
oricât ar fi de bogată.
Nu ştiu de ce am început să mă înfierbânt. El mă privea destul de nedumerit, ca şi
cum l-aş fi pus în încurcătură, dar deodată un zâmbet cât se poate de vesel şi de şiret îi
lumină faţa:
— Ce zici de Versilov? A dat lovitura, şi încă ce lovitură! Aşa-i că a câştigat ieri
procesul?
Deodată, mi-am dat seama că ştia de la început cine sunt şi că poate mai ştia încă
foarte multe lucruri. Nu pot însă înţelege de ce-am roşit brusc şi am rămas năuc, cu ochii
ţintă la el. Era vădit că triumfă, mă privea atât de vesel, de parcă m-ar fi prins cu ceva şi m-ar fi demascat printr-un şiretlic foarte ingenios.
— Da, mă rog! exclamă el, ridicând din sprâncene. Pe mine să mă întrebi de domnul
Versilov! De ce ţi-am tot vorbit eu adineauri despre seriozitate! Acum doi ani, când cu
copilul, ar fi putut să facă o afacere straşnică! Chiar aşa, mă rog, dar el a lăsat-o să se ducă
de râpă.
— Care copil?
— Plodul, mă rog, pe care şi acum îl ţine la mahala, numai că nu s-a ales cu nimic de
pe urma lui… fiindcă, de…
— Ce plod? Nu înţeleg!
— Păi copilul lui, pe care i l-a făcut mademoiselle Lidia Ahmakova. “O jună
grecoaică frumoasă iubeam…24 ” Aia cu chibriturile. Aşa-i?
— Astea-s bârfeli, calomnii infame. El n-a avut niciodată vreun copil cu Ahmakova!
— Na-ţi-o bună! Dar eu unde crezi că am fost? Dar ce, nu-s medic, şi încă mamoş?!
Numele meu este Stebelkov; poate ai auzit de mine? E drept că de mult nu m-am mai
ocupat cu medicina, dar mai puteam da un sfat practic într-o chestiune practică.
— Va să zică, eşti mamoş… atunci poate că ai fost şi de faţă când a născut
Ahmakova?
— Nu, mă rog, n-am asistat-o eu. Acolo era un doctor de mahala, cu o casă de copii,
Granz îl chema. Lua câte o jumătate de taler de vizită, căci acesta este tariful medicilor de
acolo; unde mai pui că nu-l cunoaşte nimeni, aşa că am apelat la serviciile lui… De altfel,
eu îi şi recomandasem, ca să se aştearnă bezna peste toate. Mă urmăreşti? Eu n-am făcut
decât să dau un sfat practic lui Versilov, lui Andrei Petrovici, între patru ochi, într-o
chestiune strict secretă, dar Andrei Petrovici a preferat să alerge după doi iepuri.
Îl ascultam, înmărmurit.
— Când alergi după doi iepuri, nu prinzi nici unul, după cum spune un proverb, mai
bine zis o zicală ţărănească. Iată ce cred eu în privinţa asta: o excepţie care se repetă
mereu devine o regulă generală. El însă a fugit după alt iepure, ceea ce s-ar traduce pe
limba noastră: după o altă femeie, şi a rămas cu buzele umflate. Când te-ai apucat de o
treabă, trebuie s-o duci până la capăt. Dar el, în loc să bată fierul cât era cald, a început să
se codească. De, Versilov nu-i decât un “profet al muierilor”, după cum bine l-a
caracterizat atunci, în faţa mea, tânărul prinţ Sokolski. Ar trebui să vii din când în când pe
la mine! Dacă vrei să afli mai multe despre Versilov, atunci vino neapărat!
Era desigur încântat că m-a lăsat cu gura căscată de mirare. Până atunci nu auzisem
niciodată nimic despre copil. Chiar în clipa aceea cineva deschise cu zgomot uşa camerei
vecine şi intră repede înăuntru.
— Versilov locuieşte lângă cazarma Semionovski, pe strada Mojaisk, la numărul
şaptesprezece, în casa doamnei Litvinova, aşa mi s-a spus chiar acum la biroul de
informaţii! se auzi de alături o voce de femeie care, de furioasă ce era, striga atât de tare,
încât desluşeam fiecare cuvânt. Stebelkov îmi făcu un semn, mişcând din sprâncene şi
ridicând un deget până deasupra capului.
— Poftim, şi dincolo tot de el e vorba… Uite, astea sunt excepţiile care se repetă
mereu. Quand on parle d’une corde
25 … şi îşi lipi repede urechea de uşa în faţa căreia se
afla divanul.
Nici eu nu eram mai puţin mirat ca el. M-am gândit că trebuie să fi strigat tânăra
femeie care alergase adineauri într-un suflet pe scară. Dar cum de se preocupa lumea de
Versilov până şi aici? Deodată, răsună iarăşi un urlet strident, aidoma ţipătului unui om
scos din minţi de furie, căruia i se refuză ceva sau care e împiedicat să facă ceea ce vrea.
De astă dată strigătele şi urletele au ţinut însă mai mult. Se auziră zgomote ca de luptă,
cuvinte rostite repede şi sacadat: “Nu vreau, nu vreau, dă-mi înapoi, să-mi dai imediat!”
sau cam aşa ceva — nu-mi aduc prea bine aminte. Apoi cineva se repezi la uşă şi o
deschise la fel de brusc ca prima oară. Cele două vecine o luară la fugă pe coridor, una
încercând desigur s-o oprească pe cealaltă, ca şi data trecută. Stebelkov, care ascultase tot
timpul la uşă cu vădită satisfacţie, se ridică ars de pe divan, sări la uşa dinspre coridor şi,
deschizând-o fără nici o ruşine, se repezi după vecine. Fireşte, am alergat şi eu la uşă, dar
apariţia lui pe coridor a avut efectul unei găleţi de apă rece: vecinele s-au ascuns repede în
odaie, trântind cu zgomot uşa. Stebelkov vru să dea buzna la ele, dar se opri zâmbind, şi
rămase pe gânduri, cu un deget ridicat; de astă dată, zâmbetul lui era dezgustător de cinic,
sinistru. Când o zări pe gazdă, care iar apăruse în prag, dădu fuga la ea, străbătând tot
coridorul în vârful picioarelor, şi după ce şuşoti cu ea vreo două minute, primind desigur
informaţiile dorite, se întoarse în cameră, păşind acum hotărât şi solemn, îşi luă jobenul de
pe masă, aruncă din mers o privire în oglindă, îşi potrivi părul şi se îndreptă cu un aer
demn şi sigur de sine spre camera celor două femei, fără să-mi arunce măcar o privire.
Rămase o clipă la uşă să asculte, lipindu-şi urechea de ea şi clipi, satisfăcut, din ochi spre
gazdă, care-l urmărea din celălalt capăt al coridorului, şi acum îl ameninţa cu degetul,
clătinând din cap, ca şi cum i-ar fi spus: “Of, ştrengarule, ştrengarule!” Apoi, cu un aer
hotărât, dar cât mai delicat, cu spatele adus, de parcă l-ar fi copleşit atâta politeţe, ciocăni
cu degetul în uşă. Îi răspunse un glas:
— Cine-i acolo?
— Îmi îngăduiţi să intru? Vin într-o chestiune foarte importantă, rosti Stebelkov
apăsat şi grav.
Cele două femei şovăiră o clipă, apoi deschiseră totuşi uşa, dar numai pe sfert; atunci
Stebelkov puse repede mâna pe clanţă, o ţinu cu putere, ca să le împiedice s-o închidă din
nou şi începu să le vorbească în gura mare, încercând să intre înăuntru. N-aş putea
reproduce exact cuvintele lui, dar ştiu că le-a pomenit despre Versilov, că le făgăduia
informaţii şi lămuriri cu privire la el, cam în felul acesta: “Pe mine să mă întrebaţi, mă rog,
la mine să veniţi, dacă vreţi să aflaţi ceva”… Le-a convins foarte repede să-l lase să intre.
Eu m-am întors şi m-am aşezat pe divan, cu gândul să trag cu urechea, dar n-am putut să
înţeleg tot ce vorbeau, am auzit numai că pomeneau mereu de Versilov. După glasul lui
Stebelkov am ghicit că de la început el conducea discuţia şi că acum nu mai vorbea mieros, ci pe un ton autoritar, şi, desigur, tolănit pe un divan, aşa cum făcuse şi cu mine
adineauri. Cam aşa, bunăoară: “mă urmăreşti?”, “acum ia seama” şi aşa mai departe. De
altfel, cu femeile trebuie să fi fost de o politeţe neobişnuită. De două ori l-am auzit râzând
cu hohote şi pesemne fără rost, fiindcă în acelaşi timp cu glasul lui şi, uneori, chiar
acoperindu-l, se auzeau glasurile celor două femei, care nu păreau de loc vesele, mai ales
cea tânără, care ţipase adineauri şi care acum vorbea mult, nervos, repede, plângându-se şi
acuzând, cerând să i se facă dreptate. Dar nici Stebelkov nu se lăsa mai prejos, ridica din
ce în ce mai mult glasul şi hohotea din ce în ce mai tare. Asemenea oameni nu ştiu să
asculte pe alţii. N-a trecut mult şi m-am ridicat de pe divan, fiindcă mi s-a părut ruşinos să
ascult la uşă, şi m-am aşezat din nou pe scaunul împletit de lângă fereastră. Eram convins
că Vasin, deşi îl dispreţuieşte pe acest domn, dacă i-aş mărturisi că şi eu îl socotesc un om
de nimic, i-ar lua imediat apărarea, cu un ton grav şi demn, şi mi-ar ţine o lecţie,
demonstrându-mi că Stebelkov este: “un om de afaceri practic şi energic, cum sunt eu
acum, şi nu trebuie judecat după principiile noastre abstracte şi generale”. De altfel, îmi
aduc aminte că în clipa aceea eram foarte descurajat, îmi bătea inima şi aşteptam fără
îndoială să se întâmple ceva. După vreo zece minute, în mijlocul unui hohot puternic de
râs, cineva a sării de pe scaun, întocmai ca adineauri, au răsunat strigătele celor două
femei, apoi l-am auzit şi pe Stebelkov ridicându-se brusc şi spunându-le ceva cu un glas
schimbat, de parcă s-ar fi dezvinovăţit, sau le-ar fi implorat să-l asculte până la capăt…
Dar ele nu s-au lăsat înduplecate, ci strigau mânioase: “Ieşi afară! Nemernicule,
neruşinatule!” Într-un cuvânt, era limpede că-l alungau. Am deschis uşa tocmai în clipa
când a ajuns afară pe coridor, după toate aparenţele îmbrâncit de cele două femei. Când m-
a zărit, a început să strige, arătându-mă cu degetul:
— Iată-l pe fiul lui Versilov! Dacă nu mă credeţi pe mine, atunci întrebaţi-l pe
propriul lui fiu! Poftim, să vă spună el! Mă smuci cu putere de mână şi mă trase spre cele
două femei, repetând: Ăsta-i fiul lui, propriul lui fiu, dar fără să adauge alte explicaţii.
Femeia cea tânără stătea pe coridor, iar cea bătrână se afla în spatele ei, în prag. Nu-
mi aduc aminte decât că biata fată, care trebuia să fi avut vreo douăzeci de ani, era blondă,
destul de frumuşică, deşi slabă şi cu un aer bolnăvicios, iar la faţă aducea întrucâtva cu
soră-mea; această asemănare m-a izbit din prima clipă şi mi s-a întipărit în minte; doar că
pe Liza n-o văzusem niciodată şi nici nu-mi închipuiam că aş putea s-o văd vreodată
ieşindu-şi din minţi de furie ca fata din faţa mea: tremura toată de mânie, buzele i se
albiseră, iar ochii cenuşii îi scânteiau. Îmi aduc aminte că din pricina neruşinatului de
Stebelkov, care mă pusese într-o situaţie atât de absurdă şi de umilitoare, mă fâstâcisem de
tot şi-mi pierise graiul.
— Ce are a face că-i fiul lui? Dacă e în cârdăşie cu dumneata, trebuie să fie şi el un
nemernic. Dacă eşti fiul lui Versilov, se întoarse ea către mine, atunci transmite-i tatălui
dumnitale că e un neruşinat, un om josnic şi că n-am nevoie de banii lui! Na, ţine! Să-i
duci imediat banii înapoi!
Vârî repede mâna în buzunar şi scoase câteva bancnote. Dar femeia cea bătrână
(adică maică-sa, după cum am aflat mai târziu) o prinse de mână:
— Olea, stai puţin, poate că nu-i adevărat, poate că nici nu e fiul lui!
Olea întoarse repede ochii spre ea, rămase o clipă pe gmduri, apoi îmi aruncă o privire dispreţuitoare şi dădu să intre în cameră, dar se opri în prag, tremurând toată de
mânie, şi, înainte de a trânti uşa, bătu din picioare şi-i mai strigă o dată lui Stebelkov:
— Ieşi afară!
După aceea trânti uşa şi o încuie pe dinăuntru. Stebelkov, care tot mai mă ţinea de
umăr, ridică un deget, mă privi lung şi întrebător, zâmbind încurcat, cu gura până la
urechi.
— Socotesc purtarea dumitale faţă de mine caraghioasă şi josnică, am îngăimat eu,
revoltat.
Dar el nici nu asculta, deşi mă privea fix.
— Asta ar trebui cercetat! rosti el, dus pe gânduri.
— Bine, dar cum ai îndrăznit să mă tragi după dumneata? Cine-i femeia asta? Ce-i cu
ea? De ce m-ai luat de umăr şi m-ai dus la ea? Ce se petrece aici?
— Dracu s-o ia. Încă una care s-a lăsat târâtă în păcat, încă “o excepţie care se repetă
des”. Mă urmăreşti?
Dădu să mă împungă cu degetul în piept.
— Ei drăcie! am exclamat eu, lovindu-l peste deget.
Dar în loc să se supere, începu deodată să râdă pe înfundate, încetişor şi vesel, fără să
se mai poată opri. În cele din urmă, îşi puse pălăria pe cap şi, încruntându-se brusc, spuse,
întunecat:
— Las’ că am s-o învăţ eu minte şi pe proprietăreasă… Dacă nu le alungă cât mai
repede din casă, cine ştie ce se mai întâmplă, că astea… Ai să vezi şi dumneata, ai să vezi,
ascultă-mă pe mine! Ei, drăcie! spuse el, înveselindu-se iar deodată, mi se pare că ai de
gând să-l aştepţi pe Grişa?
— Nu, n-am să-l mai aştept, i-am răspuns eu tăios.
— Treaba dumitale…
Nu mai adăugă nici un cuvânt, îmi întoarse spatele şi porni pe scară în jos, fără să o
onoreze nici măcar cu o privire pe gazdă, care aştepta cu vădită nerăbdare s-o lămurească
şi să-i spună noutăţi. Atunci mi-am luat pălăria şi, după ce am rugat-o pe gazdă să-i
transmită lui Vasin că l-a căutat Ddlgoruki, am coborât scara în fugă.
Aşadar, pierdusem o grămadă de vreme. Când am ieşit de la Vasin, am pornit
numaidecât în căutarea unei locuinţe. Am bătut degeaba străzile câteva ore în şir, şi cu
toate că am intrat în vreo cinci — şase case unde se subînchiriau camere, sunt sigur că am
trecut pe lângă alte douăzeci, fără să observ biletele de închiriat.
Mi-era o ciudă grozavă, cu atât mai mult cu cât nu-mi închipuisem să fie chiar atât de
greu să-ţi găseşti o locuinţă potrivită. Toate camerele erau ca a lui Vasin, unele chiar cu
mult mai rele, iar chiriile inaccesibile, fireşte, pentru punga mea. Eu nu pretindeam decât
un ungher unde să-mi pun capul, şi de fiecare dată mi se răspundea cu dispreţ că în cazul
acesta trebuie să mă duc la azil. Unde mai pui că peste tot erau o mulţime de chiriaşi, unul
mai ciudat decât altul, pe care mi-a fost destul să-i văd ca să-mi dau seama că nici de pomană n-aş putea trăi sub acelaşi acoperiş cu ei şi că aş da orice ca să scap de vecinătatea
lor. Nişte indivizi care umblau fără haină, numai în jiletcă, cu bărbi încâlcite, curioşi şi
băgăreţi. Într-un loc am găsit alături de camera care mi se oferea şase inşi, îngrămădiţi
într-o cămăruţă, care jucau cărţi şi beau bere. În alte părţi am dat nişte răspunsuri atât de
nepotrivite de întrebările gazdelor, încât acestea m-au privit cu uimire, iar într-o casă m-
am şi luat la ceartă. De altfel, n-are nici un rost să înşir toate aceste fleacuri, vreau să mai
adaug numai că după atâta alergătură am obosit îngrozitor şi abia pe înserate am ajuns să
îmbuc ceva într-un birt. Fără să mai cer sfatul nimănui, luasem definitiv hotărârea să mă
duc să-i dau numaidecât lui Versilov scrisoarea cu pricina (fără nici o explicaţie), apoi să-
mi iau catrafusele din cămăruţa de la mansardă şi, într-o mână cu geamantanul şi în
cealaltă cu bocceaua, să mă mut chiar în seara aceea, şi, dacă nu voi avea încotro, să trag
peste noapte la un hotel. Ştiam că la capătul bulevardului Obuhovski, lângă Arcul de
Triumf, sunt nişte hanuri unde poţi închiria chiar o cămăruţă separată cu treizeci de
copeici pe zi. Eram gata să pun această sumă la bătaie, numai ca să nu mai stau nici o clipă
în casa lui Versilov. Când am ajuns însă în dreptul Institutului tehnologic, mi s-a năzărit
deodată să trec pe la Tatiana Pavlovna, care locuia chiar peste drum. Pretextul cu care
voiam să-mi justific vizita era tot scrisoarea privitoare la moştenire, deşi cu totul alte
motive mă atrăgeau irezistibil la ea, dar care anume n-aş putea spune precis nici azi,
fiindcă în capul meu era un adevărat haos: “plodul”, “excepţiile, care devin regulă
generală” şi câte alte gânduri nu mi se învălmăşeau în minte! Nu ştiu dacă m-am dus la
Tatiana Pavlovna fiindcă îmi venea să mă spovedesc, sau să mă laud, să mă iau la ceartă,
sau să mă plâng, ştiu însă că m-am trezit urcând scările. Până atunci nu fusesem decât o
singură dată la ea, trimis de maică-mea, imediat după ce sosisem de la Moscova şi ţiu
minte că am intrat numai pentru o clipă, mi-am îndeplinit misiunea şi am plecat, fără să
mă fi aşezat măcar, dar nici ea nu mă poftise să stau.
Am sunat la uşă şi numaidecât mi-a deschis bucătăreasa, care m-a lăsat să intru fără
să spună un cuvânt. Toate aceste amănunte sunt necesare pentru a înţelege cum de-am
ajuns să trec printr-o aventură atât de fantastică şi cu urmări atât de senzaţionale în viitor.
Mai întâi trebuie să spun câte ceva despre bucătăreasă. Era o finlandeză răutăcioasă şi
cârnă, care, după toate aparenţele îşi ura stăpâna, totuşi Tatiana Pavlovna n-o dădea afară,
fiindcă avea pentru ea o deosebită slăbiciune, aşa cum au fetele bătrâne pentru câte un
mops rebegit şi bălos, sau pentru câte o pisică veşnic adormită. Bucătăreasa asta era ori
furioasă şi mojică, ori tăcea cu săptămânile, după ce se certa bine cu ea. Pesemne că în
ziua aceea era pusă pe tăcere, fiindcă nici la întrebarea mea: “Doamna este acasă?” — pe
care mi-aduc precis aminte că i-am pus-o — n-a binevoit să-mi răspundă şi s-a întors în
bucătărie fără să scoată un cuvânt. De aici am dedus, fireşte, că doamna este acasă, am
intrat într-o cameră şi, fiindcă n-am găsit pe nimeni acolo, am aşteptat, convins că Tatiana
Pavlovna trebuie să iasă din clipă în clipă din dormitor, altfel n-ar fi avut nici un rost ca
bucătăreasa să mă lase înăuntru. Timp de două, trei minute nici nu m-am aşezat; afară se
însera şi locuinţa întunecoasă a Tatianei Pavlovna părea şi mai neprimitoare, din pricina
nenumăratelor perdele, perdeluţe şi huse de creton întunecat. Trebuie să spun vreo două
cuvinte şi despre această locuinţă strâmtă şi apăsătoare, ca să înfăţişez decorul în care s-a
desfăşurat scena. Datorită firii ei autoritare şi încăpăţânate, precum şi apucăturilor ei de
moşiereasă, Tatiana Pavlovna nu s-ar fi putut obişnui să locuiască într-o cameră mobilată
şi de aceea închinase acest simulacru de apartament numai ca să trăiască singură şi să nu
mai depindă de nimeni. Cele două cămăruţe, întocmai ca nişte colivii de canar puse cap la cap, una mai mică decât cealaltă, erau la etajul al doilea şi ferestrele lor dădeau spre curte.
De pe scară intrai de-a dreptul într-o săliţă care nu era mai lată de un arşin şi jumătate,
având în stânga cele două colivii amintite şi în fund o bucătărioară minusculă. Poate că
volumul de un stânjen şi jumătate cubi de aer necesari unui om în douăsprezece ore
încăpea în cele două cămăruţe, dar în nici un caz mai mult. Tavanele erau neîngăduit de
joase şi, culmea absurdităţii, toate ferestrele, uşile, mobila, absolut totul era acoperit şi
garnisit cu un minunat creton franţuzesc, festonat pe margini, din pricina căruia odăiţele
păreau şi mai întunecoase, semănând cu interiorul capitonat al unei căleşti pentru călătorii
lungi. În cămăruţa unde mă aflam încă te mai puteai învârti, deşi era ticsită de mobilă, de
altfel, foarte drăguţă: fel de fel de măsuţe încrustate cu bronz, sipete, o masă de toaletă
elegantă, chiar somptuoasă. În cămăruţa cealaltă, despărţită printr-o draperie grea,
dormitorul Tatianei Pavlona de unde tocmai o aşteptam să iasă, nu încăpea decât un pat,
după cum am descoperit mai târziu. Fără toate aceste amănunte nu se poate înţelege
prostia pe care am făcut-o
Aşadar, o aşteptam, căci nu mă îndoisem o clipă că nu e acasă, când deodată sună
cineva. Am auzit-o pe bucătăreasă trecând agale pe săliţă şi deschizând uşa fără să scoată
un cuvânt, cum făcuse şi cu mine adineauri. În casă intrară două doamne, şi cum
amândouă vorbeau cu glas tare, am rămas înmărmurit când am recunoscut că una era
Tatiana Pavlovna, iar cealaltă, tocmai femeia cu care eram cel mai puţin pregătit să dau
ochii, şi mai ales într-o asemenea împrejurare! Era cu neputinţă să mă înşel, căci glasul
acela sonor, puternic, cu un timbru metalic îl auzisem abia în ajun, ce-i drept câteva
minute, dar destul ca să mi se întipărească în minte. Da, era chiar “femeia din ajun”. Ce
trebuia să fac? Nu pun această întrebare cititorului, ci caut să-mi reamintesc clipa aceea şi
nu-mi pot da seama nici azi cum am ajuns deodată după draperie şi m-am trezit în
dormitorul Tatianei Pavlovna. Ce mai tura-vura, m-am ascuns şi abia am apucat să trag
draperia, că cele două doamne au şi intrat. Habar n-am de ce nu le-oi fi întâmpinat, în loc
să mă ascund; totul s-a întâmplat fără voia mea, fără să-mi dau nici eu seama cum. De
îndată ce m-am trezit în dormitor şi m-am izbit de pat, am observat că exista o uşă care
dădea spre bucătărie, aşadar, puteam să ies din încurcătură, să plec neobservat din casă.
Din nenorocire însă, uşa era încuiată şi cheia nu se afla în broască. M-am trântit,
deznădăjduit, pe pat. Ştiam că acum îmi era cu neputinţă să nu aud discuţia celor două
femei, deşi încă de la primele cuvinte am priceput că era vorba de o chestiune secretă şi
cât se poate de delicată. Fireşte, un om cinstit şi binecrescut ar fi putut să se ridice chiar şi
atunci, să treacă dincolo, şi să spună deschis: “Luaţi seama, să ştiţi că sunt şi eu aici”, fără
să-i pese că se pune într-o lumină caraghioasă; totuşi, eu nu m-am ridicat şi n-am ieşit din
ascunzătoare, fiindcă n-am îndrăznit; de frică, m-am purtat ca un laş, ca un ticălos.
— Scumpa mea Katerina Nikolaevna, mă întristezi profund, o implora Tatiana
Pavlovna. Linişteşte-te o dată pentru totdeauna, zbuciumul ăsta nici nu se potriveşte cu
firea dumitale. Dumneata ai răspândit totdeauna bucuria în jurul duimitale, şi acum,
deodată… Sper că în mine ai încredere. Doar ştii cât îţi sunt de devotată. Ţin la dumneata
tot atât de mult ca şi la Andrei Petrovioi, pentru care, de asemenea, sunt în stare să fac
orice sacrificiu, ceea ce nici nu-ţi ascund… Atunci, crede-mă pe mine, îţi jur pe cinstea
mea că documentul acela n-a ajuns în mâna lui, poate că nici nu mai există, şi apoi, el nici
nu e în stare de o asemenea mârşăvie, îţi faci păcat dacă-l bănuieşti de asta. La urma
urmei, nici nu sunteţi duşmani, voi singuri aţi scornit vrajba aceasta.
— Documentul există, iar el e capabil de orice. Ce crezi, de cum am intrat ieri în casă,
primul om pe care l-am întâlnit a fost ce petit espion
26 pe care i l-a vârât pe gât prinţului.
— Of, ce petit espion. În primul rând, nici vorbă să fie spion, fiindcă numai eu am
stăruit pe lângă prinţ să-l angajeze, de teamă să n-o ia razna sau să nu moară de foame la
Moscova, după cum făceau să bănuiesc informaţiile primite de acolo. Dar, ceea ce e mai
important, acest băieţaş necioplit nu-i decât un prostănac, ăsta n-are stofă de spion!
— Da, pare într-adevăr un prostănac, ceea ce nu-l poate împiedica, de altfel, să devină
o canalie. Dacă n-aş fi fost atât de furioasă ieri, aş fi murit de râs; să-l fi văzut cum a pălit,
cum a luat-o la fugă, cum se ploconea, ba a mai încercat să vorbească şi franţuzeşte, şi
când te gândeşti că, la Moscova, Maria Ivanovna m-a încredinţat că e un geniu. Fiindcă
veni vorba de Maria Ivanovna, mai ales expresia ei m-a convins că scrisoarea există şi a
încăput pe mâna celui mai primejdios om.
— Vai de mine, scumpa mea, nu spuneai chiar dumneata adineauri că ea nu ştie
nimic?
— Păi tocmai asta este, că minte. Nici nu-ţi închipui cât e de vicleană! Înainte de a
pleca la Moscova mai trăgeam nădejde că nu mai există nici o hârtie, însă când am ajuns
acolo…
— Of, draga mea, dimpotrivă, toată lumea spune că e o femeie bună şi cu scaun la
cap. Şi răposatul ţinea mai mult la ea decât la toate celelalte nepoate ale sale. Ce-i drept,
eu n-o cunosc chiar atât de bine, totuşi nu-mi vine a crede să n-o fi vrăjit cu farmecul
dumitale de zână! Dumneata îi cucereşti pe toţi, fără nici o osteneală. Până şi eu, o biată
bătrână, sunt îndrăgostită de dumneata şi abia mă stăpânesc să nu te sărut… Atunci cum să
n-o fi încântat şi pe ea?!
— Am făcut tot ce-am putut ca s-o încânt, la un moment dat mi s-a părut că am şi
izbutit, dar, crede-mă, Tatiana Pavlovna, e şi ea destul de şireată… De altfel, e o femeie şi
jumătate, un caracter deosebit, cum întâlneşti la Moscova… Şi ce-ţi închipui, m-a sfătuit
să mă adresez aici unui anume Kraft, un fost ajutor de-al lui Andronikov, care s-ar putea
cică să ştie ceva. Despre acest Kraft am mai auzit eu, ba parcă l-am şi văzut o dată, dar
când mi-a pomenit de el, m-am convins numaidecât că nu se poate ca ea să nu ştie nimic.
Ştie tot, dar minte.
— De ce-ar minţi, ce rost ar avea? La urma urmei, poate că n-ar fi rău să-l cauţi pe
Kraft! Neamţul ăsta n-are obiceiul să flecărească. Şi după câte mi-aduc aminte, e un om
cât se poate de cinstit… Zău că n-ar strica să-l întrebi şi pe el, numai că acum e plecat din
Petensburg, pare-mi-se…
— S-a întors ieri; chiar de la el vin. De aceea am şi alergat atât de îngrijorată la
dumneata, de-mi tremură mâinile şi picioarele; voiam să te întreb pe dumneata, Tatiana
Pavlovna, îngerul meu păzitor, care cunoşti pe toată lumea, oare n-am putea afla ceva
barem despre hârtiile lui, căci nu se poate să nu fi rămas nişte hârtii; cine ştie la cine or să
ajungă. Nu cumva or să încapă tot pe mâini primejdioase? Am alergat într-un suflet să-ţi
cer un sfat.
— Dar despre ce hârtii vorbeşti? întrebă Tatiana Pavlovna, nedumerită. Păi nu
spuneai că ai fost chiar acum la Kraft?
— Sigur că am fost, chiar de acolo vin, dar s-a împuşcat încă aseară.
Am sărit ca ars de pe pat; am putut rămâne liniştit când au spus despre mine că sunt
un spion şi un idiot, şi cu cât se prelungea discuţia, cu atât mi se părea mai imposibil să mă
arăt. Nici gând nu era de asta! Hotărâsem în sinea mea să nu fac nici o mişcare până când
Tatiana Pavlovna nu se duce să-şi petreacă musafira (dacă, spre norocul meu, nu intră în
dormitor să ia ceva), iar apoi, după plecarea Ahmakovei, nu-mi mai păsa ce avea să se
ântâmple, chiar de-ar fi fost să mă şi bat cu Tatiana Pavlovna!… Cum am auzit însă de
sinuciderea neaşteptată a lui Kraft, m-au trecut fiorii şi n-am mai avut astâmpăr. Fără să
stau o clipă pe gânduri, fără să ţin socoteală de urmări, am făcut un pas, am ridicat
draperia şi m-am trezit faţă în faţă cu ele. Mai era încă destulă lumină ca să poată vedea
cât sunt de palid şi cum tremur tot. Amândouă au scos un ţipăt. Nici nu era de mirare!
— Kraft? am bâiguit eu, întorcându-mă spre Ahmakova. S-a împuşcat? Ieri, pe
înserate?
— De unde ai răsărit? Unde ai stat până acum? ţipă Tatiana Pavlovna cu un glas
piţigăiat, înfigându-şi unghiile în umărul meu. Va să zică ne-ai spionat? Ai tras cu
urechea?
— Nu ţi-am spus eu? exclamă Katerina Nikolaevna, ridicându-se de pe divan şi
arătând spre mine.
Atunci mi-am ieşit din sărite.
— Astea-s prostii, minciuni! am zbierat eu, tăindu-i vorba. Pretinzi că sunt un spion,
of Doamne! De ce m-aş osteni să te spionez, când mi-e silă să trăiesc printre oameni de
teapa dumitale?! Iată Kraft, un suflet ales, s-a sinucis, s-a împuşcat de dragul unei idei, de
dragul Hecubei…27 Dar ce ştiţi voi de Hecuba?… Cum să trăieşti printre intrigile voastre,
în lumea voastră, când unde te învârteşti dai numai de minciuni, de înşelătorie, de
uneltiri… Mi-e lehamite!
— Plesneşte-l peste obraz! Plesneşte-l! răcni Tatiana Pavlovna. Cum Katerina nu
făcea nici o mişcare, deşi nu mă slăbea o clipă din ochi (îmi amintesc totul până în cele
mai mici amănunte), şi Tatiana Pavlovna era gata să-şi urmeze singură sfatul, am ridicat
fără să vreau mâna ca să mă apăr, dar gestul meu a făcut-o să creadă că dau s-o lovesc.
— Hai, dă, loveşte! Nu degeaba eşti un bădăran din născare! Oricum, ai mai multă
putere decât o femeie, atunci de ce te-ai sfii?!
— Isprăveşte, m-am săturat să mă tot calomniezi! am strigat eu. Eu nu sunt în stare să
lovesc o femeie! Eşti o neruşinată, Tatiana Pavlovna, şi întotdeauna m-ai dispreţuit!
Fireşte, oamenii nici nu merită să-i respecţi! Desigur că îţi vine a râde, Katerina
Nikolaevna, când te uiţi la mine, desigur că îţi par un caraghios, de, nu mi-a dat
Dumnezeu o mutră spilcuită ca a aghiotanţilor dumitale, ci, dimpotrivă, superior… Dar nu
despre asta e vorba acum, ci despre faptul că n-am nici o vină! M-am nimerit aici din
întâmplare, şi vinovată de toate, Tatiana Pavlovna, e numai bucătăreasa dumitale, mai bine
zis slăbiciunea dumitale pentru ea: de ce, când am întrebat-o dacă eşti acasă, în loc să-mi
răspundă, m-a adus încoace? Iar mai târziu, recunoaşte şi dumneata că ar fi fost prea din
cale afară să răsar pe negândite din dormitorul unei femei, aşa că am preferat să îndur în
tăcere batjocurile voastre, decât să mă arăt… Nu-i aşa că îţi par acum şi mai caraghios, Katerina Nikolaevna?
— Pleacă de aici, ieşi afară, afară cu tine! zbieră Tatiana Pavlovna, gata-gata să mă
îmbrâncească. Nu lua seama la palavrele lui, Katerina Nikolaevna. Ţi-am spus doar că e
un descreierat! Mi-au trimis vorbă cei de la Moscova.
— Eu descreierat? Cine ţi-a spus asta? De unde ai primit informaţiile de soiul ăsta?
Dar n-are importanţă, m-am săturat de toate! Katerina Nikolaevna, îţi jur pe tot ce am mai
sfânt că discuţia asta şi tot ce am auzit rămâne între noi. Am eu vreo vină că ţi-am surprins
tainele? Poţi fi liniştită, cu atât mai mult, cu cât de mâine nici nu mă mai duc la tatăl
dumitale, şi în privinţa documentului pe care-l cauţi să n-ai nici o grijă!
— Cum adică? Despre ce document vorbeşti? îngăimă Katerina Nikolaevna, atât de
tulburată, încât pălise, sau poate mi s-a părut numai. Mi-am dat seama că vorbisem prea
mult.
M-am grăbit să plec; amândouă m-au petrecut cu o privire nespus de mirată, fără să
scoată un cuvânt. Aveau şi de ce să fie intrigate…