ADOLESCENTUL

PARTEA A II A - I

Voi sări peste un răstimp de aproape două luni; dar cititorul poate fi liniştit căci totul i
se va lămuri din ceea ce va urma. Ţin îndeosebi să subliniez importanţa zilei de
cincisprezece noiembrie — zi memorabilă pentru mine, din multe motive. În primul rând,
cineva care nu m-a mai văzut de două luni nici nu m-ar fi recunoscut, cel puţin în ceea ce
priveşte exteriorul, şi admiţând chiar că m-ar fi recunoscut, nu i-ar fi venit să-şi creadă
ochilor. Mai întâi, eram îmbrăcat ca un filfizon. Acel “franţuz conştiincios şi de bun gust”,
pe care mi-l recomandase Versilov cândva, nu numai că îmi şi cususe un rând de haine,
dar nici nu izbutise să mă mulţumească, aşa că îl şi părăsisem şi lucram acum la alţi
croitori mai de lux, de mâna întâi, la care aveam chiar cont deschis. Ajunsesem să am şi
credit la un restaurant vestit, dar acolo mă temeam deocamdată să întind coarda şi cum
puneam mâna pe bani mă grăbeam să-mi plătesc datoriile, deşi ştiam că asta m-ar putea
compromite, nefiind de demnitatea unui “domn bine”. Cu frizerul francez de pe Nevski
stabilisem relaţii atât de strânse, încât, în timp ce-mi potrivea părul, îmi povestea tot felul
de anecdote şi mărturisesc că-mi prindea bine, fiindcă mi se mai dezlega limba pe
franţuzeşte. Deşi cunoşteam limba franceză, şi încă destul de bine, totuşi mă mai sfiam s-o
vorbesc în societate; unde mai pui că accentul meu nu aducea nici pe departe cu cel
parizian. Mă înţelesesem şi cu Matvei, un birjar de lux, să-mi stea la dispoziţie de câte ori
îl chemam. Avea un armăsar roib de toată frumuseţea (mie nu-mi plac caii suri). Cu toate
acestea mai rămăseseră unele lucruri de pus la punct: la cincisprezece noiembrie, deşi
iarna venise de vreo trei zile, mai umblam încă într-un palton vechi, căptuşit cu blană de
urs, moştenit de la Versilov, pe care, dacă l-aş fi vândut, n-aş fi căpătat nici douăzeci şi
cinci de ruble. Aş fi avut nevoie de un palton ca lumea, dar rămăsesem fără o leţcaie şi pe
deasupra trebuia să mai fac rost, cu orice preţ, de nişte bani pentru petrecerea din seara
aceea, căci altfel aş fi fost “un om mort”, după cum mi se părea atunci. Of, câtă
deşertăciune! Bine, dar de unde această viaţă pe picior mare, cu trăsură la scară, cu mese
la Borel? Cum de putusem să uit atât de repede de toate şi să mă schimb într-atâta? Mai
mare ruşinea! Cititorule, acum începe povestea decăderii mele ruşinoase, de care am să-mi
amintesc întotdeauna ca de cea mai infamă perioadă din viaţa mea.
Când spun asta, mă condamn singur, fiindcă ştiu că sunt vinovat. Chiar pe când mă
lăsam târât de vârtej, deşi eram singur şi nu aveam pe nimeni care să mă îndemne şi să mă
sfătuiască, jur că-mi dădeam seama de prăbuşirea mea, aşa că n-am nici o scuză. Totuşi, în
timpul acestor două luni am fost aproape fericit — dar ce zic, nu aproape, ci chiar beat de
fericire! Atât de fericit, încât conştiinţa decăderii mele (căci uneori, şi încă destul de des
îmi dădeam seama că mă duc de râpă şi asta fără să mă cutremur), da, oricât ar părea de
necrezut, până şi conştiinţa decăderii mele mă îmbata şi mai tare: “Ei şi, nici nu-mi pasă
că am să cad; şi-apoi n-am să mă prăbuşesc de tot, am să mă ridic eu cumva! N-o să mă
părăsească steaua mea!” îmi ziceam. Treceam peste o prăpastie, pe o punte şubredă şi
îngustă, fără o frânghie măcar de care să mă ţin, şi mă bucuram de primejdie, ba chiar mă
şi uitam în prăpastie. Cunoşteam riscul şi totuşi eram vesel. Dar “ideea” mea? “Ideea”
putea să mai aştepte, aşa că o amânam din zi în zi; tot ce făceam atunci mi se părea “doar o uşoară abatere din drum, un mic ocol”, aşa încât “de ce nu m-aş distra?” Partea proastă a
“ideii” mele este, după cum am mai spus, că-ţi îngăduie orice abatere; de n-ar fi fost chiar
atât de ferm înrădăcinată în mine, poate că m-aş fi temut să mă abat de la ea.
Deocamdată, nu renunţasem la cămăruţa mea, deşi nu stăteam de loc în ea; îmi
ţineam acolo doar geamantanul, sacul de voiaj şi alte lucruri; de fapt, îmi mutasem
reşedinţa la prinţul Serghei Sokolski. La el îmi petreceam zilele, la el dormeam nopţile,
săptămâni de-a rândul. Am să povestesc mai încolo cum s-a întâmplat, acum vreau să
vorbesc despre bârlogul meu. Îndrăgisem cămăruţa aceea fiindcă acolo venise Versilov să
mă vadă, din proprie iniţiativă, pentru prima oară după despărţirea noastră, şi tot acolo ne-
am întâlnit pe urmă de mai multe ori. Repet că această perioadă a fost îngrozitor de
ruşinoasă, dar şi nespus de fericită… Pe atunci totul îmi mergea din plin, totul îmi
surâdea! “Ce rost are să stau tot timpul posomorât ca înainte, îmi ziceam eu câteodată,
ameţit de fericire, la ce bun atâtea chinuri, atâta zbucium, la ce mi-a folosit toată copilăria
mea tristă şi singuratică, visurile absurde de sub plapumă, jurămintele, planurile şi chiar
“ideea” mea? Toate nu erau decât nişte scorneli, nişte invenţii, de vreme ce în viaţă
lucrurile se petrec cu totul altfel; dovadă că acum eram atât de fericit şi de vesel; aveam un
tată — pe Versilov, aveam un prieten — pe prinţul Serioja, mai aveam şi…”, dar despre
aceasta, deocamdată, nu pot spune nimic. Din păcate însă, tot ceea ce mie mi se părea că
porneşte din dragoste, din mărinimie, dintr-o pornire cinstită, s-a dovedit mai târziu o
infamie, o neruşinare, o farsă. Dar să încheiem acest capitol.
Versilov a venit pentru prima oară la mine după trei zile de la despărţirea noastră.
Cum nu m-a găsit acasă, a stat şi m-a aşteptat. Când am intrat în cămăruţa mea strâmtă şi
l-am zărit, deşi îl aşteptasem tot timpul, mi s-au împăienjenit ochii şi inima a început să-mi
bată atât de tare, încât am rămas pironit în prag. Din fericire, l-am găsit cu proprietarul
meu, care socotise cu cale să intre numaidecât în vorbă cu el, pentru ca musafirul să nu se
plictisească aşteptând, şi acum îi povestea ceva cu însufleţire. Era un consilier titular de
vreo patruzeci de ani, cu faţa ciuruită de vărsat, sărac lipit, care avea pe deasupra o nevastă
ofticoasă şi un copil bolnav; omul acesta prietenos din cale afară era, de altfel, blajin şi
destul de delicat. De astă dată prezenţa lui m-a bucurat, fiindcă m-a scos din încurcătură:
ce mă făceam dacă mă trezeam singur cu Versilov, ce i-aş fi spus? Ştiusem, fusesem chiar
convins în timpul acestor trei zile că Versilov va veni singur la mine, aşa cum îmi doream,
căci pentru nimic în lume n-aş fi făcut eu primul pas, şi asta nu din ambiţie, ci tocmai din
dragoste pentru el, dintr-un fel de gelozie, nici nu mă pricep bine să găsesc cuvântul
potrivit. Şi apoi, în general, nu mă pot lăuda că mă exprim uşor şi elegant. Dar, cu toate
că-l aşteptam de trei zile şi-mi închipuiam aproape neîncetat cum va intra pe uşă, nu
puteam să prevăd, oricât m-aş fi străduit, ce ne vom spune în prima clipă, după ceea ce se
întâmplase între noi.
— Ah, bine că ai venit! îmi spuse el, întinzându-mi mâna prieteneşte, fără să se ridice
de pe scaun. Ia şezi aici cu noi; Piotr Ippolitovici tocmai povesteşte o istorie foarte
interesantă despre piatra aceea care s-a găsit lângă cazarma Pavlovskaia sau prin
apropiere…
— Da, am auzit şi eu despre ea, m-am grăbit să răspund, apropiindu-mi un scaun de
masă şi aşezându-mă. Toată camera nu avea decât doi stânjeni pătraţi. Abia mai răsuflăm
de emoţie. O licărire de mulţumire trecu prin ochii lui Versilov: se temuse pesemne de o scenă
melodramatică şi acum se liniştise.
— Ar fi mai bine s-o iei de la început, Piotr Ippolitovici. Ajunseseră deci să-şi spună
pe nume.
— Aşadar, asta s-a întâmplat pe vremea răposatului ţar, mă rog, se întoarse spre mine
Piotr Ippolitovici, sfios şi tulburat, ca şi cum s-ar fi îndoit de succesul povestirii lui. Dar
ziceai că ştii şi dumneata de piatra aceea: un bolovan care zace fără rost în mijlocul
drumului nu face decât să stânjenească circulaţia, nu-i aşa? Ţarul trecea adesea pe acolo şi
de fiecare dată dădea cu ochii de el. În cele din urmă, s-a supărat şi pe bună dreptate: ce
căuta stânca aceea în mijlocul drumului, de se împiedica toată lumea de ea? Deodată, ţarul
a poruncit: “Să nu mai văd bolovanul ăsta aici!” Vă daţi seama ce înseamnă când dă ţarul
o poruncă? Doar ţineţi minte ce fel de om era răposatul! Ce era de făcut cu bolovanul?
Toată lumea şi-a pierdut capul, chiar şi cei din Dumă, dar mai cu seamă unul dintre cei
mai mari demnitari de pe atunci — am uitat cum îl chema — pe care căzuse năpasta. Când
i s-a spus demnitarului că treaba asta trebuie să coste cel puţin cincisprezece mii de ruble,
şi încă de argint, mă rog (fiindcă sub domnia răposatului ţar, bancnotele abia fuseseră
preschimbate pe bani de argint), a strigat: “Cum, cincisprezece mii? Asta-i curată
nebunie!” La început chemaseră nişte englezi care voiau să aşeze şine anume ca să care
bolovanul cu trenul; vă închipuiţi cât ar fi costat povestea asta? Pe vremea aceea încă nici
nu erau căi ferate la noi, afară de cea de la Ţarskoe Selo…
— Bine, dar puteau să taie mai întâi piatra cu ferăstrăul, am zis eu încruntat, căci mi-
era o ciudă şi o ruşine grozavă de Versilov, care asculta însă cu vădită plăcere. Îmi dădeam
seama că şi lui îi părea bine de prezenţa gazdei, fiindcă şi el se simţea stânjenit faţă de
mine, ceea ce m-a şi înduioşat din partea unui om ca el, după cum mi-aduc aminte.
— La soluţia aceasta au şi ajuns, mă rog, a fost ideea lui Montferrand care construia
pe atunci catedrala Isaakievski. Mai întâi trebuie tăiată, a zis, şi abia apoi cărată de acolo.
Aşa, mă rog. Dar v-aţi întrebat cât avea să coste?
— Mai nimic, doar nu e mare lucru să despici un bolovan şi apoi să-l cari!
— Ba nu, daţi-mi voie, mai întâi trebuia adus un ferăstrău cu aburi, şi apoi să se
găsească un loc unde să care cogeamite stânca. Se spunea că avea să coste cel puţin zece
mii, dacă nu chiar douăsprezece.
— Ascultă, Piotr Ippolitovici, astea-s basme. Lucrurile s-au petrecut cu totul altfel…
am intervenit eu, dar în momentul acela Versilov mi-a făcut cu ochiul pe furiş; semnul lui
exprima atâta milă, atâta delicateţe şi compătimire faţă de gazdă, încât mi-a plăcut grozav
şi, domolindu-mă, am început să râd.
— Da, da, chiar aşa, se bucură gazda, care nu observase nimic şi se temea grozav, ca
toţi povestitorii de teapa lui, să nu-l încurce cineva cu întrebări. Tocmai atunci trece pe
acolo un târgoveţ, şi încă unul tânăr, ştiţi, un rus get-beget, cu bărbuţă ascuţită, îmbrăcat
într-un caftan lung; părea cam cherchelit, deşi… nu cred să fi fost cu chef. Şi stă
târgoveţul nostru şi ia aminte la sfatul dumnealor, al englezilor cu Montferrand şi cu
grangurul acela pe care căzuse beleaua, că dumnealui, de! tocmai sosise în caleaşcă şi
acum asculta şi se necăjea straşnic tot văzând cum sporovăiesc şi n-o mai scot la capăt;
deodată, mi ţi-l zăreşte grangurul pe târgoveţ cum stă deoparte şi râde cu înţeles, adică nu cu înţeles, ci, cum naiba îi zice…
— Ironic, îl ajută Versilov discret.
— Da, mă rog, ironic, sau cam aşa, ştiţi, îngăduitor, cum îi felul rusului; atunci unde
nu-i sare ţandăra grangurului şi se repede la el, că aşa se întâmplă: “Ce cauţi aici,
bărbosule? De unde-ai mai răsărit?” “Iaca, luminăţia-ta, stau şi eu şi mă uit la pietricica
asta”, zice. Bine-o mai nimerise târgoveţul cu “luminăţia-ta”, căci dacă nu mă înşel era
chiar prinţul Suvorov în persoană, ăla de-i zice Italianul, ştiţi, urmaşul vestitului
comandant de oşti… Ba nu, nu era Suvorov; rău îmi pare că i-am uitat numele… În orice
caz să ştiţi că, deşi era prinţ, era rus neaoş, ba avea şi mutră de rus, ce mai încolo-încoa,
era un patriot, un suflet mare, cu adevărat rusesc, aşa că pe dată a ghicit cu ce gânduri
umbla târgoveţul. “Ce ţi s-a năzărit, zice, or nu cumva te crezi în putere să urneşti
pietroiul, de te hlizeşti aşa?” “Ba mai repede de englezi îmi vine a râde, luminăţia-ta, că
prea lacomi îs! Acasă la ei bat din buze şi aici se întind la caşcaval, că de, chimirul rusului
e doldora! Numai să-mi făgăduieşti mie o sută de ruble, luminăţia-ta, că mâine seară nici
urmă de piatră n-o să mai fie pe-aici!” Puteţi să vă închipuiţi ce efect a avut propunerea
lui. Englezii, fireşte mai-mai să-l înghită de viu; Montferrand zâmbea mânzeşte, numai
inima de rus a prinţului a tresăltat: “Să i se dea o sută de ruble! porunceşte el. Dar să-ţi ţii
cuvântul, zice. Când spuneai că o cari?” “Până mâine seară netezim locul, luminăţia-ta.”
“Şi cum te bate gândul s-o scoţi la capăt?” “Asta, luminăţia-ta, dacă nu ţi-e cu bănat, e
taina noastră. Las’ pe mine”, zice el în graiul lui neaoş. Prinţului i-a mers la inimă: “Bine,
zice, să i se dea tot ce va cere!” Şi a plecat, lăsându-l să facă ce-o şti; şi ce credeţi că a
făcut?
Gazda se opri, învăluindu-ne într-o privire înduioşată.
— Nu ştiu, îi răspunse Versilov, zâmbind, în timp ce eu stăteam încruntat.
— Atunci, mă rog, să vă spun eu ce-a făcut, rosti gazda cu un ton atât de triumfător,
de parcă el însuşi ar fi săvârşit isprava. A tocmit nişte mujici cu cazmale, ştiţi, nişte
vlăjgani de-ai noştri de la ţară, şi i-a pus să sape o groapă chiar lângă bolovan; toată
noaptea au săpat o groapă uriaşă, întocmai pe măsura pietroiului, ba chiar cu un lat de
palmă mai adâncă, şi când a fost gata, târgoveţul le-a poruncit să sape încetişor şi cu
băgare de seamă chiar sub bolovan, şi, fireşte, când au dat să scoată pământul de sub
bolovan, nemaiavând pe ce să se sprijine, bolovanului i s-a clătinat echilibrul şi dacă nu
mai avea echilibru, mujicii l-au împins din partea cealaltă, opintindu-se şi icnind, după
obiceiul rusesc. Şi-ntr-o clipă gata a fost: pietroiul s-a rostogolit în groapă. După aceea au
pus deasupra pământ cu lopeţile, au bătătorit locul şi l-au pietruit; s-a făcut neted ca-n
palmă, de bolovan nici pomeneală, de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo.
— Ia te uită! se miră Versilov.
— Şi a doua zi s-a adunat puzderie de oameni, veneau din toate părţile, ca la minune.
Erau de faţă şi englezii, care ghiciseră de mult planul târgoveţului şi plesneau de ciudă. A
venit şi Montferrand: “Asta, zice, e treabă ţărănească, asta-i la mintea cocoşului!” “Păi
tocmai ăsta-i hazul, că e la mintea cocoşului, dar nişte nătărăi ca voi n-au nici măcar atâta
minte!” Şi ce să vă mai spun, atunci grangurul acela, cât era el de mare demnitar, l-a
îmbrăţişat pe târgoveţ şi l-a sărutat. “Da tu de unde eşti de fel, aşa isteţ cum te-arăţi?”
“Sunt din gubernia Iaroslavl, luminăţia-ta, şi, la drept vorbind, noi, ăştia, de prin părţile acelea, suntem croitori de meserie, iar vara venim la oraş să facem negoţ cu fructe.” I-a
mers vestea până la ăi de sus, care au poruncit să i se dea şi o decoraţie; şi, când s-a văzut
cu decoraţia pe piept, se zice că omul nostru nu şi-a mai încăput în piele şi, de fudul ce
era, cu timpul a căpătat darul beţiei, că de, aşa e rusul, nu e chip să-şi ţină cumpătul! De
aceea-şi fac de cap străinii la noi până în ziua de azi, chiar aşa, mă rog, ne mănâncă de
vii!
— Da, fireşte, poporul rus e foarte înzestrat… dădu să-i răspundă Versilov.
Dar în clipa aceea pe proprietar l-a chemat nevasta lui bolnavă, aşa că a fugit la ea,
din fericire pentru mine, căci era gata să-mi ies din sărite. Versilov izbucni în râs.
— Dragul meu, m-a distrat un ceas întreg înainte de venirea ta. Povestea aceea cu
piatra e cea mai de prost gust dintre toate istorioarele patriotice. Dar cum era să-l opresc
când ai văzut şi tu cum se topea de plăcere. Şi unde mai pui că piatra aceea e şi acum tot
acolo dacă nu mă înşel, nici vorbă să fie îngropată în pământ…
— Of, Doamne, am strigat eu, chiar aşa e. Ce neobrăzare să ne îndruge la palavre!
— Ce-i cu tine? Mi se pare că te-ai înfuriat de-a binelea. N-are rost. Cât despre el, se
pare că le-a încurcat: o istorioară asemănătoare despre o piatră am auzit încă din copilărie,
bineînţeles era vorba de altă piatră şi de alte împrejurări. Spune şi tu dacă n-avea haz când
zicea: “i-a mers vestea pân’ la ăi de sus”, parcă se înălţa la ceruri când vorbea de “ăi de
sus”. Nefericiţii de teapa lui nici nu pot trăi fără anecdote de soiul ăsta. Au născocit o
grămadă, numai ca să aibă ce povesti, şi asta fiindcă n-au măsură. Sunt oameni fără carte,
nu ştiu nimic precis, dar le place să arate că în afară de meseria lor şi de jocul de cărţi mai
au şi preocupări mai înalte, mai poetice… Ce fel de om e acest Piotr Ippolitovici?
— Vai de capul lui, e sărac lipit şi foarte amărât.
— Ei vezi, atunci probabil că nici nu-şi poate permite măcar să joace cărţi. Dacă
îndrugă verzi şi uscate, nu o face decât din dragoste faţă de aproapele său. Crede-mă, a
vrut să ne facă şi nouă o plăcere. Şi apoi, asemenea anecdote îi măgulesc şi sentimentul
patriotic; aşa bunăoară, printre oamenii de această categorie mai circulă o anecdotă, cum
că englezii i-ar fi oferit un milion lui Zavialov, numai ca să nu-şi pună marca fabricii pe
produsele sale.
— Of, Doamne, şi pe asta am auzit-o!
— Cine n-a auzit-o?! Până şi cel care ţi-o povesteşte ştie prea bine că nu se poate să
n-o cunoşti şi totuşi ţi-o spune, amăgindu-se cu bună-ştiinţă că n-ai auzit-o. Povestea cu
visul regelui Suediei mi se pare că s-a cam învechit chiar şi la ei, dar în tinereţea mea o
repetau cu pasiune, în şoaptă, ca pe o mare taină, întocmai ca pe aceea care circula pe la
începutul secolului, după care, în plin senat, cineva s-ar fi aruncat la picioarele senatorilor.
Şi pe seama comandantului Başuţki s-au răspândit o mulţime de anecdote, cum s-a furat
un monument. Oamenii ăştia se dau în vânt mai ales după anecdote despre viaţa de la
curte. Aşa de pildă, am auzit nenumărate poveşti despre Cernâşev, ministru al răposatului
ţar, care cică la şaptezeci de ani ştia atât de bine să-şi ascundă vârsta, încât părea de
treizeci; până şi răposatul ţar rămânea uimit de câte ori îl întâlnea la recepţii.
— Şi pe asta o ştiu.
— Cine n-o ştie? Nici nu se poate închipui ceva mai de prost gust, mai mitocănesc
decât aceste anecdote. Totuşi, află că acest prost gust e mai adânc şi mai răspândit decât ai
crede. Dorinţa de a flecari pentru a face semenilor o plăcere se întâlneşte chiar şi în lumea
noastră, în societatea cea mai aleasă, fiindcă noi toţi suferim de această incapacitate de a
ne stăpâni pornirile. Atâta doar că în cercul nostru circulă alte poveşti; când te gândeşti
câte năzbâtii se povestesc la noi numai despre America, şi încă de către oameni de stat, te
îngrozeşti! Trebuie să recunosc că eu însumi fac parte dintre aceşti palavragii şi toată viaţa
am suferit din pricina acestei slăbiciuni…
— Anecdote despre Cernâşev am povestit şi eu de câteva ori.
— Până şi tu!
— În afară de mine mai este un chiriaş, un bătrân funcţionar, ciupit de vărsat, un
spirit prozaic, cu totul lipsit de imaginaţie, şi de îndată ce Piotr Ippolitovici deschide gura,
ăsta începe numaidecât să-l contrazică şi să-l încurce. Lucrurile au mers până acolo, încât
Piotr Ippolitovici îl slugăreşte ca un rob şi nu ştie cum să-i intre în voie, numai ca să-i
asculte poveştile.
— Asta e un alt tip de mitocan, poate şi mai nesuferit decât primul. Primul cel puţin,
e un entuziast! “Lasă-mă să pălăvrăgesc în voie, şi să nu-mi spui pe nume dacă nu ţi-o
plăcea până la urmă”, pare să-ţi spună, în schimb, al doilea este un cusurgiu, un pisălog
fără pic de imaginaţie: “Nu te las să flecăreşti până nu-mi spui exact unde, în ce an şi în ce
împrejurări s-a întâmplat” — într-un cuvânt e necruţător. Dragul meu, pe om trebuie să-l
laşi întotdeauna să înflorească puţin lucrurile, este o meteahnă cât se poate de inofensivă.
Lasă-l să spună tot ce-i trece prin cap, în primul rând fiindcă astfel te dovedeşti un om
delicat, şi în al doilea rând fiindcă vei fi şi tu lăsat să flecăreşti după pofta inimii. Aşadar,
eşti de două ori în câştig, şi încă ce câştig! Que diable! Trebuie să-ţi iubeşti aproapele.
Acum e timpul să plec. Ai o cameră foarte drăguţă, adăugă el ridicându-se de pe acum, am
să-i spun Sofiei Andreevna şi surorii tale că am trecut pe la tine şi că eşti sănătos. La
revedere, dragul meu.
Cum adică, asta era tot? Doar eu mă aşteptasem la cu totul altceva. Doar nu-mi
spusese acel ceva important, cu toate că înţelegeam prea bine că nici nu s-ar fi putut altfel.
Am luat o lumânare şi l-am petrecut pe scară; la un moment dat, a apărut proprietarul,
dând să se repeadă după noi, iar eu l-am înşfăcat cu toată puterea de mână şi l-am
îmbrâncit cu furie, dar pe furiş, ca nu cumva să bage de seamă Versilov. Era cât pe-aci să
scoată un strigăt de mirare, dar s-a răzgândit şi a şters-o.
— Of, scările astea… mormăi Versilov tărăgănat, de bună seamă ca să zică ceva,
fiindcă era clar că se temea să nu încep eu să vorbesc. Nu mai sunt învăţat cu scările, şi
până la tine, la etajul al doilea, îţi iese sufletul. Dar nu te mai obosi, de aici pot să cobor şi
singur… Întoarce-te, dragul meu, să nu răceşti.
Totuşi nu l-am ascultat. Ajunsesem aproape jos, când am izbucnit aproape fără voia
mea, cu glasul sugrumat:
— De trei zile te tot aştept!
— Îţi mulţumesc, dragul meu.
— Ştiam că ai să vii negreşit.
— Şi eu ştiam că tu ştii că am să vin negreşit. Şi-ţi mulţumesc, dragul meu.
Apoi tăcu. Deşi ajunsesem jos, tot nu mă înduram să mă despart de el. Când a deschis
uşa să iasă în stradă, vântul mi-a stins lumânarea şi am rămas în întuneric. Atunci i-am
prins mâna. El a tresărit, dar n-a spus nimic. Mi-am lipit obrazul de mâna lui şi deodată
am început s-o sărut, s-o sărut în neştire.
— Scumpul meu băieţaş, de ce m-oi fi iubind atâta? rosti el cu un glas de
nerecunoscut, tremurător, şi-n care răsuna o notă cu totul nouă, de parcă ar fi vorbit alt
om.
Aş fi vrut să-i răspund, dar n-am fost în stare şi am luat-o la fugă pe scări în sus. El a
rămas multă vreme ţintuit locului şi numai după ce am intrat în casă am auzit uşa de jos
închizându-se cu zgomot. M-am strecurat pe lângă proprietar, care îmi ieşise iar în cale,
m-am repezit în camera mea, am tras ivărul şi, fără să aprind lumânarea, m-am trântit pe
pat, mi-am îngropat faţa în pernă şi am plâns multă vreme, fără să mă pot opri. De copil nu
mai plânsesem, de pe vremea când eram la Touchard! Plângeam în hohote, mă zguduiam
tot, şi eram atât de fericit… Dar asta nu se poate descrie!
Nu m-am sfiit să povestesc toate acestea, fiindcă, oricât de stupidă ar părea
întâmplarea, a avut şi părţile ei frumoase. Multe i s-au mai tras lui Versilov de la mine din
seara aceea! Am devenit deodată un despot îngrozitor. E de la sine înţeles că nici unul
dintre noi n-a mai pomenit vreodată despre scena aceea, dimpotrivă, peste vreo două zile
ne-am întâlnit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A doua oară m-am purtat aproape
mojic, şi el a fost mai băţos. Ne-am întâlnit tot la mine, fiindcă, nu ştiu de ce, nu-mi venea
să mă duc la el, cu toate că mi-era dor de mama. În toată această perioadă, adică în cele
două luni care au urmat, am discutat numai probleme cât se poate de abstracte. Tocmai
asta mă miră: ne mărgineam doar la discuţii teoretice, fireşte general-umane şi cât se poate
de interesante, dar fără nici o legătură cu păsul nostru. Totuşi, ştiam amândoi că trebuia să
limpezim cât mai urgent şi mai temeinic o seamă de chestiuni vitale pentru noi, dar tocmai
pe acestea le ocoleam. Nu aduceam niciodată vorba despre mama sau despre Liza şi cu
atât mai puţin despre mine, despre viaţa mea. Nu ştiu ce mă oprea, sfiala sau neghiobia
tinereţii. Presupun că mai degrabă prostia, fiindcă sfiala aş fi putut să mi-o înving. În orice
caz, îl tiranizam îngrozitor şi adesea deveneam chiar obraznic, deşi inima mă îndemna să
mă port altfel. Nu mă puteam însă opri, de parcă mă împingea cineva de la spate. Dar cu
toate acestea, el se purta întotdeauna foarte drăgăstos cu mine, deşi îmi vorbea pe acelaşi
ton de ironie fină, ca la început. Mă mai mira şi faptul că prefera să vină el la mine, aşa că
până la urmă am ajuns să mă duc foarte rar pe la mama, cel mult o dată pe săptămână, mai
ales după ce am luat-o razna. Venea, de obicei, seara, se aşeza pe un scaun şi stăteam la
taifas; îi plăcea grozav să pălăvrăgească şi cu gazda, ceea ce mă scotea din sărite şi mai
ales mă surprindea din partea lui. Câteodată mă şi gândeam: oare nu o fi având unde să se
ducă de vine la mine? Totuşi ştiam precis că avea destule cunoştinţe, că de curând
reînnodase multe din relaţiile lui mondene rupte în ultimul an. După cât se părea însă, ele
nu-l prea atrăgeau şi multe le restabilise numai oficial. De fapt, prefera să vină la mine.
Uneori eram grozav de mişcat când vedeam cu câtă sfială deschidea aproape totdeauna uşa
când venea seara pe la mine, şi în prima clipă mi se uita în ochi cu o nelinişte ciudată, ca şi
cum ar fi spus: “Oare nu te stingheresc? Spune drept, că atunci plec”, ceea ce şi spunea
uneori. Bunăoară, deunăzi, când a venit la mine, m-a găsit îmbrăcat într-un costum nou pe care abia îl primisem de la croitor, şi gata să mă duc să-l iau pe prinţul Serghei, ca să
plecăm împreună undeva (unde anume — voi arăta mai târziu). Când a intrat, s-a aşezat,
pesemne fiindcă nu observase că sunt gata de plecare — de altfel, câteodată era neobişnuit
de distrat şi ca un făcut, a început să vorbească numaidecât despre gazda mea. Atunci am
izbucnit:
— Of, mai dă-l dracului!
— Ah dragul meu, se ridică el brusc de pe scaun, mi se pare că aveai de gând să pleci
de acasă şi eu te-am împiedicat… te rog să mă ierţi.
Îşi luă rămas bun cu un aer umil şi se grăbi să plece. Tocmai purtarea lui umilă faţă de
mine, cu totul neaşteptată din partea unui om de lume atât de independent şi de original,
reînvia în inima mea o duioşie nespusă şi o încredere desăvârşită. Dar dacă mă iubea atât
de mult, cum se face că n-a încercat să mă oprească atunci când a văzut că încep să alunec
în prăpastie. Dacă mi-ar fi spus un singur cuvânt poate că m-aş fi dezmeticit, deşi nu e
sigur. Doar a văzut că devenisem un filfizon, un grandoman, că Matvei îmi stătea la
dispoziţie (o dată i-am propus să-l duc acasă cu sania mea, ce zic! nu o dată, de mai multe
ori şi întotdeauna a refuzat) şi nu se poate să nu-şi fi dat seama că arunc cu banii în dreapta
şi-n stânga, totuşi nu mi-a spus niciodată un cuvânt, nu mi-a pus nici o întrebare. Lipsa lui
de curiozitate mă miră până şi acum. În ceea ce mă priveşte, nu mă sfiam câtuşi de puţin
de el, nu-i ascundeam nimic, deşi nu-i dădeam, fireşte, nici o explicaţie. El nu mă întreba,
şi eu nu-i spuneam nimic. De vreo două-trei ori era cât pe-aci să aducem vorba despre
problemele esenţiale, de pildă, o dată, curând după ce renunţase la moştenire, l-am întrebat
din ce are să trăiască.
— Am să mă descurc eu cumva, dragul meu, mi-a spus el cât se poate de liniştit.
Acum ştiu că până şi Tatiana Pavlovna, care n-avea decât cinci mii de ruble la sufletul
ei, i-a împrumutat lui Versilov, în ultimii doi ani, jumătate din această sumă.
Altă dată a venit vorba despre mama:
— Dragul meu, îmi spuse el întristându-se deodată, i-am spus Sofiei Andreevna încă
la începutul legăturii noastre, şi nu numai atunci, ci i-o repet într-una: “Ştiu că te chinuiesc
şi că am să te bag în mormânt, totuşi atâta timp cât te văd, nu-mi pare rău; dacă ai muri
însă, sunt convins că m-ar ucide şi pe mine remuşcările”.
De altfel, îmi aduc aminte că în seara aceea a fost mai sincer ca oricând:
— Dacă aş avea măcar scuza că sunt un om slab, lipsit de voinţă, şi aş suferi din
pricina asta! Dar dimpotrivă, ştiu prea bine că nu este aşa, că sunt un om neînchipuit de
tare, şi în ce crezi că stă tăria mea? Tocmai în infinita mea capacitate de a mă împăca uşor
cu oricine şi cu orice, de altfel, asta e o trăsătură specifică tuturor intelectualilor ruşi din
generaţia mea. Pe mine nu-i chip să mă răneşti sau să mă distrugi, nici măcar să mă
uimeşti. Eu rezist în orice condiţii, ca un dulău de curte. În inima mea pot încăpea deodată
două sentimente contrarii, fără să mă supere câtuşi de puţin contradicţia dintre ele. Fireşte
că eu nu sunt vinovat de asta, totuşi ştiu că nu este cinstit, mai ales fiindcă e prea comod.
Uite, am ajuns aproape la cincizeci de ani şi nu-mi dau seama dacă e bine sau e rău că am
trăit atât. Iubesc viaţa, fireşte, dovadă că am trăit, dar din partea unui om ca mine este o
ticăloşie să iubească viaţa. În ultimul timp, a apărut ceva nou în viaţa noastră; cei de categoria lui Kraft nu se pot adapta la noua situaţie şi de aceea se împuşcă. E foarte
limpede că cei de teapa lui Kraft sunt nişte proşti şi că noi suntem deştepţi; de aici însă nu
se poate trage nici o concluzie şi problema rămâne deschisă. Oare e cu putinţă ca pe lumea
asta să nu poată trăi decât cei ca mine? Foarte probabil că aşa este, dar acest gând e prea
dureros. Oricum… problema rămâne deschisă.
Vorbea cu tristeţe, dar nu-mi dădeam seama dacă e sincer sau nu. Avea anumite
apucături de cabotin de care nu voia să se dezbare cu nici un preţ.
În perioada aceea nu-l slăbeam cu întrebările. Doream să aflu adevărul, cum îşi
doreşte un om lihnit de foame un codru de pâine. El îmi răspundea întotdeauna bucuros şi
deschis, dar, până la urmă, răspunsurile lui se reduceau la generalităţi, erau nişte aforisme
din care, în fond, nu puteai să scoţi nimic. Pe mine însă, aceste probleme mă frământaseră
toată viaţa şi mărturisesc cinstit, că, pe când mai eram la Moscova, amânam mereu
rezolvarea lor, punându-mi toată nădejdea în întâlnirea noastră de la Petersburg. I-am spus
şi lui acest lucru pe şleau, dar n-a râs de mine, dimpotrivă, ţin minte că mi-a strâns mâna.
În ceea ce priveşte problemele politice şi sociale, n-am aflat mai nimic de la el, şi tocmai
aceste probleme mă frământau cel mai mult, datorită “ideii” mele. Despre oamenii de
categoria lui Dergaciov am izbutit să-i smulg observaţia că “sunt mai prejos de orice
critică”. Dar, în acelaşi timp, a adăugat, spre surprinderea mea, că “îşi rezervă dreptul de a
nu acorda nici o importanţă propriei sale păreri”. De câte ori îl întrebam ce se va alege din
statele actuale şi din lumea de astăzi, pe ce cale se va înnoi societatea, refuza sistematic să
răspundă, până am izbutit, în cele din urmă cu chiu cu vai să-i smulg câteva cuvinte:
— Cred că totul se va petrece într-un mod extrem de banal, a mormăit el în silă o
dată, pur şi simplu, toate statele, în ciuda aşa-zisului lor echilibru bugetar, şi a “lipsei de
deficite”, se vor încurca definitiv un bon matin şi toate vor refuza să-şi mai plătească
datoriile, din dorinţa fiecăruia de a se înnoi pe seama falimentului general. Dar toate
elementele conservatoare din lume vor căuta să împiedice acest lucru, fiindcă tocmai din
rândul lor se recrutează şi acţionari, şi creditori, aşadar nu vor admite falimentul cu nici un
preţ. Şi atunci va urma o degradare generală, ca să zic aşa. Se vor aduna mulţi jidovi şi va
începe o împărăţie a jidovilor; pe urmă însă toţi cei care n-au avut niciodată acţiuni, care,
în general, n-au avut nimic, adică toţi calicii, după cum e şi firesc, nu vor dori să participe
la procesul acesta de degradare… Se va dezlănţui aşadar o luptă şi, după şaptezeci şi şapte
de înfrângeri, sărăcimea îi va nimici pe acţionari, le va lua acţiunile şi se va aşeza în locul
lor, tot ca acţionari, bineînţeles. Poate că ei vor izbuti să aducă ceva nou — sau poate că
nu; mai probabil vor da şi ei faliment. Mai departe, dragul meu, nu mai sunt în stare să
prevăd destinele care vor schimba faţa lumii acesteia. De altfel, n-ai decât să citeşti
Apocalipsul…
— Oare cauzele să fie numai de ordin material? E cu putinţă ca lumea actuală să se
prăbuşească numai datorită finanţei?
— Ei, fireşte, eu nu ţi-am dezvăluit decât un colţişor al tabloului, dar şi acest colţişor
reprezintă o parte a întregului, ca să zic aşa, legată indisolubil de el.
— Atunci ce-i de făcut?
— Of, Doamne, nu te pripi aşa: toate astea n-or să se petreacă chiar atât de curând. În
general, e totdeauna mai bine să nu faci nimic; dacă n-ai nici un amestec, rămâi cel puţin cu conştiinţa împăcată.
— Lasă glumele, vorbeşte serios. Eu vreau să ştiu ce am de făcut şi cum trebuie să
trăiesc.
— Mă întrebi ce să faci, dragul meu? Fii cinstit, nu minţi niciodată, nu râvni la bunul
altuia, într-un cuvânt, respectă cele zece porunci. Acolo a fost stabilit totul pe vecii
vecilor.
— Of, isprăveşte! Toate astea sunt depăşite şi unde mai pui că nu-s decât vorbe, iar
azi se cer fapte.
— Ei bine, dacă nu mai poţi suporta plictiseala, încearcă să iubeşti pe cineva sau
ceva, sau măcar caută-ţi o preocupare.
— Dumitale nu-ţi arde decât de glume! Şi apoi, cum s-o scot singur la capăt cu cele
zece porunci ale dumitale?
— Caută să le îndeplineşti, lăsând la o parte toate îndoielile şi problemele tale, şi ai să
ajungi un om mare.
— Un ilustru necunoscut.
— Nu există nici o taină care să nu iasă la suprafaţă.
— Văd că-ţi baţi joc de mine!
— Ei, dacă ţii neapărat să iei totul în serios, atunci cel mai bine ar fi să te specializezi
cât mai repede, să devii arhitect, inginer sau avocat; când vei avea o ocupaţie serioasă, în
toată puterea cuvântului, ai să te linişteşti şi ai să uiţi de fleacuri.
Am tăcut, căci ce puteai alege din cuvintele lui? Totuşi, după fiecare convorbire de
acest fel, rămâneam şi mai tulburat decât înainte. Şi apoi, vedeam limpede că întotdeauna
ascundea parcă o taină, şi asta mă atrăgea din ce în ce mai mult spre el.
— Ascultă, l-am întrerupt eu o dată pe când vorbea, te-am bănuit întotdeauna că îmi
îndrugi toate astea numai de ciudă şi amărăciune, iar în străfundul sufletului eşti adeptul
fanatic al unui ideal înalt şi te sfieşti sau nu vrei s-o mărturiseşti.
— Îţi mulţumesc, dragul meu.
— Ascultă, nu există nimic mai înălţător decât de a fi de folos. Ce crezi, în momentul
de faţă cum aş putea fi mai de folos? Ştiu că nu-mi poţi da o soluţie radicală, dar ţin numai
să-ţi aflu părerea. Spune-mi-o şi am să fac întocmai cum mă sfătuieşti, ţi-o jur! Ce înţelegi
dumneata printr-un ideal măreţ?
— Bunăoară, să prefaci pietrele în pâine
34 — iată un ideal măreţ.
— Idealul suprem? Da, într-adevăr, mi-ai deschis un drum. Dar, ia spune, crezi că este
cel mai de seamă?
— Este un ţel foarte înalt, dragul meu, dar nu cel mai înalt. În general, e mediocru,
dar numai în momentul de faţă e măreţ: cum se satură omul, nici nu-şi mai aduce aminte,
ba mai mult, îşi spune numaidecât: “Ei, acum sunt sătul, ce să fac mai departe?” Problema
va rămâne deschisă în vecii vecilor.
— Mi-ai vorbit o dată despre “ideile de la Geneva”, ce înţelegi prin asta?
— Ideile de la Geneva înseamnă virtutea fără Hristos, dragul meu. Ideile vremii
noastre, sau, mai bine zis ideile care însufleţesc întreaga civilizaţie actuală. Într-un cuvânt,
asta e una din acele istorii lungi şi atât de plicticoase, încât nici nu-ţi vine să le începi, de
aceea ar fi mai bine să vorbim despre altceva, dar şi mai bine ar fi să tăcem.
— Dacă ar fi după dumneata, n-am face decât să tăcem.
— Ţine minte, dragul meu, că e mai bine, mai prudent şi mai frumos să taci.
— Mai frumos?
— Bineînţeles, e totdeauna frumos să taci, iar un om care tace face impresie mai bună
decât unul care vorbeşte.
— Păi, a vorbi aşa cum vorbim noi e, fără îndoială, egal cu a tăcea. N-am nevoie de o
astfel de frumuseţe şi cu atât mai puţin de astfel de avantaje! La naiba cu ele!
— Dragul meu, îmi spuse el deodată, schimbând întrucâtva tonul, aproape cu căldură
şi cu deosebită stăruinţă, nu vreau câtuşi de puţin să te ispitesc cu cine ştie ce virtuţi
burgheze, ca să te laşi de idealurile tale, nu vreau să-ţi bag în cap “să preferi fericirea
eroismului”; dimpotrivă, eroismul e mai presus de orice fericire, fiindcă însuşi faptul de a
fi capabil de eroism este o fericire. Măcar asta trebuie să fie clar între noi. Eu tocmai de
aceea te respect, fiindcă în vremurile noastre de lâncezeală ai fost în stare să-ţi pui
suflletul în slujba unei idei proprii (fii pe pace, asta mi s-a întipărit în minte pentru
totdeauna). Şi totuşi nu-ţi e îngăduit să uiţi de măsură. Mai ales acum când ai vrea ca viaţa
ta să stârnească vâlvă, când ai vrea să înflăcărezi pe unii, să nimiceşti pe alţii, să te înalţi
deasupra Rusiei, trecând peste ea ca un nor încărcat de fulgere care insuflă tuturor spaimă
şi entuziasm, ca apoi să dispari undeva în America de Nord. Sunt sigur că tocmai asta sau
ceva asemănător se petrece în sufletul tău şi de aceea mă socotesc dator să te previn,
fiindcă te-am îndrăgit sincer, dragul meu.
Nici din aceste sfaturi nu puteam alege nimic. Ele nu dovedeau decât grija pentru
soarta mea, pentru buna mea stare materială, erau îndrumările prozaice ale unui tată bine
intenţionat; dar la ce-mi puteau folosi mie, un tânăr însufleţit de idealuri pentru care orice
tată cinstit ar fi trebuit să-şi trimită fiul chiar şi la moarte, aşa cum în antichitate Horaţiu
îşi trimisese fiii să moară întru slava Romei?
Adesea, stăruiam să-mi spună ce crede despre religie, dar aici totul se prezenta şi mai
nebulos. Când îi ceream un sfat în privinţa asta, îmi dădea un răspuns cât se poate de
stupid, ca unui copil:
— Trebuie să crezi în Dumnezeu, dragul meu.
— Bine, dar dacă eu nu cred? strigam, furios.
— Asta-i foarte îmbucurător, dragul meu.
— Cum aşa?
— E un semn cât se poate de îmbucurător, dovedeşte că eşti un om de treabă, fiindcă
la noi, în Rusia, un ateu, dacă e într-adevăr ateu, şi e cât de cât inteligent, e omul cel mai
cumsecade din lume şi e totdeauna înclinat să-i facă plăcere lui Dumnezeu, fiindcă e negreşit bun, şi e bun fiindcă e înaintat la culme că e ateu. Ateii noştri sunt nişte oameni
foarte respectabili şi cât se poate de cinstiţi, sunt stâlpii patriei, ca să zic aşa…
Acesta era desigur un răspuns, însă nu cel pe care îl voiam; o singură dată mi-a spus
până la capăt părerea lui, care era însă atât de ciudată, încât am rămas şi mai surprins, mai
ales că auzisem despre maniile lui catolice, despre lanţuri…
— Dragul meu, mi-a spus el într-o zi pe stradă, când îl petreceam după o discuţie
lungă, purtată la mine acasă, e cu neputinţă să iubeşti oamenii aşa cum sunt şi totuşi este o
datorie. De aceea, calcă-ţi pe inimă, astupă-ţi nasul, închide ochii (ceea ce e mai necesar
decât orice) şi fă-le bine. Îndură răul pe care ţi-l fac şi, pe cât poţi, încearcă să nu te superi
pe ei, “ţinând minte că eşti şi tu un om”. Se înţelege că trebuie să-i judeci sever, dacă ţi-a
fost dat să fii cât de cât mai inteligent decât media. Oamenii sunt josnici prin natura lor şi
le place să iubească de frică. Tu nu te lăsa impresionat de o astfel de dragoste şi nu înceta
să-i dispreţuieşti. Undeva în Coran, Allah îi porunceşte profetului său să-i privească pe
“cei răzvrătiţi” ca pe nişte şoareci, să le facă bine, dar să nu-i ia în seamă — cam
orgolioasă atitudine, dar justă. Să ştii să dispreţuieşti oamenii şi când fac fapte bune,
fiindcă atunci sunt de cele mai multe ori ticăloşi. Of, dragul meu, ţi-am spus asta judecând
după mine. Dacă ai un dram de minte, nu poţi trăi fără să te dispreţuieşti, indiferent dacă
eşti cinstit sau nu. Să-ţi iubeşti aproapele, fără să-l dispreţuieşti, e cu neputinţă. După
mine, incapacitatea fizică de a-şi iubi aproapele e în firea omului. Neînţelegerea se
datoreşte de la început unei expresii greşite, căci dragostea pentru omenire nu se referă
decât la acea omenire pe care tu însuţi ai creat-o în sufletul tău (cu alte cuvinte, te-ai creat
pe tine însuţi şi te iubeşti pe tine însuţi) şi care, prin urmare, nu va exista niciodată în
realitate.
— Oare nu va exista niciodată?
— De, dragul meu, recunosc că este o perspectivă destul de stupidă, dar nu e vina
mea; cum nu mi-a cerut nimeni sfatul la facerea lumii, îmi rezerv dreptul să am părerea
mea în privinţa asta.
— După toate astea, cum mai poate spune cineva că eşti un călugăr, un propovăduitor
fanatic; zău că nu înţeleg!
— Dar cine spune asta despre mine?
I-am povestit ceea ce ştiam. M-a ascultat cu mare atenţie dar a închis discuţia.
Nu-mi amintesc cum am ajuns la această discuţie memorabilă pentru mine; îmi
amintesc însă că şi-a ieşit chiar din fire, ceea ce nu i se întâmpla aproape niciodată.
Vorbise pătimaş şi fără urmă de zeflemea, ca şi cum s-ar fi adresat altcuiva, nu mie, tocmai
de aceea nu l-am crezut: doar nu era cu putinţă să fi vorbit serios despre asemenea lucruri
cu un copilandru ca mine.