ADOLESCENTUL

V

Când i s-a anunţat vizita mea, Anna Andreevna şi-a azvârlit lucrul de mână cât colo şi
a ieşit în grabă să mă întâmpine în prima cameră, ceea ce nu mai făcuse niciodată până
atunci. Îmi întinse amândouă mâinile şi roşi brusc. Mă duse în tăcere în camera ei, se
aşeză, îşi luă din nou broena în mână şi mă pofti să mă aşez lângă ea, dar în loc să se apuce de lucru, continuă să mă privească duios şi cu mult interes, fără să-mi spună însă
nici un cuvânt.
— Ai trimis-o de câteva ori pe Nastasia Egorovna la mine, am început eu de-a
dreptul, oarecum stânjenit de această simpatie, care mă măgulea însă.
Ea începu deodată să vorbească, fără să răspundă la întrebarea mea directă.
— Am auzit tot, ştiu tot. Prin câte ai trecut în noaptea aceea îngrozitoare… Cât
trebuie să fi suferit! E adevărat că ai fost găsit leşinat afară, în ger, e adevărat?
— Asta o ştii… de la Lambert, am îngăimat eu, roşind.
— Încă de atunci am aflat totul de la el, abia aşteptam să te văd. Nici nu-ţi închipui
cât de speriat a venit la mine! La dumneata acasă… adică acolo unde ai zăcut bolnav, nu i-
au îngăduit să te vadă… şi l-au primit cam ciudat… Drept să-ţi spun, eu nu cunosc
amănuntele, ştiu doar ce mi-a povestit el despre noaptea aceea. Spunea că de cum ţi-ai
venit în fire, i-ai şi pomenit despre mine şi despre devotamentul dumitale faţă de mine.
Am fost mişcată până la lacrimi, Arkadi Makarovici, şi nici nu ştiu dacă merit o simpatie
atât de caldă din partea dumitale, mai ales când mă gândesc în ce stare erai! Spune,
domnul Lambert e prietenul dumitale din copilărie?
— Să zicem… În orice caz, recunosc că am fost destul de imprudent atunci şi i-am
spus poate prea multe.
— O, fii pe pace, de intriga aceea îngrozitoare şi atât de perfidă aş fi aflat oricum!
Întotdeauna am presimţit că au să te aducă într-o astfel de situaţie. Spune, e adevărat că
Bioring a avut îndrăzneala să te lovească?
Vorbea de parcă numai din pricina lui Bioring şi a ei am ajuns să zac sub un gard. “La
urma urmei, are dreptate”, mi-a trecut prin minte, totuşi m-am revoltat.
— Dacă ar fi îndrăznit să mă lovească, n-ar fi scăpat nepedepsit şi în orice caz n-aş fi
venit la dumneata înainte de a mă fi răzbunat, i-am răspuns eu cu aprindere.
Lucrul cel mai ciudat e că, deşi simţeam că vrea să mă stârnească, să mă întărâte, am
căzut în cursă.
— Se prea poate să fi prevăzut că or să mă aducă într-o astfel de situaţie, după cum
spui, totuşi din partea Katerinei Nikolaevna n-a fost decât o neînţelegere deşi, ce-i drept,
această neînţelegere a luat prea repede locul sentimentelor ei bune faţă de mine.
— Tocmai asta este, că s-a schimbat atât de repede, a subliniat Anna Andreevna cu o
simpatie de-a dreptul exagerată. O, de-ai şti ce intrigă se ţese acum acolo! Fireşte, Arkadi
Makarovici, dumitale ţi-e greu să înţelegi cât de delicată este situaţia mea, rosti ea, roşind
şi plecându-şi ochii. În dimineaţa aceea când ne-am văzut pentru ultima oară, am făcut un
pas, pe care nu oricine e în stare să-l înţeleagă şi să-l tălmăcească, aşa cum l-ar înţelege un
om cu mintea dumitale nepervertită, cu inima dumitale iubitoare, curată şi tânără. Crede-
mă, dragul meu, că sunt în stare să preţuiesc pe deplin devotamentul dumitale faţă de mine
şi că-ţi voi răsplăti printr-o recunoştinţă veşnică. Desigur că lumea din care fac parte va
ridica piatra împotriva mea, de altfel, a şi ridicat-o. Şi chiar dacă ei ar avea dreptate din
punctul lor de vedere infam, chiar atunci, care ar putea, cine ar îndrăzni să mă condamne?
Tatăl meu m-a părăsit din copilărie, noi, Versilovii, deşi facem parte dintr-o viţă veche şi aristocratică, suntem nişte aventurieri; eu, bunăoară, trăiesc din mila altora. Oare nu era
firesc să caut un sprijin la acela care încă din copilărie mi-a ţinut loc de tată şi care de
atâţia ani de zile mă copleşeşte cu bunătatea lui? Sentimentele mele faţă de el le cunoaşte
şi le poate judeca numai Dumnezeu, aşa că înalta societate nu are nicidecum căderea să-mi
judece pasul! Şi când te gândeşti că s-a mai urzit şi intriga cea mai vicleană şi mai
mârşavă împotriva lui, că împotriva unui părinte atât de încrezător şi de generos unelteşte
propria lui fiică şi vrea să-l nenorocească! Cum se poate răbda una ca asta?! Nu, chiar cu
preţul reputaţiei mele îl voi salva! Sunt gata să trăiesc lângă el ca o simplă îngrijitoare, să
fiu infirmiera şi paznicul lui, dar n-am să las să triumfe nişte calcule reci, josnice şi
ambiţioase!
Vorbea cu o însufleţire neobişnuită, în bună parte poate ostentativă, şi totuşi sinceră,
fiindcă se vedea cât de mult punea la inimă această chestiune. Totuşi simţeam că minte
(rămânând în acelaşi timp sinceră, căci se poate minţi şi sincer) şi că în momentul acela
era imorală; e ciudat de ce sunt în stare femeile: înfăţişarea ei atât de corectă, manierele ei
atât de elegante, rangul ei social atât de înalt, încât o făcea inaccesibilă, mândria şi
moravurile ei fără prihană. Toate acestea m-au dezarmat şi am început să-i dau dreptate în
toate privinţele, cel puţin atâta timp cât am stat la ea, în orice caz n-am avut curajul s-o
contrazic. O, nu încape îndoială că din punct de vedere moral, bărbatul este robul femeii,
mai ales dacă este mărinimos! O astfel de femeie poate convinge de orice pe un bărbat
generos. “Ea şi Lambert — Dumenezeule!” mi-am zis eu, privind-o uluit. Dar mărturisesc
că nici în ziua de azi nu sunt în stare s-o judec, adevăratele ei sentimente numai Dumnezeu
le ştie, şi apoi omul este o maşină atât de complicată, că în anumite cazuri nu mai înţelegi
nimic, mai cu seamă când e vorba de o femeie.
— Spune, Anna Andreevna, ce anume aştepţi de la mine? am întrebat-o totuşi pe un
ton destul de hotărât.
— Cum adică? Nu înţeleg întrebarea dumitale, Arkadi Makarovici.
— După tot ce mi-ai spus… şi după alte câteva indicii… am… impresia, am început
eu să-i explic destul de încurcat, că ai trimis după mine fiindcă vrei să-mi ceri ceva, dar ce
anume?
Ocolind întrebarea, ea începu numaidecât să vorbească iarăşi, la fel de repede şi
însufleţit ca mai înainte.
— Totuşi nu pot, sunt prea mândră ca să-mi deschid sufletul faţă de oricine şi să
recurg la tranzacţii cu un necunoscut ca domnul Lambert. De ajutorul dumitale am nevoie,
nu de al domnului Lambert. Mă găsesc într-o situaţie îngrozitoare, desperată, Arkadi
Makarovici. Încolţită de uneltirile acestei femei, sunt nevoită să devin şi eu vicleană, şi
asta mă dezgustă. Oricât ar fi de înjositor, va trebui să urzesc şi eu intrigi, de aceea te-am
aşteptat ca pe un salvator. Nimeni nu mă poate învinui că mă uit cu atâta înfrigurare în jur
ca să-mi găsesc măcar un singur prieten, de aceea şi sunt atât de bucuroasă că mi-am
descoperit unul, căci acela care a putut într-o asemenea noapte, aproape degerat, să-şi
aducă aminte de mine, şi să nu pomenească decât numele meu, acela îmi este fără doar şi
poate devotat. Iată la ce mă gândesc neîncetat de atunci şi de aceea mi-am pus toată
speranţa în dumneata.
Mă privea drept în ochi, aşteptând cu nerăbdare un răspuns. Atunci mi-a pierit iar curajul s-o dezamăgesc, să-i mărturisesc deschis că Lambert o înşelase, că în noaptea
aceea nu-i spusesem că i-aş fi chiar atât de devotat şi că aş fi pomenit “numai numele ei”.
Aşadar, tăcerea părea să confirme minciuna lui Lambert. O, sunt convins că ea însăşi
înţelegea prea bine că Lambert exagerase, ba chiar că-i spusese o sumedenie de minciuni,
numai pentru a avea un pretext elegant de a pătrunde în casa ei şi de a stabili relaţii cu ea,
iar dacă mă privea în ochi ca şi cum nu s-ar fi îndoit de cuvintele mele reproduse de
Lambert nici de devotamentul meu, o făcea fiindcă ştia că nu voi îndrăzni să tăgăduiesc,
ca să zic aşa, din delicateţe şi din pricina tinereţii mele. De fapt, n-aş putea spune precis
dacă presupunerea mea era întemeiată sau nu. Poate că mintea mea e îngrozitor de
pervertită.
— Fratele meu are să mă apere! exclamă ea deodată cu înflăcărare, văzând că nu
vreau să-i răspund.
— Am aflat că ai fost împreună cu el la mine acasă, am îngăimat eu, încurcat.
— Vezi, sărmanul prinţ Nikolai Ivanovici, ca să scape din această plasă de intrigi, mai
precis, să scape de propria lui fiică, aproape că n-are altă soluţie decât să se refugieze în
casa dumitale, adică în casa unui prieten, că de, măcar pe dumneata e îndreptăţit să te
socotească un adevărat prieten!… Aşadar, dacă vrei să-i dai o mână de ajutor, fă acest
lucru pentru el, bineînţeles, dacă poţi, dacă eşti destul de mărinimos şi de curajos… În
sfârşit, dacă ai într-adevăr posibilitatea să o faci. O, nu de dragul meu, nu pentru mine, ci
pentru un biet bătrân, singurul om care te-a iubit vreodată sincer, care într-un timp atât de
scurt te-a îndrăgit din toată inima ca pe un fiu, care şi acum tânjeşte de dorul dumitale!
Pentru mine nu cer nimănui nimic, nici măcar dumitale, de vreme ce până şi tatăl meu a
fost în stare să-mi joace un renghi atât de perfid, atât de crud!
— Mi se pare că Andrei Petrovici…, am început eu.
— Andrei Petrovici! m-a întrerupt ea cu ironie amară. La întrebarea mea făţişă,
Andrei Petrovici mi-a dat atunci cuvântul lui de onoare că nici nu i-a trecut vreodată prin
minte să-i ceară mâna Katerinei Nikolaevna şi numai fiindcă l-am crezut orbeşte am făcut
pasul acela; până la urmă s-a dovedit însă că e destul să afle despre un oarecare domn
Bioring, ca să-şi piardă cumpătul.
— Te înşeli! am strigat eu. Au fost momente când era cât pe-aci să cred că o iubeşte
pe această femeie, dar nu e adevărat… Şi chiar dacă ar fi aşa, acum cred că va avea toate
motivele să se liniştească… după retragerea acestui domn.
— A cărui domn?
— A lui Bioring.
— Dar cine ţi-a spus că s-a retras? Poate că niciodată acest domn n-a fost mai la preţ
ca acum, spuse ea, zâmbind sarcastic; am avut impresia că şi de mine îşi bate joc.
— Mi-a spus-o Nastasia Egorovna, am îngăimat eu, fără să-mi pot ascunde tulburarea
pe care fără îndoială a observat-o şi ea.
— Nastasia Egorovna este o femeie foarte cumsecade şi desigur n-o pot împiedica să
ţină la mine, dar nu-i în stare să-şi dea seama câtuşi de puţin de unele lucruri care nu-s pe
măsura minţii ei. Mi s-a strâns inima. Fierbeam de indignare, sentiment pe care Anna Andreevna
urmărise să mi-l stârnească, numai că nu era îndreptat împotriva acelei femei, ci
deocamdată numai împotriva ei însăşi. M-am ridicat de pe scaun.
— Ca un om cinstit ce sunt, mă simt dator să-ţi atrag atenţia, Anna Andreevna, că
aşteptările dumitale în ceea ce mă priveşte… s-ar putea dovedi cu totul zadarnice.
— Eu nu aştept de la dumneata decât să-mi iei apărarea, spuse ea hotărât, privindu-
mă drept în ochi, să aperi o fiinţă părăsită de toată lumea… pe sora dumitale, dacă ţii să ţi-
o spun, Arkadi Makarovici!
Era gata să izbucnească în plâns.
— Ar fi mai bine să nu te bizui pe mine fiindcă s-ar putea să te dezamăgesc, am
bolborosit eu copleşit de un sentiment nespus de penibil.
— Cum să interpretez cuvintele dumitale? mă întrebă ea cu sfială, aproape cu spaimă
în glas.
— Iată cum: am să vă părăsesc pe toţi, şi basta! am exclamat eu aproape scos din
minţi. Iar scrisoarea am s-o rup. Adio!
M-am înclinat şi am plecat în tăcere fără să îndrăznesc aproape să mă uit la ea, dar în
timp ce coboram scara, m-a ajuns din urmă Nastasia Egorovna, care ţinea în mână o foaie
de hârtie împăturită. Nu pot pricepe de unde răsărise Nastasia Egorovna şi unde stătuse în
timp ce vorbeam cu Anna Andreevna. Fără să spună o vorbă, mi-a întins scrisoarea şi a
fugit îndărăt. Am despăturit hârtia. Pe ea era scrisă foarte limpede şi citeţ adresa lui
Lambert; era vădit că stătea pregătită de câteva zile. Mi-am amintit deodată că atunci când
a fost Nastasia Egorovna la mine mi-a scăpat că nu ştiu unde locuieşte Lambert, de fapt, i-
o spusesem atunci în sensul că “nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu”. Totuşi, în momentul de
faţă ştiam adresa lui Lambert, o aflasem prin Liza, pe care o rugasem să o ceară de la
biroul de adrese. Gestul Annei Andreevna mi se părea îndrăzneţ din cale afară, chiar cinic.
Voia parcă să-mi arate că nu luase în serios refuzul meu de a o ajuta şi, neavând nici un pic
de încredere în sinceritatea mea mă trimitea la Lambert. Atunci m-am dumerit pe deplin că
ea ştia totul în legătură cu scrisoarea, şi de la cine ar fi putut să afle, dacă nu de la
Lambert, căci altfel de ce m-ar fi trimis să mă înţeleg cu el?
“Hotărât lucru, cu toţii fără excepţie, mă socotesc un mucos lipsit de voinţă şi
caracter, din care poţi face ce vrei!” îmi ziceam eu indignat.
Dar asta nu m-a împiedicat să mă duc totuşi la Lambert. Cum aş fi putut să-mi
înfrânez curiozitatea care mă îmboldea atunci? Lambert, după cum am constatat, locuia
foarte departe, pe o străduţă de lângă Parcul de vară, de altfel în aceaşi cameră mobilată pe
care o cunoşteam. Însă, când fugisem de la el, nici nu mi-am dat seama de direcţie şi de
distanţă, aşa că în urmă cu patru zile, când am căpătat adresa lui de la Liza, m-am mirat,
fiindcă nici nu-mi venea să cred că locuieşte în cartierul acela. Încă pe când urcam scara,
am observat la uşa pensiunii, care se afla la etajul al treilea, doi tineri şi m-am gândit că
sunaseră probabil înainte şi aşteptau să li se deschidă. Dar în timp ce mă apropiam de ei,
amândoi s-au întors cu spatele la uşă şi au început să mă măsoare cu luare-aminte. “Aici
sunt destui chiriaşi şi desigur că or fi căutând pe altcineva”, m-am gândit eu enervat, când
am ajuns în dreptul lor. Mi-ar fi fost foarte neplăcut să mai găsesc pe cineva la Lambert. Ferindu-mă să-i privesc, am întins mâna să sun.
— Attendez ! îmi strigă unul dintre ei.
— Vă rog să nu sunaţi încă, îmi spuse celălalt tânăr cu glas tărăgănat, dar plăcut şi
amabil. Aşteptaţi să terminăm şi noi cu ale noastre şi apoi sunăm şi intrăm cu toţii
împreună. Vreţi?
M-am oprit locului. Amândoi erau foarte tineri, de vreo douăzeci, douăzeci şi doi de
ani. Făceau în faţa uşii o operaţie ciudată pe care am urmărit-o cu mare mirare. Cel care
strigase “attendez” era înalt ca o prăjină, uscat şi scofâlcit, dar foarte muşchiulos, cu un
cap mult prea mic pentru înălţimea lui, cu faţa cam ciupită de vărsat, dar cu trăsături destul
de regulate, care trădau chiar inteligenţă, în ciuda expresiei lui stranii, de o gravitate
comică. Avea o privire sfredelitoare, exagerat de îndrăzneaţă, chiar necuviincioasă. Era
foarte prost îmbrăcat, purta o manta veche vătuită, cu un guler mic şi jerpelit de blană,
mult prea scurtă pentru statura lui, căpătată parcă de pomană, era încălţat cu cizme
ordinare, aproape ţărăneşti, şi pe cap avea un joben îngrozitor de ponosit şi decolorat. Era
cât se poate de neîngrijit: mâinile, fără mănuşi, erau murdare, iar unghiile lungi şi
îndoliate. Celălalt tânăr, în schimb, era îmbrăcat ca un filfizon, purta o blană uşoară de
dihor, o pălărie elegantă şi nişte mănuşi impecabile, de culoare deschisă, bine trase pe
degetele lui subţiri; era cam de înălţimea mea, dar avea pe faţa lui plăcută şi proaspătă o
expresie extrem de simpatică.
Flăcăul cel deşirat îşi deznodase cravata — o panglică slinoasă şi neînchipuit de
roasă, care ajunsese aproape un şiret — iar băieţandrul cel chipeş scosese din buzunar o
cravată neagră nou-nouţă şi o lega la gâtul lunganului, care, supus şi grozav de serios, îşi
descheiase mantaua, o lăsase pe umeri şi-şi întindea gâtul foarte lung.
— Nu, nu se poate, cămaşa ţi-e prea murdară, zise tânărul cel elegant, aşa că nu
numai că n-o să facă nici o impresie, dar o să scoată şi mai tare la iveală murdăria. Nu ţi-
am spus eu să porţi cămăşi cu gulere aplicate?… Nu, nu pot… nu vrei să încerci
dumneata? se întoarse el deodată spre mine.
— Ce anume? am întrebat.
— Păi vezi bine, să-i legi dumnealui cravata. Ştii, trebuie legată aşa, ca să nu se vadă
cămaşa murdară, altfel ai spune că se pierde tot efectul. Anume i-am cumpărat adineauri
cravata asta, de la Filip frizerul. Am dat o rublă pe ea.
— Cum, ai cheltuit rubla? mormăi lunganul.
— Da, şi acum nu mai am nici o copeică. Va să zică, nici dumneata nu te pricepi?
Atunci va trebui să-o rugăm pe Alphonsine.
— Tot la Lambert ai venit? mă întrebă lunganul pe neaşteptate şi foarte tăios.
— Da, la Lambert, i-am răspuns la fel de tăios, privindu-l ţintă.
— Dolgorowky? întrebă el cu acelaşi ton.
— Nu, nu mă cheamă Korovkin, i-am răspuns la fel de tăios, căci mă înşelase auzul.
— Dolgorowky? repetă lunganul, strigând aproape şi făcând un pas spre mine, ca şi
cum ar fi vrut să mă ameninţe. Prietenul lui izbucni într-un hohot de râs.
— Dolgorowky a spus, nu Korovkin! mă lămuri el, ştii, în “Journal des Debats”
franţujii schimonosesc numele ruseşti.
— În “Independance”, răcni lunganul.
— Nici cei de la “Independance” nu-s mai breji. În loc de Dolgoruki scriu bunăoară
Dolgorowky — am văzut cu ochii mei. Iar pentru ei V e întotdeauna contele Wallonieff.
— Dar Doboyny!
— Da, şi numele ăsta l-am întâlnit, amândoi ne-am prăpădit de râs când am citit că o
oarecare madame Doboyny din Rusia se află în străinătate… Dar, vezi tu, n-are nici un rost
să-i înşirăm acum pe toţi, se întoarse el deodată spre lungan, apoi mi se adresă din nou
mie: Scuzaţi, dumneavoastră sunteţi domnul Dolgoruki?
— Da, aşa mă cheamă, dar de unde ştiţi?
Deodată lunganul îi şopti ceva la ureche tânărului care care se încruntă şi făcu un gest
de dezaprobare, totuşi lunganul se întoarse brusc spre mine.
— Monsieur le prince, vous n’avez pas de rouble d’argent pour nous, pas deux, mais
un seul, voulez-vous
60 ?
— Ah, ce dezgustător eşti! strigă mărunţelul.
— Nous vous rendons , încheie lunganul, rostind anevoie şi incorect cuvintele
franţuzeşti.
— Ştiţi, e un cinic, mă lămuri mărunţelul zâmbind. Vă închipuiţi cumva că nu ştie
franţuzeşte? Vorbeşte ca un parizian, dar îi imită pe acei ruşi cărora le place grozav când
sunt în public să vorbească pe franţuzeşte în gura mare, deşi nu cunosc limba…
— Dans les wagons , întări lunganul.
— Se înţelege că şi în tren, of, ce plicticos eşti cu explicaţiile tale! Iar ţi s-a năzărit s-
o faci pe prostul.
Între timp am scos o rublă din buzunar şi i-am întins-o lunganului.
— Nous vous rendons, repetă acesta vârând rubla în buzunar, apoi se întoarse brusc
spre uşă şi începu să bată în ea cu vârful cizmei lui uriaşe şi butucănoase, impasibil, grav
şi, ce-i mai ciudat, fără să se enerveze câtuşi de puţin.
— Of, iar ai să te iei la bătaie cu Lambert! zise mărunţelul alarmat. Mai bine sunaţi
dumneavoastră.
Dar, şi după ce am sunat, lunganul continua să izbească cu cizma în uşă.
— Ah, sacré! … se auzi deodată glasul lui Lambert de după uşă, pe care o descuie
numaidecât.
— Dites donc, voulez-vous que je vous casse la tête, mon ami
61 ?! se răsti el la
lungan.
— Mon ami, voilà Dolgorowky, l’autre mon ami, spuse lunganul solemn, uitându-se
ţintă la Lambert care se făcuse roşu la faţă de furie. Dar cum a dat cu ochii de mine, Lambert s-a schimbat la faţă ca prin minune.
— Ah, tu eşti, Arkadi?! În sfârşit! Va să zică, te-ai însănătoşit, bine că te-ai
însănătoşit!
Mă prinse de amândouă mâinile şi mi le strânse cu putere, într-un cuvânt era atât de
sincer încântat, încât în momentul acela m-am bucurat şi eu, ba chiar am început să-l
iubesc.
— Primul meu drum a fost la tine.
— Alphonsine! strigă Lambert.
Ea sări imediat de după paravan.
— Le voilà!
— C’est lui! exclamă Alphonsine, împreunându-şi palmele, apoi se repezi cu braţele
deschise să mă îmbrăţişeze. Noroc că m-a apărat Lambert.
— Stai cuminte, marş! se răsti Lambert la ea, ca la un căţel. Să vezi, Arkadi, azi am
hotărât cu câţiva băieţi să luăm masa la restaurantul tătărăsc. Acum nu-mi mai scapi,
trebuie să vii cu noi. Luăm masa şi după aceea le fac vânt la toţi şi o să putem sta de vorbă
pe îndelete. Hai, intră, intră! Mai stăm o clipă şi apoi pornim cu toţii…
Am intrat şi am rămas în mijlocul camerei, privind cu atenţie în jurul meu şi
amintindu-mi cele întâmplate. Lambert se dusese după paravan, ca să se schimbe.
Lunganul şi prietenul lui se ţinură după Lambert, cu toată împotrivirea acestuia. Toată
lumea rămăsese în picioare.
— Mademoiselle Alphonsine, voules-vous me baiser
62 ? mormăi lunganul.
— Mademoiselle Alphonsine, dădu mititelul să se apropie de ea, arătându-i cravata
prietenului său, dar ea se repezi ca o furie la amândoi.
— Ah, le petit vilain! zbieră ea la cel mai tânăr şi mai mărunt. Ne m’approchez pas,
ne me salissez pas, et vous, le grand dadais, je vous flanque à la porte tous les deux,
savez-vous cela
63 ?
Cu toate că ea căuta să-l ţină la distanţă, dând din mâini cu dispreţ şi scârbă, de parcă
s-ar fi temut într-adevăr să nu o murdărească atingând-o (ceea ce nu pricepeam de fel,
deoarece tânărul era atât de drăgălaş şi de elegant — mai ales după ce-şi scosese blana),
mărunţelul a început s-o roage cu stăruinţă să-i lege lunganului cravata, dar în prealabil să-
i dea un guler curat de-al lui Lambert. Alphonsine era gata să-i ia la bătaie de indignată ce
era de această propunere, dar Lambert, care auzise ce se petrece, a strigat la ea de după
paravan să nu ne ţină în loc pe toţi şi să facă imediat ce i se cere “că altfel tot nu scapă de
ei”, adăugă el. Atunci Alphonsine a adus într-o clipă gulerul şi, fără să se mai arate câtuşi
de puţin scârbită, s-a apucat să-i lege cravata lunganului, care stătu cu gâtul întins, ca
adineauri pe scară, până sfârşi ea operaţia.
— Mademoiselle Alphonsine, avez-vous vendu votre javră
64 ?
— Qu’est ce que ça ma “javră?”
65
Cel mai tânăr o lămuri că “javră” înseamnă căţel.
— Tiens, quel est ce baragouin
66 ?
— Je parle comme une dame russe sur les eaux minerales
67
, o lămuri le grand
dadais, care tot mai stătea cu gâtul întins.
— Qu’est que ça qu’une dame russe sur les eaux minerales et… où est donc votre
jolie montre, que Lambert vous a donnée
68 ?
Se întoarse ea deodată spre cel mai tânăr.
— Cum, iar n-ai ceas? interveni Lambert de după paravan.
— L-am mâncat împreună! mormăi lunganul.
— N-am căpătat decât opt ruble pe el, că de, era de argint şi nu de aur, cum
pretindeai. Un ceas de ăsta nu costă acum nici la magazin, mai mult de şaisprezece ruble,
îi răspunse mărunţelul lui Lambert, dezvinovăţindu-se în silă.
— Să nu mai aud de una ca asta! continuă Lambert şi mai supărat. Crezi că de asta te
îmbrac eu, amice, şi-ţi dăruiesc tot felul de lucruri splendide, ca dumneata să le vinzi şi să
cheltuieşti banii pe prietenul dumitale cât o prăjină?… Ce cravată i-ai mai cumpărat?
— N-a costat decât o rublă şi nici aia nu era din banii dumitale. N-avea cravată de fel.
Şi apoi, mai are nevoie şi de o pălărie.
— Lasă prostiile, îl repezi Lambert, furios de-a binelea, i-am dat destui bani, dar în
loc să-şi cumpere pălărie, dumnealui s-a grăbit să-i azvârle pe stridii şi pe şampanie.
Miroase urât de nespălat ce e, nu-i chip să-l scoţi între oameni! Cum să-l duc la masă?
— Cu birja! răcni lunganul. Nous avons un rouble d’argent que nous avons prêté chez
notre nouvel ami
69
.
— Să nu le dai nici un ban, Arkadi! se răsti Lambert la mine.
— Ba să-mi fie cu iertare, Lambert, te poftesc să-mi dai numaidecât zece ruble! se
supără deodată mărunţelul atât de tare, încât se îmbujoră la faţă, ceea ce-l făcea mai
drăguţ. Şi nu cumva să mai îndrăzneşti să mai îndrugi vreodată asemenea prostii cum i-ai
spus adineauri lui Dolgoruki. Îţi pretind să-mi dai numaidecât zece ruble, ca să-i restitui pe
loc lui Dolgoruki rubla lui, iar din rest mă duc să-i cumpăr lui Andreev o pălărie. Ai să
vezi!
Lambert ieşi de după paravan.
— Ţine trei hârtiî de câte o rublă şi până marţi nu mai vezi un ban, nici să nu
îndrăzneşti să mai ceri, altfel…
Lunganul se repezi şi-i smulse banii din mână.
— Dolgorowky, poftim rubla, nous vous rendons avec beaucoup de grâce. Haide,
Petia, strigă el prietenului său, apoi, ridicând cele două bancnote, începu să le fâlfâie şi să
urle cât îl ţinea gura, cu ochii ţintă la Lambert: Ohé, Lambert! Où est Lambert, as-tu vu
Lambert?
— Încetează! Cum îndrăzneşti? răcni Lambert mânios la culme.
Îmi dădeam seama că fac cu toţii aluzie la întâmplări anterioare, pe care nu le cunoşteam şi de aceea îi priveam mirat. Pe lungan însă, mânia lui Lambert nu-l speriase de
fel, dimpotrivă, începu să urle şi mai tare: Ohé, Lambert! şi aşa mai departe. Şi pe când
coborau scara, se mai auzeau aceste strigăte. Lambert dădu să fugă după ei, dar se
răzgândi.
— Las’ că în curând am să-i dau afară în brânci! Mai mare-i paguba de pe urma lor
decât câştigul! Hai să mergem, Arkadi, am întârziat. Şi acolo mă aşteaptă tot un om… de
care am nevoie… tot o vită… Ăştia-s cu toţii nişte vite, nişte otrepe, nişte lepădături!
strigă el iarăşi, aproape scrâşnind din dinţi, dar deodată îşi reveni brusc în fire. Îmi pare
bine că te văd în sfârşit! Alphonsine, să nu te mişti de acasă! Hai să mergem.
Afară aştepta o birjă de lux şi ne-am urcat în ea. Tot drumul Lambert nu s-a putut
linişti, oricât se străduia, nu-şi putea ascunde mânia împotriva celor doi tineri. Eu mă
miram că le dădea atâta importanţă după ce fuseseră atât de necuviincioşi faţă de el, şi mai
ales că părea chiar să se teamă de ei. În virtutea unor impresii înrădăcinate din copilărie,
mie încă mi se mai părea că toată lumea trebuie să se teamă de Lambert şi în ciuda aerelor
mele de independenţă, în momentul acela mă temeam eu însumi de el.
— S-o ştii de la mine, ăştia-s cu toţii nişte lepădături dezgustătoare, nu se mai potolea
Lambert. Nici n-ai să crezi când ţi-oi spune că lunganul ăsta ticălos mi-a scos sufletul
acum trei zile într-o societate aleasă. S-a proţăpit în faţa mea şi a început să strige: Ohé,
Lambert! Şi eram între oameni subţiri. Toată lumea a râs, fiindcă ştia că o face ca să-mi
stoarcă bani. Poţi să-ţi închipui cum m-am simţit! A trebuit să-i dau. Of, ce canalii sunt! Şi
nici n-ai să crezi, a fost junker, dar l-au alungat de la regiment şi închipuieşte-ţi, e un om
cult, a primit o educaţie aleasă şi e de familie bună, închipuieşte-ţi! Şi e ager la minte, ar fi
putut… Dracu să-l ia! Unde mai pui că e puternic ca Hercule! E util, dar nu cine ştie ce.
Şi, după cum ai văzut, nici pe mâini nu se spală. L-am recomandat unei doamne din
aristocraţie, unei boieroaice bătrâne, spunându-i că se căieşte şi că remuşcarile or să-l ducă
la sinucidere, şi dumnealui, când s-a dus la ea, s-a aşezat picior peste picior şi a început să
fluiere. Iar celălalt, filfizonul, e fiu de general, familia nici nu mai vrea să ştie de el, eu l-
am scăpat de puşcărie, l-am scăpat şi uite cum mă răsplăteşte. Ăştia nu-s oameni! Am să-i
dau afară în brânci.
— Îmi cunoşteau numele. Tu le-ai vorbit despre mine?
— A fost o prostie, recunosc. La masă te rog să-ţi ţii firea… te previn că are să mai
fie acolo o canalie îngrozitoare, un ticălos care îi întrece pe toţi, primejdios de viclean,
aştia-s toţi nişte pramatii! N-ai să găseşti un om cinstit printre ei! Dar lasă, numai să
terminăm, şi atunci… Ce ţi-ar place să mănânci? În orice caz, să ştii că acolo se găteşte
bine. Fii pe pace, eu plătesc. E bine că eşti îmbrăcat ca lumea. Pot să-ţi dau şi bani. Treci
pe la mine când ai nevoie. Închipuieşte-ţi că în fiecare zi de când sunt aici, le-am dat să
mănânce şi să bea cât au vrut, i-am ghiftuit cu plăcinte, e a doua oară când îi dăruiesc un
ceas şi îl vinde. Ce crezi, năpârstocul ăsta de Trişatov — ai văzut, Alphonsinei îi e scârbă
să se uite la el, nici nu-l lasă să se apropie de ea — într-o bună zi la restaurant, când erau
numai ofiţeri la masă, i s-a năzărit să ceară sitari şi n-am avut încotro, a trebuit să-i
comand sitari! Dar las’ că mi-o plăteşte el!
— Mai ţii minte, Lambert, cum m-ai împuns cu furculiţa o dată la Moscova, când ne-
am dus împreună la cârciumă şi cum ai făcut atunci rost de cinci sute de ruble?
— Da, mi-aduc aminte. Ei drăcie, cum să nu-mi aduc aminte! Mi-eşti tare drag,
crede-mă. Afară de mine nu te iubeşte nimeni, nu uita că eu şi numai eu ţin la tine. Ăla
ciupit de vărsat pe care ai să-l vezi acolo, este o canalie îngrozitor de vicleană. Dacă intră
în vorbă cu tine, lasă-l să vorbească şi nu-i răspunde, iar dacă te-o trage de limbă,
răspunde-i în doi peri sau taci.
Era atât de enervat, încât cel puţin pe drum m-a scutit de întrebări. Eram de-a dreptul
jignit, văzând cât de sigur este de mine; ca nici măcar nu-i trece prin minte că s-ar putea să
n-am încredere în el. Mă miram chiar că e destul de prost să-şi închipuie că-mi mai poate
porunci, ca pe vremuri. “Şi când te gândeşti cât e de necioplit” mi-am zis eu când am
intrat în restaurant.
În restaurantul acela de pe strada Morskaia mai fusesem şi altă dată, în jalnica
perioadă de decădere şi desfrâu, iar când m-am regăsit în aceleaşi încăperi cu aceiaşi
lachei care, după ce m-au cercetat cu atenţie m-au primit ca pe un vechi client, când m-am
pomenit în societatea dubioasă a prietenilor lui Lambert, care mă şi priveau ca pe unul de-
al lor, şi mai cu seamă presimţirea sumbră că mă las târât de bunăvoie în cine ştie ce
potlogărie din care am să mă aleg fără îndoială numai cu ponoase — când am simţit toate
acestea, m-am înfiorat în primul moment, era cât pe-aci să plec, dar acest moment a trecut
şi am rămas.
Individul acela ciupit de vărsat, care din cine ştie ce motive îi inspira atâta teamă lui
Lambert, ne aştepta. Avea o înfăţişare stupidă de om de afaceri, tip pe care îl urăsc încă
din copilărie, era de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie, destul de cărunt, cu obrazul
ras impecabil, dezgustător de neted şi cu favoriţii mici, cărunţi, potriviţi fără cusur, care
atârnau ca doi cârnăciori de ambele părţi ale feţei sale teşite, exprimând răutatea. Era
fireşte plicticos, grav, scump la vorbă şi, după obiceiul acestei categorii de indivizi, destul
de arogant. M-a măsurat cu luare-aminte, fără să-mi spună nici un cuvânt, fiindcă
neghiobul de Lambert nici n-a socotit cu cale să ne facă măcar cunoştinţă, aşa că m-a luat
se vede drept un şantajist de teapa celor care îl însoţeau pe Lambert. De altfel, nici cu
aceşti tineri, care au sosit aproape o dată cu noi, n-a schimbat o vorbă, deşi se vedea că
erau cunoştinţe vechi. N-a vorbit decât cu Lambert, şi cu acesta aproape în şoaptă, mai
bine zis Lambert vorbea aproape tot timpul iar ciupitul îl repezea din când în când cu câte
un cuvânt scurt şi tăios ca un ultimatum. Îl lua de sus, furios şi batjocoritor, pe când
Lambert, dimpotrivă, îi vorbea cu multă însufleţire, căutând parcă să-l convingă să
întreprindă împreună o anumită operaţie. O dată, când am întins mâna spre o sticlă cu vin
roşu, ciupitul, care până atunci nu-mi adresase nici un cuvânt, a luat pe neaşteptate o sticlă
de Xeres şi mi-a oferit-o:
— Gustă din vinul asta, mă îmbie el, întinzându-mi sticla.
În clipa aceea m-am dumerit că trebuie să ştie totul despre mine: şi numele meu, şi
biografia mea, poate şi ceea ce urmarea Lambert să obţină de la mine. Gândul că mă
socoteşte unealta lui Lambert mi-a stârnit iar furia mai ales când am văzut mutra stupidă şi
extrem de alarmată a acestuia din clipa când ciupitul s-a întors către mine. Ciupitul a
observat şi el acest lucru şi a început să râdă. “Nu încape îndoială că toţi îl au pe Lambert
la mână”, mi-am zis eu, urându-l din toată inima în momentul acela. Aşadar, deşi mâncam
cu toţii la aceeaşi masă, ne împărţeam în două grupuri deosebite: lângă fereastră şedeau
faţă în faţă ciupitul şi cu Lambert, iar alături eu cu slinosul de Andreev, avându-l în faţă pe Trişatov. Lambert părea grăbit să termine cu masa şi zorea tot timpul chelnerul să
servească mai repede. Când am ajuns la şampanie, a întins deodată cupa spre mine:
— Hai să ciocnim în sănătatea ta! rosti el, întrerupându-şi discuţia cu ciupitul.
— Dă-mi voie să ciocnesc şi eu cu dumneata, spuse Trişatav cel chipeş, întinzându-
mi cupa peste masă. Până la şampanie şezuse foarte îngândurat şi tăcut. Cât despre lungan,
acesta nu scosese chiar nici o vorbă în schimb mâncase mult şi pe tăcute.
— Cu plăcere, i-am răspuns lui Trişatov, şi după ce am ciocnit, ne-am golit paharele.
— Eu n-am de gând să beau în sănătatea dumitale, se întoarse deodată lunganul spre
mine, nu fiindcă ţi-aş dori moartea, ci numai fiindcă nu-i bine să mai bei acum. Vorbea
apăsat şi încruntat. Îţi ajung trei cupe de şampanie. Văd că nu-ţi iei ochii de la mâinile
mele nespălate, urmă el punându-şi pumnul pe masă. Iacă, pumnul ăsta aşa nespălat cum
e, îl închiriez lui Lambert, ca să spargă capetele celor care îl strâng cu uşa. Şi după ce rosti
aceste cuvinte, izbi atât de tare cu pumnul în masă, încât zornăiră paharele şi furfuriile.
Afară de noi, în încăpere mai mâncau la alte patru mese nişte ofiţeri şi nişte domni
destul de impunători. Restaurantul era doar foarte renumit. Toată lumea a tăcut brusc şi a
întors capul spre masa noastră aşezată într-un colţ. De fapt, am impresia că de mult
stârnisem oarecare curiozitate. Lambert roşi tot.
— Poftim, iar începe! Mi se pare că te-am rugat, Nikolai Semionovici, să te porţi ca
lumea, îi şopti el furios lui Andreev. Acesta îl privi lung şi pătrunzător.
— Nu vreau ca noul meu prieten Dolgorowki să bea azi prea mult. Lambert se făcu stacojiu. Ciupitul trăgea cu urechea fără să se amestece, dar cu vădită
plăcere. Nu ştiu de ce, dar ieşirea lui Andreev îi plăcea. Numai eu nu pricepeam de ce nu
trebuie să mai beau.
— Se poartă aşa numai ca să-mi stoarcă bani. Ascultă, îţi mai dau şapte ruble după
masă, dar acum nu ne mai strica tot cheful, nu ne face de râs, şuieră Lambert printre dinţi.
— Aha! mugi triumfător lunganul, spre marea încântare a ciupitului, care începu să
chicotească răutăcios.
— Te cam întreci cu gluma…, încercă Trişatov neliniştit, aproape întristat, să-şi
liniştească prietenul.
Andreev tăcu, dar nu prea mult, căci îşi avea socotelile lui. La a doua masă, adică la
vreo cinci paşi de noi, şedeau doi domni şi discutau cu însufleţire. Erau amândoi de vârstă
mijlocie şi păreau foarte simandicoşi. Unul era înalt şi foarte gras, celălalt, la fel de gras,
dar mărunt. Vorbeau în limba poloneză despre evenimentele recente de la Paris. Lunganul
nu-i slăbea de mult din ochi şi tot trăgea cu urechea la ce vorbeau. Pesemne că polonezul
cel mărunt i s-o fi părut caraghios şi de aceea o fi prins numaidecât pică pe el, din senin,
aşa cum li se năzare câteodată oamenilor bolnavi de ficat, cărora te miri din ce le sare
ţandăra. Deodată polonezul cel mărunt rosti numele deputatului Madier de Montjou,
rostindu-l ca un polonez, cu accentul pe penultima silabă, încât sună Madier de Mântjou.
Atâta i-a trebuit lunganului. Se întoarse spre polonezi cu un aer grav şi băţos şi li se adresă
pe neaşteptate, tare şi răspicat, de parcă i-ar fi întrebat:
— Madier de Montjou? Polonezii s-au întors furioşi spre el.
— Ce doreşti? strigă pe ruseşte polonezul cel mătăhălos, cu un ton ameninţător.
Lunganul atâta aştepta.
— Madier de Montjou? repetă el din nou de răsună toată sala, fără să dea însă altă
explicaţie, la fel de prosteşte ca atunci când repetase în faţa uşii lui Lambert: Dolgorowky.
Polonezii săriră ca arşi de pe scaun. Lambert dădu să se repeadă la Andreev, dar se
răzgândi, alergă la polonezi şi începu să le ceară scuze, umil.
— Aştia-s nişte caraghioşi, pane, nişte măscărici! zise cu dispreţ polonezul cel
mărunt, stacojiu de indignare. Un om cumsecade nici n-o să mai poată pune piciorul aici!
Lumea din sală începuse să se foiască, se auzeau murmure şi mai cu seamă râsete.
— Pleacă… te rog… hai cu mine! îngăimă Lambert năucit, neştiind cum să-l scoată
mai repede pe Andreev din încăpere.
Acesta îl privi pe Lambert lung şi cercetător şi când ghici că e gata să-i dea bani, se
hotărî să-l urmeze. Se vede că îi mai storsese de multe ori bani lui Lambert, folosind
asemenea mijloace neruşinate. Trişatov dădu să alerge după ei, dar mă privi şi rămase pe
loc.
— Vai, ce ruşine! exclamă deodată, acoperindu-şi ochii cu degetele lui subţiri.
— Da, e foarte ruşinos! mormăi ciupitul de astă dată furios.
Lambert se întoarse în curând foarte palid şi, gesticulând agitat, începu să-i şoptească ceva ciupitului, care îl ascultă scârbit, şi între timp îi porunci chelnerului să aducă mai
repede cafeaua. Se vedea că vrea să plece cât mai curând, deşi la urma urmei tot incidentul
se reducea la o ştrengărie de şcolar. Trişatov se ridică de la locul lui şi, cu ceaşca de cafea
în mână, veni să se aşeze lângă mine.
— Ţin foarte mult la el, începu cu un aer atât de sincer, de parcă îmi mai spusese de
nenumărate ori acest lucru. Nici nu-ţi închipui cât de nenorocit e Andreev. A mâncat şi a
băut zestrea surorii lui, mai mult, a tocat toată bruma de avere a familiei lui în anul acela
cât a fost în armată, şi numai eu ştiu cum îl chinuiesc acum remuşcările. De desperare a
ajuns să nici nu se mai spele. Are nişte idei grozav de ciudate: e în stare să-ţi spună
bunăoară că între un pungaş şi un om cinstit nu-i nici o deosebire, că sunt din acelaşi aluat,
că nu trebuie să faci nici bine, nici rău, sau că poţi face şi bine şi rău, căci la urma urmei e
totuna, dar că cel mai bun lucru e să zaci fără să te primeneşti cu lunile, doar să bei, să
mănânci, să dormi şi atât. Şi totuşi, sunt convins că nici el nu crede ce spune. Ştii, mi se
pare chiar că adineauri a făcut-o pe nebunul, numai fiindcă şi-a pus în gând s-o rupă cu
Lambert. Mi-a spus-o încă de ieri. Poate nici n-ai să crezi, dar uneori, noaptea, sau când
rămânem singuri multă vreme, începe să plângă, şi are un fel al lui de a plânge, cum nu am
mai văzut pe nimeni plângând: urlă cu atâta desperare, de te cutremuri… cum să nu ţi se
rupă inima, când vezi un vlăjgan ca el topindu-se de plâns. Îţi dai seama cât e de nefericit!
Dacă ţi-aş spune că vreau să-l salvez, deşi eu însumi nu sunt decât un păcătos, un copil
depravat, poate n-ai să mă crezi! Spune, Dolgoruki, oare n-ai să mă dai afară, dacă voi
veni vreodată la dumneata?
— Cum poţi vorbi aşa? Te rog să vii, îmi eşti foarte simpatic.
— Ce-ai găsit la mine? În orice caz îţi mulţumesc. Hai să mai bem un pahar. Dar ce-
mi veni? Lasă, e mai bine să nu bei. Andreev a avut dreptate când ţi-a spus că dumneata
nu trebuie să mai bei azi, îmi spuse el cu tâlc, făcându-mi cu ochiul. Eu am să beau totuşi,
mie nu mi se mai poate întâmpla nimic, crede-mă, şi apoi eu nu sunt în stare să rezist la
nici o ispită. Ar fi destul să-mi spună cineva că de azi înainte nu mai am voie să iau masa
la restaurant, că aş fi gata să fac orice ca să pot mânca la restaurant. O, te asigur că dorim
sincer să devenim oameni cinstiţi, numai că o amânăm de pe o zi pe alta. Cât despre el, mă
tem grozav să nu se spânzure într-o zi, fără să spună nimănui un cuvânt. Îl cunosc eu. Vezi
bine câţi se spânzură astăzi, cine ştie, poate că sunt mulţi ca noi. Eu, bunoară, nu pot trăi
fără să azvârl cu banii. Mă pot lipsi şi de strictul necesar, cu condiţia să am bani de risipit.
Ascultă, îţi place muzica? Eu sunt nebun după ea. Am să-ţi cânt ceva când am să vin la
dumneata. Ştii, eu cânt foarte bine la pian, am învăţat ani de zile, şi încă foarte serios. Ştii,
dacă aş compune o operă, aş lua subiectul din Faust, fiindcă-mi place la nebunie. Lucrez
mereu la scena din biserică, dar numai în cap. Parcă o şi văd: îmi imaginez o catedrală
gotică, coruri, imnuri, deodată intră Gretchen, dar ştii, corurile trebuie să fie medievale, să
creeze atmosfera secolului al cincisprezecelea, Gretchen îşi spune durerea, începe printr-
un recitativ încet, dar tulburător de dureros, iar corul răsună puternic, sumbru, aspru şi
implacabil:
Dies irae, dies illa
70
.
Deodată se aude glasul diavolului, aria lui Mefisto. El nu apare, nu i se aude decât
cântecul, paralel cu imnurile, împletindu-se cu ele, uneori într-atâta, încât se suprapun
aproape, deşi exprimă cu totul altceva — iată în ce fel ar trebui realizată această scenă. Aria e lungă, obsedantă, cântată de o voce de tenor, neapărat de un tenor. Începe încet şi
duios: Îţi mai aduci aminte, Gretchen, cum veneai cu mama în această biserică, pe când
mai erai un copil nevinovat, şi îngânai rugăciuni dintr-o carte roasă?” Apoi cântecul
devine tot mai puternic, mai pătimaş, mai precipitat şi notele din ce în ce mai înalte sunt
pătrunse de lacrimi, de o durere neostoită, fără margini, care ajunge până la deznădejde:
“Iertare pentru tine, Gretchen, nu-i, nu vei găsi aici iertare!” Gretchen încearcă să se
roage, dar din pieptul ei nu izbucnesc decât strigăte — ştii, ca atunci când lacrimile te
înăbuşă — iar cântecul Satanei continuă nemilos, i se înfige tot mai adânc în suflet, ca un
cuţit, şi sfârşeşte prin strigătul culminant: “Totul s-a sfârşit, fii blestemată!” Gretchen cade
în genunchi, îşi frânge mâinile şi abia acum izbuteşte să se roage. E o rugăciune foarte
scurtă, naivă, aproape un recitativ, cât se poate de pură şi simplă, cât mai medievală, doar
patru versuri, nu mai mult — numai la Stradella
71 găseşti câteva din asemenea motive —
şi la ultima notă îşi pierde cunoştinţa! În biserică se iscă forfotă. Oamenii o ridică şi, în
timp ce o duc pe braţe, izbucneşte deodată corul ca un tunet. Trebuie să fie o explozie de
glasuri, un cor entuziast, triumfal, cutremurător, ceva ca: Dori-no-şi-ma- cin-mi, care se
cântă în bisericile noastre, aşa ca totul să se zguduie din temelii şi să culmineze într-un
strigăt general de bucurie şi de victorie: “Ossanna!” — trebuie să fie ca o izbucnire a
întregului univers, în timp ce Gretchen e dusă încet pe braţe afară şi se lasă cortina. Dacă
aş putea realiza scena asta, să ştii că ar fi ceva nemaipomenit. Numai că acum nu mai sunt
în stare de nimic, nu mai pot decât să visez. Şi tot visez mereu, zi şi noapte, toată viaţa
mea s-a transformat într-un vis. Spune, Dolgoruki, ai citit Magazinul de Antichităţi al lui
Dickens?
— L-am citit, dar de ce mă întrebi?
— Îţi mai aduci aminte… stai să mai bem un pahar… Îţi mai aduci aminte de pasajul
de la sfârşit, când bătrânul acela nebun şi nepoţica lui, fetiţa aceea încântătoare de
treisprezece ani, au izbutit, după fuga lor fantastică şi după atâtea peripeţii, să se refugieze
în sfârşit într-un colţ îndepărtat al Angliei, lângă o catedrală gotică, unde, ca să li se dea o
pâine, fetiţa a fost tocmită să arate vizitatorilor frumuseţile acestui monument medieval…
Şi o dată, la asfinţit, fetiţa stă în pridvorul catedralei, învăluită în ultimele raze ale soarelui,
şi sufletul ei de copil, cuprins de mirare se cufundă într-o meditaţie senină în faţa acestui
mister, a acestei duble enigme, soarele care întruchipează ideea divinităţii, iar catedrala
care simbolizează parcă gândirea umană… Nu-i aşa? O, eu nu sunt în stare să exprim toate
astea, ştiu numai că lui Dumnezeu trebuie să-i placă asemenea gânduri care se trezesc
pentru prima oară în sufletul unui copil… Iar pe trepte, lângă ea, bunicul, bătrânul acela
nebun, care a încremenit cu ochii la ea… Ştii, în acest tablou Dickens nu înfăţişează nimic
extraordinar, nimic dosebit, şi totuşi, n-ai să-l uiţi cât vei trăi, toată Europa îl ţine minte —
de ce oare? Fiindcă e sublim! E atâta puritate şi nevinovăţie în el! Nu pot să spun precis de
ce, ştiu numai că te încântă. Pe când eram la liceu, citeam tot timpul romane. Ştii, am o
soră doar cu un an mai mare decât mine, care trăieşte la moşie, deşi acum nici moşia nu
mai e a noastră, a trebuit să vindem totul! O dată şedeam cu ea pe terasă, la umbra teilor
noştri bătrâni şi citeam acest roman, şi era tot pe la asfinţit, când deodată ne-am ridicat
ochii de pe carte şi ne-am spus unul altuia că ne vom strădui să fim şi noi la fel de buni, la
fel de curaţi… Ştii, pe atunci mă pregăteam să intru la universitate, dar… ah, Dolgoruki,
vezi tu, fiecare om cu amintirile lui!…
Şi deodată şi-a rezemat căpşorul lui atât de frumuşel de umărul meu şi a început să plângă! Mi s-a făcut o mila grozavă de el. E drept că băuse prea mult, dar îmi vorbise atât
de sincer, ca unui frate, şi cu atâta căldură… Dar chiar în clipa aceea de pe stradă au
răsunat brusc strigăte şi cineva a bătut tare în geamul din dreptul nostru (cum restaurantul
era la parter şi avea ferestre mari, se putea bate în ele din stradă). Era Andreev care fusese
dat afară.
— Ohé Lambert! Où est Lambert? As-tu vu Lambert? urla el din stradă cât îl ţinea
gura.
— Ah, e tot aici! Va să zică, n-a plecat?! exclamă tânărul de lângă mine, sărind ca ars
de pe scaun.
— Plata, se răsti Lambert la chelner, scrâşnind din dinţi.
În timp ce număra banii, îi tremurau şi mâinile de ciudă; ciupitul însă nu l-a lăsat să
plătească şi partea lui.
— Se poate? Doar eu te-am poftit, iar dumneata ai primit, nu-i aşa?
— Nu, nu admit! i-o tăie ciupitul. Îşi scoase portofelul şi după ce socoti cât e partea
lui, plăti separat.
— Mă jigneşti, Semion Sidorovici!
— Aşa cred eu de cuviinţă! îl repezi Semion Sidorovici, îşi luă pălăria şi, fără să
spună măcar bună seara, plecă.
Lambert azvârli banii chelnerului, se sculă în grabă şi alergă după el atât de tulburat,
încât uită şi de mine. Trişatov şi cu mine am ieşit ultimii. Andreev sta ca un stâlp la uşa
restaurantului şi-l aştepta pe Trişatov.
— Nemernicule! nu se putu stăpâni Lambert să nu-l ocărască.
— Ţine-ţi gura! răcni Andreev la el, izbindu-l cu palma peste pălăria rotundă, care se
rostogoli pe trotuar. Lambert, umilit, se repezi s-o ridice.
— Vingt cinq roubles! se lăudă Andreev lui Trişatov, arătându-i bancnota pe care
izbutise s-o stoarcă adineauri de la Lambert.
— Isprăveşte! se răsti Trişatov la el. De ce tot faci scandal?!… De ce l-ai jecmănit de
douăzeci şi cinci de ruble? Nu ţi se cuveneau decât şapte.
— De ce l-am jecmănit? Păi n-a făgăduit că o să luăm masa cu nişte grecoaice, şi în
loc de femei ne-a adus pe ciupit?! Şi apoi, faptul că mi-am lăsat mâncarea în farfurie şi am
tremurat afară în frig face pe puţin optsprezece ruble! Asta şi cu cele şapte pe care mi le
datora fac exact douăzeci şi cinci.
— Duceţi-vă dracului amândoi! urlă Lambert. Am să vă alung pe amândoi, vă bag eu
minţile în cap…
— Ba nu Lambert, eu am să te alung, eu am să-ţi bag dumitale minţile în cap! îi strigă
Andreev, Adieu, mon prince, să nu mai bei! înainte marş, Petia! Ohé Lambert! Où est
Lambert? As-tu vu Lambert? urlă el pentru ultima oară, în timp ce se îndepărta cu paşi
uriaşi.
— Atunci am să vin pe la dumneata, dacă îmi dai voie, îmi şopti Trişatov la repezeală, grăbindu-se să-şi ajungă din urmă prietenul.
Am rămas singur cu Lambert.
— Ei… să mergem şi noi! rosti el buimăcit, cu răsuflarea tăiată.
— Unde să merg? Nu mă duc nicăieri cu tine! l-am repezit eu înfruntându-l.
— Cum aşa? tresări el, speriat, venindu-şi brusc în fire. Păi, abia aşteptam să
rămânem singuri!
— Unde să mai mergem? Recunosc că şi eu eram cam ameţit după cele trei cupe de
şampanie şi două pahare de Xeres.
— Uite colea, vezi?
— Da, văd, scrie că le-au sosit stridii proaspete. Prea miroase urât acolo!
— Ţi se pare numai, fiindcă eşti după masă. Doar e bodega lui Miliutin; stridii n-o să
mâncăm, dar fac cinste cu şampanie…
— Nu-mi trebuie! Ştiu că vrei să mă îmbeţi.
— Ei ţi-au vârât asta în cap, ca să-şi bată joc de tine. Să n-ai nici o încredere în
ticăloşii ăştia.
— Nu, Trişatov nu-i un ticălos, şi apoi, află că ştiu să mă feresc şi singur.
— Vrei să-mi arăţi că ai personalitate?
— Da, în orice caz mai multa decât tine; fiindcă tu eşti la cheremul primului-venit.
Ne-ai făcut pe toţi de râs. Te-ai dus ca o slugă să le ceri iertare polonezilor! Se vede că de
multe ori ai mâncat bătaie prin cârciumi. Aşa-i?
— Păi bine, dobitocule, ai uitat că trebuie să stăm de vorbă?! îmi strigă el cu atâta
nerăbdare şi dispreţ, de parcă ar fi vrut să-mi spună: “Şi tu eşti de teapa lor?” Nu cumva ţi-
e teamă de mine? Suntem prieteni ori ba?
— Eu nu sunt prieten cu un escroc ca tine! Totuşi, să mergem, vin numai ca să-ţi
dovedesc că nu mi-e frică de tine. Vai, cum duhneşte aici! Pute a brânză că ţi se face
greaţă.