ADOLESCENTUL

VI

“Fireşte că mă duc! mi-am zis eu, îndreptându-mă grăbit spre casă. Mă duc chiar
acum. Sunt aproape convins că am s-o găsesc singură; dar chiar de-ar fi cineva la ea, pot s-
o chem în altă cameră. Are să mă primească; se va mira, desigur, dar mă va primi. Iar de
nu mă primeşte, am să stărui, am să-i trimit vorbă că trebuie s-o văd numaidecât. Ea îşi va
închipui că poate vreau să-i comunic ceva în legătură cu scrisoarea şi mă va primi. În
primul rând, voi căuta să aflu ce-a fost cu Tatiana Pavlovna. Iar pe urmă… ce-am să fac pe
urmă? Dacă am nedreptăţit-o, îmi voi răscumpăra greşeala, dar dacă am dreptate şi ea e
vinovată, atunci, totul s-a sfârşit! Atunci ce-am de pierdut? Absolut nimic! Mă duc deci!
Mă duc!”
Şi totuşi, nu voi uita niciodată şi-mi voi aminti mereu cu mândrie că nu m-am dus.
Nimeni nu va afla vreodată acest lucru, îl voi tăinui până la moarte. Dar cu toate acestea
sunt mulţumit că eu îl ştiu şi că într-o asemenea moment am fost în stare de o pornire atât
de nobilă!” Am să rezist ispitei, m-am hotărât eu după ce am chibzuit mai bine, n-am să
dau înapoi din pricina unui fapt, îl tăgăduiesc şi-mi păstrez credinţa în curăţia ei
sufletească. Ce rost are să mă duc la ea, ca s-o întreb? La urma urmei, de ce trebuia să aibă
în mine aceeaşi încredere pe care o am eu în ea, de ce s-ar fi bizuit pe «cugetul meu
curat»? Oare nu era firesc să se teamă de «înflăcărarea mea» şi să se apere prin prezenţa
Tatianei? Nu făcusem încă nimic ca să-i câştig încrederea. N-are nici o importanţă că ea nu
ştie că-i merit încrederea, că nu mă las târât «în ispită», că nu dau crezare calomniilor,
important e că eu ştiu toate astea şi că mă respect pe mine şi sentimentele mele. O, fără
îndoială, m-a lăsat să-i destăinui tot ce am pe inimă, deşi ştia că Tatiana mă aude, că râde
de mine, mai mult, chiar ea îi îngăduise să tragă cu urechea (fiindcă o cunoştea şi-şi dădea
seama că Tatiana nu va putea răbda să nu tragă cu urechea), şi asta era îngrozitor, cumplit!
Totuşi… poate că n-a avut încotro… ce putea să facă într-o situaţie ca cea de azi? Şi-apoi,
ce drept aş fi avut să o învinuiesc? Tocmai eu care o minţisem în privinţa lui Kraft, doar o
înşelasem şi eu pe ea, fiindcă nici eu nu avusesem încotro, aşadar, fusesem nevoit s-o
mint, şi nu mă simţeam vinovat; o făcusem cu cele mai bune intenţii. Doamne! am exclamat eu, roşind deodată, cuprins de remuşcări, dar cum am putut eu să fac adineauri
acelaşi lucru: atunci când i-am povestit tot lui Versilov, oare n-am pus-o în aceeaşi situaţie
în care mă pusese ea faţă de Tatiana?! Deşi nu-i chiar acelaşi lucru, o deosebire există. Cu
Versilov nu fusese vorba decât despre scrisoare; în fond, nici nu-i destăinuisem altceva,
fiindcă n-aveam ce; doar nu se întâmplase nimic, aşa cum îi şi atrăsesem atenţia de la
început; mai mult, i-am spus şi că «nici nu s-ar fi putut întâmpla». Şi-apoi Versilov e un
om înţelegător. Hm… Totuşi câtă ură îi mai poartă încă şi azi în inima lui! Aşadar, între ei
se petrecuse atunci o adevărată dramă! Ce-a dezlănţuit-o oare? Desigur numai amorul
propriu! Versilov nici nu este în stare de alt sentiment în afară de acest orgoliu fără
margini!”
Da, am ajuns la această concluzie cu totul pe neaşteptate, fără voia mea şi fără să-i
dau vreo importanţă. Iată gândurile care mi s-au perindat atunci prin minte, şi trebuie să
spun că eram foarte sincer faţa de mine însumi: nu căutam să mă mint, nici să mă
amăgesc, iar dacă mi-a scăpat atunci ceva, sau am înţeles greşit anumite lucruri, înseamnă
numai că în momentul acela n-aveam destulă minte, nu că aş fi fost făţarnic cu mine
însumi.
Când m-am întors acasă, eram grozav de exaltat şi totodată foarte vesel, deşi nu ştiu
nici eu de ce, fiindcă, în fond, mă simţeam foarte tulburat. Mă temeam totuşi să-mi
analizez starea sufletească şi căutam ceva care să-mi abată atenţia de la preocupările mele.
Când am intrat, m-am dus imediat la proprietăreasă, fiindcă ştiam că este în mare conflict
cu soţul ei. Era o tipică nevastă de funcţionar, tuberculoasă în ultimul hal, şi, deşi poate nu
era rea la suflet, avea toane, ca orice tuberculos. Am căutat numaidecât să-i împac, apoi
m-am dus la chiriaşul ciupit de vărsat, anume Cerviakov, un funcţionar de bancă extrem
de vanitos, dar prost şi mojic din fire, pe care nu-l puteam suferi nici eu, deşi eram în
relaţii destul de bune, fiindcă avusesem josnicia de a-i ţine isonul de câteva ori când îşi
bătea joc de Piotr Ippolitovici. L-am convins numaidecât să rămână, de fapt, nici el nu
fusese chiar hotărât să se mute. Până la urmă am izbutit s-o liniştesc de tot pe gazdă şi pe
deasupra i-am potrivit atât de bine perna sub cap, încât mi-a spus cu mulţumire
răutăcioasă: “Niciodată Piotr Ippolitovici n-ar da dovadă de atâta îndemânare!” Pe urmă,
mi-am făcut de lucru la bucătărie cu cataplasmele ei de muştar şi i-am pregătit cu mâna
mea două, care au încântat-o. Bietul Piotr Ippolitovici mă privea cu invidie, dar eu nu l-am
lăsat să se atingă de nimic şi până la urmă am fost răsplătit din plin: gazda mi-a mulţumt
literalmente cu lacrimi de recunoştinţă în ochi. Dar îmi aduc aminte că deodată m-am
plictisit să mai fac pe infirmiera, fiindcă mi-am dat seama că nu din bunătate aveam grijă
de bolnavă, ci din cu totul alte motive.
Îl aşteptam cu nerăbdare pe Matvei: eram hotărât să-mi încerc în seara aceea pentru
ultima oară norocul… dar trebuie să spun că şi eu aveam o grozavă poftă de joc. Altfel
cred că nici nu m-aş fi putut stăpâni să nu mă duc la ea. Matvei trebuia să vină din clipă în
clipă, când deodată s-a deschis uşa şi a intrat un musafir cu totul neaşteptat: Daria
Onisimovna. Am strâmbat din nas şi m-am mirat. Îmi cunoştea adresa, fiindcă mai fusese
o dată la mine, din însărcinarea mamei. Am poftit-o să şadă şi am început s-o privesc
întrebător. Ea nu scotea nici un cuvânt, ci numai se uita drept în ochii mei, cu un zâmbet
stingherit şi umil.
— Nu cumva vii din partea Lizei? am întrebat-o eu într-o doară.
— Nu, mă rog, am trecut pe aici…
I-am atras atenţia că mă pregăteam de plecare. Ea mi-a răspuns din nou că n-a venit
decât în trecere pe la mine şi că pleacă îndată. Nu ştiu de ce mi-a inspirat deodată o milă
grozavă. După cum am mai arătat, noi toţi, mai ales mama şi Tatiana Pavlovna, îi arătasem
multă grijă şi simpatie, dar după ce i se făcuse un rost în casa Stolbeevei, am început cu
toţii s-o cam lăsăm în părăsire, afară de Liza, care se ducea adesea s-o vadă. Cred că ea
însăşi era de vină, fiindcă fugea de oameni, în ciuda felului ei de a fi smerit şi umil şi a
zâmbetelor ei mieroase, pe care, de altfel, nu le puteam suferi. Nu-mi plăcea nici expresia
ei afectată, care m-a şi făcut s-o bănuiesc o dată că nu suferise prea mult după moartea
fiicei ei, dar nu ştiu de ce în seara aceea mi s-a făcut o milă grozavă de ea.
Deodată, din senin, fără să spună un cuvânt s-a aplecat, a lăsat ochii în jos, a întins
mâinile spre mine, m-a cuprins de mijloc şi şi-a sprijinit capul de genunchii mei. Apoi m-a
prins de mână, credeam că vrea să mi-o sărute, dar şi-a dus-o la ochi şi am simţit cum îi
curg şiroaie de lacrimi fierbinţi. Deşi se zguduia toată de plâns, nu scotea nici măcar un
suspin. Mi s-a strâns inima, dar în acelaşi timp mi-era parcă şi ciudă. Ea însă mă îmbrăţişa
cu căldură şi încredere, fără nici un pic de teamă că m-aş putea supăra, cu toate că abia cu
câteva clipe în urmă îmi zâmbise, speriată şi umilă ca o roabă. Am început s-o rog să se
liniştească.
— Puiule, dragul meu, nu ştiu ce să mă mai fac, cum se înserează, nu mai pot răbda,
cum se întunecă nu mă mai pot stăpâni, îmi vine să alerg pe stradă, sa mă pierd în
întuneric. Nu-mi găsesc liniştea, mi s-a năzărit de la un timp ca îndată ce am să ies din
casă, am s-o întâlnesc pe stradă. Şi umblu aşa, ceasuri întregi, şi mereu mi se pare că o
vad. Mai bine zis, mă iau după câte o femeie, mă ţin după ea şi mă tot gândesc: ce-ar fi să
fie ea, te pomeneşti că-i Olea mea? Şi gândul ăsta nu-mi dă pace, şi tot umblu năucă, mă
izbesc de oameni, şi simt cum mă îneacă amărăciunea. Mă izbesc de oameni de parcă aş fi
beată, unii mă şi ocărăsc, dar îmi îngrop durerea în inimă şi nu mă duc la nimeni. De ce m-
aş duce, căci între oameni mă simt şi mai nenorocită. Adineauri, am trecut pe lângă casa
dumitale şi mi-am zis: “Hai să intru la el; e mai bun decât toţi ceilalţi, şi apoi a fost şi
atunci de faţă”. Iartă-mă, puiule, iartă o biată nenorocită fără căpătâi. Plec numaidecât,
uite ca mă duc…
Se ridică brusc şi plecă în grabă. Tocmai atunci sosi şi Matvei, aşa că am poftit-o în
sanie şi am dus-o până acasă, adică până la Stolbeeva.
În ultimul timp, începusem să mă duc pe la tripoul ţinut de Zerşcikov, unde se joacă
ruletă. Până atunci mai fusesem la vreo trei tripouri tot în tovărăşia prinţului, care “mă
introducea” în asemenea cercuri. Într-unul din ele se juca mai ales “chemin de fer” şi
numai pe sume foarte mari. Dar acolo nu-mi plăcea, fiindcă, după cum constatasem, nu te
simţeai bine decât dacă aveai buzunarul plin. Şi apoi, veneau prea mulţi indivizi cu ifose şi
prea mulţi filfizoni: “faimosul” tineret din înalta societate. Tocmai asta îl atrăgea pe prinţ
acolo; desigur îi plăcea să joace, dar să se şi învârtească printre asemenea puşlamale.
Observasem că, deşi intram întotdeauna împreună în asemenea locuri, făcea ce făcea şi în
cursul serii se depărta de mine, ferindu-se să-mi facă cunoştinţă cu vreun tânăr din “lumea
lui”. Pe de altă parte, eu stăteam atât de retras, încât adesea băteam la ochi prin sălbăticia
mea. Uneori, la masa de joc, se întâmpla să intru în vorbă cu câte cineva; o dată însă,
întâlnindu-mă în seara următoare, în acelaşi loc, cu unul dintre aceşti domnişori lângă care şezusem în ajun şi cu care nu numai că vorbisem, dar şi glumisem, ba chiar în două
rânduri îl şi ajutasem să câştige, ghicind ce carte avea să iasă, dumnealui, când l-am
salutat, s-a făcut că nu mă recunoaşte. Mai mult, m-a privit cu mirare ostentativă şi a trecut
pe lângă mine, zâmbind dispreţuitor. De aceea, după scurtă vreme, n-am mai călcat pe
acolo, în schimb am luat obiceiul să-mi petrec serile într-o cloacă, căci nu pot numi altfel
locul acela. Era un mic tripou de mâna a treia, unde se juca ruletă, ţinut de o proxenetă,
care nu se arăta însă niciodată în sala de joc. Acolo domnea un dezmăţ făţiş şi cu toate că
veneau şi ofiţeri, şi mari negustori, atmosfera era destul de dubioasă, ceea ce, de altfel, îi şi
atrăgea pe cei mai mulţi. Unde mai pui că eu, unul, parcă aveam aci mai mult noroc la joc
ca în altă parte. Totuşi nici pe acolo n-am mai călcat după un incident dezgustător, care a
izbucnit în toiul jocului şi s-a sfârşit printr-o încăierare între doi jucători; de atunci, am
început să mă duc la Zerşcikov, unde tot prinţul mă introdusese. Căpitan de stat-major în
retragere, Zerşcikov izbutea prin tonul său sobru şi laconic să impună o atmosferă decentă,
aproape militară, şi respectarea riguroasă a codului de onoare. La el, coţcării, bunăoară,
sau cheflii nu aveau ce căuta. De altfel, atât la ruletă cât şi la cărţi se juca pe sume mari, nu
glumă. Până în seara aceea de cincisprezece noiembrie nu fusesem acolo decât de două
ori, totuşi Zerşcikov, pe cât se pare, mă şi cunoştea din vedere. Eu însă nu cunoşteam încă
pe nimeni. Ca un făcut, în seara aceea prinţul şi Darzan n-au sosit decât pe la miezul
nopţii, fiindcă înainte fuseseră la tripoul frecventat de “faimosul” tineret din înalta
societate, unde eu încetasem să mă mai duc. Aşadar, în seara aceea mă simţeam izolat în
mijlocul unei mulţimi de necunoscuţi.
Pentru cel care a citit tot ce-am scris până acum despre păţaniile mele, n-ar mai fi
desigur cazul să adaug că sunt cu totul lipsit de însuşirile necesare pentru a trăi într-o
societate, oricare ar fi ea. În primul rând, nu ştiu câtuşi de puţin să mă port în societate.
Când intru undeva unde e multă lume, am totdeauna senzaţia că orice privire îndreptată
asupra mea mă străpunge ca un curent electric. De la început mă simt apăsat, încerc de-a
dreptul o apăsare fizică. Şi asta chiar în localurile publice, bunăoară la teatru, ca să nu mai
vorbesc de casele particulare. Îndeosebi în tripouri, în lumea pestriţă a jucătorilor, nu sunt
în stare să mă comport normal: ori încremenesc pe un scaun, mustrându-mă că sunt
excesiv de timid şi de politicos, ori izbucnesc pe neaşteptate şi mă port ca un bădăran.
Gândul că alţii cu mult inferiori mie, nişte ticăloşi, au în astfel de împrejurări o ţinută
ireproşabilă mă înfurie şi, în cele din urmă, mă face să-mi pierd cumpătul. Trebuie să
mărturisesc că nu numai acum, dar încă de pe atunci toată această societate, ba chiar şi
câştigul la joc, dacă e să nu ascund nimic, mă dezgustau, mă mâhneau adânc. De la un
timp, începuseră într-adevăr să mă chinuiască. Încercam desigur şi o plăcere
nemaipomenită, însă cu preţul unei mari suferinţe; jocul, oamenii din jurul meu şi eu
însumi — totul îmi părea îngrozitor de josnic. “Să mai câştig o singură dată şi după aceea
nici nu mai vreau să aud de joc”, îmi spuneam de fiecare dată înainte de a adormi, în zori,
după o noapte pierdută într-un tripou. Nu înţeleg de ce mă gândeam la câştig, de vreme ce
nu puneam nici un preţ pe bani. N-am să invoc şi eu înjositorul motiv consacrat prin care
se dezvinovăţesc, de obicei, jucătorii, pretinzând că aş fi jucat numai de dragul jocului, al
senzaţiilor, al plăcerii pe care ţi-o stârnesc riscul, pasiunea şi celelalte, şi nu de dragul
câştigului. Aveam o nevoie cumplită de bani. Deşi această cale de a-i obţine nu
corespundea “ideii”, planurilor mele, m-am hotărât totuşi să o încerc cu titlu de experienţă.
Iată raţionamentul care a fost destul de puternic ca să mă abată din drum: “Ai ajuns o dată
pentru totdeauna la concluzia că poţi deveni cu siguranţă milionar, cu condiţia să ai tăria de caracter necesară; cum ţi-ai pus de atâtea ori voinţa la încercare, dovedeşte şi aici de ce
eşti în stare: oare ruleta cere mai multă tărie decât realizarea planului tău?” îmi repetam
într-una. Cum până în ziua de azi sunt convins că la jocurile de noroc, dacă îţi păstrezi pe
deplin calmul şi sângele rece, care menţin agerimea minţii şi capacitatea de a calcula, e cu
neputinţă să nu învingi brutalitatea hazardului orb şi să nu câştigi, se înţelege că pe atunci
trebuie să-mi fi pierdut din ce în ce mai mult cumpătul, văzând cât de slab de înger mă
dovedesc în fiecare clipă şi cum mă las stăpânit de impulsuri ca un copil. “Eu, care am
putut să-mi înving foamea, să mă las copleşit de asemenea fleacuri?!” mă mustram cu
ciudă. Totuşi, conştiinţa că, oricât aş fi părut de ridicol şi de nedemn, în sufletul meu se
ascunde o comoară — o forţă uriaşă care într-o zi va sili toată lumea să-şi schimbe părerea
despre mine, conştiinţă căpătată încă în anii grei şi plini de umilinţă ai copilăriei — era
singura mea raţiune de a trăi, bucuria şi mândria mea, singura mea armă şi mângâiere, fără
de care poate că mi-aş fi curmat zilele încă de copil. Se putea aşadar să nu-mi fie ciudă pe
mine, văzând cum mă degradez la masa de joc? Iată adevăratul motiv pentru care nu mă
puteam lăsa de joc. Dar acest lucru îl înţeleg pe deplin abia acum. Unde mai pui că patima
mea era stârnită şi de un orgoliu meschin: de câte ori pierdeam la joc, mă simţeam umilit
în ochii prinţului, în ochii lui Versilov, deşi acesta nu catadicsea niciodată să mă
dojenească în ochii tuturor, chiar şi ai Tatianei Pavlovna — fie că ei împărtăşeau sau nu
impresia mea. În sfârşit, trebuia să mai fac o mărturisire: încă de pe atunci mă nărăvisem;
mi-ar fi venit greu să renunţ la prânzul copios de şapte feluri de mâncare, pe care mă
obişnuisem să-l iau la restaurant, la trăsura lui Matvei, la magazinul englezesc, la părerea
frizerului meu, într-un cuvânt, la o viaţă pe picior mare. Atunci bănuiam adevărul, nu mă
sinchiseam de el; acum, însă, când îl aştern pe hârtie, roşesc de ruşine.
În seara aceea, cum venisem singur şi nu cunoşeam pe nimeni m-am aşezat de la
început într-un colţ al mesei şi timp de două ore am jucat pe sume mici, fără să mă clintesc
din loc. Aceste două ore le-am pierdut degeaba, mai mult m-am aflat în treabă. Lăsasem
să-mi scape câteva prilejuri foarte prielnice şi mă străduiam să nu-mi pierd cumpătul, ca să
pot înfrunta norocul cu sânge rece şi hotărâre. Până la urmă, nu eram nici în câştig, nici în
pagubă; din cele trei sute de ruble cu care venisem, pierdusem doar vreo zece,
cincisprezece. Acest jalnic rezultat, la care s-a mai adăugat şi o întâmplare foarte penibilă,
m-a scos din sărite. Ştiu prea bine că la mesele de ruletă se săvârşesc adesea pungăşii, nu
de către hoţi de rând, ci chiar de către jucători cunoscuţi. Sunt convins, bunăoară, că
vestitul jucător Aferdov e un hoţ; şi acum trăieşte pe picior mare, chiar de curând l-am
zărit în oraş tolănit în trăsura lui trasă de doi ponei, totuşi este un hoţ, care m-a furat şi pe
mine. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; ceea ce s-a întâmplat în seara respectivă n-a
fost decât un preludiu, în cele două ore cât am şezut la un colţ de masă, în stânga mea a
stat tot timpul un filfizon sfrijit, un ovreiaş, cred eu, care, de altfel, după câte am auzit,
face parte din nu ştiu ce organizaţie, ba mai şi scrie şi chiar publică pe undeva. În ultimul
moment, am câştigat pe neaşteptate douăzeci de ruble. M-am pomenit cu două bancnote
roşii în faţa mea, când, deodată, văd că ovreiaşul întinde mâna şi trage fără să clipească
una din bancnotele mele spre el. Am dat să-l opresc, dar el a început să-mi explice pe un
ton obraznic, fără să ridice însă câtuşi de puţin glasul, că banii erau ai săi, deoarece mizase
adineauri şi câştigase, apoi, ca să curme orice discuţie, mi-a întors spatele. Cum din
întâmplare nu fusesem atent, fiindcă mi-era gândul la cu totul altceva, tocmai calculam o
combinaţie care să-mi aducă un câştig serios, am tras o înjurătură, m-am ridicat repede de
la masă şi, ca să evit cearta, am plecat, renunţând la cele zece ruble. De altfel, mi-ar fi fost greu să-mi pierd vremea, dându-l în vileag pe acest hoţoman neruşinat, deoarece, până să
mă dezmeticesc, ruleta pornise din nou. Lăsându-mă atât de repede păgubaş, făcusem însă
o mare greşeală, care a avut urmări neplăcute: trei-patru jucători din jur observaseră
incidentul şi, văzând cât de uşor m-am dat bătut, au socotit probabil că eu sunt hoţul.
Orologiul bătuse tocmai ora douăsprezece, când am trecut în camera alăturată; am stat un
timp pe gânduri, combinând un nou plan de joc, iar când m-am întors la ruletă, mi-am
schimbat la crupier toate bancnotele în monezi de câte cinci ruble. Mi-au revenit vreo
patruzeci şi ceva de monezi pe care le-am împărţit în zece fişicuri, pentru că mă hotărâsem
să pontez de zece ori la rând pe zero, punând de fiecare dată câte douăzeci de ruble. “Dacă
voi câştiga, norocul meu, dacă pierd, cu atâta mai bine, căci n-am să mai joc niciodată.”
Trebuie să adaug că în ultimele două ore zero nu ieşise niciodată, aşa încât până la urmă
nimeni nu mai juca pe zero.
Am pontat, rămânând în picioare, tăcut, încruntat şi cu dinţii strânşi. La al treilea joc,
Zerşcikov a anunţat în gura mare că o ieşit zero pentru prima oră în seara aceea. Am
primit o sută patruzeci de monezi de aur de câte cinci ruble. Cum îmi mai rămăseseră încă
şapte fişicuri, am continuat să joc, deşi toate mi se învârteau şi-mi jucau pe dinaintea
ochilor.
— Treci aici! am strigat eu peste masă unui jucător cărunt, mustăcios, cu faţa stacojie,
îmbrăcat în frac, lângă care şezusem până adineauri şi care de câteva ore juca cu o răbdare
nespusă, pontând sume mici şi pierzând sistematic. Vino încoace, ăsta e un loc norocos!
— Cu mine vorbeşti? îmi răspunse mustăciosul de la celălalt capăt al mesei cu un glas
mirat şi totodată ameninţător.
— Da, cu dumneata! Dacă mai stai acolo, ai să rămâi fără o leţcaie!
— Nu-i treaba dumitale şi te rog să mă laşi în pace!
Dar eu nu mai aveam astâmpăr. De cealaltă parte a mesei şedea un ofiţer bătrân.
Urmărindu-mi gestul, îi mormăi vecinului său:
— Ciudat, tot pe zero. Nu, nu mă pot hotărî să joc pe zero.
— Ba să te hotărăşti, domnule colonel! am strigat eu, în timp ce pontam.
— Te rog să mă laşi şi pe mine în pace, n-am nevoie de sfaturile dumitale, mi-o reteză
el tăios. Eşti cam gălăgios.
— Sfatul meu porneşte dintr-o intenţie bună; pun rămăşag că şi de astă dată va ieşi
iarăşi zero: pun zece galbeni la bătaie. De acord?
Şi am pus pe masă zece monezi de aur de câte cinci ruble.
— Primesc rămăşagul, fiindcă sunt sigur că nu va ieşi zero, rosti el grav şi aspru.
— Atunci pariem pe zece napoleoni, colonele.
— Ce-i aia napoleoni?
— Pe zece monezi de aur de câte cinci ruble, colonele. Napoleoni era numai o figură
de stil.
— Atunci vorbeşte lămurit. Cu mine să nu-ţi îngădui nici figuri de stil, nici glume. Eu, fireşte, nici nu speram să câştig rămăşagul; de partea mea era doar o singură
şansă, pe când de partea lui treizeci şi şase. Făcusem propunerea în primul rând ca să-l
înfrunt pe colonel şi în al doilea rând ca să atrag atenţia tuturor. Vedeam prea bine, deşi nu
ştiam de ce, că nimeni din cei de faţă nu mă putea suferi şi că fiecare simţea o deosebită
plăcere să-şi manifeste antipatia faţă de mine. Între timp, ruleta porni din nou şi, spre
uimirea generală, ieşi iarăşi zero! Nimeni nu-şi putu stăpâni un strigăt de mirare. Câştigul
mă ameţi într-atât, încât îmi întunecă mintea. M-am pomenit din nou cu o sută patruzeci
de monezi de aur înaintea mea. Zerşcikov mă întrebă dacă nu doresc să primesc o parte
din câştig în bancnote, dar eu n-am fost în stare să-i răspund calm şi desluşit, am mormăit
doar ceva, atât eram de buimac. Mi se muiaseră şi picioarele. Deodată, mi-am dat seama
că sunt gata să comit orice imprudenţă. Simţeam nevoia să fac un gest neobişnuit, să
propun cuiva un rămăşag oricât de riscat, să număr cuiva în palmă câteva mii de ruble.
Trăgeam spre mine în neştire grămada de bancnote şi de galbeni, dar nu mă puteam
concentra să-i număr. În clipa aceea, am zărit în spatele meu pe prinţ şi pe Darzan, care
tocmai veniseră de la tripoul lor, unde după cum am aflat mai târziu, pierduseră până la
ultimul sfanţ.
— A, Darzan! i-am strigat eu. Nu lăsa norocul să-ţi scape. Pontează pe zero!
— M-am curăţat, n-am nici un ban, îmi răspunse el înţepat. Prinţul, în schimb, se
prefăcea că nu mă recunoaşte, că nici nu mă vede.
— Poftim bani! i-am strigat eu, arătându-i grămada de bani din faţa mea. Cât vrei?
— Asta-i bună! se răsti Darzan la mine, roşind. Ţi-am cerut eu bani?!
— Vă cheamă cineva, îmi spuse Zerşcikov trăgându-mă de mânecă.
Colonelul, care pierduse rămăşagul, mă strigase până atunci de câteva ori pe un ton
cât se poate de jignitor.
— Poftim, ia-ţi câştigul! îmi strigă el, stacojiu de mânie. Mult ai să mă mai laşi să
aştept?! Numără-i acum, ca să nu pretinzi pe urmă că n-ai primit toţi banii.
— Am toată încrederea, colonele, nu-i nevoie să-i număr; te rog numai să nu strigi
aşa la mine şi să nu te pierzi cu firea, am căutat eu să-l potolesc, trăgând spre mine
grămăjoara de galbeni pe care mi-o pusese în faţă.
— Stimate domn, te poftesc să mă slăbeşti cu efuziunile dumitale, mă repezi
colonelul. Doar n-am păscut porcii împreună!
— Cum de-a pătruns aici? Cine-o mai fi şi ăsta? Ce caută neisprăvitul ăsta aici? se
întrebau cei din jurul meu aproape fără sfială.
Eu însă nu-i luam în seamă şi pontam la întâmplare. Evitându-l de astă dată pe zero,
împrăştiasem pe primele optsprezece numere un teanc de bancnote de câte o sută de
ruble.
— Hai să mergem, Darzan, răsună în spatele meu glasul prinţului.
— Pleci acasă? m-am întors eu spre el. Aşteaptă-mă puţin, să plecăm împreună.
Termin numaidecât.
Am câştigat din nou, şi încă o sumă serioasă.
— Basta! am strigat eu. Mâinile îmi tremurau în timp ce adunam galbenii, îi vâram
fără să-i număr în buzunare şi mototoleam în neştire teancurile de bancnote pe care mă
străduiam să le îndes de-a valma în buzunarul de la piept. Deodată, Aferdov, care şedea
acum în dreapta mea şi jucase şi el pe sume mari, puse mâna lui durdulie, împodobită cu
un inel scump, peste trei dintre bancnotele mele de câte o sută de ruble.
— Te rog să mă ierţi, dar astea nu-s ale dumitale, rosti el grav şi apăsat, ce-i drept,
fără să ridice glasul.
Intervenţia lui nu era decât un preludiu ale cărui consecinţe penibile aveau să se facă
simţite abia peste câteva zile. Acum pot jura că acele trei sute de ruble erau ale mele
atunci însă, spre ghinionul meu, deşi eram convins că-mi aparţin, aveam şi o umbră de
îndoială, care pentru orice om cinstit este hotărâtoare. Iar eu sunt un om cinstit. Unde mai
pui că pe atunci încă nu ştiam precis că Aferdov este un pungaş; pe vremea aceea nu-i
ştiam nici numele, aşa încât în clipa respectivă am putut într-adevăr să cred că m-am
înşelat şi că cele trei hârtii de o sută de ruble nu erau cuprinse în suma câştigată de mine.
Eu nu numărasem grămada de bani din faţa mea, trăsesem doar de fiecare dată câştigul
spre mine, iar Aferdov avusese şi el tot timpul o sumă de bani pe masă, chiar alături de ai
mei, însă el îi număra şi-i aşeza cu grijă în teancuri. Apoi, Aferdov era cunoscut de toţi cei
de faţă, care-l socoteau un bogătaş şi-i arătau tot respectul. Atitudinea generală m-a
influenţat şi pe mine, împiedicându-mă şi acum să protestez. Îngrozitoare greşeală! Dar
cel mai ruşinos lucru era că de bucurie mă simţeam în al nouălea cer.
— Îmi pare grozav de rău că nu-mi aduc aminte precis, totuşi sunt aproape sigur că
banii îmi aparţin, am îngăimat eu, simţind cum îmi tremură buzele de indignare. Cuvintele
mele au stârnit numaidecât murmure de protest.
— Ca să afirmi una ca asta, trebuie să-ţi aduci aminte precis, or, după cum dumneata
singur ai binevoit să recunoşti, nu-ţi aduci aminte precis, rosti Aferdov cu o aroganţă
copleşitoare.
— Dar cine mai e şi ăsta?! E de neîngăduit! răsunară câteva exclamaţii înăbuşite.
— Şi dumnealui nu-i la prima încercare de acest fel. Adineauri, la masa de alături, s-a
luat la harţă şi cu Rechtberg pentru zece ruble, se auzi lângă mine un glas perfid.
— Ei, ajunge, să sfârşim odată! am strigat eu. Poftim, ia-i, nu mă opun! Am
terminat… Dar unde-s prinţul şi Darzan?… Au plecat? Domnilor, n-aţi văzut încotro au
apucat-o prinţul şi Darzan?
Şi, înşfăcându-mi banii, fără să mai zăbovesc o clipă, cu ultimele monezi de aur încă
în mână, am luat-o la fugă ca să-i ajung pe prinţ şi pe Darzan. Cititorul îşi dă desigur
seama că nu mă cruţ de fel şi că-mi zugrăvesc portertul de atunci până în cele mai penibile
amănunte. O fac tocmai ca să reiasă cât mai limpede ceea ce a urmat.
Prinţul şi Darzan coborâseră între timp scara, fără să ia în seamă chemările mele
stăruitoare. I-am ajuns din urmă la uşă, dar m-am oprit o clipă lângă portar, căruia, dracu
ştie de ce, i-am îndesat în mână trei galbeni; omul a rămas atât de uluit, încât a şi uitat să-
mi mulţumească. Puţin îmi pasă însă, dacă ar fi fost şi Matvei acolo, i-aş fi azvârlit şi lui
un pumn de aur, chiar aşa şi aveam de gând să fac, dar, după ce am dat buzna pe uşă afară,
mi-am adus aminte că încă de când sosisem îi dădusem drumul acasă. Tocmai atunci opri la scară sania prinţului, trasă de un trăpaş, şi prinţul se urcă în ea.
— Ia-mă şi pe mine, prinţe, vin şi eu la dumneata! i-am strigat, ridicând învelitoarea
săniei şi dând să mă urc; dar, deodată, Darzan trecu pe lângă mine şi sări în sanie, iar
vizitiul îmi smulse pătura din mână şi-i înveli pe cei doi domni.
— Ei drăcie! am strigat eu, scos din sărite. S-ar fi putut crede că am ridicat pătura
anume pentru Darzan, ca un lacheu.
— Acasă! porunci prinţul.
— Stai! am urlat, agăţându-mă de sanie, dar calul o luă din loc, aşa că m-am
rostogolit în zăpadă. Mi s-a părut chiar că amândoi au izbucnit în râs. M-am ridicat
numaidecât, am sărit într-o birjă care tocmai trecea şi am pornit în goană spre locuinţa
prinţului, îndemnând în fiecare clipă birjarul să dea bice mârţoagei.
Ca şi cum ar fi vrut să-mi facă în ciudă, mârţoaga se târa cu o încetineală
înnebunitoare, cu toate că birjarul, căruia îi făgăduisem o rublă, îi tot trăgea la bice ca să
merite un asemenea bacşiş gras. Inima mi-era atât de strânsă de emoţie, încât, deşi
încercasem să intru în vorbă cu birjarul, nu puteam îngăima decât cuvinte fără şir. Iată în
ce stare mă găseam când am dat buzna la prinţ, care se întorsese tocmai atunci, după ce-l
dusese pe Darzan până acasă. Era singur în birou, palid, şi se plimba nervos de colo până
colo. Repet că în seara aceea pierduse la joc o sumă impresionantă. Mă privi, mirat şi
oarecum absent.
— Iar ai venit! spuse el, încruntându-se.
— Numai ca s-o rup definitiv cu dumneata domnule, i-am răspuns cu răsuflarea
tăiată. Cum ai îndrăznit să te porţi aşa cu mine?
Mă privi, nedumerit.
— Dacă aveai de gând să pleci cu Darzan, puteai să mi-o spui deschis, nu să porneşti
sania, ca eu…
— Ah, da, mi se pare că ai căzut în zăpadă, zise el, pufnind în râs fără să se sfiască.
— La asta nu se poate răspunde decât printr-o provocare la duel, şi de aceea am venit
să ne încheiem socotelile… şi cu mâni tremurătoare am început să-mi scot repede banii
din buzunar şi să pun pe divan, pe măsuţa de marmură şi chiar pe o carte rămasă deschisă
fişicuri şi grămezi de galbeni, teancuri de bancnote. Câteva monezi s-au rostogolit pe
covor.
— Ah, da, ai câştigat la joc, pare-mi-se?… Se şi vede după atitudinea dumitale.
Niciodată nu-mi vorbise atât de obraznic. Am pălit.
— Aici sunt… nu ştiu cât… Ar trebui număraţi. Îţi datorez aproximativ trei mii…
dacă nu mă înşel. Spune exact cât: mai mult sau mai puţin?
— Cred că nu te-am somat să-ţi plăteşti datoria.
— Ce e drept, n-ai ajuns până acolo; eu singur vreau să mă achit, şi cred că înţelegi
de ce. Ştiu că în acest teanc sunt o mie de ruble în bancnote de câte o sută, da, aşa-i!
Începusem să-i număr, dar cum mâinile îmi tremurau, m-am lăsat păgubaş. Oricum, ştiu sigur că aici sunt o mie de ruble. Uite, această mie o păstrez, iar tot restul, toate aceste
grămezi, ţi le las dumitale, ca să-mi plătesc datoria, dacă nu toată, măcar în parte. Aici
trebuie să fie vreo două mii, poate chiar mai mult!
— Şi totuşi, mia ţi-o păstrezi? făcu prinţul, rânjind.
— Nu cumva ai nevoie şi de ea? Dacă-i aşa… Aveam de gând să ţi-o dau, dar mi-am
închipuit că n-ai să primeşti… Totuşi, dacă asta ţi-e voia, ţine-o!…
— Nu, nu vreau, spuse el cu dispreţ, întorcându-mi spatele, şi începu să se plimbe iar
prin cameră. De ce dracu ţi s-a năzărit să-mi înapoiezi banii? mă întrebă deodată, oprindu-
se brusc în faţa mea. Toată expresia lui arăta că vrea să mă înfrunte şi să mă jignească.
— Ţi-i înapoiez, ca să-ţi pot cere socoteală! i-am strigat înfruntându-l la rândul meu.
— Ieşi afară! M-am plictisit de gesturile şi de cuvintele dumitale patetice! urlă el
deodată, bătând din picior, de parcă-şi ieşise din minţi. De mult voiam să mă
descotorosesc şi de dumneata şi de Versilov al dumitale.
— Ai înnebunit de-a binelea! i-am strigat eu. Şi, după toate semnele, aveam dreptate.
— Destul m-aţi chinuit amândoi cu frazele voastre bombastice. Şi toate nu-s decât
vorbe, vorbe, vorbe! Bunăoară, frazele voastre frumoase despre cinste şi onoare! Mi-e şi
silă! De mult voiam s-o rup cu voi. Îmi pare bine, nespus de bine că a venit în sfârşit
momentul. Mă socoteam dator să vă primesc, dar îmi crăpa obrazul de ruşine! De acum
înainte însă, nu mă mai socotesc obligat cu nimic faţă de voi, cu absolut nimic, aşa să ştiţi!
Versilov al dumitale m-a întărâtat împotriva Ahmakovei, m-a îndemnat s-o defăimez… Şi
după toate astea mai îndrăzniţi să vorbiţi despre cinste în casa mea, când sunteţi amândoi
atât de necinstiţi… da, amândoi! Cum nu ţi-a fost ruşine dumitale să primeşti bani de la
mine?
Mi se înunecase înaintea ochilor.
— I-am primit, fiindcă te socoteam prieten, am îngăimat cu glasul sugrumat, aproape
în şoaptă. Mi i-ai oferit singur şi eu am crezut în prietenia dumitale…
— Între noi nici nu poate fi vorba de prietenie! Cu totul altceva m-a îndemnat să-ţi
dau bani, ştii prea bine ce anume.
— I-am primit în contul celor pe care-i datorai lui Versilov; a fost desigur o prostie
din partea mea, totuşi, eu…
— Dumneata nu-i puteai lua în contul datoriei mele faţă de Versilov fără învoirea lui,
după cum nici eu nu ţi-i puteam da fără autorizaţia lui… Ţi-am dat de la mine şi dumneata
primeai, cu toate că ştiai, iar eu toleram această comedie odioasă în casa mea!
— Ce ştiam? Care comedie? Nu înţeleg: de ce mi-ai dat banii?
— Pour vos beaux yeux, mon cousin
38
!, începu el să râdă cu vădită batjocură.
— Dracu să te ia! am urlat eu. Ia tot, ţine şi mia asta! Acum suntem chit, iar mâine…
I-am azvârlit în faţă şi teancul de bancnote de câte o sută cu care voiam să trec la
realizarea planurilor mele de îmbogăţire. Izbindu-se de pieptul lui, banii se împrăştiară pe
jos. Prinţul făcu trei paşi uriaşi şi se opri drept în faţa mea.
— Îndrăzneşti cumva să pretinzi, rosti el fioros şi răspicat de parcă ar fi silabisit, că
de o lună întreagă îmi tot ceri bani fără să ştii că sora dumitale aşteaptă un copil de la
mine?
— Cum? Ce face? am strigat şi, simţind cum mi se moaie picioarele am căzut pe
divan.
Chiar prinţul mi-a spus mai târziu că mă făcusem alb ca varul la faţă. Eram năucit.
Mi-aduc aminte numai că ne-am privit multă vreme în tăcere. Pe faţa lui a trecut parcă o
umbră de spaimă, apoi s-a aplecat deodată şi m-a prins de umeri ca să mă sprijine. Nu pot
uita zâmbetul care-i împietrise pe buze, zâmbetul acela plin de neîncredere şi de mirare.
Era şi firesc! Nu se aşteptase de fel ca vorbele lui să producă un asemenea efect asupra
mea, deoarece era convins că mă purtasem necinstit.
Până la urmă am leşinat, dar peste câteva clipe mi-am revenit, m-am ridicat în
picioare şi, fără să-mi iau ochii de la el, am început să cântăresc situaţia — şi deodată s-a
făcut lumină în mintea mea, am înţeles în sfârşit întregul adevăr! Dacă cineva mi-ar fi
povestit totul mai înainte şi m-ar fi întrebat cum m-aş purta cu prinţul într-o asemenea
împrejurare, aş fi răspuns desigur că l-aş sfâşia. Dar spre surprinderea mea, lucrurile au
ieşit cu totul altfel: mi-am acoperit deodată faţa cu mâinile şi am început să plâng amarnic,
cu hohote. Şi totuşi, reacţia mea era firească! Deşi depăşisem vârsta copilăriei, m-am
purtat ca un copil, ceea ce dovedea că în sufletul meu de om tânăr mai dăinuiau încă
pornirile copilului de odinioară. Prăbuşit pe divan, plângeam cu sughiţuri îngăimând:
“Liza, Liza, biata mea surioară nefericită!” Deodată, prinţul s-a convins pe deplin de buna
mea credinţă.
— Doamne, cât sunt de vinovat faţă de dumneata! a exclamat el, sincer îndurerat. Te-
am judecat atât de greşit, numai fiindcă eu sunt bănuitor din cale-afară… Iartă-mă Arkadi
Makarovici!
Am sărit ca ars şi m-am postat în faţa lui, cu gândul să-i spun ceva, dar în cele din
urmă, fără să scot un cuvânt, am luat-o la fugă părăsind camera aceea, casa aceea. M-am
târât în neştire până acasă. M-am trântit pe pat, fără să aprind lumina, mi-am îngropat faţa
în pernă şi m-am lăsat pradă gândurilor. În asemenea clipe omul nu e în stare să gândească
logic, consecvent. Prin minte mi se învălmăşeau fel de fel de imagini şi gânduri fără şir, şi
după câte îmi aduc aminte, m-am lăsat târât de visuri cu totul străine de preocupările mele
de atunci, unele fără nici o noimă, dar pe neaşteptate mă întorceam iar la durerea şi la
nenorocirea care mă copleşise şi atunci începeam din nou să-mi frâng mâinile şi să strig:
“Liza, Liza!” şi iar mă podidea plânsul. Nu-mi amintesc cum am adormit; tot ce ştiu e că
am căzut într-un somn adânc şi dulce.