ADOLESCENTUL

IX

Totuşi, a doua zi de dimineaţă m-am trezit mai vioi şi cu inima mai uşoară. La un
moment dat m-am şi mustrat sincer că în ajun, după câte îmi aduceam aminte, ascultasem
cu destulă indiferenţă, ba chiar cu aroganţă anumite părţi ale “spovedaniei” lui. Ce are a
face că fusese cam încâlcită, că uneori o lua razna, de nu mai înţelegeam nimic? Doar nu
se pregătise să-mi ţină un discurs când mă chemase în ajun la el! Îmi făcuse doar o mare
cinste, adresându-mi-se în asemenea clipă ca singurului său prieten, şi asta n-am s-o uit
niciodată. Dimpotrivă, spovedania lui fusese “înduioşătoare”, oricât de ridicolă ar putea să
pară această expresie şi chiar dacă pe alocuri răzbătuseră unele note cinice sau de-a
dreptul caraghioase, eram un om cu vederi largi ca să nu înţeleg şi să nu admit acest fel
realist de a vorbi, fireşte, atâta timp cât nu era pângărit idealul. Principalul e că izbutisem
în sfârşit să-l înţeleg pe omul acesta şi parcă îmi părea şi rău, parcă mi-era şi ciudă că totul
se dovedea atât de simplu; pe acest om îl aşezasem întotdeauna pe un piedestal foarte înalt
în inima mea, îl ridicasem în slava cerului şi, fără doar şi poate, învăluisem soarta lui într-
un mister, de aceea era şi normal să doresc ca dezlegarea enigmei să fie mai complicată.
Ce-i drept, relaţiile lui cu ea şi suferinţele lui din ultimii doi ani fuseseră destul de
complicate: “el căutase să se sustragă fatalităţii fiindcă voia să fie un om liber, nu un rob al
fatalităţii; numai fatalitatea e de vină că a umilit-o pe mama, lăsând-o atunci în părăsire la
Konigsberg”, îmi ziceam eu; în orice caz îl socoteam pe omul acesta un profet: purta doar
în inimă viziunea epocii de aur şi prevedea evoluţia ateismului; numai întâlnirea cu ea îl
abătuse din drum şi-l pervertise! Dar faptul că trecusem de partea lui nu însemna câtuşi de
puţin că o condamnam pe ea. Mama, bunăoară, îmi ziceam, nu l-ar fi împiedicat să-şi
urmeze calea, nici măcar dacă ar fi fost căsătorit cu ea. Înţelegeam prea bine că întâlnirea
cu cealaltă fusese cu totul altceva. E drept că nici alături de mama nu şi-ar fi găsit liniştea,
dar cu atât mai bine, căci asemnea oameni trebuie judecaţi altfel decât ceilalţi şi lăsaţi să-şi
urmeze destinul; ei nu trebuie condamnaţi pentru că sunt aşa; dimpotrivă, ar fi de
condamnat numai dacă s-ar linişti sau dacă în general ar începe să semene cu oamenii
mediocri. Laudele lui la adresa nobilimii şi cuvintele lui: Je mourrai gentilhomme nu mă
supărau câtuşi de puţin, fiindcă îmi dădeam seama ce înţelege el prin gentilhomme:
gentilomul omului care renunţă la tot ca să propovăduiască credinţa viitorului, aceea de
cetăţean al lumii, devenind în acelaşi timp exponentul principiului fundamental al gândirii
ruse şi anume al “armonizării ideilor.” Chiar dacă acest principiu al “armonizării ideilor”
ar fi absurd (în orice caz e cu totul de neconceput), e totuşi un mare merit al său că toată
viaţa s-a închinat unui ideal şi nu viţelului de aur, ca atâţia proşti. Doamne, parcă eu,
atunci când mi-am conceput “ideea” m-am închinat viţelului de aur, oare banii erau scopul
meu principal? Jur că urmăream un scop cu mult mai înalt, jur că, şi dacă aş fi avut o sută
de milioane, nu mi-aş fi tapisat nici un divan, nici măcar un scaun cu catifea şi că tot o
farfurie de supă şi o bucată de came de vacă aş fi mâncat, ca şi astăzi!
M-am îmbrăcat în grabă, fiindcă ardeam de nerăbdare să-l văd. Adaug că şi sfatul lui
cu privire la “document” mă neliniştea cu mult mai puţin decât în ajun. Mai întâi speram să-l lămuresc cum stau lucrurile; şi apoi, ce importanţă avea că Lambert se vârâse şi-n
sufletul lui şi-i îndrugase vrute şi nevrute? Doar bucuria mea cea mai mare, care îmi dădea
aripi, era gândul că “n-o mai iubea pe ea”; de când ajunsesem la această convingere
nestrămutată, mă simţeam de parca îmi luase cineva o piatră grea de pe inimă; îmi
amintesc că la un moment dat mi-a trecut prin minte următoarea presupunere: poate că
tocmai ultima lui izbucnire de furie, atât de urâtă şi absurdă, când a aflat despre Bioring, şi
expedierea acelei scrisori jignitoare — tocmai aceste excese prevesteau o schimbare
radicală a sentimentelor lui şi apropiata lui revenire la o judecată sănătoasă. Fusese parcă
bolnav, îmi ziceam, şi după criză trebuia să urmeze neapărat însănătoşirea, aşadar, totul se
reducea la o stare patologică şi nimic mai mult! Eram de-a dreptul fericit la gândul acesta.
“Cât despre ea, n-are decât să-şi croiască viitorul cum pofteşte, n-are decât să se
mărite cu Bioring, dacă îi face plăcere, bine că măcar el, tatăl şi prietenul meu, n-o mai
iubeşte!” am exclamat eu. De fapt nu-mi mărturiseam chiar tot ce simţeam, dar nu vreau
să mai stărui asupra sentimentelor mele în aceste însemnări. Ajunge!
De aci înainte voi reda fără nici un fel de comentarii înlănţuirea diabolică a faptelor şi
cumplitul lor deznodământ.
La ora zece, când dădeam tocmai să plec — la el fireşte, — s-a înfiinţat Nastasia
Egorovna. Am întâmpinat-o bucuros, crezând că vine din partea lui, dar m-a cuprins ciuda
când am aflat că nu el, ci Anna Andreevna o trimisese la mine şi că ieşise din casă, “de
cum se luminase de ziuă”.
— Din care casă?
— Păi casa unde ai fost aseară. Doar locuinţa a fost închiriată pe numele meu, pentru
copil, iar chiria o plăteşte Tatiana Pavlovna…
— Lasă, asta nu mă priveşte! am întrerupt-o înciudat, spune-mi mai bine dacă el este
acasă. Crezi că-l găsesc acum?
Spre mirarea mea, am aflat că el plecase de acasă încă înaintea ei, dar, dacă ea plecase
“de cum se luminase de ziuă”, înseamnă că el plecase încă de cu noapte.
— Poate că s-o fi întors până acum.
— Nu, mă rog, sunt sigură că nu s-a întors şi nici nu cred să se mai întoarcă vreodată,
zise ea, privindu-mă tot atât de şiret şi iscoditor ca atunci când venise să mă vadă pe când
eram bolnav, vizită pe care am descris-o. Ceea ce mă înfuria era mai ales faptul că iarăşi
mă ciocneam de secretele şi tertipurile lor, fiindcă aceşti oameni nu puteau pesemne trăi
fără taine şi vicleşuguri.
— De ce ai spus că poate nu se mai întoance? Ce insinuezi? S-a dus desigur la mama
şi atâta tot!
— Mai ştiu şi eu?
— Dar pe dumneata ce vânt te-a adus?
Mi-a răspuns că venea direct de la Anna Andreevna, care o trimisese să mă cheme,
rugându-mă să nu zăbovesc, că de nu, “va fi prea târziu”. Această expresie enigmatică m-a
scos de-a binelea din sărite:
— Auzi vorbă ,prea târziu. Iacă nu vreau să mă duc şi nu mă duc. Nu mai primesc
ordine de la nimeni! Nu mă mai sinchisesc eu de Lambert. Aşa să-i spui. Şi dacă îl trimite
pe capul meu, îl dau afară în brânci pe Lambert al ei, aşa să-i transmiţi.
Nastasia Egorovna se sperie îngrozitor.
— Vai, nu, te rog, se apropie ea de mine cu mâinile împreunate, implorându-mă. Stai
puţin, nu te pripi. Este o chestiune foarte importantă şi pentru dumneata, şi pentru
dumneaei, şi pentru Andrei Petrovici, chiar şi pentru mămica dumitale, pentru toată
lumea… Mai bine te-ai duce la Anna Andreevna chiar acum, că are mare nevoie de
dumneata, abia te aşteaptă… să mă bată Dumnezeu dacă te mint… Şi apoi ai să vezi ce ai
de făcut.
M-am uitat la ea mirat şi scârbit.
— Astea-s prostii n-o să se întâmple nimic. Nu mă duc, am strigat eu cu încăpăţânare
şi cu o bucurie răutăcioasă. Acum totul s-a schimbat. Cum de nu înţelegi atâta lucru? La
revedere, Nastasia Egorovna. Dinadins nu mă duc şi dinadins nu te mai întreb nimic.
Destul m-aţi zăpăcit. Nu sunt curios să aflu secretele voastre.
Văzând că nu se mai urneşte din loc, mi-am luat paltonul şi pălăria şi am plecat,
lăsând-o singură în cameră. Casa tot n-o încuiam mai niciodată, fiindcă nu păstram acolo
nici un fel de scrisori sau hârtii mai importante. Înainte de a ajunge însă în stradă, m-am
pomenit cu proprietarul meu Piotr Ippolitovici care fugise după mine pe scări, în capul gol
şi în haină.
— Arkadd Makarovici! Arkadi Makarovici!
— Ce mai vrei şi dumneata?
— Nu-mi dai nici un fel de dispoziţii înainte de a pleca?
— Nu.
Mă sfredelea cu privirea şi părea foarte neliniştit:
— Da’ cu camera, mă rog, cum rămâne?
— Cum adică, nu ţi-am trimis chiria la timp?!
— Ba da, dar nu-i vorba de bani, spuse el, zâmbindu-mi galeş, dar continuând să mă
sfredelească cu privirea.
— Ce v-a găsit azi pe toţi? am strigat eu în cele din urmă, înfuriindu-mă de-a binelea.
Ce tot vrei de la mine?
Rămase locului şi mă privi câteva clipe ca şi cum ar fi aşteptat ceva de la mine.
— Bine, atunci ai să-mi spui mai târziu… dacă acum n-ai chef, mormăi el zâmbindu-
mi şi mai galeş. Du-te sănătos, că şi eu trebuie să plec la slujbă.
Apoi o luă la fugă pe scară în sus şi intră în casă. Toate acestea, fireşte, nu puteau să
nu mă pună pe gânduri. Dinadins nu las la o parte nici un amănunt din micile întâmplări
absurde din ziua aceea, fiindcă fiecare îşi are însemnătatea lui şi vor contribui la
înţelegerea deznodământului, cum se va vedea mai târziu. Mărturisesc însă că atunci m-
am zăpăcit cu totul. Dacă mă enervasem şi mă înfuriasem în aşa măsură, era numai fiindcă
din cuvintele lor în doi peri am înţeles că iar umblau cu intrigi şi mistere, ca şi în trecut, iar
eu eram sătul de asta! Dar să continui. Pe Versilov nu l-am găsit acasă, plecase într-adevăr
cu noaptea în cap. “S-a dus desigur la mama”, îmi repetam eu cu încăpăţânare. În toată
casa nu era decât dădaca, o muiere destul de proastă, aşa că n-avea rost s-o trag de limbă.
Am alergat într-un suflet la mama şi mărturisesc că eram atât de neliniştit, încât la
jumătatea drumului am luat o birjă. Dar la mama nu mai fusese din seara precedentă.
Acolo n-am dat decât peste Tatiana Pavlovna şi peste Liza, care, de cum am intrat, s-a
ridicat să plece.
Şedeau cu toatele sus, în “coşciugul” unde locuisem eu pe vremuri. Jos, pe masa din
salon, era întins Makar Ivanovici şi la căpătâiul lui un bătrân citea psaltirea cu glas
monoton. De acum înainte n-am să mai fac nici un fel de digresiuni. Totuşi vreau să arăt în
treacăt că sicriul, care fusese adus şi aşezat într-un colţ al camerei, deşi negru, era căptuşit
cu catifea, şi destul de scump, ca şi giulgiul, de altfel, care nu se potrivea nici cu firea, nici
cu principiile răposatului; dar aceasta fusese dorinţa stăruitoare a mamei şi a Tatianei
Pavlovna.
Se înţelege că nu mă aşteptam să le găsesc vesele, totuşi tristeţea aceea nespus de
apăsătoare, amestecată cu îngrijorare şi nelinişte, pe care am citit-o în ochii lor, m-a izbit
din primul moment şi numaidecât am ajuns la concluzia că “desigur, nu numai din pricina
morţii bătrânului sunt în halul ăsta”. Repet că îmi aduc foarte bine aminte de toate.
Am îmbrăţişat-o însă cu duioşie pe mama şi am întrebat-o numaidecât de el. În ochii
mamei s-a aprins o scânteie de curiozitate înspăimântată. I-am spus în treacăt că în ajun
îmi petrecusem toată seara cu el, până noaptea târziu şi că în ziua aceea plecase în zori de
acasă, deşi în ajun, la despărţire, mă poftise să vin cât mai de dimineaţă la el. Mama nu
mi-a răspuns nimic, dar Tatiana Pavlovna a pândit momentul potrivit şi m-a ameninţat cu
degetul.
— La revedere, Arkadi, spuse pe neaşteptate şi Liza şi ieşi repede din cameră. Se
înţelege că am alergat după ea şi am găsit-o aşteptându-mă tocmai la uşa care dădea în
antreu.
— Eram sigură că ai să ai atâta minte să vii după mine, îmi şopti ea repede.
— Ce s-a întâmplat aici, Liza?
— Nu ştiu, dar simt şi eu că se petrece ceva. Se pregăteşte pesemne deznodământul
“veşnicei poveşti”. El n-a venit azi pe aici însă ele par să fi aflat ceva. N-au să-ţi spună
nici ţie, fii pe pace, aşa că n-are rost să mai întrebi. Vezi bine cât e de abătută mama. Nici
eu n-am întrebat absolut nimic. Ei, şi-acum la revedere.
A deschis uşa şi a ieşit.
— Dar ţie Liza, nu ţi s-a întâmplat nimic? am strigat, alergând după ea în antreu. Era
atâta durere şi deznădejde pe faţa ei, de mi se rupea inima. Ea mi-a aruncat o privire mai
mult decât întunecată, de-a dreptul sinistră, a zâmbit cu amărăciune şi a făcut un gest de
deznădejde.
— Dacă ar muri, i-aş mulţumi lui Dumnezeu! izbucni ea în timp ce cobora treptele,
apoi plecă. Vorbea despre prinţul Serghei Petrovici, care zăcea în nesimţire, după criza ce
o avusese. M-am întors sus, trist şi totodată întărâtat. “Veşnica poveste? Care poveste?”
mi-am zis eu cu ciudă şi deodată m-a cuprins dorinţa de a le povesti negreşit măcar o parte
din impresiile mele din noaptea precedentă, dacă nu chiar toată spovedania lui. “Ele
desigur, sunt pornite acum împotriva lui, iar dacă e aşa, atunci să le spun tot adevărul!”
mi-a trecut prin cap.
Îmi amintesc că mi-am început povestirea foarte dibaci. Din primul moment mi-am
dat seama că erau nespus de curioase. De astă dată chiar şi Tatiana Pavlovna mă sorbea
din ochi, mama însă era mai stăpânită; mă asculta foarte serioasă, iar pe faţa ei a rămas tot
timpul întipărit un zâmbet uşor, nespus de frumos, deşi exprima o deznădejde fără
margini. Vorbeam, fireşte, cu însufleţire, deşi ştiam că ele nu pot înţelege mare lucru. Spre
surprinderea mea, nici Tatiana Pavlovna nu s-a legat de mine, nu m-a sâcâit cu întrebările,
nu m-a luat peste picior, cum avea obiceiul să facă întotdeauna de cum deschideam gura.
Numai din când în când îşi strângea buzele şi închidea ochii pe jumătate, ca şi cum s-ar fi
străduit să mă înţeleagă. Câteodată aveam chiar impresia că pricepeau tot, deşi era aproape
cu neputinţă. Le-am vorbit de pildă despre convingerile lui, mai cu seamă despre exaltarea
lui din ajun, despre admiraţia şi dragostea lui faţă de mama, le-am povestit cum sărutase
portretul ei. Când am pomenit de portret, au schimbat repede o privire, iar mama a roşit
toată, dar nici una dintre ele n-a spus un cuvânt. Bineînţeles, despre… despre întâlnirea lui
cu ea şi despre scrisoarea ei din ajun, care a provocat “învierea” lui morală, n-am putut să
vorbesc faţă de mama. Dar tocmai acesta era punctul principal, aşa că, după cum era de
aşteptat, mama n-a înţeles bunele lui sentimente care fără îndoială ar fi bucurat-o foarte
mult, şi desigur nu din vina mea, fiindcă eu m-am străduit să povestesc cât mai frumos tot
ceea ce se putea povesti. Când m-am oprit, fiindcă nu mai ştiam cum s-o scot la capăt, ele
au tăcut mai departe, aşa că m-am simţit foarte stingherit.
— Poate că până acum s-o fi întors acasă, dacă nu cumva s-a dus la mine şi mă
aşteaptă acolo, am spus eu şi m-am ridicat să plec.
— Da, du-te şi caută-l! încuviinţă pe loc Tatiana Pavlovna.
— Jos ai fost? mă întrebă mama aproape în şoaptă, la despărţire.
— Da, m-am dus să mă închin înaintea răposatului şi să mă rog pentru odihna
sufletului său. Câtă nobleţe şi câtă linişte e pe faţa lui, mamă. Îţi sunt recunoscător, mamă,
că n-ai cruţat nimic ca să-i faci o înmormântare aşa cum merită. La început mi s-a părut
ciudat coşciugul acela scump, dar numaidecât m-am gândit că şi eu aş fi făcut la fel.
— Vii mâine la biserică? mă întrebă ea, şi buzele îi tremurau.
— Mai întrebi, mamă? m-am mirat eu. Vin şi azi la slujbă, după cum am să vin şi altă
dată şi apoi… mâine e ziua dumitale de naştere, mamă, scumpa mea! De ar mai fi trăit
măcar trei zile!
Am plecat trist şi dezamăgit: cum de putuse să mă întrebe dacă am să vin sau nu la
înmormântare? Dacă asta e părerea lor despre mine, atunci ce-or fi gândind despre el?
Eram sigur că Tatiana Pavlovna are să se ia după mine, de aceea m-am şi oprit la uşa
de la intrare; dar când m-a ajuns din urmă m-a îmbrâncit pe scară, a ieşit şi ea şi a închis
uşa după noi.
— Aşadar, nu-l aşteptaţi pe Andrei Petrovici nici azi, nici mâine, nu-i aşa, Tatiana
Pavlovna? Sunt de-a dreptul îngrozit…
— Taci din gură! Nu mai pot eu de groaza ta! Spune mai bine ce-ai tăinuit adineauri
când ai povestit de pălăvrăgeala voastră de ieri?
Am socotit că ar trebui să-i ascund ceva şi cum eram destul de su-părat pe Versilov, i-
am povestit totul, şi despre scrisoarea primită de la Katerina Nikolaevna, şi despre efectul
pe care l-a avut asupra lui, cu alte cuvinte, de renaşterea lui la o viaţă nouă. Spre
surprinderea mea, Tatiana Pavlovna n-a rămas de loc mirată când a aflat de scrisoare, de
aceea am bănuit că trebuie să fi ştiut despre ea.
— Nu cumva minţi?
— Nu, nu mint.
— Ia te uită, zise ea, zâmbind veninos, ca şi cum ar fi cântărit ceva în minte. A înviat!
De la el te poţi aştepta şi la una ca asta. Dar e adevă-rat că a sărutat portretul?
— E adevărat, Tatiana Pavlovna.
— L-a sărutat din toată inima, sau a fost o prefăcătorie?
— O prefăcătorie? El nu se preface niciodată! Să-ţi fie ruşine, Tatiana Pavlovna! Eşti
mică la suflet, ca orice femeie.
Vorbisem cu năduf, dar ea parcă nici nu mă auzise, se cufundase iar în gândurile ei şi
stătea nemişcată, cu toate că pe scară era un frig grozav. Mie nu-mi păsa, fiindcă aveam un
palton îmblănit, ea însă era numai în rochie.
— Ţi-aş da o însărcinare, dar din păcate eşti prea prost, spuse ea cu dispreţ şi parcă şi
cu ciudă. Ascultă, du-te până la Anna Andreevna şi vezi ce se petrece acolo… Ba nu, mai
bine nu te duce, să nu faci vreo boroboaţă, tont cum eşti! Hai pleacă odată, ce stai ca o
stană de piatră?
— Iacă nu mă duc la Anna Andreevna, cu toate că a trimis şi ea după mine.
— A trimis după tine? Pe Nastasia Egorovma? se întoarse ea repede către mine, deşi
dăduse să intre în casă şi deschisese chiar uşa; acum însă o trânti la loc.
— Nici în ruptul capului nu mă duc la Anna Andreevna! am repetat cu satisfacţie
răutăcioasă. Nu mă duc, fiindcă mi-ai spus adineauri că sunt tont, deşi niciodată n-am fost
mai ager la minte ca azi. Sforăriile voastre sunt limpezi ca lumina zilei pentru mine; dar la
Anna Andreevna nu mă duc.
— Eram sigură! exclamă ea şi era vădit că nu mie îmi răspundea, ci unul gând d-al
ei. Acum au s-o prindă în capcană şi n-o să mai scape!
— Pe cine, pe Anna Andreeva?
— Neghiobule!
— Atunci de cine vorbeşti, nu cumva de Katerina Nikolaevna? De ce capcană e
vorba? Eram speriat la culme. O bănuială vagă, dar îngrozitoare îmi încolţise în suflet.
Tatiana Pavlovna mă străpunse cu privirea:
— Tu ce hram porţi? mă întrebă ea brusc. Ce amestec ai tu în toate astea? Am auzit
eu ceva şi despre tine. Vezi să-ţi bagi minţile în cap!
— Ascultă Tatiana Pavlovna, am să-ţi dezvălui o taină îngrozitoare, dar nu acum,
acum nu-i timp de asta, ci mâine, între patru ochi, dar în schimb îţi cer să-mi spui pe loc
tot adevărul, despre ce cursă e vorba… fiindcă m-ai băgat în sperieţi.
— Mult îmi pasă de spaima ta! exclamă ea. Ce taină vrei să-mi dezvălui mâine? Te
pomeneşti că ştii într-adevăr ceva? şi mă fulgeră cu o privire iscoditoare. Nu i-ai jurat
chiar tu atunci că ai ars scrisoarea lui Kraft?
— Tatiana Pavlovna, te rog încă o dată să nu mă mai chinuieşti, am stăruit fără să-i
răspund nici eu la întrebare, fiindcă îmi pierdusem cumpătul. Bagă de seamă Tatiana
Pavlovna că dacă îmi ascunzi ceva, s-ar putea să iasă şi mai rău… doar aseară renăscuse
cu desăvârşire.
— Hai, şterge-o, paiaţă ce eşti! Parcă nu văd că şi tu eşti îndrăgostit ca un zănatic…
bravo, tatăl şi fiul se bat pentru aceeaşi femeie! Ruşine să vă fie, neobrăzaţilor!
Tatiana Pavlovna fugi indignată în casă şi trânti uşa. Ultimele ei cuvinte, de un cinism
făţiş şi neruşinat, cinism de care numai o femeie e în stare, m-au înfuriat cumplit şi m-au
jignit, aşa că am plecat cât am putut mai repede. N-am să descriu sentimentele mele
confuze, doar am jurat că nu voi relata decât faptele, mai ales că în curând ele vor lămuri
totul. Se înţelege că mai întâi am trecut în fugă pe la el, dar dădaca mi-a spus din nou că
nu fusese pe acasă.
— Se mai întoarce oare?
— Numai Dumnezeu ştie ce are de gând.
E drept că m-am legat să nu redau decât faptele, da, faptele… Dar se va descurca oare
cititorul în ele? Mi-aduc foarte bine aminte că şi pe mine faptele acestea m-au uimit aşa
încât până seara nici nu mai ştiam pe ce lume sunt; de aceea mă văd silit să spun câteva
cuvinte, anticipând asupra faptelor. Iată întrebarea care mă chinuia neîncetat: dacă într-adevăr simţise în ajun că a
renăscut şi că nu o mai iubeşte, atunci unde ar fi trebuit să fie în ziua aceea? Răspunsul nu
putea fi decât unul singur: în primul rând ar fi trebuit să vină la mine, de care se despărţise
atât de drăgăstos în ajun, şi pe urmă să se ducă la mama, al cărei portret îl sărutase tot în
ajun. Dar în loc să procedeze cum ar fi fost firesc, plecase cu noaptea în cap de acasă şi
parcă îl înghiţise pământul; cine ştie ce temei avea Nastasia Egorovna să tot îndruge că
“poate nici nu se mai întoarce”. Mai mult, Liza vorbise cu atâta convingere de
deznodământul unei aşa-zise “veşnice poveşti” şi afirmase că mama aflase anumite lucruri
foarte recente despre el; şi pe deasupra ele ştiau desigur şi de scrisoarea Katerinei
Nikolaevna (de asta m-am convins eu însumi), dar nu credeau în “renaşterea lui la o viaţă
nouă” deşi mă ascultaseră cu multă atenţie. Mama era mai mult moartă decât vie, iar
Tatiana Pavlovna îşi bătea joc cu atâta venin de “învierea” lui. Dar dacă aşa stăteau
lucrurile, înseamnă că iar se schimbase peste noapte, că iar făcuse o criză — şi asta după
tot entuziasmul şi înduioşarea lui din ajun, după toate declaraţiile lui patetice! Aşadar,
renaşterea lui nu fusese decât un balon de săpun care plesnise şi acum poate că o luase iar
razna turbat de furie, ca atunci când aflase despre căsătoria ei cu Bioring! Mă întrebam: ce
se va alege de mama, de mine, de noi toţi şi… în sfârşit, ce se va întâmpla cu ea? Despre
ce “capcană” vorbise Tatiana Pavlovna când o luase gura pe dinainte atunci când voia să
mă trimită la Anna Andreevna? Vă să zică, acolo i se pregătise “capcana”, la Anna
Andreevna! Dar de ce tocmai la ea? Bineînţeles că trebuia să dau o fugă la Anna
Andreevna; numai de ciudă spusesem că n-am să mă duc; eram hotărât să trec imediat pe
la ea; dar de ce anume pomenisem Tatianei Pavlovna despre “document”? Şi nu-mi
spusese chiar el în ajun să ard “documentul”?
Iată gândurile care mă chinuiau, de parcă şi inima mea ar fi fost prinsă într-o capcană;
dar înainte de orice trebuie să-l găsesc pe el. Simţeam că dacă aş fi dat de el, totul s-ar fi
rezolvat ca prin minune; ne-am fi înţeles din două cuvinte! Mă urmărea un vis, parcă mă
vedeam luându-i mâinile, strângându-i-le şi vorbindu-i din inimă, o, eram convins că voi
găsi cuvinte destul de puternice ca să-i înving nebunia… Dar unde se afla? Cum să dau de
el? Şi tocmai în momentul când eram atât de înfierbântat, mi l-a scos dracu în cale pe
Lambert. La câţiva paşi de casa mea m-am întâlnit deodată cu Lambert; când mă zări,
scoase un strigăt de bucurie şi mă înşfăca de mână:
— De trei ori am fost azi la tine!… Enfin! Hai să luăm o gustare!
— Stai puţin! Vii de la mine acum? Andrei Petrovici nu era acolo?
— Nu era nimeni. Dă-i încolo pe toţi! Degeaba te-ai supărat aseară, prostule; te
îmbătaseşi şi eu aveam să-ţi spun ceva foarte important; am aflat azi nişte veşti grozave în
legătură cu ceea ce am discutat ieri…
— Ascultă Lambert, l-am întrerupt eu gâfâind de tare ce mă grăbisem, şi fără voia
mea, pe un ton destul de declamator, dacă m-am oprit din drum, am făcut-o numai ca să
închei o dată pentru totdeauna cu tine. Ţi-am spus-o şi ieri, dar văd că nu eşti în stare să
mă înţelegi. Tu, Lambert, eşti naiv ca un copil şi prost ca un franţuz. Tot mai crezi că poţi
să-mi porunceşti, ca pe vremuri, la Touchard, că am rămas la fel de prost ca pe atunci…
Înţelege că nu mai sunt chiar atât de prost… Aseară am fost ameţit dar nu de băutură, ci de
gândurile mele; iar dacă ţi-am bătut în strună când îndrugai vrute şi nevrute, a fost numai
un vicleşug ca să aflu ce pui la cale. Tu nici n-ai bănuit că te trăgeam pe sfoară, ai crezut tot ce ţi-am spus, ba încă te-ai şi bucurat şi ţi-ai dat cărţile pe faţă. Află că şi un elev din
clasa a patra primară şi-ar da seama ce mare gogomănie e planul tău de a mă însura cu ea.
Numai tu ţi-ai putut închipui că sunt în stare să cred toate astea. Tu ţi-ai făcut iluzii,
fiindcă nu eşti primit în lumea bună şi n-ai de unde s-o cunoşti; în lumea bună lucrurile nu
se petrec chiar atât de simplu, femeile din aristocraţie nu se mărită dintr-o toană… Şi acum
să-ţi spun pe şleau ce urmăreşti: vrei să mă pofteşti la masă ca sa mă îmbeţi şi apoi să-mi
smulgi documentul şi să mă faci complice la tâlhăria pe care o pui la cale împotriva
Katerinei Nikolaevna! Te înşeli însă! N-ai să mă mai prinzi niciodată la tine; mai mult, să
ştii că până mâine, cel mai târziu până poimâine, hârtia va ajunge negreşit în mâinile ei
fiindcă documentul îi aparţine, doar e scris de mâna ei şi eu personal am să i-l restitui;
dacă ţii să ştii pe ce cale, află că am s-o fac cu ajutorul Tatianei Pavlovna, prietena ei,
chiar în casa Tatianei Pavlovna şi faţă cu ea, am să-i înmânez scrisoarea, fără să-i cer
nimic în schimb… Şi acum şterge-o Lambert, să nu te mai văd niciodată în faţa ochilor, că
de nu, fii pe pace am eu ac de cojocul tău…
Când am încheiat tremuram tot ca varga. Cel mai urât obicei şi cel mai dezgustător
nărav care nu-ţi aduce decât ponoase în viaţă este fudulia, dorinţa de-a face pe grozavul.
Parcă îmi luase dracu minţile în ziua aceea; m-am înfierbântat într-aşa hal, încât spre
sfârşitul discursului am ajuns să ridic din ce în ce mai tare glasul şi să rostesc fiecare
cuvânt cu o deosebită satisfacţie, trădându-i fără nici un rost până şi amănuntul că voi
preda scrisoarea cu ajutorul Tatianei Pavlovna şi în casa ei. N-am putut rezista însă ispitei
de a-l da gata pe Lambert! Văzând spaima prostească întipărită pe faţa lui, când i-am
pomenit pe şleau de document, mi s-a năzărit deodată să-l dau gata, să-l năucesc cu
amănunte cât mai precise… Dar tocmai această flecăreală de muiere lăudăroasă a
declanşat mai târziu un şir de nenorociri cumplite, fiindcă amănuntul acela cu privire la
Tatiana Pavlovna şi la casa ei s-a înfipt ca un cui în mintea lui Lambert, care ca orice
escroc avea destul simţ practic şi se dovedea destul de isteţ când era vorba de pungăşii,
căci pe cât era de mărginit şi de nepriceput în problemele esenţiale, superioare, ale vieţii,
pe atât era de şmecher în lucrurile mărunte. Dacă n-aş fi pomenit de Tatiana Pavlovna, nu
s-ar fi întâmplat o seamă de nenorociri îngrozitoare. Totuşi, după ce am terminat ce aveam
de spus, în primul moment Lambert a rămas năuc.
— Ascultă, dacă vii, îngăimă el, Alphonsine… are să-ţi spună… Alphonsine a fost la
ea; ştii, am o scrisoare, sau cam aşa ceva în care Ahmakova vorbeşte de tine, ciupitul mi-a
făcut rost de ea — îl ţii minte pe ciupit — şi ai să vezi, hai cu mine şi ţi-o arăt.
— Minţi. Arată-mi-o acuma.
— E acasă, la Alphonsine, hai cu mine.
Se înţelege că povestea cu scrisoarea era o minciună ee care o scornise de teamă să nu
mă scape din mână, de aceea l-am părăsit în mijlocul drumului şi când am văzut că vrea să
se ţină după mine, m-am oprit şi l-am ameninţat cu pumnul; dar cum el însuşi părea să
şovăie, s-a dat bătut: cine ştie, poate că îi încolţise în minte un nou plan. Dar în ziua aceea
mă mai aşteptau multe surprize şi întâlniri ciudate… De câte ori îmi aduc aminte de ziua
aceea blestemată, am impresia că toate surprizele şi coincidenţele fuseseră parcă puse la
cale de un destin nefast, căci toate se abăteau dintr-o dată pe capul meu, de parcă s-ar fi
revărsat peste mine nu ştiu ce fatidic corn al abundenţei. Când am ajuns acasă, de cum am
deschis uşa şi am intrat în antreu, m-am izbit de un tânăr destul de înalt, cu faţa prelungă şi palidă, cu o înfăţişare gravă şi “distinsă”, îmbrăcat într-o blană somptuoasă. Purta un
pincenez, dar când m-a văzut şi l-a scos, drept omagiu, pesemne, şi ridicându-şi politicos
jobenul, fără să se oprească însă, îmi spuse zâmbind afectat: “Oh, bonsoir”, trecu pe lângă
mine şi începu să coboare scara. Ne-am recunoscut imediat, deşi nu-l văzusem decât o
singură dată în viaţa mea, la Moscova, şi atunci în treacăt. Era fratele Annei Andreevna,
tânărul kammerjunker Versilov, fiul lui Versilov, prin urmare şi fratele meu într-o oarecare
măsură. Proprietareasa îl petrecuse până la uşă (fiindcă proprietarul încă nu se întorsese de
la slujbă). După ce tânărul ieşi, m-am repezit numaidecât la ea:
— Ce a căutat aici? A fost şi în camera mea?
— Nici n-a pus piciorul în camera dumitale, doar a venit la mine… răspunse ea scurt
şi tăios, îmi întoarse spatele şi dădu să plece.
— Nu, aşa nu merge! am strigat eu. Fă bine şi răspunde-mi de ce a venit.
— Ah, Doamne, doar n-oi fi vrând să-ţi dau socoteala de fiecare vizită pe care o
primesc! Cred ca nimeni n-are dreptul să se amestece în treburile noastre. Poate că tânărul
a venit să-mi ceară nişte bani împrumut sau să ma întrebe de o adresă, poate i-am făgăduit
data trecută…
— Data trecută! Cum adică?
— Of, Doamne, doar nu vine pentru prima oară!
Apoi a intrat în camera ei. Ceea ce m-a uimit mai mult era schimbarea de ton; până
atunci proprietarii mei nu îmi vorbiseră atât de mojic. Era limpede că şi aici se ascundea
ceva; de altfel, la fiecare pas, în fiecare moment ma izbeam de altă enigmă. Prima oară
tânărul Versilov venise cu soră-sa, cu Anna Andreevna, în timp ce eu eram bolnav; îmi
aduceam foarte bine aminte de lucrul acesta, şi de cuvintele ciudate ale Annei Andreevna,
care-mi aruncase în treacăt că s-ar putea ca bătrânul prinţ să se refugieze la mine… dar
situaţia era atât de încurcată şi infamă, încât nici nu ştiam ce să fac. Deodată m-am
dumirit, m-am bătut cu palma peste frunte şi fără sa mai zăbovesc o clipă, deşi eram
obosit, am alergat glonţ la Anna Andreevna, dar n-am găsit-o acasă, am aflat numai de la
portar că “dumneaei a plecat la Ţaraskoie Selo şi poate are să se întoarcă mâine pe vremea
asta”.
“Dacă a plecat la Ţarskpie Selo, înseamnă că s-a dus la bătrânul prinţ, şi în timpul
acesta fratele ei inspectează locuinţa mea. Dar dumnealor se înşală amarnic, n-am să admit
una ca asta! am mormăit eu, scrâşnind din dinţi. Dacă într-adevăr e vorba de o capcană,
am să iau apărarea «bietei femei»!”
Plecând de la Anna Andreevna, nu m-am întors acasă, fiindcă în capul meu
înfierbântat a răsărit deodată amintirea cârciumii de pe chei, unde Andrei Petrovici avea
obiceiul să se ducă de câte ori îl apăsa ceva pe suflet. Am alergat într-un suflet până acolo,
fericit că-mi venise această idee. Când am ajuns, era aproape ora patru şi începuse să se
întunece. La cârciumă mi s-a spus că fusese pe acolo: “Dumnealui n-a stat decât puţin şi a
plecat, dar poate se mai întoarce”. Fără să şovăi o clipă, m-am hotărât să-l aştept şi mi-am
comandat masa de prânz. Aici aveam măcar speranţa să-l întâlnesc.
Am mâncat pe îndelete şi mult, chiar prea mult, numai ca să pot rămâne vreme cât
mai îndelungată acolo, şi aşa au trecut vreo patru ore. N-am să descriu tristeţea şi nerăbdarea mea febrilă; de înfrigurare parcă-mi tremurau şi măruntaiele. Pianul mecanic,
vizitatorii — întreaga atmosfera jalnică mi s-a întipărit în suflet poate pentru toată viata!
N-am să descriu nici gândurile care mi se învălmăşeau în cap ca un nor de frunze uscate,
vânzolite de viscol, toamna; aceasta era într-adevăr senzaţia pe care o aveam şi
mărturisesc că uneori simţeam cum începe să mi se întunece mintea.
Dar ceea ce mă sâcâia, pricinuindu-mi aproape o durere fizică (bineînţeles, pe lângă
durerea mea esenţială, mai bine zis pe deasupra ei) era o senzaţie obsedantă, care mă
umplea de venin, îmi dădea târcoale ca o muscă veninoasă pe care nici nu o bagi în seamă,
dar de care nu-i chip să scapi şi când te aştepţi mai puţin te înţeapă foarte dureros. De fapt,
nu era decât amintirea unei întâmplări pe care n-am mărturisit-o nimănui în lume. Şi
fiindcă odată şi odată tot trebuia s-o povestesc, iată despre ce este vorba.
La Moscova, după ce fusese hotărâtă plecarea mea la Petersburg, am fost înştiinţat
prin Nikolai Semionovici să aştept banii care-mi fuseseră trimişi pentru cheltuielile de
drum. N-am întrebat cine anume îmi trimisese aceşti bani; ştiam că erau de la Versilov şi
cum pe atunci visam zi şi noapte, cu inima strânsă de emoţie şi-mi făceam fel de fel de
planuri semeţe cu privire la întâlnirea mea cu Versilov, încetasem cu totul să mai vorbesc
despre el, până şi cu Maria Ivanovna. Trebuie să amintesc că de fapt aveam economisiţi
nişte bani, care mi-ar fi ajuns pentru drum, totuşi m-am hotărât să aştept banii trimişi pe
care bănuiam că-i voi primi prin poştă.
Dar, într-o bună zi Nikolai Semionovici, întorcându-se acasă, mi-a comunicat (scurt şi
concis, după obiceiul său) să mă duc a doua zi la ora unsprezece pe strada Miasniţkaia la
prinţul V. unde kammerjunkerul Versilov, fiul lui Andrei Petrovici, care sosise de curând la
Moscova şi trăsese la fostul său camarad de la colegiul din Ţaraskoie Selo, prinţul V., avea
să-mi înmâneze banii trimişi pentru drum. Înaparenţă era o chestiune foarte simplă: Andrei
Petrovici putea foarte bine să dea fiului său această însărcinare. În loc să expedieze banii
prin poştă, totuşi, oricât s-ar părea de ciudat, vestea m-a tulburat şi m-a îngrozit. Nu încape
îndoială că Versilov voia să fac cunoştinţă cu fiul lui şi fratele meu; în orice caz aşa am
tălmăcit eu intenţiile omului pe care îl visam. Totuşi, se isca o întrebare de o importanţă
covârşitoare pentru mine: cum să mă înfăţişez şi cum să mă port la această întâlnire cu
totul neaşteptată, şi oare nu mă înjosesc ducându-mă acolo?
A doua zi însă, la ora unsprezece fix, m-am prezentat; locuinţa prinţului V., care, deşi
era burlac, avea o casă somptuos mobilată şi lachei îmbrăcaţi în livrele, după câte am putut
să văd din anticameră, unde am şi rămas. După crâmpeiele de conversaţie şi râsetele care
răzbăteau din casă, mi-am dat seama că prinţul mai avea şi alţi musafiri, în afară de
kammerjunker, care locuia la el. Am cerut unui lacheu să mă anunţe, după câte-mi
amintesc cu un ton destul de demn, chiar arogant, dar înainte de a pleca, el mi-a aruncat o
privire ciudată şi, după părerea mea, mai puţin respectuoasă decât s-ar fi cuvenit. Spre
surprinderea mea, am fost lăsat să aştept cam mult, vreo cinci minute, şi în tot acest
răstimp râsetele şi discuţiile n-au contenit. Aşteptam fireşte în picioare, fiindcă ştiam prea
bine că eu, un “boier ca şi ceilalţi”, nu-mi puteam îngădui să mă aşez în anticameră, la
rând cu lacheii. Din proprie iniţiativă însă, fără a fi poftit, n-aş fi intrat în salon nici în
ruptul capului, căci eram prea mândru — o mândrie excesivă poate, dar îndreptăţită. Spre
mirarea mea, cei doi lachei care rămăseseră în anticameră au îndrăznit să se aşeze în
prezenţa mea. M-am întors, prefăcându-mă că n-am băgat de seamă, dar începusem să tremur tot; deodată m-am apropiat de unul dintre lachei şi i-am poruncit să se ducă
“imediat” să mă anunţe din nou. În ciuda privirii mele arogante şi a tonului meu extrem de
iritat, lacheul s-a uitat lung şi nepăsător la mine, fără să se ridice măcar, iar în locul lui mi-
a răspuns celălalt:
— Aveţi răbdare, doar aţi fost anunţat!
M-am hotărât să mai aştept cel mult un minut şi apoi să plec negreşit. Unde mai pui
că eram foarte decent îmbrăcat: în orice caz aveam un palton şi haine noi şi purtam o
cămaşă imaculată, pe care însăşi Maria Ivanovna mi-o pregătise pentru această ocazie.
Abia mai târziu, după ce am sosit la Petersburg, am aflat din sursă sigură că servitorul
care-l însoţea pe tânărul Versilov le spusese din timp lacheilor că “va veni un fel de frate
din flori al stăpânului, un student oarecare”. Acum ştiu sigur acest lucru.
Minutul a trecut. Este o senzaţie îngrozitoare să ştii că trebuie să iei o hotărâre şi să n-
o poţi lua: “Să plec, sau nu? Să plec sau nu?” îmi repetam eu în fiecare clipă cu
înfrigurare. Deodată a apărut din nou lacheul care se dusese să mă anunţe. Ţinea cu vârful
degetelor şi flutura patru bancnote roşii, patruzeci de ruble.
— Poftim! Primiţi vă rog aceste patruzeci de ruble!
Fierbeam de mânie. Eram jignit la culme! Toată noaptea nu închisesem ochii cu
gândul la această întâlnire între doi fraţi, pregătită de Versilov; toată noaptea am chibzuit
cu înfrigurare cum să mă port ca să nu mă compromit, mai bine zis să nu compromit
regulile de comportare pe care mi le elaborasem în singurătatea mea şi cu care socoteam
că mă pot mândri în orice societate, cât de aleasă. Parcă mă şi vedeam demn, mândru şi
trist, în societatea prinţului V. şi a prietenilor săi, şi visam ca astfel voi avea prilejul să
pătrund dintr-o dată în lumea bună; o spun fără să mă cruţ câtuşi de puţin, fiindcă acesta e
adevărul, şi-l voi reda în întregime fără să ascund nici un amănunt. Şi din toate visurile
mele iată ce s-a ales: am primit patruzeci de ruble în anticameră, şi încă după o aşteptare
de zece minute, şi direct din mâna unui lacheu, nici măcar pe o tavă sau într-un plic!
Am strigat atât de tare la lacheu, încât a tresărit şi s-a tras înapoi; i-am poruncit să
ducă imediat banii îndărăt şi să-i spună “stăpânului său să-i aducă singur” — într-un
cuvânt, pretenţia mea era de neînţeles şi după cum era de aşteptat, lacheul n-a priceput ce
voiam. Mă răstisem însă atât de tare la el, încât s-a dus totuşi. Unde mai pui că strigătele
mele răzbătuseră pesemne până în casă, deoarece discuţiile şi râsetele au încetat brusc.
Aproape numaidecât am auzit nişte paşi rari, graţioşi şi uşori, apoi un tânăr înalt,
chipeş şi arogant (atunci mi s-a părut şi mai palid şi mai uscăţiv decât cu câteva ore în
urmă, la mine acasă) a apărut în pragul anticamerei, mai bine zis s-a oprit la un pas de
prag. Era într-un splendid halat de mătase roşie, în papuci, şi purta pince-nez. Fără să
scoată un cuvânt, a început să mă măsoare. Eu, furios ca o fiară, am făcut un pas spre el şi
l-am înfruntat cu privirea.
El însă nu m-a privit decât vreo zece secunde, apoi ivi deodată pe buze un zâmbet
aproape imperceptibil, în acelaşi timp îngrozitor de perfid, tocmai fiindcă era atât de
imperceptibil; fără o vorbă, mi-a întors spatele şi s-a retras călcând tot atât de rar, uşor şi
graţios cum venise. O, cunosc prea bine ifosele acestor oameni care încă de mici, aproape
din leagăn, învaţă de la mamele lor arta de a jigni! Se înţelege că am rămas năuc… O, de
ce m-am fâstâcit atunci! Aproape în aceeaşi clipă s-a întors din nou acelaşi lacheu, ţinând în mână aceleaşi
bacnote:
— Vă rog să luaţi aceşti bani care vi s-au trimis de la Petersburg, căci domnia-sa nu
vă poate primi astăzi şi vă transmite că poate o să vă “primească altă dată, când s-o nimeri
să fie mai liber”. Am simţit că ultimele cuvinte le adăugase lacheul de la el. Totuşi, cum
mai eram buimac, am luat banii şi m-am îndreptat spre uşă; dacă n-aş fi fost atât de
zăpăcit, nu i-aş fi primit şi aş fi reacţionat cum s-ar fi cerut; lacheul însă, fără îndoială din
dorinţa de a mă umili, a făcut un gest care nu putea să-i vină în gând decât unui lacheu: a
deschis ostentativ uşa înaintea mea şi, ţinând-o larg deschisă, mi-a spus grav şi apăsat în
clipa când treceam pe lângă el:
— Poftiţi, vă rog!
— Ticălosule! i-am strigat şi deodată am ridicat mâna la el, dar m-am răzgândit şi nu
l-am mai pălmuit. Şi stăpânul tău e un ticălos. Du-te imediat şi spune-i ce cred despre el!
am adăugat şi am pornit repede pe scară în jos.
— Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? Dacă te-aş spune boierului, mi-ar da pe loc
câteva rânduri şi m-ar trimite să te duc la poliţie. Ai mai avut şi îndrăzneala să ridici mâna
la mine!…
Striga după mine în timp ce coboram scara largă şi dreaptă, de casă boierească,
acoperită cu un covor roşu. Trei lacheii mă urmăreau de sus, aplecaţi peste balusradă. Se
înţelege că am tăcut chitic: doar nu era să mă pun cu nişte lachei! Am coborât scara foarte
demn, fără să grăbesc pasul, ba chiar mi se pare că l-am încetinit. Ştiu că o să se găsească
destui filozofi care să spună că astea sunt fleacuri, nazuri de mucos irascibil — n-au decât!
Eu însă am fost adânc rănit şi rana asta nu s-a vindecat până astăzi, mă mai doare şi acum
când scriu aceste rânduri, după ce totul s-a sfârşit de mult şi mă simt răzbunat. O, jur că nu
sunt un om care nu poate uita o jignire şi abia aşteaptă să se răzbune. Nu încape îndoială
că dintotdeauna, încă înainte de a mă îmbolnăvi doream să mă răzbun pe cei care mă
jigniseră, dar jur că nici nu concepeam altă răzbunare decât să-i umilesc prin mărinimia
mea. Voiam să le răsplătesc răul prin bine, şi mi-era destul ca ei să simtă mărinimia mea,
s-o înţeleagă ca să mă socotesc răzbunat! Trebuie să precizez însă că într-adevăr nu sunt o
fire răzbunătoare, dar în ciuda generozităţii mele, nu uit uşor răul care mi s-a făcut; oare şi
alţii or fi reacţionând la fel? Atunci însă mă dusesem acolo însufleţit de sentimente nobile,
şi chiar dacă puteam să par caraghios, nu-mi pasă: e mai bine să fii ridicol, dar generos,
decât să fii impunător dar josnic, meschin şi mediocru! Nu vorbisem nimănui despre
această întâlnire cu “fratele” meu, nici cu Maria Ivanovna, nici măcar mai târziu, la
Petersburg, cu Liza. Mi-era ruşine de această întâlnire, de parcă aş fi primit o palmă. Dar
iată că deodată domnul acesta îmi iese in cale când mă aşteptam mai puţin, îmi zâmbeşte,
mă salută şi-mi spune foarte prieteneşte “bonsoir”. Se înţelege că schimbarea lui mi-a dat
de gândit… şi totodată mi-a redeschis vechea rană.
După ce am stat patru ore şi mai bine la cârciumă, am fugit deodată de acolo ca un
apucat. Bineînţeles, tot la Versilov, şi bineînţeles iar nu l-am găsit acasă. Am aflat doar că
toată ziua nu dăduse pe acolo; dădaca se plictisea pesemne, fiindcă de cum m-a văzut m-a
rugat s-o trimit pe Nastasia Egorovna acasă, de parcă nici n-aş fi avut altă grijă! Am
alergat apoi la mama, dar n-am intrat în casă, am chemat-o numai pe Lukeria în antreu şi am aflat de la ea că el nu dăduse toată ziua pe acolo şi că nici Liza nu se întorsese acasă.
Am văzut că Lukeria ar vrea şi ea să mă întrebe ceva, poate să mă şi roage ceva, dar nu de
asta îmi ardea mie! Îmi mai rămânea o singură nădejde şi anume, să-l găsesc pe la mine
acasă, dar nu mai puneam prea mult temei.
După cum am mai spus, în ziua aceea nu o dată am fost punctul de a înnebuni. De
astă dată, când am intrat în camera mea, am dat cu ochii de Alphonsine şi de proprietarul
meu. E drept că se pregăteau tocmai să iasă şi Piotr Ippolitovici îi lumina drumul cu o
lumânare.
— Ce înseamnă asta?! am strigat eu la proprietar aproape scos din minţi. Cum ai
îndrăznit s-o aduci pe escroaca asta în odaia mea?
— Tiens! exclamă Alphonsine. Et Ies amis?
— Afară! am urlat eu.
— Mais c’est un ours! ţipă ea, prefăcându-se speriată şi trecând ca o arătare pe
coridor, dispăru în camera proprietăresei.
Fără să lase lumânarea din mână, Piotr Ippolitovici se apropie încruntat de mine.
— Dă-mi voie să-ţi atrag atenţia, Arkadi Makarovici, că te-ai cam întrecut cu măsura;
oricât te-am stimat trebuie să te contrazicem; mamzel Alphonsine nu este o escroacă, ba
chiar dimpotrivă, e oaspetele nostru, a venit în vizită nu la dumneata, ci la soţia mea, cu
care întreţine relaţii de prietenie reciprocă.
— Bine, dar cum ai îndrăznit s-o aduci în camera mea? am repetat eu, luându-mă cu
mâinile de cap, fiindcă mă apucase brusc o migrenă groaznică.
— Din întâmplare, mă rog. Ieşisem tocmai să închid ferăstruica pe care tot eu o
deschisesem, ca să se aerisească odaia, şi cum eram în toiul unei discuţii cu Alponsina
Karlovna, m-a însoţit ca să nu ne întrerupem vorba.
— Nu-i adevărat! Alphonsine e o iscoadă, ca şi Lambert, poate că şi dumneata eşti un
spion! Desigur că Alphonsine a venit la mine ca să fure ceva.
— Eşti liber să crezi ce vrei. Azi binevoieşti să spui una şi mâine alta. Trebuie să-ţi
spun însă că mi-am închiriat locuinţa pentru câtva timp, nevastă-mea şi cu mine ne mutăm
într-o cămăruţă; aşa că Alphonsina Karlovna este acum un fel de chiriaşă de a noastră,
aproape ca şi dumneata.
— Lui Lambert i-ai închiriat locuinţa? am strigat eu, înspăimântat.
— Nu, mă rog, nu lui Lambert, mă linişti el, zâmbind la fel de galeş ca de dimineaţă,
însă acum nu mai părea descumpănit, ci sigur de sine. Cred că ştii şi dumneata cui.
Degeaba te prefaci că habar n-ai; tot de formă te şi superi, mă rog. Noapte bună!
— Da, da, du-te, lasă-mă în pace! l-am repezit eu aproape plângând, făcându-i semn
să plece mai repede; el m-a privit mirat, dar apoi a ieşit. Am tras zăvorul la uşă şi m-am
trântit pe pat, îngropându-mi faţa în pernă. Aşa s-a desfăşurat acea zi îngrozitoare, prima
din cele trei zile fatale cu care se încheie însemnările mele.