ADOLESCENTUL

IV

Deşi era funcţionar, Kraft îl ajutase înainte vreme pe răposatul Andronikov (în
schimbul unei remuneraţii) la administrarea unor averi particulare de care acesta se ocupa
în afara orelor de serviciu. Pentru mine era deosebit de important însuşi faptul că datorită legăturilor lui foarte strânse cu Andronikov, Kraft ar fi putut să cunoască multe din
lucrurile pe care doream să le aflu. Mai mult, ştiam de la Maria Ivanovna, soţia lui Nikolai
Semionovici, la care locuisem ani de-a rândul pe vremea când eram la liceu, şi care era
nepoata preferată a lui Andronikov, crescută chiar de el, că acesta îi dăduse lui Kraft
însărcinarea de a-mi transmite ceva. De aceea îl şi aşteptasem cu nerăbdare o lună
încheiată.
Kraft avea o locuinţă mică, alcătuită doar din două încăperi, dar complet separată;
cum abia se întorsese din călătorie, nu-şi luase încă pe nimeni să-l slujească. Geamantanul,
deşi fusese golit, mai zăcea în mijlocul camerei, lucrurile erau împrăştiate pe scaune, iar
pe masa de lângă divan se aflau un sac de voiaj şi o casetă de călătorie, un revolver şi
altele. Când intrarăm în casă, Kraft era atât de îngândurat, încât părea să fi uitat cu
desăvârşire de prezenţa mea; nici nu observase poate că tot drumul nu scosesem un
cuvânt. Începu imediat să caute ceva, dar, aruncând în treacăt o privire spre oglindă, se
opri în faţa ei, examinându-se îndelung şi cu mare atenţie. Nu mi-a scăpat purtarea lui
ciudată (de care mi-am amintit mai târziu până în cele mai mici amănunte), deşi eram trist,
foarte tulburat şi incapabil să mă concentrez. O clipă, mi s-a năzărit să plec şi să mă las
păgubaş pentru totdeauna. Şi apoi, în fond, ce interes prezenta toată chestiunea pentru
mine? Oare nu mă vâram cu bună ştire într-o încurcătură? Simţeam cum mă cuprinde
deznădejdea la gândul că dintr-un sentimentalism exagerat îmi irosesc poate energia pe
fleacuri în loc s-o păstrez pentru rezolvarea problemei vitale care-mi stătea în faţă. Mai
ales că întâmplarea de la Dergaciov îmi dovedise din plin incapacitatea mea de a duce la
capăt o treabă serioasă.
— Kraft, mai ai de gând să te duci pe la ei? l-am întrebat deodată.
El s-a întors încet spre mine, ca şi cum nu m-ar fi înţeles. Mă aşezai pe un scaun.
— Iartă-i! mi-a răspuns Kraft într-un târziu.
În primul moment, răspunsul lui mi s-a părut, fireşte, ironic, dar după ce l-am privit
mai atent, am desluşit pe faţa lui o blândeţe atât de ciudată şi de neaşteptată, încât am
început să mă şi mir de ce mă rugase atât de serios “să-i iert”. Îşi luă, în sfârşit, şi el un
scaun şi se aşeză lângă mine.
— Deşi îmi dau seama că toate pornirile mele izvorăsc poate numai din vanitate şi
egoism, nu mi-ar trece prin gând să-mi cer vreodată iertare.
— La urma urmei, nici n-ai avea cui, rosti el încet şi grav.
De altfel, tot timpul vorbise foarte rar şi aproape în şoaptă.
— De fapt, nu mă socotesc vinovat decât faţă de mine însumi… şi asta îmi face chiar
plăcere. Te rog să mă ierţi, Kraft, că-ţi îndrug vrute şi nevrute. Ia spune, nu cumva faci şi
dumneata parte din cercul lor? De la început voiam să-ţi pun această întrebare.
— Nu-s nici mai proşti, nici mai deştepţi decât alţii; dar au şi ei o scrânteală, ca toţi
oamenii.
— Toţi oamenii sunt oare scrântiţi? întrebai eu, întorcându-mă deodată spre el, împins
de curiozitate.
— Toţi oamenii mai acătării sunt cam ţicniţi în ziua de azi. Numai cei mediocri sau de nimic o duc într-o petrecere… La urma urmei, toate astea n-au nici o importanţă.
În timp ce vorbea, privirea îi era aţintită în gol, sărea de la o idee la alta fără să ducă
nici una până la capăt. Ceea ce mă izbea mai mult, era tonul lui abătut.
— Nu cumva şi Vasin e de-al lor? Doar Vasin e inteligent şi respectă anumite
principii morale! am exclamat eu.
— Principii morale nu mai există în ziua de azi; au dispărut cu desăvârşire, de parcă
nici n-ar fi existat vreodată.
— Crezi că nici înainte n-au fost?
— Mai bine să vorbim despre altceva, încheie el discuţia cu vădită oboseală.
M-a impresionat tristeţea lui gravă. Ruşinat de egoismul meu, am încercat să-l imit.
— În epoca noastră, începu de la sine, după ce tăcuse vreo două minute, cu privirea
pierdută în gol, în epoca noastră sunt în floare mediocritatea şi nepăsarea, cultul inculturii,
lenea, incapacitatea şi pretenţia de a primi totul de-a gata. Nimeni nu-şi mai pune
probleme, rar întâlneşti un om frământat de o idee.
Se întrerupse câteva clipe, după care continuă să vorbească, în timp ce eu îl ascultam
atent.
— În Rusia se taie azi pădurile cu nemiluita, pământul sărăceşte din ce în ce, se
transformă într-o nesfârşită stepă, pregătită anume pentru calmuci. Dacă într-o zi s-ar ivi
un om însufleţit de elan şi ar sădi un copac, toată lumea l-ar lua în râs: “Îţi închipui cumva
că ai să apuci să-l vezi mare?” Pe de altă parte, pe oamenii cei mai bine intenţionaţi îi
preocupă doar ceea ce va fi peste o mie de ani. A pierit cu desăvârşire orice principiu de
solidaritate între oameni. Toată lumea trăieşte ca într-un han, de parcă ar avea de gând să
părăsească Rusia chiar mâine. Toţi trăiesc numai pentru clipa de faţă…
— Dă-mi voie, Kraft, adineauri spuneai că pe unii “îi preocupă doar ceea ce va fi
peste o mie de ani”, dar deznădejdea care te cuprinde când te gândeşti la soarta Rusiei…
oare nu-i tot o preocupare de aceeaşi natură?
— Asta este… problema cea mai actuală, singura problemă vitală! spuse el, iritat, şi
se ridică brusc de pe scaun.
— Ah, da, era cât pe-aci să uit! exclamă deodată cu glasul schimbat, privindu-mă,
nedumerit. Te-am poftit la mine cu un scop precis şi până acum… te rog din suflet să mă
ierţi.
Părea ruşinat, parcă abia se dezmeticise dintr-un vis… Se apropie de masă, scoase o
scrisoare din servietă şi mi-o întinse.
— Iată ce aveam să-ţi predau. E un document destul de important, începu el cât se
poate de serios, pe tonul unui om de afaceri.
Încă mult timp după aceea m-a urmărit această amintire, m-a mirat capacitatea lui (şi
încă într-un asemenea moment de cumpănă pentru el) de a dovedi atâta interes şi
devotament pentru treburile altora, de a vorbi despre ele atât de calm şi de precis.
— Este o scrisoare a răposatului Stolbeev, pentru a cărui moştenire se judecă Versilov cu prinţii Sokolski. Tribunalul se va pronunţa foarte curând, şi probabil în favoarea lui
Versilov, fiindcă legea este de partea lui. Totuşi, în această scrisoare particulară, scrisă cu
doi ani în urmă, testatorul îşi exprima voinţa, mai precis dorinţa, ca moştenirea să revină
mai degrabă prinţilor Sokolski, decât lui Versilov. În orice caz, argumentele aduse de
prinţii Sokolski, care atacă testamentul, sunt incontestabil confirmate de această scrisoare.
Adversarii lui Versilov ar da oricât pe acest document, deşi nu are o importanţă juridică
hotărâtoare. Alexei Nikanorovici (Andronikov), care se ocupă de procesul lui Versilov,
ţinea această scrisoare la el, şi puţin înainte de moarte mi-a dat-o în păstrare, poate fiindcă
îşi presimţea sfârşitul şi se temea să nu-i ajungă hârtiile pe mâini străine. Nu vreau să
judec acum intenţiile lui Alexei Nikanorovici cu privire la cazul de faţă, dar recunosc că la
moartea lui m-am găsit într-o dilemă destul de neplăcută; nu ştiam ce să fac cu
documentul, mai ales că procesul se apropia de sfârşit. Dar Maria Ivanovna, căreia
Alexandr Nikanorovici i-a încredinţat, pe cât se pare, multe în viaţa lui, m-a scos din
încurcătură: acum trei săptămâni mi-a scris, îndemnându-mă stăruitor să-ţi predau numai
dumitale documentul, deoarece “după câte ştie” aceasta era şi intenţia lui Andronikov. Iată
aşadar documentul. Îmi pare foarte bine că am, în sfârşit, prilejul să ţi-l înmânez.
— Şi ce crezi că ar trebui să fac cu scrisoarea? l-am întrebat eu, preocupat de vestea
aceasta atât de neaşteptată. Ce mă sfătuieşti?
— Numai dumneata poţi hotărî.
— E cu neputinţă! Trebuie să recunoşti că sunt legat de mâini şi de picioare! Versilov
abia aşteaptă această moştenire… Ce-i drept, fără ea ar fi pierdut… Şi când colo aflu că
există un asemenea document!
— Bine, dar el nu există decât aici, între aceşti patru pereţi.
— Vorbeşti serios? l-am întrebat, privindu-l drept în ochi.
— Dacă dumneata însuţi, care eşti în cauză, nu ştii ce hotărâre să iei, cum de te-aş
putea sfătui eu?
— Totuşi nici să-i dau scrisoarea prinţului Sokolski nu pot; ar însemna să spulber
toate nădejdile lui Versilov şi pe deasupra să apar ca un trădător în ochii lui… pe de altă
parte, dacă i-aş preda-o lui Versilov, aş condamna nişte oameni nevinovaţi la mizerie, iar
pe Versilov l-aş pune într-o situaţie fără ieşire: va trebui ori să renunţe la moştenire, ori să
devină un hoţ.
— Exagerezi importanţa problemei.
— Aş vrea să ştiu un lucru: oare acest document e hotărâtor?
— Nu, nu cred, dar eu nu sunt jurist de meserie. Se înţelege că avocatul părţii adverse
ar şti cum să se folosească de acest document şi să-l valorifice la maximum. Totuşi
Alexandr Nikanorovici susţinea că scrisoarea nu reprezintă un act concludent din punct de
vedere juridic şi că nu l-ar putea împiedica pe Versilov să câştige procesul. Documentul
ridică mai degrabă o problemă de conştiinţă, ca să zic aşa…
— Cu atât mai grav, l-am întrerupt eu. De aceea şi spun că Versilov se va găsi într-o
situaţie nu prea de invidiat.
— La urma urmei n-are decât să distrugă documentul, scăpând astfel de orice primejdie.
— Ai vreun temei să presupui că ar fi capabil s-o facă? Iată ce vreau să aflu de la
dumneata, Kraft. De aceea te-am şi căutat!
— Cred că în locul lui, oricine ar proceda la fel.
— Chiar şi dumneata?
— Cum nu aştept nici o moştenire, nu mi-am pus această întrebare.
— Bine, să considerăm deocamdată problema închisă, am zis eu, punând scrisoarea în
buzunar. Ascultă Kraft, Maria Ivanovna, care mi-a destăinuit multe, m-a asigurat că
dumneata şi numai dumneata ai putea să-mi spui adevărul despre ceea ce s-a petrecut la
Ems, acum un an şi jumătate, între Versilov şi Ahmakovi. Te-am aşteptat ca să-mi
lămureşti totul, să luminezi lucrurile, ca soarele. Nici nu bănuieşti în ce situaţie mă găsesc,
Kraft. Te implor să-mi spui întregul adevăr. De mult voiam să ştiu ce fel de om este, iar
acum e mai necesar ca oricând să mă dumeresc!
— Mă mir de ce nu ţi-a povestit chiar Maria Ivanovna, fiindcă ea era în măsură să ştie
totul de la răposatul Andronikov şi desigur trebuie să fie mai bine informată decât mine.
— După câte mi-a spus Maria Ivanovna, nici Andronikov însuşi nu reuşise să se
lămurească pe deplin. Povestea e atât de încâlcită, încât s-ar părea că nimeni nu e stare s-o
descurce. Nici dracu nu-i dă de rost! Ştiu însă că pe atunci te aflai şi dumneata la Ems…
— N-am stat acolo decât puţină vreme, dar ceea ce am apucat să aflu sunt gata să-ţi
împărtăşesc şi dumitale; mă întreb însă dacă te vei mulţumi cu atât… N-am de gând să
redau cuvânt cu cuvânt relatarea lui, ci mă voi rezuma doar la esenţial.
Cu un an şi jumătate în urmă, Versilov, devenind, datorită bătrânului prinţ Sokolski,
prietenul familiei Ahrnakov (pe atunci se aflau cu toţii în străinătate, la Ems), se bucura de
mare trecere în primul rând la generalul Ahmakov, un om în floarea vârstei, care izbutise
însă în cei trei ani de căsnicie să toace la cărţi considerabila zestre a soţiei lui, Katerina
Nikolaevna, şi care, din pricina unei vieţi dezordonate, avusese un atac timpuriu de
apoplexie. Când îşi revenise, plecase în străinătate să-şi petreacă convalescenţa,
stabilindu-se la Ems, de dragul fiicei lui din prima căsătorie, o fată bolnăvicioasă, de vreo
şaptesprezece ani, suferindă de piept şi, pe cât se spune, extraordinar de frumoasă şi tot pe
atât de visătoare. Fata n-avea zestre, dar familia îşi punea nădejdea în generozitatea
nedezminţită a bătrânului prinţ. Katerina Nikolaevna era, după spusele tuturor, o adevărată
mamă pentru fiica ei vitregă. Dar, în mod inexplicabil, tânăra fată se lăsă fermecată de
Versilov, care pe vremea aceea ţinea, după expresia lui Kraft, nişte “predici exaltate”. El
propovăduia un nou fel de viaţă, descoperindu-şi “o irezistibilă vocaţie religioasă” — după
caracterizarea originală, poate şi puţin ironică a lui Andronikov, care mi-a ajuns şi mie la
ureche. Dar, curios lucru, în scurtă vreme a ajuns să stârnească antipatia tuturor. Generalul
se şi temea de el; Kraft era oarecum înclinat să dea crezare zvonului că Versilov izbutise
să-i vâre în cap soţului bolnav că soţia lui, Katerina Nikolevna, n-ar fi indiferentă faţă de
tânărul prinţ Sokolski (care lipsea de la Ems, fiind plecat într-o călătorie la Paris). Dar şi în
această împrejurare, Versilov, “după obiceiul lui”, nu procedase deschis, ci prin aluzii,
iscodiri şi tot felul de tertipuri în care “e mare meşter”, după expresia lui Kraft. Acesta
ţinea să sublimeze, fapt pe care trebuie să-l arăt, că îl socoteşte mai degrabă un şarlatan şi un intrigant înnăscut, decât un om stăpânit de o idee înălţătoare sau măcar originală. Ce-i
drept, mai aflasem însă şi de la alţii că Versilov, care la început avusese o influenţă
covârşitoare asupra Katerinei Nikolaevna, ajunsese pe nesimţite la o ruptură definitivă cu
ea. Cum s-a produs această schimbare, n-a putut nici Kraft să-mi explice, dar toată lumea
confirma că prietenia lor se preschimbase într-o ură reciprocă. Şi-apoi a mai intervenit o
întâmplare cu totul neprevăzuă: fiica vitregă a Katerinei Nikolaevna s-a îndrăgostit de
Versilov, care pesemne o cucerise fie prin purtarea lui neobişnuită, fie prin elocvenţa lui
exaltată, fie prin dracu ştie ce, că eu nu mă pricep la de-alde astea; fapt este că, într-un
timp, Versilov îşi petrecea toată ziua în tovărăşia acestei făpturi bolnăvicioase. În cele din
urmă, tânăra fată i-a declarat pe neaşteptate tatălui ei că vrea să se mărite cu Versilov.
Toată lumea mi-a confirmat că într-adevăr aşa s-au petrecut lucrurile: şi Kraft, şi
Andronikov, şi Maria Ivanovna, până şi Tatiana Pavlovna a scăpat într-o zi o vorbă despre
asta. Se mai susţinea că Versilov nu numai că dorea această căsătorie, dar stăruia să se
încheie şi că aceste două făpturi atât de deosebite, bătrânul şi fetiţa, luaseră hotărârea de
comun acord. Intenţia lor l-a înspăimântat însă pe tatăl fetei; pe măsură ce se îndepărta de
Katerina Nikolaevna, pe care o iubise foarte mult pe vremuri, generalul începuse s-o
divinizeze aproape pe fiică-sa, mai cu seamă după atacul de apoplexie. Dar cu mai multă
îndârjire decât oricine se împotrivea Katerina Nikolaevna, care nici nu putea concepe o
asemenea căsătorie. S-a iscat un lanţ întreg de ciocniri familiale, de certuri, de supărări,
într-un cuvânt s-a ajuns la o situaţie extrem de încordată şi penibilă, asupra căreia se păstra
însă tăcere. Până la urmă, văzând încăpăţânarea fetei îndrăgostite şi “fanatizate” de
Versilov (după expresia lui Kraft), tatăl era gata să cedeze, dar Katerina Nikolaevna
continua să se opună cu o ură neîmpăcată. De aici se şi trage toată încurcătura pe care
nimeni nu reuşeşte s-o descurce. Totuşi Kraft, pornind de la fapte, trage următoarea
concluzie, care nu-i însă decât o presupunere.
Cică Versilov ar fi reuşit să-i sugereze fetei, după obişnuita sa manieră, pe cât de
perfidă, pe atât de infailibilă, că mama ei vitregă, Katerina Nikolaevna, nu-şi dă
consimţământul numai fiindcă ea însăşi e îndrăgostită de el şi că de multă vreme îl
chinuieşte cu gelozia ei, îl urmăreşte, ţese intrigi, că o dată i-a şi făcu o declaraţie făţişă de
dragoste şi că acum ar fi gata să-l ardă pe rug fiindcă a îndrăznit să iubească o altă femeie.
Pe scurt, cam aşa trebuie să fi procedat. Dar infamia cea mai mare e că ar fi făcut şi tatălui
fetei “o aluzie” la “infidelitatea” soţiei lui, dându-i a înţelege că prinţul nu reprezenta
decât un capriciu. Se înţelege că viaţa întregii familii s-a prefăcut într-un iad. După altă
versiune, Katerina Nikolaevna, care îşi iubea mult fiica vitregă, era disperată, ştiindu-se
ponegrită în ochii ei, ca să nu mai vorbim de relaţiile încordate cu soţul bolnav. Dar mai
există şi altă versiune, căreia, din păcate, îi dădea crezare şi Kraft, ca şi mine de altfel,
deoarece o cunoşteam mai demult. Unii pretindeau (şi după cât se spune, Andronikov o
ştia chiar de la Katerina Nikolaevna) că dimpotrivă, înainte de a se fi îndrăgostit tânăra
fată de el, Versilov încercase s-o cucerească pe Katerina Nikolaevna, care, deşi îi arătase
oarecare prietenie, fiind într-o vreme chiar fermecată de el, fără să-i acorde însă vreodată
încredere deplină sau să se lase convinsă de el, îl respinsese cu o ură neînchipuită, ba îl şi
batjocorise cumplit. De atunci, a rupt orice legătură personală cu el, sub pretextul că
Versilov, scontând sfârşitul apropiat al soţului ei în urma unui nou atac de apoplexie, îi
propusese pe faţă să devină soţia lui. Pesemne, de aceea ura Katerinei Nikolaevna nu mai
cunoscu margini, când această femeie se încredinţă că Versilov căuta să obţină prin toate
mijloacele mâna fiicei ei. Maria Ivanovna, care mi-a povestit la Moscova această istorie, dădea crezare ambelor versiuni, socotind toate zvonurile întemeiate: ea susţinea cu tărie,
că o ipoteză n-o exclude pe cealaltă, ci mai degrabă ele se întregesc, ajungând la un fel de
haine dans l’amour
14
, de duşmănie reciprocă stârnită de sentimentul dragostei
neîmpărtăşite şi aşa mai departe; într-un cuvânt, era o intrigă cel puţin tot atât de încâlcită
ca într-un roman de aventuri, nedemnă de un om serios, cu bun-simţ, şi, la drept vorbind, o
adevărată ticăloşie. Dar însăşi Maria Ivanovna avea din copilărie capul împuiat cu romane
pe care şi acum le mai citea zi şi noapte, ceea ce n-o împiedica să fie o femeie admirabilă.
Din toate acestea reieşea limpede că Versilov era o canalie, un mincinos şi un intrigant,
care urzise o ticăloşie cât se poate de murdară, şi pe deasupra cu un sfârşit într-adevăr
tragic; biata fată, sooasă din minţi, s-a otrăvit, după cum se spune, cu chibrituri de fosfor;
de altfel nu ştiu până în ziua de azi dacă acest ultim zvon e adevărat; în orice caz, familia
s-a străduit din răsputeri să-l spulbere. Fapt e că, înainte de a muri, fata zăcuse două
săptămâni. Aşadar, sinuciderea poate fi pusă la îndoială, totuşi Kraft era convins că aşa se
întâmplase. Curând muri şi tatăl fetei, probabil de inimă rea, în urma unui al doilea atac de
apoplexie, survenit însă peste trei luni. După înmormântarea fetei, tânărul prinţ Sokolski,
care se întorsese de la Paris, întâlnindu-l pe Versilov în parcul de la Ems, l-a pălmuit în
public, fără ca acesta să-l provoace la duel; dimpotrivă, chiar a doua zi a apărut pe
promenadă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De atunci, toată lumea îl ocolea, atât în
străinătate cât şi la Petersburg. Ce-i drept, Versilov mai păstra anumite relaţii, dar în cu
totul alte cercuri. Cunoştinţele lui din aristocraţie îl socoteau vinovat, deşi aproape nimeni
nu aflase amănunte; se ştia doar despre moartea romantică a fetei şi despre palma primită
în public. Ceva mai informate nu erau decât vreo două, trei persoane; cele mai multe
amănunte aflase răposatul Andronikov, care avea vechi relaţii de afaceri cu familia
Ahmakov şi, datorită unei anumite întâmplări, îndeosebi cu Katerina Nikolaevna. Dar
Andronikov păstrase aceste taine până şi faţă de familia sa, dezvăluindu-se doar în parte
lui Kraft şi Mariei Ivanovna, atunci când fusese silit de împrejurări.
— Acum este la ordinea zilei un anumit document de care doamna Ahmakova se
teme îngrozitor, conchise Kraft.
Şi iată ce mi-a comunicat el în această privinţă.
Pe vremea când bătrânul prinţ Sokalski, în urma atacului de nervi, îşi petrecea
convalescenţa în străinătate, fiică-sa, Katerina Nikolaevna, făcuse imprudenţa să-i scrie în
mare taină lui Andronikov (în care avea o încredere desăvârşită) o anumită scrisoare
extrem de compromiţătoare. Pe atunci, se spunea că bătrânul prinţ începuse deodată să
cheltuiască într-adevăr nebuneşte, aruncând aproape banii pe fereastră. Cumpăra în
străinătate lucruri cu totul inutile, dar foarte scumpe, bunăoară tablouri, porţelanuri; dăruia
sume mari oricui, făcea donaţii importante, Dumnezeu ştie pentru ce, până şi celor mai
diferite instituţii de acolo; fusese chiar pe punctul de a cumpăra de la un nobil rus, un fel
de pierde-vară risipitor, la un preţ exorbitant, o moşie părăginită şi încărcată de ipoteci,
fără să o fi văzut măcar; şi pe deasupra se pare că-i venise ideea năstruşnică de a se însura.
Văzând toate acestea, Katerina Nikolaevna, care nu-l părăsise o clipă pe tatăl ei în timpul
bolii, socoti necesar să-i scrie lui Andronikov, în calitate de jurist şi de “vechi prieten”,
cerându-i un sfat. Îl întreba: “Dacă există motive legale pentru a-l declara pe prinţ
iresponsabil, sau a-l pune sub interdicţie, şi în caz că o asemenea acţiune este posibilă,
cum ar fi mai nimerit să se procedeze ca să se evite un scandal, aşa încât nimeni să nu
poată ridica vreo acuzaţie şi totodată să fie cruţate sentimentele tatăului ei ş.a.m.d., ş.a.m.d.” Se spune că Andronikov ar fi sfătuit-o încă de la început să renunţe la această
intenţie, iar mai târziu, după ce prinţul se însănătoşise pe deplin, totul căzuse baltă; totuşi
scrisoarea rămăsese la Andronikov. La moartea acestuia, Katerina Nikolaevna îşi aduse
deodată aminte de scrisoare: dacă ar fi găsită printre hârtiile răposatului şi ar cădea în
mâna bătrânului prinţ, nu încape vreo îndoială că acesta ar dezmoşteni-o şi nu i-ar mai da
nici un ban, cât ar trăi. Gândul că propria lui fiică nu-l crede în toate minţile şi că la un
moment dat voise să-l declare iresponsabil l-ar fi preschimbat dintr-un miel într-o fiară.
Fiind văduvă şi fără nici o avere, deoarece soţul îi tocase toată zestrea la cărţi, nu se putea
bizui decât pe tatăl ei, de la care spera să primească o nouă zestre, la fel de frumoasă ca şi
prima.
Despre soarta scrisorii Kraft nu aflase mai nimic, dar îl cunoştea bine pe Andronikov
şi ştia că acesta “nu distrugea niciodată o hârtie străină” şi apoi, find un om cu vederi largi,
avea şi o “conştiinţă largă”. (M-a şi mirat atunci părerea extrem de obiectivă a lui Kraft,
deoarece ştiam cât de mult îl iubise şi-l respectase pe Andronikov.) În orice caz, Kraft era
convins că documentul compromiţător ar fi încăput pe mâna lui Versilov, datorită
prieteniei lui cu văduva şi cu fiicele lui Andronikov. Nu încăpea îndoială că ele îi
predaseră imediat lui Versilov toate hârtiile răposatului. Kraft mai ştia că şi Katerina
Nikolaevna bănuia că scrisoarea se afla în mâna lui Versilov, ceea ce o înspăimânta,
socotind că Versilov e în stare să o dea oricând bătrânului prinţ; de aceea, cum se întoarse
din străinătate, căutase scrisoarea la Petersburg, la familia Andronikov, şi continua s-o
caute, deoarece tot mai trăgea nădejde că poate scrisoarea nu ajunsese la Versilov. Şi în
cele din urmă plecase numai în acest scop la Moscova, unde o implorase pe Maria
Ivanovna să scotocească printre hârtiile rămase la ea. Despre existenţa Mariei Ivanovna şi
despre relaţiile ei cu răposatul Andronikov, Katerina Nikolaevna aflase abia de curând,
după întoarcerea din străinătate.
— Crezi că n-a găsit-o la Maria Ivanovna? am întrebat eu, ca să-mi verific o anumită
presupunere.
— De vreme ce Maria Ivanovna nu ţi-a destăinuit nimic nici dumitale, se vede că
scrisoarea nu era la ea.
— Presupui aşadar că documentul e în mâna lui Versilov?
— E ipoteza cea mai verosimilă. Dar ştiu eu? Câte nu se pot întâmpla? îngăimă el cu
vădită oboseală.
N-am mai stăruit cu întrebările; şi apoi ce rost ar mai fi avut? Doar izbutisem să
lămuresc tot ce era important pentru mine, în ciuda situaţiei atât de încâlcite şi de penibile;
temerile mele fuseseră confirmate.
— Am impresia că aiurez sau că visez, am încheiat eu profund mâhnit, luându-mi
pălăria.
— Precum văd, ţii foarte mult la omul acesta! spuse Kraft. În clipa aceea pe faţa lui
era întipărită o adâncă şi sinceră compătimire.
— Va să zică, nu m-a înşelat presimţirea că nici dumneata n-ai să mă poţi lămuri pe
deplin. Nu mi-a mai rămas decât o singură nădejde: Ahmakova. Pe ea mă şi bizuisem de la
bun început. S-ar putea să mă duc la ea, dar s-ar putea şi să nu mă duc. Kraft mă privi cu oarecare nedumerire.
— Rămâi cu bine, Kraft. Ce rost are să te vâri în sufletul unor oameni care nici nu vor
să ştie de tine. Ce zici, oare n-ar fi mai bine să-i las pe toţi în plata Domnului?
— Şi unde să te duci după aceea? mă întrebă el destul de aspru, fără să mă privească.
— Am să mă retrag în carapacea mea! Am să rup toate punţile şi am să mă închid în
mine!
— Nu cumva te îmbie să pleci în America?
— În America? Nici gând. Am să mă refugiez în mine însumi! În asta şi constă de
altfel “ideea mea”, i-am declarat solemn.
Kraft îmi aruncă o privire curioasă.
— Dar ai oare o asemenea “carapace”?
— Am. La revedere, Kraft; îţi mulţumesc şi-mi pare rău că te-am obosit! În locul
dumitale, când mai ai şi o astfel de părere despre Rusia, i-aş da dracului pe toţi. Le-aş
spune: lăsaţi-mă în pace, vedeţi-vă de intrigile voastre, mâncaţi-vă între voi — puţin îmi
pasă!
— Mai stai puţin, spuse el pe neaşteptate, după ce mă petrecuse până la uşă.
Deşi mi s-a părut ciudat, m-am întors şi m-am aşezat din nou. Kraft şi-a tras un scaun
în faţa mea. Ne zâmbeam, stingheriţi. Parcă retrăiesc şi acum întreaga scenă. Îmi amintesc
foarte bine că purtarea lui mi s-a părut destul de ciudată.
— Ştii, Kraft, ce-mi place îndeosebi la dumneata? Faptul că eşti un om atât de
politicos, i-am mărturisit eu pe neaşteptate.
— Oare?
— Mai ales fiindcă eu izbutesc foarte rar să fiu politicos, deşi mă străduiesc din
răsputeri… Dar, cine ştie, poate că e mai bine să jigneşti oamenii; scapi cel puţin de
nefericita obligaţie de a-i iubi.
— Ce oră din zi îţi place mai mult? mă întrebă el, de unde înţelesei că nu mă
ascultase.
— Ce oră din zi? Nu ştiu. În orice caz, asfinţitul nu-mi place.
— Aşa? rosti el apăsat, cu o curiozitate aparte, apoi căzu iar pe gânduri.
— Intenţionezi să pleci iar din Petersburg?
— Da… plec.
— Curând?
— Curând.
— Şi ca să călătoreşti până la Vilno ai nevoie de revolver? l-am întrebat eu fără nici
un gând ascuns, aşa, într-o doară, fiindcă dădusem tocmai cu ochii de revolver şi tot nu
ştiam despre ce să vorbesc.
El se întoarse şi se uită stăruitor la revolver.
— Nu, îl port cu mine din obişnuinţă.
— Dacă eu aş avea un revolver, l-aş ţine sub cheie, căci prea e ispititor, zău aşa. Ştii,
nu prea cred într-o aşa-zisă epidemie de sinucideri, dar dacă îl ai tot timpul în faţa ochilor,
sunt clipe când într-adevăr te poate ispiti.
— Nu mai vorbi aşa, spuse el şi se ridică brusc de pe scaun.
— Nu m-am referit la mine, am adăugat, ridicându-mă la rândul meu. Eu nu l-aş
folosi în nici un caz. Dacă mi-ar fi date trei vieţi, tot nu mi-ar ajunge.
— Atunci trăieşte cât mai mult, exclamă el aproape fără voie.
Îmi zâmbi distrat şi, lucru ciudat, porni direct spre antreu, ca şi când ar fi vrut să
scape de mine, fireşte, fără să-şi dea seama de ceea ce face.
— Îţi urez succes în toate, Kraft, îi spusei în clipa când coboram scara.
— N-ar fi rău, răspunse el hotărât.
— Să ne vedem cu bine.
— Nici asta n-ar fi rău.
Îmi amintesc şi acum privirea cu care m-a petrecut.
Aşadar, acesta era omul pe care de ani de zile doream cu înfrigurare să-l întâlnesc!
Dar ce anume aşteptam de la el, ce destăinuiri uluitoare?
Când am ieşit de la Kraft, mi-era o foame cumplită, se înserase şi, de altfel, nici nu
prânzisem încă. Chiar acolo, în Petersburgskaia Storona, am intrat într-o cârciumioară de
pe Bulevardul Bolşoi, hotărât să nu cheltuiesc decât douăzeci, cel mult douăzeci şi cinci
de copeici — sumă pe care atunci nu mi-aş fi îngăduit s-o depăşesc cu nici un chip. Am
cerut o supă şi îmi amintesc că, după ce am mâncat-o, m-am aşezat lângă fereastră şi am
început să privesc afară. Încăperea era ticsită de oameni; mirosea a grăsime arsă, a
şerveţele soioase şi a tutun. Eram dezgustat. Deasupra capului meu, o privighetoare mută
şi tristă părea că meditează, în timp ce bătea cu ciocul în fundul coliviei. În sala de biliard
de alături era zarvă mare, dar eu mă cufundasem în gândurile mele. Asfinţitul (de ce s-o fi
mirat Kraft când i-am spus că nu-mi place asfinţitul?) îmi stârnea nişte senzaţii noi şi
neaşteptate, ba chiar nepotrivite pentru un asemenea loc. Aveam parcă tot timpul înaintea
ochilor chipul blând al mamei, privirea ei duioasă, care de o lună întreagă mă cerceta cu
atâta sfială. În ultima vreme eram foarte obraznic acasă. Şi mai ales cu ea; de fapt, aş fi
vrut să-l reped pe Versilov, dar, fiindcă nu îndrăzneam, după urâtul meu obicei, o chinuiam
pe ea. Ajunsese chiar să-i fie frică de mine: adesea îmi arunca o privire rugătoare în clipa
când intra pe uşă Andrei Petrovici, de teamă să nu izbucnesc… Oricât s-ar părea de ciudat,
abia atunci, la cârciumă, m-a pus pe gânduri faptul că, în timp ce Versilov mă tutuia,
mama îmi spunea dumneata. Şi înainte mă mirase această deosebire, care nu era în
favoarea ei, dar de astă dată m-a izbit parcă mai tare, stârnindu-mi tot felul de gânduri,
care de care mai ciudate. Am stat multă vreme nemişcat, până se înnopta de-a binelea. Îmi
venise în minte şi sora mea…
Era o clipă de grea cumpănă pentru mine. Trebuia să mă hotărăsc cu orice preţ! Dar
eram oare în stare să iau o hotărâre? De ce îmi venea atât de greu să rup cu nişte oameni care nu ţineau de fel la mine? Dar ce să fac cu mama şi cu soră-mea? Pe ele nu voiam să le
părăsesc cu nici un preţ, orice avea să urmeze.
Trebuia să mărturisesc că apariţia de o clipă a lui Versilov în frageda mea copilărie a
fost impulsul fatal care a trezit în minte conştiinţa de om. Daca nu l-aş fi întâlnit atunci,
mintea mea, felul de a gândi şi soarta mea ar fi fost cu totul altele, chiar în ciuda firii mele
hărăzite de providenţă, de care n-aş fi scăpat.
Acum se dovedea însă că omul acesta nu exista decât în închipuirea mea, că era doar
un vis de copil. Eu îl plăsmuisem în mintea mea într-un anumit fel, dar realitatea îmi
dezvăluise un cu totul alt om, infinit mai prejos decât mi-l imaginasem. Eu venisem la un
om cu sufletul curat şi nu la acesta. De ce oare l-am îndrăgit o dată pentru totdeauna din
acea unică clipă în care îmi apăruse în copilărie? Trebuia să smulg din sufletul meu acest
“pentru totdeauna”? Într-o zi, dacă se va ivi prilejul, voi descrie prima noastră întâlnire:
pentru oricine ar fi fost o mică întâmplare cu totul neînsemnată, la mine însă a luat
proporţii piramidale. Am început să construiesc această piramidă încă în pătuţul meu de
copil, când, înainte de a adormi, eram în stare să plâng şi să visez ceasuri întregi, fără să
ştiu nici eu de ce. Poate fiindcă eram părăsit de toţi? Poate fiindcă mă simţeam năpăstuit?
Dar nu fusesem năpăstuit decât în cei doi ani petrecuţi la pensionul Touchard, unde mă
dusese el atunci, înainte de a dispărea pentru totdeauna. Mai târziu nu m-a mai năpăstuit
nimeni, dimpotrivă, eu însumi îi priveam de sus pe colegii mei. Şi apoi, nu pot suferi
văicărelile de orfan care-şi plânge singur de milă! Nu-mi pot închipui spectacol mai
dezgustător decât atunci când un orfan, un bastard sau vreun altfel de copil părăsit, în
general, toate aceste făpturi de nimic, care nu-mi inspiră nici un pic de milă, se prezintă
solemn în faţa onoratului public şi încep să se jelească şi să predice: “Iată unde am ajuns
din pricina unor suflete haine!” Aş stâlci în bătăi asemenea orfani. Nici unul dintre aceşti
mizerabili crescuţi din mila publică nu pricepe că este de zece ori mai demn să taci, decât
să te lamentezi, să te înjoseşti, văitându-te. Iar dacă ai catadicsit să te dai în spectacol,
atunci trage consecinţele, bastardule! Iată părerea mea!
Şi caraghios nu e atât faptul că visele mele din “pătuţul de copil” se învârteau numai
în jurul lui, ci mai ales că am venit acum la Petersburg tot de dragul acestui om născocit de
mine, aproape uitându-mi de ţelul esenţial. Am venit pentru a-l ajuta să spulbere
clevetirile, să-şi nimicească duşmanii. Documentul despre care vorbea Kraft, adică
scrisoarea acelei femei către Andronikov, de care ea se temea atât, fiindcă-i putea distruge
viitorul, condamnând-o la sărăcie — scrisoarea pe care ea o credea la Versilov — nu era la
el, ci la mine, cusută în buzunarul meu de la piept! Eu singur o cususem şi nimeni pe lume
nu ştia că se află acolo. Romanţioasa Maria Ivanovna, care avusese documentul “în
păstrare”, mi-l dăduse mie şi nu altcuiva, numai fiindcă aşa găsise cu cale şi nu mă simt
dator să explic motivele care au determinat-o: totuşi, poate că într-o zi, când se va ivi
prilejul, voi vorbi despre ele; dar, trezindu-mă deodată cu asemenea armă în mână, fireşte
că nu am putut rezista ispitei de a pleca la Petersburg. Se înţelege, aveam intenţia să-i ajut
din umbră acestui om, fără să mă umflu în pene şi fără să-mi pierd capul, nu aşteptam nici
laude de la el, nici îmbrăţişări şi niciodată, niciodată nu m-aş fi înjosit să-i cer socoteală!
Şi apoi, era oare vina lui că-l îndrăgisem şi-mi creasem din el un ideal fantasmagoric?
Poate că nici nu-l iubeam cu adevărat! Felul lui original de a gândi, caracterul lui ciudat,
toată urzeala de intrigi şi aventuri, chiar legătura lui cu mama nu mă mai puteau apropia
de el, acum când fantoşa plămădită de fantezia mea se spulberase şi când mă îndoiam că-l voi mai putea iubi vreodată. Aşa stând lucrurile, mă întrebam ce mă ţinea totuşi legat, de
ce nu izbuteam să mă desprind de el? La urma urmei, de vină era numai prostia mea.
Cum le pretind altora să fie cinstiţi, trebuie să fiu şi eu, de aceea mă simt dator să
recunosc că documentul pe care-l ţineam ascuns în buzunar nu-mi stârnea numai dorinţa
pătimaşă să sar în ajutorul lui Versilov. Acum îmi dau seama prea bine de acest lucru, dar
pe atunci roşeam numai la gândul că ar putea să fie aşa. Îmi apărea mereu înaintea ochilor
femeia aceea, doamna orgolioasă din înalta societate, cu care aveam să mă întâlnesc faţă în
faţă: mă va dispreţui, îşi va bate joc de mine ca de un şoarece, fără să bănuiască măcar că
soarta ei stă în mâinile mele. Perspectiva aceasta mă îmbătase încă de la Moscova, şi mai
cu seamă în tren, pe când veneam încoace, lucru pe care l-am mărturisit şi mai înainte. Da,
o uram pe femeia aceasta şi totuşi începusem s-o iubesc, fiindcă avea să devină victima
mea; iată adevărul, iată ce simţeam în realitate. Însă o naivitate atât de copilărească nu era
de aşteptat nici măcar de la unul ca mine. Aceasta simţeam, sau mai bine zis aceasta îmi
trecea prin minte în timp ce şedeam la cârciumă, sub colivia privighetorii, atunci când m-
am hotărât să rup definitiv cu ei, chiar în aceeaşi seară. Deodată, amintirea recentei
întâlniri cu femeia aceea a făcut să-mi năvălească tot sângele în obraz. Ruşinoasă
întâlnire! Dar mai ruşinoasă şi mai stupidă era reacţia mea, care dădea în vileag o totală
incapacitate de a duce un lucru până la capăt. Se dovedise că până şi cea mai ieftină
momeală mă poate duce la ispită, îmi spuneam eu atunci, cu toate că abia îi declarasem lui
Kraft că am un refugiu, o carapace, un ţel, şi că nu mi-ar ajunge nici trei vieţi. Cu câtă
mândrie declarasem toate acestea! Că mi-am abandonat ideea şi că m-am vârât în treburile
lui Versilov, încă ar mai fi de înţeles, dar că dau din colţ în colţ ca un iepure speriat şi că
orice fleac mă abate din drum, dovedeşte, desigur, că sunt un mare neghiob. Cine dracu m-
a pus să mă duc la Dergaciov şi să mă dau în spectacol, îndrugând vrute şi nevrute, când
ştiam bine că nu sunt în stare să leg nici două vorbe ca lumea, cu rost, şi că cel mai
cuminte lucru ar fi fost să tac? M-am pus în situaţia ca un oarecare Vasin să mă mângâie,
spunându-mi: “Mai ai încă cincizeci de ani înaintea dumitale, deci nu-ţi face inimă rea”.
Recunosc, argumentul e cât se poate de just şi face cinste inteligenţei sale incontestabile; e
just în primul rând fiindcă e cel mai simplu, iar lucrurile cele mai simple nu le înţelegi
decât la sfârşit, după ce ai epuizat toate soluţiile, atât pe cele mai înţelepte, cât şi pe cele
mai stupide; argumentul lui Vasin îl cunoşteam însă cu mult înainte de a-l auzi din gura
lui. Ajunsesem la el încă cu trei ani în urmă; mai mult, face chiar parte integrantă din
“ideea mea”. Iată gândurile care mă frământau în timp ce mă găseam în cârciumă.
Seara, pe la ora opt, când am ajuns, în sfârşit, la cazarma Regimentului Semionovski,
istovit de drum şi de gânduri, mi-era lehamite de toate. Se întunecase de-a binelea şi
vremea se schimbase, aerul era uscat, în schimb îmi bătea în spate vântul acela nesuferit,
viclean şi tăios, care bântuie la Petersburg, stârnind vârtejuri uriaşe de praf şi de nisip. Nu
întâlneam decât oameni nevoiaşi, posomorâţi, care se grăbeau să ajungă în cămăruţa lor
sărăcăcioasă, după o zi de muncă şi de zbucium. Fiecare avea întipărit pe faţă un necaz al
lui, dar în toată această mulţime nu simţeai nici un gând comun care ar fi putut s-o
unească! Avea dreptate Kraft: fiecare merge pe drumul său. Am întâlnit un băieţaş atât de
mititel, încât te şi întrebai ce căuta singur pe stradă la ora aceea târzie; se rătăcise
pesemne; o femeie simplă s-a oprit o clipă, a intrat în vorbă cu el, dar cum n-a înţeles ce
spune, a ridicat din umeri şi şi-a văzut de drum, lăsându-l singur în întuneric. Am dat şi eu
să mă apropii de el, însă copilul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Când am ajuns lângă casă, eram ferm hotărât să nu mă duc niciodată la Vasin. În timp ce urcam scările, m-a cuprins
deodată o dorinţă nespusă să-i găsesc pe ai mei singuri, fără Versilov, pentru ca în lipsa lui
să apuc să spun o vorbă bună mamei sau surorii mele dragi, cu care nu schimbasem
aproape nici un cuvânt de o lună, de când locuiam împreună, întâmplarea a făcut ca într-
adevăr Versilov să nu fie acasă…
Şi pentru că veni vorba de Versilov, înainte de a introduce acest “nou personaj” pe
scena “însemnărilor mele”, voi reda pe scurt datele lui personale, care, de altfel, nu sunt
concludente. Le semnalez doar pentru ca cititorul să înţeleagă mai bine cele ce urmează, şi
o fac de la început, fiindcă mai târziu nu ştiu unde şi-ar găsi locul.
Versilov a făcut studii universitare, dar apoi a intrat ca ofiţer de cavalerie într-un
regiment de gardă. Mai târziu s-a căsătorit cu Fanariotova şi şi-a dat demisia din armată. A
călătorit prin străinătate, iar când s-a întors, s-a stabilit la Moscova, unde ducea o viaţă
mondenă. După moartea soţiei s-a mutat la ţară. Aici interveni episodul cu maică-mea.
Apoi a locuit vreme îndelungată undeva în Sud. În timpul Războiului din Crimeea a intrat
din nou în armată, dar n-a ajuns pe front şi n-a luat parte la nici o luptă. La terminarea
războiului, şi-a dat din nou demisia şi a plecat în străinătate, de astă dată cu maică-mea, pe
care a lăsat-o, de altfel, la Königsberg. Biata de ea îmi povestea câteodată cu groază,
clătinând din cap, cum a trăit acolo şase luni încheiate singură, singurică, pierdută între
străini, fără să ştie limba, iar către sfârşit şi fără un ban, mai având pe deasupra şi grija
soră-mi, care era încă mică de tot. Până la urmă a venit Tatiana Pavlovna s-o ia şi a adus-o
înapoi în ţară, undeva în gubernia Nijni-Novgorod. Mai târziu, Versilov a făcut parte din
prima serie de mijlocitori de pace care arbitrau în conflictele dintre moşieri şi ţărani. După
cât se spune, şi-a îndeplinit de minune această funcţie; totuşi a părăsit-o curând;
stabilindu-se la Petersburg, a început să preia procese civile. Andronikov îl socotise
totdeauna foarte capabil, îi purtase un mare respect, dar obişnuia să spună că nu-i înţelege
caracterul. Pe urmă, Versilov se lăsă şi de asta, plecă din nou în străinătate, unde rămase
vreme mai îndelungată, vreo câţiva ani. Între timp, intră în relaţii foarte strânse cu bătrânul
prinţ Sokolski. În toată această perioadă, situaţia lui financiară s-a schimbat radical de
două, trei ori: când sărăcea în ultimul hal, când îşi revenea, îmbogăţindu-se peste noapte.
Ajungând cu însemnările la acest punct, mă văd nevoit să vorbesc şi despre “ideea
mea”. De altfel, e pentru prima dată că o formulez de când a luat naştere în capul meu. M-
am hotărât s-o dezvălui, ca să zic aşa, cititorului, tot pentru a-l ajuta să înţeleagă ceea ce
voi relata mai departe. La drept vorbind, nu numai cititorul, dar până şi eu, ca autor, mă
lovesc de greutăţi şi încep să mă încurc atunci când vreau să-mi explic faptele, fără să fi
lămurit în prealabil motivele care m-au îndemnat şi m-au hotărât să le săvârşesc.
Adoptând din nepricepere un “stil eliptic”, s-ar putea crede că am vrut să folosesc unul din
acele “tertipuri” scriitoriceşti de care eu însumi am râs mai înainte. Acum însă, când intru
în miezul romanului pe care l-am trăit la Petersburg, plin de atâtea peripeţii ruşinoase,
găsesc necesară această introducere. Ţin să spun că nu de dragul “eleganţei stilistice” am
trecut până acum sub tăcere esenţialul, ci fiindcă am fost silit de însăşi natura problemei,
mai bine zis de dificultatea de a o expune; chiar şi astăzi, când toate au rămas în trecut,
trebuie să-mi calc pe inimă ca să vorbesc despre “ideea” mea. Unde mai pui că, desigur,
sunt dator s-o expun în forma ei iniţială, cu alte cuvinte să arăt cum mi s-a conturat în
minte şi cum o concepeam pe atunci, ceea ce mă pune în faţa unor noi greutăţi. Există
lucruri aproape imposibil de povestit. Tocmai ideile cele mai simple, cele mai limpezi sunt mai greu de înţeles. Dacă, bunăoară, Columb, înainte de a descoperi America, şi-ar fi
împărtăşit ideea altora, sunt convins că i-ar fi trebuit foarte mult timp ca să-i facă să o
înţeleagă. Dovadă că nici n-a fost înţeles. Când spun asta, nici prin gând nu-mi trece să mă
compar cu Columb, şi dacă i s-ar năzări cuiva să mă bănuiască de o asemenea intenţie, n-
are decât: ruşinea va cădea asupră-i.