ADOLESCENTUL

II

Mama se înşelase, nici vorbă s-o fi “uitat” pe Liza. Sensibilă cum era, mama văzuse
că între cei doi copii ai ei se produsese parcă o răceală; de fapt, Liza şi cu mine nu ne
iubeam mai puţin, dar ceea ce ne despărţea era mai degrabă un fel de gelozie. Am să
lămuresc situaţia în două cuvinte, ca să se poată înţelege ceea ce va urma.
De la arestarea prinţului, biata Liza manifesta un orgoliu ostentativ, sfida pe toată
lumea cu o aroganţă supărătoare; dar toţi ai casei înţeleseseră adevărul şi-şi dădeau seama
cât de mult suferă, iar dacă la început eu luam în nume de rău atitudinea ei şi mă
bosumflam, de vină era numai firea mea irascibilă care, datorită bolii, devenise de-a
dreptul insuportabilă — iată cum judec astăzi relaţiile noastre de atunci. Însă nici o clipă
n-am încetat s-o iubesc pe Liza, dimpotrivă, o iubeam şi mai mult, dar nu voiam să fac eu
primul pas, deşi înţelegeam prea bine că nici ea nu-l va face, orice s-ar întâmpla.
Adevărul e că îndată ce a izbucnit scandalul cu prinţul, urmat de arestarea lui, Liza s-
a grăbit să ia faţă de noi şi faţă de toată lumea o atitudine de parcă voia să arate că nici nu
concepe că cineva ar putea s-o compătimească, sau s-o consoleze, sau să încerce să-l
dezvinovăţească pe prinţ. Dimpotrivă, ferindu-se de orice explicaţie şi de orice discuţie,
părea totdeauna cât se poate de mândră de fapta nefericitului ei logodnic, ca şi cum acesta
ar fi dat dovadă de un eroism sublim. Liza părea că ar fi vrut să ne spună în fiecare clipă
(repet: numai prin atitudine, fără să scoată vreodată un cuvânt în legătură cu aceasta):
“Care dintre voi ar fi în stare de o faptă asemănătoare, de un sacrificiu izvorât din simţul
onoarei şi al datoriei? Care dintre voi are o conştiinţă atât de curată şi de exigentă? Vreţi
să-l judecaţi pe el, dar care dintre voi n-are păcate pe suflet? Numai că voi toţi vă tăinuiţi
greşelile, pe când omul acesta a preferat să se nenorocească decât să-şi piardă pentru
totdeauna respectul de sine!” Iată ceea ce exprima limpede fiecare gest al ei. Nu ştiu de ce,
dar în locul ei aş fi procedat la fel. De altfel, n-aş putea spune dacă într-adevăr gândea aşa,
bănuiesc însă că nu. Fără îndoială că mai păstrase un rest de luciditate, care o silea, de
fapt, să recunoască că “eroul” ei era în realitate un nemernic; căci cine poate tăgădui astăzi
că acest nefericit, oricât de mărinimos ar fi fost în felul său, nu era în acelaşi timp un om
de nimic? Însuşi faptul că ne sfida, că era atât de arţăgoasă cu noi toţi, ca şi cum ne-ar fi
bănuit neîncetat că îl condamnăm, dovedea măcar în parte că în adâncul inimii îi încolţise
şi altă părere despre nefericitul ei prieten. Mă grăbesc însă să adaug că, după mine,
atitudinea Lizei era destul de îndreptăţită, ea putea fi mai uşor iertată decât oricare dintre
noi pentru că şovăia să tragă o concluzie definitivă. Mărturisesc cinstit că până în ziua de
astăzi, când totul a trecut de mult, nici eu însumi nu-mi pot face o părere definitivă despre
acest nefericit care ne-a pricinuit tuturor atâta bătaie de cap. Cu toate astea, datorită Lizei, casa noastră s-a transformat într-un mic iad, ceea ce,
fără îndoială, o făcea să sufere şi pe ea, care ne iubea atât de mult. Firea ei, însă, îi
impunea să sufere în tăcere. Semăna cu mine, adică era la fel de mândră şi de autoritară,
de aceea am socotit întotdeauna, şi atunci, şi acum, că l-a iubit pe prinţ tocmai fiindcă ea
era o fire despotică, iar el, un om slab, fără caracter, care, din prima clipă, de la primul
cuvânt, i se supusese cu totul. Aceste relaţii se stabiliseră de la sine între ei, nu în urma
vreunui raţionament; dar o asemenea dragoste a unei femei tari faţă de un om slab e uneori
cu mult mai puternică şi mai chinuitoare decât dragostea dintre două firi asemănătoare,
fiindcă, fără să vrea, caracterul mai puternic se simte răspunzător pentru celălalt. Cel puţin
asta e convingerea mea. De la început, noi toţi ne-am purtat faţă de ea cu cea mai mare
delicateţe, chiar cu duioşie, îndeosebi mama; ea, însă, nu s-a îmbunat, nu a luat în seamă
simpatia noastră, ca şi cum ar fi vrut să ne arate că e hotărâtă să respingă orice ajutor. La
început, mai stătea de vorbă cu mama, dar pe zi ce trecea devenea tot mai închisă, mai
tăcută, mai irascibilă şi chiar mai dură. La început se sfătuia cu Versilov, dar curând după
aceea a început să recurgă numai la sfaturile şi la ajutorul lui Vasin, după cum am aflat mai
târziu, spre surprinderea mea… Se ducea zilnic la Vasin, umbla pe la tribunal, pe la
superiorii prinţului, mergea la avocaţi, la procurori; până la urmă ajunsese să nu mai dea
pe acasă zile întregi. Se înţelege că mergea în fiecare zi, şi chiar de două ori, la prinţ, care
se afla la închisoare, în secţia nobililor, deşi aceste întrevederi erau foarte penibile pentru
Liza, după cum m-am convins ulterior. Dar este oare un al treilea în măsură să cunoască
adevăratele relaţii dintre doi îndrăgostiţi? Ştiu însă că, oricât s-ar părea de ciudat, prinţul o
jignea adânc, şi cu ce credeţi? O chinuia veşnic cu gelozia lui. Dar asupra acestei chestiuni
voi reveni mai târziu, acum vreau să mai pomenesc de un gând care mă frământă: cine
poate spune care dintre ei îl chinuia mai mult pe celălalt? Bănuiesc că Liza, care faţă de
noi se mândrea cu eroul ei, se purta cu totul altfel când rămânea între patru ochi cu el,
bănuială întărită de anumite fapte asupra cărora voi reveni de asemenea mai târziu.
Aşadar, Liza şi cu mine ne ascundeam adevăratele sentimente, minţeam şi ne
prefăceam care mai de care, deşi niciodată n-am ţinut mai mult unul la celălalt. Mai adaug
că faţă de Makar Ivanovici Liza se arăta destul de indiferentă, ba chiar dispreţuitoare, încă
de la sosirea lui, după ce în primul moment acesta îi stârnise mirare şi oarecare curiozitate.
Parcă nu-l lua dinadins în seamă.
Şi pentru că făcusem în sinea mea legământul “să tac”, după cum am explicat în
capitolul precedent, fireşte că în principiu eram hotărât, mai bine zis speram să mă ţin de
cuvânt. O, cu Versilov, bunăoară, aş fi fost gata să vorbesc mai curând despre zoologie sau
despre împăraţii romani, decât despre ea, de pildă, sau despre punctul esenţial din
scrisoarea lui către ea, şi anume, afirmaţia lui că “documentul n-a fost ars, că există şi va
ieşi la iveală”, afirmaţie la care am început din nou să mă gândesc de cum mi-am venit în
fire şi mi s-a limpezit mintea după cele câteva zile de febră mare şi delir. Din păcate însă,
mi-am dat seama de la început, din primul moment, că practic îmi va fi foarte greu, cu
neputinţă chiar, să respect un asemenea angajament luat în pripă: a doua zi după ce-l
cunoscusem pe Makar Ivanovici, o împrejurare neaşteptată m-a tulburat într-atât, încât m-
a făcut să-mi calc cuvântul.
Ceea ce m-a tulburat a fost vizita neaşteptată a Nastavsiei Egorovna, mama răposatei
Olea. Aflasem de la maică-mea că în timpul bolii mele ea mai venise de vreo două ori şi
că se arătase foarte îngrijorată de starea sănătăţii mele. Nu întrebasem însă dacă această “femeie de treabă”, după cum spunea mama, venise anume la mine, sau trecuse numai pe
la mama, ca de obicei. Mama îmi povestea întotdeauna ce se întâmpla în casă, mai ales pe
când îmi dădea supa cu lingura (când încă nu aveam putere să mănânc singur) ca să mă
distreze; de fiecare dată mă străduiam cu încăpăţânare să-i arăt că toate aceste veşti nu mă
interesează câtuşi de puţin, şi de aceea nici nu i-am cerut amănunte cu privire la vizitele
Nastasiei Egorovna, mai mult, m-am prefăcut că nici n-am auzit.
Dimineaţa, pe la ora unsprezece, când tocmai dădeam să mă scol din pat şi să mă aşez
pe un fotoliu de lângă masă, ea a intrat deodată pe uşă. Am rămas dinadins în pat. Mama
era sus, şi, cum avea multă treabă, n-a coborât s-o primească, aşa încât m-am pomenit
singur cu ea. S-a aşezat în faţa mea pe un scaun de lângă perete şi a început să-mi
zâmbească, fără să scoată nici un cuvânt. Presimţeam că are de gând să tacă tot timpul; şi
fără asta vizita ei mă plictisea la culme. N-o salutasem nici măcar printr-un semn din cap
şi acum o priveam drept în ochi, aşa cum mă privea şi ea.
— Acum când nu mai e nici prinţul, trebuie să-ţi fie urât singur în casă, aşa-i? am
întrebat-o eu deodată pierzându-mi răbdarea.
— Nu, mă rog, acum nici nu mai stau în casa aceea. Acum, mulţumită Annei
Andreevna, îngrijesc de copilaşul dumnealui.
— De al cui copil?
— De al lui Andrei Petrovici, îmi şopti ea confidenţial, aruncând o privire spre uşă.
— Parcă ştiam că Tatiana Pavlovna…
— Şi Tatiana Pavlovna, şi Anna Andreevna, dar nu numai ele, şi Lizaveta
Makarovna, şi mămica dumitale, toată lumea se îngrijeşte de el. Tatiana Pavlovna şi Anna
Andreevna s-au împrietenit acum la cataramă.
Ce noutate! Pe măsură ce vorbea, se însufleţea tot mai mult. O priveam cu ură.
— Azi eşti cu mult mai bine dispusă decât ultima oară când ai fost la mine.
— Ah, da.
— Parcă te-ai şi îngrăşat.
Îmi aruncă o privire ciudată:
— Am îndrăgit-o foarte mult, nespus de mult.
— Pe cine?
— Păi pe Anna Andreevna mă rog. Tare mi-i dragă. Rar găseşti o domnişoară cu un
suflet atât de nobil şi cu atâta judecată…
— Aşa va să zică! Ce mai face?
— E foarte liniştită, mă rog, cât se poate de liniştită.
— Aşa a fost întotdeauna.
— Da, mă rog, totdeauna.
— Dacă ai de gând să bârfeşti, am strigat eu deodată nemaiputându-mă stăpâni, atunci află că nimic nu mă mai interesează, m-am hotărât să părăsesc totul, pe toţi… Nu
îmi pasă de nimic, din partea mea poate să se întâmple orice, eu plec în lume!…
Am tăcut ruşinat, fiindcă mi-am dat brusc seama cât e de umilitor să-i împărtăşesc
tocmai ei noile mele planuri. Ea însă mă ascultase fără să se mire şi fără să se tulbure, iar
după ce m-am oprit, a continuat să tacă. Apoi s-a ridicat deodată, s-a dus la uşă şi a
aruncat o privire în odaia vecină. După ce s-a convins că nu-i nimeni acolo şi că suntem
absolut singuri, s-a întors cât se poate de liniştită la locul ei şi s-a aşezat din nou.
— Asta mi-a plăcut! am spus eu izbucnind în râs.
— Mai ai de gând să-ţi păstrezi camera la funcţionarul acela? mă întrebă ea pe nepusă
masă, aplecându-se puţin spre mine şi coborând glasul, de parcă venise anume ca să afle
acest lucru.
— Camera? Nu ştiu. Poate că am să mă mut. Să vedem.
— Gazdele dumitale abia te aşteaptă; şi funcţionarul şi nevastă-sa te aşteaptă cu
nerăbdare. Andrei Petrovici i-a încredinţat că te întorci cu siguranţă la ei.
— Dar pe dumneata de ce te interesează?
— Anna Andreevna ar vrea şi ea să ştie ce ai de gând. A fost foarte bucuroasă când a
aflat că rămâi acolo.
— Dar cum se face că e chiar atât de sigură că n-am să mă mut?
Era cât pe-aci să adaug: “Şi-apoi, ce-i pasă ei?”, dar, din mândrie, m-am abţinut să o
trag de limbă.
— Păi şi domnul Lambert a încredinţat-o.
— Ce spui?!
— Da, mă rog, domnul Lambert. Dumnealui a susţinut morţiş faţă de Andrei
Petrovici că ai să locuieşti mai departe acolo, şi pe Anna Andreevna tot el a convins-o.
M-am cutremurat. De unde şi până unde ajunsese Lambert să-l cunoască pe
Versilov?! Cum a dat de el?! Dar prin ce minune pătrunsese Lambert până la Anna
Andreevna?! La gândul acesta m-au trecut căldurile, totuşi am tăcut. Am simţit că un val
de mândrie îmi pune stăpânire pe suflet. Să fi fost oare mândrie sau alt sentiment? În orice
caz, în clipa aceea mi-a trecut prin minte: “O singură întrebare să pun şi mă împotmolesc
din nou în lumea asta cu care n-am s-o mai rup niciodată”. În inimă mi s-a aprins o ură
cumplită. Am tăcut cu dinţii încleştaţi şi n-am făcut nici o mişcare; timp de un minut nici
ea n-a scos un cuvânt.
— Ce face prinţul Nikolai Ivanovici? am întrebat deodată, de parcă mi-aş fi pierdut
minţile. De fapt, întrebasem numai ca să schimb vorba, dar mi-am dat seama că, fără să
vreau, intrasem chiar în miezul problemei, întorcându-mă, ca un inconştient, în lumea pe
care după atâta zbucium abia mă hotărâsem să o părăsesc.
— Acum e la Ţarskoe Selo. E cam bolnav, şi, cum în oraş bântuie acum frigurile,
toată lumea l-a sfătuit să se mute la Ţarskoe Selo, în casa dumnealui de acolo, ca să stea la
aer curat. Nu i-am răspuns.
— Anna Andreevna şi generăleasa se duc să-l vadă de două ori pe săptămână. Se duc
şi se întorc împreună.
Va să zică, Anna Andreevna şi generăleasa (adică ea) sunt prietene! Se duc împreună
la el! Am continuat să tac.
— Da, mă rog, s-au împrietenit la cataramă. Şi nici nu-ţi închipui cât de frumos
vorbeşte Anna Andreevna despre Katerina Nikolaevna…
O ascultam fără să scot un cuvânt.
— Katerina Nikolaevna a prins iar gust să iasă în lume. O ţine într-o petrecere.
Străluceşte oriunde se duce. Se spune că până şi domnii ăi mari de la curte, sunt
îndrăgostiţi lulea de ea… Iar pe domnul Bioring l-a lăsat în plata Domnului, nici vorbă să
se mai mărite cu el; aşa zice toată lumea, ştii… de când cu întâmplarea aceea.
Făcea aluzie fără îndoială la scrisoarea lui Versilov. Tremuram tot, dar nici de astă
dată n-am scos un cuvânt.
— Tare îi mai pare rău Annei Andreevna de prinţul Serghei Petrovici, şi Katerinei
Nikolaevna de asemenea, dar toată lumea spune că pe el or să-l achite şi că numai ăla…
Stebelkov o să fie condamnat…
I-am aruncat o privire plină de ură. Ea s-a ridicat şi s-a aplecat pe neaşteptate spre
mine:
— Anna Andreevna mi-a cerut cu stăruinţă să aflu cum te simţi, rosti ea în şoaptă, şi
mi-a repetat de nu ştiu câte ori să-ţi spun că te roagă să vii pe la ea îndată ce ai să începi să
ieşi din casă. Ei, şi-acum rămâi cu bine. Văd că eşti pe cale să te întremezi, aşa am să-i şi
spun…
După ce plecă, m-am aşezat pe pat; simţeam broboane reci de sudoare pe frunte, şi
totuşi nu eram speriat. Vestea absurdă, de neconceput, privitoare la Lambert şi la uneltirile
lui, bunăoară, nu mă îngrozea, mai ales ţinând seama de spaima poate inconştientă care mă
cuprindea atât în timpul bolii, cât şi în primele zile de convalescenţă, de câte ori îmi
aduceam aminte de întâlnirea noastră din noptea aceea. Dimpotrivă, în primul moment,
după plecarea Nastasiei Egorovna, pe când şedeam buimac pe pat, Lambert nu m-a
preocupat de loc, dar… mai mult decât orice mă uluiseră veştile despre ea: ruptura ei cu
Bioring, succesul ei în societate, viaţa ei de petreceri, succesele şi “strălucirea”’ ei.
Cuvintele Nastasiei Egorovna că “străluceşte oriunde se duce” îmi răsunau mereu în
urechi. Deodată am simţit că n-am destulă putere să mă smulg din acest vârtej, deşi
avusesem destulă tărie să mă stăpânesc, să tac şi să nu o iscodesc pe Nastasia Egorovna,
oricât mă uluiseră poveştile ei ciudate! Mă mistuia o sete nespusă de această viaţă, de
viaţa lor şi… un dor fierbinte care mă umplea de fericire şi totodată mă chinuia cumplit.
Gândurile mele o luară razna şi mă lăsai în voia lor. “Ce rost are să mă frărnânt atâta!” îmi
şoptea parcă o voce lăuntrică. “Totuşi, până şi mama mi-a ascuns că Lambert a venit pe
aici, mi-a trecut prin minte, printre alte frânturi de gânduri, desigur că Versilov a sfătuit-o
să tacă… Dar chiar de-aş şti că mor, n-am să-l întreb nimic pe Versilov despre Lambert!”
“Versilov, mă bătu deodată gândul, Versilov şi Lambert, câte n-ar putea să afle unul de la
altul! Bravo, Versilov! Prin scrisoarea lui a izbutit să-l sperie pe Bioring şi neamţul a dat înapoi; e drept că a ponegrit-o şi… la calomnie… il en reste toujours qeulque chose
58
, aşa
că neamţul s-a temut să nu-şi piardă situaţia la curte dacă izbucneşte un scandal… Ha-
ha… are să fie o lecţie pentru ea!” “Dar Lambert… nu cumva a reuşit să ajungă şi până la
ea? N-ar fi de mirare! La urma urmei de ce n-ar avea «relaţii» şi cu el?”
Când m-am pomenit gândindu-mă la asemenea bazaconii, m-a cuprins desperarea şi
am căzut istovit cu capul pe pernă. “Am luat-o razna, ajunge!” am strigat eu, venindu-mi
în simţiri, am sărit brusc din pat, mi-am pus papucii, halatul şi am pornit glonţ spre camera
lui Makar Ivanovici, de parcă acolo aveam să găsesc leacul împotriva tuturor
halucinaţiilor, de parcă acolo era salvarea, ancora de care să mă agăţ. Se prea poate că
atunci să fi crezut într-adevăr acest lucru cu toată tăria; altfel ce m-ar fi îmboldit să sar ca
ars din pat şi să alerg într-un suflet la Makar Ivanovici?
Am rămas însă descumpănit când, intrând în camera lui, am dat peste mama şi peste
doctor. Nu ştiu de ce, dar îmi închipuisem că-l voi găsi pe bătrân singur, ca în ajun, de
aceea am încremenit năuc în prag. Înainte de a mă dezmetici însă, a apărut şi Versilov şi
îndată după el a sosit şi Liza… Aşadar, îşi dăduseră cu toţii întâlnire la Makar Ivanovici cu
un anumit scop şi tocmai “în momentul cel mai nepotrivit”!
— Am venit să văd cum te mai simţi, am îngăimat eu, îndreptându-mă spre Makar
Ivanovici.
— Îţi mulţumesc dragul meu, te şi aşteptam, ştiam că ai să vii! Şi azi-noapte m-am
gândit la tine.
Mă privea drăgăstos în ochi şi mi-am dat seama că poate el mă iubeşte mai mult decât
toţi ceilalţi; deşi avea o expresie veselă, am înţeles instinctiv că boala i se agravase peste
noapte. Înainte de venirea mea, doctorul îl examinase temeinic. Am aflat mai târziu că
doctorul acesta (era tânărul cu care mă certasem şi care-l îngrijea pe Makar Ivanovici de
când sosise) îl urmărea cu multă atenţie pe pacientul său, fiindcă presupunea că bătrânul
suferă de un întreg complex de boli, n-aş putea preciza care anume, deoarece nu cunosc
termenii medicali. Dintr-o privire mi-am dat seama că între Makar Ivanovici şi doctor se şi
legase o prietenie foarte strânsă, ceea ce nu mi-a plăcut de loc; de altfel, sunt sigur că în
momentul acela eram şi eu cât se poate de urâcios.
— Ia spune Alexandr Semionovici, cum îl găseşti astăzi pe scumpul nostru bolnav?
se interesă Versilov.
De n-aş fi fost eu însumi atât de tulburat, desigur că în primul rând aş fi cercetat cu
cea mai mare atenţie relaţiile lui Versilov cu bătrânul, care mă preocupau încă din ajun.
Ceea ce m-a uimit acum mai mult a fost expresia neaşteptat de blândă şi de prietenoasă a
lui Versilov, care fără îndoială era sinceră. Am mai menţionat, pare-mi-se, că în rarele lui
momente de sinceritate, chipul lui Versilov devenea nespus de atrăgător.
— Iacă, ne tot certăm, răspunse doctorul.
— Cu Makar Ivanovici? Nu-mi vine a crede, cu el e cu neputinţă să te cerţi.
— Nu vrea să mă asculte, noaptea nu doarme…
— Hai încetează, Alexandr Semionovici, destul m-ai ocărât, zise Makar Ivanovici
râzând. Ia spune Andrei Petrovici, ce-a păţit domnişoara noastră? Uită-te la ea taică, adăugă el, arătând spre mama, de azi dimineaţă se tot frământă şi nu-şi mai găseşte locul.
— Ah Andrei Petrovici, strigă mama, într-adevăr foarte îngrijorată, hai, povesteşte
mai repede, nu ne mai chinui; ce s-a ales cu ea, sărmana?
— Au condamnat-o pe domnişoara noastră!
— Vai de mine! strigă mama.
— Linişteşte-te, n-a fost condamnată la deportare în Siberia, ci numai la o amendă de
cincisprezece ruble. A fost o comedie întreagă.
Versilov se aşeză, apoi şi doctorul. Vorbeau despre Tatiana Pavlovna, dar eu încă nu
aflasem nimic despre păţania ei. Şedeam lângă Makar Ivanovici, iar Liza în faţa mea, ceva
mai la dreapta. Se vedea că în ziua aceea avea pe suflet o durere mare, şi că venise anume
ca s-o împărtăşească mamei; faţa îi era răvăşită şi crispată. Privirile noastre s-au întâlnit
din întâmplare şi atunci mi-am zis în sinea mea: “Amândoi suntem dezonoraţi, deci eu
trebuie să fac primul pas spre ea”. Deodată, am simţit că mi se moaie inima şi că nu mai
sunt supărat pe ea. Între timp, Versilov începuse să povestească despre toată tărăşenia din
dimineaţa aceea.
Pe scurt, în dimineaţa aceea se judecase la judecătoria de ocol procesul Tatianei
Pavlovna cu bucătăreasa ei. Totul se trăgea dintr-un fleac; am amintit doar că aceasta era o
finlandeză răutăcioasă, care, atunci când se supăra, avea obiceiul să tacă săptămâni întregi,
fără să răspundă măcar la întrebările stăpânei ei; am amintit de asemenea că Tatiana
Pavlovna avea o deosebită slăbiciune pentru ea, îi ierta orice şi nu voia cu nici un preţ s-o
alunge o dată pentru totdeauna. După mine, asemenea ciudăţenii psihologice ale fetelor
bătrâne şi ale cucoanelor merită să fie tratate mai degrabă cu dispreţ, decât să li se dea
importanţă, dacă stărui însă asupra acestei istorii, o fac numai fiindcă bucătăreasa va avea
de jucat în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor un rol destul de important, chiar fatal.
Aşadar, iată că într-o bună zi, Tatiana Pavlovna, scoasă din sărite de încăpăţânarea
bucătăresei, care de câteva zile nu mai catadicsea să-i mai răspundă nici un cuvânt, a
pălmuit-o, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Nici de astă dată bucătăreasa n-a
crâcnit, dar în aceeaşi zi a intrat în legătură cu un subofiţer de marină în retragere, anume
Osetrov, care locuia în aceeaşi casă, într-o cămăruţă cu intrarea pe scara din dos şi, ca să
mai scoată un ban, alerga pe la autorităţi cu diverse treburi mărunte, punând, bineînţeles,
la cale procese tot atât de importante pe la judecătorii. Drept urmare, Tatiana Pavlovna a
fost convocată la judecătorul de pace, iar Versilov a fost nevoit să se înfăţişeze ca martor
la proces.
Versilov a povestit toate acestea în glumă, cu o veselie neobişnuită, aşa încât până şi
mama a izbucnit în râs; imita pe Tatiana Pavlovna, pe marinar şi pe bucătăreasă. De la
început bucătăreasa îi ceruse judecătorului să o condamne pe stăpâna ei la o despăgubire
bănească fiindcă: “dacă intră cucoana la închisoare, eu pentru cine mai gătesc?” La toate
întrebările judecătorului, Tatiana Pavlovna a răspuns cât se poate de arogant, fără să
binevoiască măcar să se dezvinovăţească; dimpotrivă, şi-a încheiat astfel declaraţia: “Am
plesnit-o şi am s-o mai plesnesc”, drept care a şi fost condamnată pe loc la o amendă de
trei ruble pentru insulte aduse instanţei. Subofiţerul de marină, un tânăr slab şi deşirat, a
dat să înceapă o lungă pledoarie în favoarea clientei sale, dar a luat-o razna şi a stârnit
râsul întregii săli. Dezbaterile procesului s-au terminat repede şi Tatiana Pavlovna a fost condamnată să plătească o despăgubire de cincisprezece ruble Mariei, pe care o jignise cu
vorba şi cu fapta. Tatiana Pavlovna scoase pe loc portofelul şi începu să-i numere Mariei
banii în palmă, dar în momentul acela se înfiinţă şi subofiţerul de marină şi întinse mâna
să-şi primească “onorariul”. Tatiana Pavlovna îi împinse mâna cât colo şi se întoarse spre
Maria. “Lăsaţi cucoană, nu vă mai osteniţi, îi treceţi şi pe ăştia la socoteală, iar cu
dumnealui mă înţeleg eu.” “De unde l-ai mai scos şi pe lunganul ăsta?!” făcu Tatiana
Pavlovna, arătându-l pe subofiţerul de marină, bucuroasă că Maria îşi recăpătase, în
sfârşit, glasul. “Lungan sadea, cucoană, răspunse Maria cu şiretenie. Da parcă pentru azi la
prânz mi-aţi poruncit să gătesc chiftele cu mazăre, n-am înţeles prea bine, mă grăbeam să
vin încoace”. “Ba nu, cu varză, Mario, dar te rog să nu le mai arzi ca ieri.” “N-aveţi nici o
grijă cucoană, azi o să-mi dau mai multă osteneală ca oricând; daţi-mi mânuţa, vă rog”, şi-
i sărută mâna cucoanei, în semn de împăcare, ceea ce stârni din nou râsul întregii săli.
— Ştiu că are haz! spuse mama, clătinând din cap, încântată şi de vestea ce i se
dăduse şi de povestirea lui Andrei Petrovici, pe care-l ascultase însă aruncând din când în
când o privire îngrijorată spre Liza.
— Aşa a fost domnişoara din tinereţe, o fire aprigă, spuse Makar Ivanovici, zâmbind.
— Prea multă fiere şi trândăvie, diagnostică doctorul.
— Eu sunt o fire aprigă? Eu am prea multă fiere şi duc o viaţă de trândăvie? izbucni
Tatiana Pavlovna care intrase pe neaşteptate, vădit mulţumită de sine. Măcar ţie, Alexandr
Semionovici nu ţi s-ar cădea să vorbeşti prostii; mă cunoşti de când aveai zece ani, aşa că
ştii cât sunt de trândavă, iar de fiere mă tratezi chiar tu de un an întreg şi tot n-ai fost în
stare să mă vindeci, aşa că ţie ar trebui să-ţi fie ruşine! Acum vă rog să încetaţi, că destul
m-aţi batjocorit. Îţi mulţumesc, Andrei Petrovici, că te-ai ostenit să vii la proces. Ei,
Makaruşka, cum o mai duci, ca numai pe tine am venit să te văd, nu şi pe dumnealui.
(Arătă spre mine, însă numaidecât mă bătu prieteneşte pe umăr; n-o mai văzusem
niciodată atât de veselă.) Ei, ce zici? încheie ea, întorcându-se brusc spre medic şi
încruntându-se îngrijorată.
— Iacă, nu vrea să rămână în pat, şi tot stând aşa în capul oaselor se istoveşte fără
nici un rost.
— Lasă-mă să mai şed şi eu puţintel printre oameni, mormăi Makar Ivanovici cu o
expresie rugătoare, ca de copil.
— Tare-ţi mai place să stai la taifas, înconjurat de oameni; asta a fost slăbiciunea ta
de când te cunosc, Makaruşka, spuse Tatiana Pavlovna.
— Ştiu eu că eşti isteţ nevoie mare, se întoarse bătrânul către medic, zâmbind iar, şi
că nu te scoate omul dintr-ale tale, dar stai, nu te pripi, ascultă-mă şi pe mine: de, puiule,
dacă ţii morţiş, am să mă culc, cu toate că pe la noi se spune: “de te-i culca, poate nu te-i
mai scula” şi, vezi tu frate, vorba asta nu-mi iese din cap.
— Eram sigur că trebuie să fie vreo superstiţie la mijloc. “Dacă mă culc, te pomeneşti
că nu mă mai scol”, iată ce-şi zic foarte des oamenii din popor şi preferă să bolească pe
picioare, decât să se ducă la spital unde sunt siliţi să stea în pat. Cât despre dumneata,
Makar Ivanovici, n-ai astâmpăr, fiindcă te-a găsit dorul de libertate, dorul de ducă; sunt
convins că asta-i toată boala dumitale; te-ai dezobişnuit să stai mult timp într-un loc, pe câte ştiu eşti un fel de pelerin, nu-i aşa? De, în poporul nostru viaţa de pribegie a ajuns
aproape o patimă, nu o dată mi-a fost dat să întâlnesc asemenea cazuri. Nicăieri nu găseşti
atâţia pribegi ca la noi.
— Va să zică, după tine, Makar e un pribeag! îl repezi Tatiana Pavlovna.
— O, nu, n-am spus-o în sensul acesta, am folosit doar cuvântul în înţelesul lui cel
mai larg. Desigur, ceea ce-l mână pe drumuri e credinţa, dar chiar aşa, cu frica lui
Dumnezeu, e totuşi pribeag. Oricât de respectabile ar fi motivele lui, rămâne totuşi un
pribeag… vorbesc din punct de vedere medical…
— Te asigur, m-am întors eu deodată spre doctor, că mai degrabă noi, dumneata, eu şi
toţi câţi ne aflăm aici suntem nişte pribegi, decât bătrânul ăsta de la care avem cu toţii de
învăţat, fiindcă el trăieşte după un principiu, nu se abate din drumul lui, pe când noi, câţi
ne găsim aici, n-avem nici un principiu în viaţă şi trăim ca frunzele în bătaia vântului…
Dar voi nu sunteţi în stare să pricepeţi asta.
Vorbisem, fireşte, prea aspru, dar de la început avusesem intenţia să-i jignesc. De fapt,
nu ştiu de ce mai rămâneam acolo, poate numai fiindcă eram într-o stare vecină eu
nebunia.
— Ce te-a găsit? mă întrebă Tatiana Pavlovna, privindu-mă bănuitor. Ei, ce părere ai
despre el Makar Ivanovici? se întoarse ea spre bătrân, arătându-mă cu degetul.
— E tare isteţ, să-l ţină Dumnezeu, rosti bătrânul foarte serios, dar la cuvântul “isteţ”
aproape toţi cei de faţă izbucniră în râs; mai tare decât toţi râdea doctorul. Eu abia îmi mai
ţineam firea. Din păcate, încă nu aflasem că Versilov, medicul şi Tatiana Pavlovna se
înţeleseseră cu trei zile în urmă să facă tot ce le va sta în putinţă ca să spulbere presimţirile
rele şi temerile mamei cu privire la Makar Ivanovici, care era cu mult mai bolnav decât
bănuiam eu pe atunci şi aproape nu mai avea scăpare. Iată de ce se străduiau cu toţii să
glumească şi să râdă. Medicul, fiind însă un prostănac, nu ştia să glumească şi de aici s-a
tras tot ce a urmat. Dacă eu aş fi ştiut de înţelegerea dintre ei, n-aş fi mers atât de departe.
Nici Liza n-avea habar de nimic. Eu stăteam şi-i ascultam, distrat, cum vorbesc şi râd, dar
gândul mi-era numai şi numai la Nastasia Egorovna şi la veştile aduse de ea; parcă o
vedeam aievea şezând în faţa mea şi privindu-mă, apoi ducându-se tiptil să arunce o
privire în camera de alături. Deodată, i-am auzit pe toţi izbucnind în râs, fiindcă, din cine
ştie ce motiv, Tatiana Pavlovna îi spusese doctorului că e un ateu: “Ce ţi-e şi cu mintoşii
ăştia de doctori — toţi nişte atei!”…
— Makar Ivanovici! strigă doctorul, prefăcându-se prosteşte că se simte jignit şi face
apel la bătrân ca la un judecător. Ce crezi, sunt eu un ateu, un necredincios?
— Tu? Nu, tu nu eşti un necredincios, răspunse bătrânul grav, privindu-l cu stăruinţă.
Nu, slavă Domnului! făcu el, clătinând din cap. Tu eşti un om vesel.
— Va să zică, un om vesel nu poate fi un necredincios? observă doctorul cu ironie.
— Să ştii că e o idee! întări Versilov cât se poate de serios.
— E o idee mare am strigat eu fără să vreau, fiindcă mă uimise sensul cuvintelor
sale.
Doctorul însă ne privea pe toţi nedumerit. — Cărturarii ăştia, profesorii ăştia (pesemne că cineva pomenise adineauri de
profesori), începu Makar Ivanovici, lăsând ochii în jos, mă înspăimântau grozav pe
vremuri, mă feream de ei, fiindcă mai rău decât orice pe lume mă temeam cu străşnicie de
necredincioşi. N-am decât un singur suflet, îmi ziceam şi dacă mi-l prăpădesc, nu dau de
altul; dar cu timpul am prins curaj şi m-am gândit: “La urma urmei, n-or fi ei cu stea în
frunte, ci tot oameni ca noi, păcătoşii”. Unde mai pui că eram şi tare curios: “Ia să văd eu,
pe ce se întemeiază necredinţa?” mă întrebam. Dar mai târziu, dragii mei, n-am mai fost
nici măcar curios.
Tăcu o clipă, dar se vedea că are de gând să continue cu acelaşi zâmbet grav şi blajin.
Există oameni care merg atât de departe cu buna lor credinţă, încât nu se sfiesc să-şi
deschidă sufletul faţă de oricine, fiindcă nici prin gând nu le trece că cineva ar putea să-i ia
în râs. Asemenea oameni sunt întotdeauna mărginiţi tocmai fiindcă împărtăşesc primului-
venit sentimentele lor cele mai sfinte. Totuşi, Makar Ivanovici, după părerea mea, nu făcea
parte din această categorie. Pe el nu-l îndemna să vorbească o bună-credinţă, o naivitate
exagerată, ci cu totul altceva: din când în când ieşea la iveală misionarul din el. Spre
marea mea satisfacţie, am surprins pe faţa lui un zâmbet şiret, aproape ironic, stârnit de
medic, poate chiar şi de Versilov. Era vădit că mai discutaseră de multe ori în cursul
săptămânii pe această temă; dar, spre ghinionul meu, în cursul discuţiei s-a rostit cuvântul
acela nefericit care mă electrizase de-a dreptul în ajun şi mă făcuse să izbucnesc —
izbucnire de care îmi pare rău până în ziua de astăzi.
— Poate că de un om cu adevărat necredincios, urmă bătrânul stăruitor, m-aş teme şi
acum, numai că, vezi tu, dragă Alexandr Semionovici, de câte ori mi s-a părut în viaţă că
am întâlnit un adevărat necredincios, n-am dat decât peste un suflet sterp, frământat de
deşertăciuni, atât şi nimic mai mult. Suflete de-astea găseşti pretutindeni, unde nici nu
gândeşti; şi printre boierii ăi mari, şi printre săraci, şi printre proşti şi printre cărturari, ba
chiar şi printre oamenii cei mai de rând, la toţi te loveşti de aceeaşi deşertăciune. Până şi
cei care o viaţă întreagă au tot citit şi au tot învăţat, sorbind toată dulceaţa cărţilor, tot nu
sunt în stare să judece cu capul lor, darămite să dezlege taina vieţii! Unii sunt atât de
împrăştiaţi, încât nu se mai văd nici pe ei înşişi. Unii s-au prefăcut parcă în stane de piatră
şi în inima lor numai visele deşarte mai fierb ca vinul. Altul e nesimţit şi uşuratic şi nu-i
arde decât de râs. Câte unul n-a ales din cărţi decât floricelele, şi din astea numai cele care
i-au plăcut lui, dar tot un cap sec a rămas şi un suflet deşert, fiindcă n-a ştiut ce să caute.
Eu cred că de multe ori şi plictiseala e de vină. Vezi dumneata un sărac bunăoară: n-are
nici ce mânca, nici cu ce-şi ţine copiii, noaptea îl înţeapă paiele, fiindcă n-are nici măcar
un ţol să-l aştearnă peste ele, totuşi inima îi e veselă, uşoară; chiar când păcătuieşte şi
înjură, o face cu inimă bună. Iar boierii ăi mari, bogătaşii, care beau şi mănâncă după pofta
inimii, care şed pe un morman de aur, au sufletul cătrănit de plictiseală. Altul a învăţat câte
în lună şi în soare, şi tot nu i s-a luminat sufletul şi-i e lehamite de viaţă. Şi-mi trece prin
gând că, cu cât aduni mai multă minte, cu atât ţi se face mai lehamite de toate. Dar ce să
mai vorbim, oamenii învaţă de când lumea şi pământul, dar la ce le foloseşte toată
învăţătura, dacă nu ştiu cum să prefacă această lume într-o grădină minunată, veselă şi
înfloritoare care să bucure sufletul omului? Să vă mai spun ceva, oamenii n-au armonie
sufletească, şi nici nu năzuiesc la ea; merg cu toţii la pierzanie, şi fiecare îşi laudă drumul
lui, în loc să-şi întoarcă sufletul către singurul adevăr, căci viaţa fără credinţă în
Dumnezeu nu-i decât un chin. Va să zică, blestemăm tocmai ceea ce ne luminează calea, şi nici măcar nu ne dăm seama de asta. La urma urmei, omul nici nu poate trăi fără să se
închine la ceva, asta întrece puterile omului, oricât de tare ar fi. Iar dacă se leapădă de
Dumnezeu, atunci se închină unui idol pe care ori şi-l ciopleşte din lemn, ori şi-l toarnă
din aur, ori şi-l plăsmuieşte în minte. Sunt cu toţii nişte păgâni, şi nu nişte necredincioşi,
iată cum trebuie socotiţi. Sunt oare pe lume şi oameni fără nici o credinţă? Cum să nu fie,
numai că ăştia sunt cu mult mai primejdioşi decât ceilalţi, fiindcă au totdeauna numele
Domnului pe buze. Am auzit multe despre ei, dar eu n-am întâlnit nici unul. Da, frate, sunt
şi oameni de ăştia, şi eu unul cred că şi trebuie să fie.
— Ai dreptate, Makar Ivanovici! încuviinţă Versilov pe neaşteptate. Sunt şi asemenea
oameni şi “trebuie să fie”.
— Nu încape îndoială că sunt şi că “trebuie să fie”! am izbucnit fără să mă pot
stăpâni, cu multă însufleţire, dar n-aş putea spune de ce; m-a entuziasmat însă tonul lui
Versilov şi m-a cucerit tâlcul pe care mi s-a părut că-l desluşesc în cuvintele “trebuie să
fie”. Întreaga discuţie a fost cu totul neaşteptată pentru mine, dar în momentul acela s-a
întâmplat ceva şi mai neaşteptat.
Era o zi foarte luminoasă; după sfatul doctorului, Makar Ivanovici stătea de obicei
toată ziua cu storul lăsat, acum însă storul fusese înlocuit printr-o perdeluţă, care lăsa
descoperită partea de sus a ferestrei, deoarece bătrânul nu putea suferi întunericul şi tânjea
după soare. Pe când stăteam cu toţii în camera lui, o rază de soare l-a izbit pe Makar
Ivanovici drept în faţă. În focul discuţiei, el nici n-a băgat de seamă la început, deşi pe
când vorbea, şi-a tras instinctiv de câteva ori capul deoparte, fiindcă lumina prea puternică
îl supăra şi-i irita ochii bolnavi. Mama, care stătea lângă el, arunca mereu priviri
îngrijorate spre fereastră, ar fi vrut să o acopere cu ceva, dar ca să nu tulbure discuţia, se
gândi să tragă deoparte scăunelul pe care şedea Makar Ivanovici; n-ar fi fost nevoie să-l
mute decât cu o palmă. Se aplecă de câteva ori şi încercă să tragă scăunelul, dar nu izbuti
să-l urnească, fiindcă Makar Ivanovici era prea greu. Cu toate că bătrânul era furat de
discuţie, simţi sforţările ei şi în mod inconştient încercă de câteva ori să se ridice, dar
picioarele nu-l ajutau. Mama continua totuşi să se opintească şi să tragă de scăunel, ceea
ce până la urmă o scoase din sărite pe Liza. Îmi aduc aminte că am surprins-o de câteva ori
aruncând în jur priviri scăpărătoare de furie, dar n-am înţeles ce-o mâniase şi nici nu m-am
întrebat prea mult, fiindcă eram şi eu prins în discuţie. Deodată însă, m-a izbit vocea ei
aspră, aproape striga la Makar Ivanovici:
— Da ridică-te şi dumneata cât de cât, vezi bine cum se căzneşte mama!
Bătrânul întoarse repede capul spre ea, înţelese pe loc despre ce era vorba, dădu
numaidecât să se ridice, dar în zadar: nu izbuti să se salte decât puţin, apoi recăzu pe
scăunel.
— Nu pot drăguţă, îi răspunse el Lizei cu un glas jalnic, privind-o, neputincios şi
supus ca un copil.
— Să îndrugi ceasuri întregi câte în lună şi în soare asta poţi, dar ca să te mişti puţin
n-ai putere.
— Liza! se răsti la ea Tatiana Pavlovna.
Makar Ivanovici făcu din nou o sforţare desperată.
— Ia-ţi cârja, doar o ai la îndemână, propteşte-te în ea şi ridică-te, îl bruftului iar
Liza.
— Ai dreptate, recunoscu bătrânul şi întinse numaidecât mâna după cârjă.
— Ar trebui să-l ajutăm noi, spuse Versilov ridicându-se. Doctorul se apropie de el,
Tatiana Pavlovna sări de asemenea să-l sprijine, dar înainte de a apuca cineva să-l ajute,
Makar Ivanovici, proptindu-se din toate puterile în cârjă, se ridică deodată în picioare,
privindu-ne, triumfător şi fericit:
— Iacă m-am ridicat! spuse el aproape cu mândrie, zâmbind bucuros. Ţie trebuie să-ţi
mulţumesc, drăguţă, fiindcă m-ai învăţat ce să fac, eu credeam că picioarele nu vor să mă
mai slujească de fel…
Nici nu apucă bine să-şi termine vorba, că deodată, cârja, pe care se lăsase cu toată
greutatea, alunecă pe covor, şi cum picioarele nu-l mai ţineau aproape de loc, se prăbuşi
grămadă jos. Mi-aduc aminte că am înlemnit de groază. Am scos cu toţii un strigăt de
spaimă şi ne-am repezit să-l ridicăm, dar, din fericire, nu se lovise prea rău; neajutorat cum
era, se izbise doar cu zgomot cu amândoi genunchii de duşumea, dar izbutise să întindă la
timp mâna dreaptă şi să se sprijine în ea. Câţiva dintre noi l-am ridicat şi l-am aşezat pe
pat. Se făcuse foarte palid, nu de spaimă, ci din pricina zguduituri. (Pe lângă alte boli,
doctorul constatase că bătrânul suferă şi de inimă.) în schimb, mama era înnebunită de
spaimă. Makar Ivanovici, înainte de a-şi fi revenit, încă palid, tremurând tot, se întoarse
deodată către Liza şi-i spuse încet, aproape cu duioşie:
— Ne-am înşelat amândoi, drăguţă, nu mă mai ţin de loc picioarele!
Nu pot să spun ce-am simţit atunci. M-a impresionat mai ales faptul că în glasul
bietului bătrân nu răzbătea nici urmă de tânguială sau de mustrare; dimpotrivă, era vădit că
de la început cuvintele Lizei nu i se păruseră câtuşi de puţin răutăcioase, mai mult, până şi
tonul ei răstit îl găsea firesc, fiindcă se socotea vinovat şi prin urmare se cădea să fie
repezit. Scena o zgudui şi pe Liza. În clipa când bătrânul căzuse, sărise şi ea ca arsă o dată
cu ceilalţi, apoi rămase înmărmurită de spaimă şi desigur, de durere, fiindcă totul se
întâmplase din pricina ei, iar când auzi cuvintele bătrânului, obrajii i se aprinseră brusc de
ruşine şi remuşcări.
— Ajunge! răsună deodată glasul poruncitor al Tatianei Pavlovna. Lăsaţi flecăreala,
că de aici se trage tot răul! Ar fi vremea să ne vedem de treabă. Că de, nu te poţi aştepta la
nimic bun, când însuşi doctorul îl întărâtă pe bolnav!
— Chiar aşa! întări Alexandr Semionovici învârtindu-se în jurul bătrânului. Sunt într-
adevăr vinovat, Tatiana Pavlovna, fiindcă un bolnav are nevoie de linişte!
Dar Tatiana Pavlovna nici nu-l luă în seamă, de câteva clipe o cerceta cu stăruinţă pe
Liza.
— Vino încoace, Liza, şi sărută-mă, bineînţeles, dacă nu ţi-e silă de o bătrână proastă
ca mine, spuse ea pe neaşteptate.
Şi se repezi s-o sărute pe Liza, nu ştiu pentru ce, dar în orice caz gestul ei mi-a plăcut
atât de mult, încât era cât pe aci s-o îmbrăţişez şi eu pe Tatiana Pavlovna. Făcuse bine că
n-o mai copleşise pe Liza cu mustrări, ci, dimpotrivă, întâmpinase cu bucurie şi încurajase
sentimentul frumos care încolţise fără îndoială în inima fetei. Dar, trecând peste toate
aceste bune sentimente, m-am ridicat deodată şi am început să vorbesc tăios şi răspicat:
— Makar Ivanovici, ai folosit din nou expresia “armonie sufletească”, când de câteva
zile, şi mai cu seamă ieri m-a tot frământat acest gând… dar, ce zic, de o viaţă întreagă mă
tot munceşte, numai că până ieri n-am găsit cuvântul potrivit. Socotesc această coincidenţă
drept un semn al destinului, aproape o minune… Ţi-o declar aici, faţă de toată lumea.
Dar n-am fost lăsat să vorbesc mai departe. Repet ca nu ştiam nimic despre convenţia
lor cu privire la mama şi la Makar Ivanovici, iar, după toate isprăvile de acest soi pe care le făcusem până atunci, aveau tot dreptul să mă socotească în stare de a dezlănţui şi de astă
dată un scandal.
— Astâmpăraţi-l, astâmpăraţi-l! răcni Tatiana Pavlovna, furioasă la culme. Mama
tremura toată de îngrijorare. Văzând spaima generală, Makar Ivanovici s-a speriat şi el.
— Sfârşeşte Arkadi! îmi strigă Versilov aspru.
— Socotesc prezenţa voastră, domnilor, am răcnit eu şi mai tare, da, prezenţa voastră
a tuturor, în preajma acestui suflet curat de copil (am arătat spre Makar), o socotesc o
infamie. Dintre noi toţi, numai mama este o sfântă, cu toate că şi ea…
— Nu-l mai tulbura pe bătrân! stărui şi doctorul.
— Ştiu că toată lumea mă priveşte ca pe un duşman, am îngăimat eu (nu-mi amintesc
dacă m-am exprimat întocmai aşa, în orice caz aceasta era ideea), întorcându-mă din nou
spre Versilov şi sfidându-l cu privirea.
— Arkadi! îmi strigă el, între noi s-a mai petrecut o dată aici o scenă identică. De astă
dată te rog din suflet să te stăpâneşti!
Glasul lui era pătruns de o emoţie nespus de puternică, iar pe faţă i se citea o tristeţe
nemaipomenită, sinceră şi adâncă. Dar ceea ce m-a mirat mai mult a fost privirea lui
vinovată, de parcă eu aş fi fost judecătorul, iar el acuzatul. Toate astea m-au scos cu
desăvârşire din minţi.
— Da, i-am strigat eu drept răspuns, între noi s-a mai petrecut o scenă identică atunci
când l-am înmormântat pe Versilov şi mi l-am smuls din suflet… Apoi a urmat învierea
din morţi, acum însă… Învierea nu mai e cu putinţă! Dar nu-i nimic… o să vă convingeţi
cu toţii de ce sunt în stare. Am să vă dovedesc ceea ce voi nici nu visaţi!
După aceea am fugit în camera mea. Versilov a alergat după mine…
Boala mi s-a agravat din nou; am căpătat un acces puternic de friguri, iar seara am
început să aiurez. Dar n-am fost tot timpul inconştient: în noaptea aceea am avut
nenumărate vise, un şir întreg de vise fantastice; unul dintre ele, sau poate numai o
frântură, mi s-a întipărit în minte pe toată viaţa. Îl redau fără nici un comentariu; a fost un
vis profetic şi de aceea nu pot trece peste el.
Se făcea că mă aflu într-o cameră mare şi înaltă care părea să fie locuinţa Tatianei
Pavlovna, şi totuşi nu era, fiindcă îmi amintesc foarte bine încăperea şi ţin să precizez
acest lucru de pe acum. Eram însufleţit de un gând generos şi măreţ. Deşi mă găseam
singur în cameră, mă neliniştea şi mă chinuia tot timpul sentimentul că, de fapt, nu sunt
singur, că mai este cineva prin apropiere care mă aşteaptă şi vrea ceva de la mine. Aveam
impresia că după uşă stau nişte oameni care mă pândesc să vadă ce fac. Era o senzaţie
groaznică şi îmi spuneam mereu: “O, de-aş fi singur!” Şi deodată a intrat ea. Mă privea cu
sfială drept în ochi şi părea îngrozitor de speriată. În mâinile mele se afla documentul. Ea
îmi zâmbea ca să mă cucerească, mă alinta, iar mie îmi părea rău, fiindcă mă dezgusta din
ce în ce mai tare. Deodată, şi-a acoperit faţa cu mâinile. Atunci am azvârlit “documentul”
pe masă şi i-am spus cu un dispreţ zdrobitor: “Nu-i nevoie să mă rogi, ţine, nu vreau nimic
de la dumneata! Fiindcă m-ai batjocorit atâta, mă răzbun dispreţuindu-te!” Apoi am ieşit
din cameră, nespus de mândru de gestul meu nobil. Dar când să ies pe uşă, Lambert m-a prins de mână în întuneric: “Dobitocule, neghiobule! îmi şoptea el, furios. Va fi nevoită să
ţină un pension pentru fiicele de nobili, în Vasilievski ostrov (N. B. Ca să aibă din ce trăi,
dacă taică-său, aflând de la mine de existenţa documentului, o va dezmoşteni şi o va
alunga din casă.)”. Redau cuvintele lui Lambert întocmai cum le-am auzit în vis.
“Arkadi Makarovici caută «armonie sufletească»”, se auzi glasul melodios al Annei
Andreevna, de undeva din apropiere, ca şi cum ar fi fost şi ea pe scară; după tonul ei
usturător de ironic era vădit că nu voise câtuşi de puţin să mă laude. M-am întors în
cameră împreună cu Lambert, dar când îl zări, ea izbucni într-un hohot de râs. Prima mea
reacţie a fost o spaimă îngrozitoare, aşa că am înlemnit pe loc. O priveam şi nu-mi venea a
crede: parcă îşi scosese brusc o mască de pe obraz, căci, deşi trăsăturile îi erau
neschimbate, fiecare dintre ele exprima acum o neruşinare sfruntată. “Plăteşte, cucoană,
dacă vrei să te răscumperi!” îi strigă Lambert şi amândoi începură să hohotească şi mai
tare. Eu îi priveam cu răsuflarea tăiată şi-mi spuneam: “E oare cu putinţă ca această
neruşinată să fie femeia care dintr-o privire îmi trezea în suflet cele mai înălţătoare
năzuinţe?”
“Iată ce sunt în stare să facă pentru bani aceşti înfumuraţi din aşa-zisa lume bună!”
exclamă Lambert. Dar neruşinata nu s-a tulburat câtuşi de puţin, dimpotrivă, a continuat să
râdă, văzându-mă atât de îngrozit. O, era limpede că e gata să plătească oricât pentru
document, şi atunci… ce s-a întâmplat atunci în sufletul meu? N-am mai simţit nici milă,
nici dezgust, tremuram ca varga… Eram cuprins de un sentiment nou, pe care nu-l mai
încercasem până atunci, un sentiment cu neputinţă de exprimat în cuvinte, dar mai
puternic decât oricare altul… O, pentru nimic în lume n-aş mai fi avut tăria să plec de
acolo! Acum mă încânta tocmai neruşinarea care ieşea la iveală! Deodată, am prins-o de
mâini şi la atingerea lor m-a trecut un fior dureros. Apoi mi-am apropiat buzele de gura ei
impertinentă, provocator de roşie, care tremura de râs şi părea să mă îmbie.
O, cum aş vrea să scap de această amintire josnică, de acest vis blestemat! Jur că până
la acest vis dezgustător nici nu-mi trecuse vreodată prin minte un gând atât de ruşinos!
Nici măcar în adâncul sufletului nu-mi încolţise vreodată o astfel de dorinţă (deşi mai
păstram încă documentul cusut în căptuşeala hainei şi uneori îl pipăiam, zâmbind cu tâlc).
Atunci cum se explică o pornire atât de neaşteptată? Se vede că am un suflet josnic de
păianjen . Înseamnă că totul se zămislise şi zăcea de mult în sufletul meu destrăbălat, că
era o dorinţă ascunsă, pe care inima mea se ruşina s-o mărturisească, iar mintea mea se
ferea s-o aducă la lumina conştiinţei. În vis însă, sufletul meu a dat în vileag tot ce
ascunsese până atunci, trădându-şi taina cât se poate de limpede, plastic şi mai cu seamă
profetic. Nu cumva tocmai asta voisem să le şi dovedesc alor mei când fugisem dimineaţa
din camera lui Makar Ivanovici? Dar ajunge, deocamdată nu mai vreau să vorbesc despre
asta. Visul meu de atunci rămâne una dintre cele mai fantastice întâmplări din viaţa mea.