ADOLESCENTUL

VIII

Toată noaptea aceea n-am visat decât ruletă, joc de cărţi, grămezi de aur, socoteli. Tot
timpul calculam, parcă m-aş fi găsit la masa de joc, mizam, combinam martingale, şi cât a
fost noaptea de lungă m-a chinuit acest coşmar. Trebuie să mărturisesc că în ziua
precedentă, în ciuda faptului că eram covârşit de impresii după atâtea întâmplări
nemaipomenite, nu puteam uita o clipă de lovitura pe care o dădusem la Zerşcikov. Oricât
căutam să alung acest gând, el mă urmărea şi numai amintirea celor câteva ceasuri mă
făcea să tresar. Norocul la joc mă scosese din minţi, turnându-mi parcă o otravă perfidă în
suflet. Să fiu oare un jucător predestinat? În orice caz, e incontestabil că am însuşiri de
jucător. Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, îmi face mare plăcere să mă gândesc din
când în când la jocul de noroc! Mi se întâmplă uneori să stau ceasuri întregi, tăcut, şi să
urzesc în minte tot felul de combinaţii, să mă transpun în gând la masa de joc, să le aplic, să mizez şi să câştig. Da, într-adevăr, am tot soiul de “calităţi” şi un suflet fără astâmpăr.
Pe la zece, aveam de gând să pornesc spre Stebelkov, şi de data aceasta să fac drumul
pe jos. Pe Matvei îl trimisesem acasă de cum sosise. Deocamdată, îmi beam cafeaua şi mă
străduiam să-mi adun gândurile. Simţeam o mulţumire inexplicabilă; concentrându-mă o
clipă asupra sentimentelor mele, mi-am dat seama că sunt mulţumit în primul rând fiindcă
astăzi am să fiu iar în casa lui Nikolai Ivanovici. Dar această zi avea să fie hotărâtoare
pentru viaţa mea, o zi plină de surprize, după cum s-a arătat de dimineaţă.
La ora zece fix, uşa camerei mele s-a dat de perete şi înăuntru a năvălit… Tatiana
Pavlovna. La orice m-aş fi putut aştepta numai la vizita ei nu, şi de aceea, când am dat cu
ochii de ea, am sărit de spaimă ca ars. Faţa îi era crispată de furie, gesturile dezordonate, şi
dacă aş fi întrebat-o de ce năvălise peste mine, probabil că nici nu mi-ar fi răspuns.
Trebuie să atrag de pe acum atenţia că primise tocmai o veste extraordinară, care o
zguduise, şi încă nu-şi venise în fire. Vestea mă privea şi pe mine. De altfel, n-a stat decât
o jumătate de minut, cel mult un minut, dar în nici un caz mai mult. Părea gata să mă
sfâşie.
— Va să zică din ăştia-mi eşti! strigă ea, proţăpindu-se în faţa mea, cu capul înainte,
ca şi cum ar fi vrut să se năpustească asupra mea. Neisprăvitule! Cum ai putut face una ca
asta? Vrei să zici poate că nu ştii? Dumnealui îşi bea liniştit cafeaua de parcă nimic nu s-ar
fi întâmplat! De cap să-ţi fie, limbutule, moară stricată! Amorez de paie ce eşti!… Meriţi
să fii bătut cu vergile în piaţa publică, asta meriţi!
— Ce-i, Tatiana Pavlovna? Ce s-a întâmplat? I-e rău mamei?…
— Las’ că te dumereşti tu, îmi strigă ea, ameninţătoare, fugind spre uşă şi dusă a fost.
Aş fi alergat, fireşte, după ea, dar m-a oprit un gând, mai bine zis o teamă nelămurită;
simţeam că din toate ocările ei, singura care trebuia să-mi dea de gândit era: “Amorez de
paie”. Fireşte că nu eram în stare să dezleg singur enigma, de aceea am şi plecat în grabă,
ca să termin cât mai repede cu Stebelkov şi să mă duc apoi la prinţul Nikolai Ivanovici.
“Acolo e, desigur cheia!” îmi spuneam instinctiv.
Nici până azi nu m-am dumerit cum, dar fapt e că Stebelkov aflase totul despre Anna
Andreevna, şi încă cu amănunte; n-are rost să redau nici cuvintele, nici gesturile lui, dar în
orice caz pot spune că nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi că era încântat mai ales de
“măreţia artistică a gestului ei eroic.”
— Halal femeie, n-am ce zice! M-a dat gata! tot exclama el. Asta ne-a făcut praf pe
toţi. Pe lângă ea, noi suntem nişte tembeli. Aşteptăm să ne pice mana din cer. Dumneaei,
când i-a fost sete, a sorbit dintr-o înghiţitură tot izvorul. Ce mai tura-vura, este…. o statuie
antică! Chiar aşa, mă rog, o statuie ambulantă a Minervei, îmbrăcată după ultima modă!
L-am rugat să-mi spună, în sfârşit, de ce mă chemase; după cum îmi închipuisem,
voia să intervin pe lângă prinţ şi să-l conving să-i ceară bătrânului Nikolai Ivanovici, suma
care-l putea salva. “De nu, poate s-o păţească foarte, foarte rău, şi asta nu din vina mea;
am sau n-am dreptate?”
Deşi mi se uita tot timpul în ochi, nu cred să-i fi trecut prin minte că ştiu mai multe
decât în ajun. La urma urmei nici n-ar fi putut bănui. E de la sine înţeles că eu nu m-am
trădat prin vreun cuvânt sau printr-o aluzie că aflasem despre potlogăria cu acţiunile. Discuţia noastră n-a durat prea mult, căci mi-a făgăduit de la început bani: “îţi dau o sumă
frumuşică, bani nu glumă, dacă pui umărul ca prinţul să se ducă la bătrân. Spune-i că e
urgent, foarte urgent, şi că dacă zăboveşte, are să-i pară rău!”
Cum nu voiam să mai discut şi să mă cert cu el ca în ajun, m-am pregătit să plec,
spunându-i într-o doară că am să încerc. Dar în momentul când mă îndreptam spre uşă, m-
a cuprins pe neaşteptate de mijloc şi spre uimirea mea, a început să-mi îndruge… nişte
aiureli… Nu mai intru în amănunte şi nu mai redau convorbirea, ca să nu devin plictisitor.
În esenţă, îmi cerea să-i fac cunoştinţă cu “domnul Dergaciov, deoarece ştiu că te duci des
pe la el”!
Eram uluit, dar am căutat să mă stăpânesc, ca să nu mă trădez nici măcar printr-un
gest. M-am grăbit să-i răspund că nu suntem prieteni şi că n-am fost la el decât
întâmplător, o singură dată.
— Bine, dar de vreme ce ai fost primit o dată, înseamnă că te mai poţi duce, am sau
n-am dreptate?
L-am întrebat pe şleau, însă foarte calm, ce interes are. Nici până azi nu pricep cum
poate fi în aşa hal de naiv un om fără îndoială isteţ şi “cu spirit practic”, după cum bine îl
caracterizase Vasin! El mi-a explicat cât se poate de deschis că, după bănuielile lui, în casa
lui Dergaciov “se petrec probabil lucruri interzise, strict interzise, prin urmare, dacă le-aş
da de rost, aş putea să trag anumite foloase”. Şi, radios, îmi făcu semn cu ochiul.
De teamă să nu-i întăresc bănuielile, m-am prefăcut ca stau pe gânduri şi, făgăduindu-
i că am să meditez la propunerea lui, am plecat în grabă. Iţele se încurcau din ce în ce; am
alergat într-un suflet la Vasin şi din fericire, l-am găsit acasă.
— A, şi dumneata! exclamă el enigmatic, când dădu cu ochii de mine.
Fără să-i cer nici o explicaţie, am intrat direct în subiect şi i-am povestit tot. Era vădit
că vestea îl uluise, deşi nu-şi pierdu nici o clipă sângele rece. Mi-a pus o serie de întrebări,
ca să afle toate amănuntele.
— Poate că n-ai înţeles bine.
— Ba am înţeles foarte bine. De altfel, mi-a spus pe şleau ce urmăreşte.
— În orice caz îţi sunt foarte recunoscător, adăugă el cu sinceritate neîndoielnică. Da,
într-adevăr, dacă lucrurile s-au petrecut aşa, înseamnă că-şi închipuie că n-ai să poţi rezista
la ispita banilor, mai ales dacă e vorba de o sumă mai serioasă.
— Unde mai pui că el îmi cunoaşte prea bine situaţia… ştii Vasin, în ultima vreme am
căzut în patima jocului şi, în general, mi-am făcut de cap.
— Am auzit.
— Propunerea lui e cu atât mai suspectă, cu cât nu se poate sa nu ştie ca şi dumneata
te duci pe acolo, m-am încumetat eu să merg şi mai departe.
— Ştie prea bine că eu nu sunt amestecat în treburile astea, îmi răspunse Vasin fără
şovăială. Şi apoi, toţi aceşti tineri sunt în cea mai mare parte nişte flecari şi nimic mai
mult. De altfel, ai putut să te convingi singur de asta.
Am avut impresia că are oarecare rezerve faţă de mine.
— În orice caz, îţi rămân foarte îndatorat.
— Am auzit că domnului Stebelkov i s-au cam încurcat treburile, am încercat eu să-l
mai iscodesc. Se vorbeşte de nişte acţiuni…
— Ce acţiuni?
Adusesem dinadins vorba despre “acţiuni”, iar, fireşte, nu cu intenţia de a-i divulga
secretul pe care mi-l încredinţase prinţul în ajun. Mi se năzărise să fac această aluzie
numai ca să pot ghici după expresia sau după privirea lui dacă ştie ceva despre afacerea cu
acţiunile. Încercarea mi-a reuşit. După tresărirea aproape imperceptibilă a feţei lui, am
înţeles că probabil ştie ceva şi în această privinţă. Am tăcut, evitând să-i răspund la
întrebare şi, lucru ciudat, nici el n-a stăruit.
— Ce mai face Lizaveta Makarovna? întrebă el cu vădit interes.
— E sănătoasă. Ştii, soră-mea te preţuieşte foarte mult… Ochii îi străluciră de
bucurie: va să zică, vechea mea bănuială că Liza nu-i este indiferentă se dovedea
întemeiată.
— Acum câteva zile a fost la mine prinţul Serghei Petrovici, îmi spuse el pe
neaşteptate.
— Când? am strigat eu, mirat.
— Acum patru zile.
— Nu cumva ieri?
— Nu, nu ieri. Mă privi întrebător. Poate că altă dată am să-ţi povestesc cu de-
amănuntul vizita lui, acum însă socotesc de datoria mea să-ţi atrag atenţia, rosti Vasin pe
un ton enigmatic, că prinţul părea bolnav sufleteşte… poate şi mintal. De altfel, înainte de
venirea dumitale am mai avut un oaspete, spuse el deodată, zâmbind, care mi-a făcut de
asemenea impresia că nu se află într-o stare tocmai normală.
— Prinţul a fost adineauri aici?
— Nu, nu-i vorba de prinţ. Adineauri a venit la mine Andrei Petrovici Versilov şi…
era tare tulburat. Ştii cumva ce-a păţit?
— Poate să i se fi întâmplat ceva. Dar pentru ce a venit la dumneata? l-am întrebat eu,
intrigat.
— De fapt, e un secret şi poate că n-ar trebui să ţi-l divulg… dar noi doi avem un fel
ciudat de a discuta, ocolim prea multe subiecte, constată el, zâmbind iar. De altfel, Andrei
Petrovici nici nu mi-a cerut să păstrez secretul. Totuşi, dumneata eşti fiul lui şi, deoarece
îţi cunosc sentimentele faţă de el, cred că de astă dată e de datoria mea să te previn.
Închipuieşte-ţi că a venit la mine ca să-mi pună următoarea întrebare: “În eventualitatea că
zilele acestea, foarte curând, aş fi nevoit să mă bat în duel, ai primi să fii martorul meu?”
Bineînţeles că l-am refuzat categoric.
Vestea m-a năucit, era cea mai îngrijorătoare dintre toate. Survenise desigur ceva, se
întâmplase ceva, şi încă ceva grav, dar cum de nu aflasem? Deodată, mi-am adus aminte
că în ajun Versilov îmi spusese cu tâlc: “Nu eu am să vin la tine, tu ai să alergi într-un
suflet la mine”. M-am grăbit să plec la prinţul Nikolai Ivanovici, mânat de presimţirea că acolo mi se vor dezlega toate enigmele. La despărţire, Vasin mi-a mulţumit încă o dată.
L-am găsit pe bătrânul prinţ şezând în faţa căminului, cu picioarele învelite într-o
pătură. M-a întâmpinat cu o privire nedumerită, de parcă s-ar fi mirat de venirea mea, deşi
trimitea aproape în fiecare zi pe cineva să mă poftească la el. Ce-i drept, mi-a strâns mâna
prieteneşte, însă la primele mele întrebări mi-a răspuns aproape în silă şi îngrozitor de
distrat. Din când în când, cădea pe gânduri şi mă privea cu stăruinţă, de parcă uitase ceva
— fără îndoială ceva în legătură cu mine — şi se străduia să-şi aducă aminte. I-am spus
deschis că aflasem totul şi că eram foarte bucuros. Faţa i se lumină de un zâmbet duios şi
binevoitor; se învioră numaidecât, ieşi din atitudinea lui bănuitoare şi prudentă, mai bine
zis uită de ea.
— Dragul meu prieten, eram sigur că tu ai să vii primul să mă feliciţi, şi ştii, ieri,
gândindu-mă la tine, mi-am zis: “Cine are să se bucure? El, fireşte.” Că de, afară de tine
nu se mai bucură nimeni. Lumea e meschină, îi place să bârfească. Cher enfant, ce mi s-a
întâmplat e înălţător, atât de frumos!… Dar ce să-ţi mai spun, o cunoşti şi tu destul de
bine. De altfel, şi Anna Andreevna are cea mai bună părere despre tine. Faţa ei gravă e
încântătoare. Îţi aminteşte de un portret englezesc. E cea mai fermecătoare gravură
englezească pe care ţi-o poţi închipui. Acum trei ani aveam o întreagă colecţie de
asemenea gravuri. Întotdeauna am nutrit acest gând, întotdeauna, mă mir numai cum de nu
mi-am dat seama…
— După câte mi-aduc aminte, aţi ţinut întotdeauna foarte mult la Anna Andreevna şi
aţi preţuit-o.
— Dragul meu, noi nu vrem să facem rău nimănui. Să trăieşti înconjurat de prieteni,
de rude, de cei dragi — e raiul pe pământ. Toţi poeţii au scris despre asta… Într-un cuvânt,
ăsta e un adevăr cunoscut, se ştie de când lumea… Ştii, la vară, plecăm întâi la Soden şi
apoi la Bad Gastein. Dar bine, dragul meu, de ce n-ai mai dat de atâta timp pe aici? Ce-a
fost cu tine? Te-am aşteptat cu nerăbdare. Cât de multe s-au întâmplat între timp, nu-i aşa?
Păcat numai că nu sunt liniştit. Cum rămân singur, mă cuprinde neliniştea. De aceea nici
nu trebuie să rămân singur. Nu-i aşa? E limpede ca lumina zilei. Mi-am dat seama de asta
de la primele ei cuvinte. Ah, dragul meu, nu mi-a spus decât două cuvinte, dar a fost… ca
un poem sublim. De altfel, tu eşti fratele ei, sau aproape, dacă nu mă înşel, nu degeaba mi-
ai fost atât de drag de la început! Îţi jur că am presimţit totul. I-am sărutat mânuţa şi m-au
podidit lacrimile.
Îşi scoase batista din buzunar, de parcă se pregătea să plângă iar. Era foarte tulburat şi
părea să treacă printr-o “criză” mai gravă decât cele obişnuite; nu-mi amintesc să-l fi văzut
niciodată astfel de când îl cunoşteam. De obicei, era cu mult mai vioi şi mai bine dispus.
— Sunt gata să-i iert pe toţi, dragul meu, îngăimă el mai departe. Aş vrea să-i iert pe
toţi, căci de mult nu mai sunt supărat pe nimeni. Arta, la poésie dans la vie
41
filantropia şi
ea, cu frumuseţea ei biblică. Quelle charmante personne
42 * nu-i aşa? Les chants de
Salomon… non, ce n’est pas Salomon, c’est David qui mettait une jeune belle dans son
pour se chauffer dans sa vieillesse. Enfin, David, Salomon
43
, toate mi se învălmăşesc în
minte, e o adevărată harababură în capul meu. Orice lucru, cher enfant, poate fi sublim şi
în acelaşi timp ridicol. Cette jeune belle de la viellesse de David — c’est tout un poême
44
.
Paul de Kock însă ar fi înfăţişat-o ca pe une scène de bassinoire
45 stârnindu-ne râsul. Paul de Kock n-are nici simţul măsurii, nici gust, deşi nu-i lipsit de talent…
Katerina Nikolaevna zâmbeşte… i-am spus că noi n-o s-o stingherim. Între noi s-a
înfiripat o poveste de dragoste şi tot ce vrem e să fim lăsaţi s-o trăim până la capăt; chiar
dacă nu-i decât un vis, nimeni n-are dreptul să ni-l tulbure.
— Cum adică, nu-i decât un vis?
— Vis? De ce vis? Chiar dacă nu-i decât un vis, să fim lăsaţi să murim cu el.
— De ce vă gândiţi la moarte? Acum trebuie să vă gândiţi la viaţă, trebuie să trăiţi!
— Păi, eu ce zic? Tot asta susţin şi eu. Zău că nu ştiu de ce-o fi viaţa atât de scurtă!
Pesemne ca să nu i se urască omului cu ea, fiindcă viaţa este şi ea o operă de artă a
creatorului însuşi, şi are o formă tot atât de riguroasă şi de perfectă ca un poem de Puşkin.
Totuşi, s-ar cădea ca acelora care nu s-au plictisit de viaţă, să le fie dat să trăiască mai
mult.
— Spuneţi, mon prince, aţi anunţat oficial logodna?
— Nu, dragul meu, nici gând. Ne-am înţeles să nu înştiinţăm decât familia, doar
rudele apropiate, atât. De fapt, numai Katerinei Nikolaevna i-am împărtăşit totul, fiindcă
mă simt vinovat faţă de ea. O, Katerina Nikolaevna e un înger, un înger!
— Adevărat!
— Aşa-i? Va să zică eşti de aceaşi părere. Şi eu care te bănuiam c-o duşmăneşti! Ah,
da, a propos, ea m-a rugat să nu te mai primesc, şi, închipuieşte-ţi, de cum ai intrat pe uşă
am şi uitat.
— Vorbiţi serios? am sărit eu ca ars. Pentru ce? De când?
(Aşadar, presimţirile mele nu mă înşelaseră; mă aşteptasem la aşa ceva încă de la
vizita Tatianei!)
— Ieri dragul meu, ieri m-a rugat; nici nu pricep cum de ai putut ajunge până la mine,
fiindcă a luat toate măsurile. Cum ai intrat?
— Foarte simplu, ca de obicei.
— Nici nu se putea altfel. Dacă ai fi încercat să te strecori prin vicleşug, probabil că
te-ar fi prins, dar, cum ai intrat de-a dreptul, nu te-a oprit nimeni. Cea mai subtilă viclenie,
mon cher, e să te porţi simplu şi firesc.
— Nu mai înţeleg nimic. Va să zică, şi dumneavoastră aţi hotărât să nu mă mai
primiţi?
— Nu, dragul meu, i-am spus că eu nu vreau să mă amestec… adică am lăsat-o să
facă ce vrea. Dar te asigur, scumpul meu băiat, că eu ţin nespus de mult la tine, însă
Katerina Nikolaevna a stăruit peste măsură… Ah, uite-o!
În clipa aceea, Katerina Nikolaevna apăru pe neaşteptate în uşă. După felul cum era
îmbrăcată, se vedea că e gata să iasă în oraş şi, ca de obicei, trecuse mai întâi pe la taică-
său ca să-l îmbrăţişeze. Când dădu cu ochii de mine, se opri, descumpănită, în loc, apoi se
întoarse repede şi plecă.
— Voila!! exclamă prinţul, uluit şi îngrozitor de tulburat.
— Este o neînţelegere! am strigat eu. Se va lămuri într-o clipă… Eu… mă întorc
numaidecât! şi am alergat după Katerina Nikolaevna.
Tot ceea ce a urmat s-a desfăşurat atât de repede, că nici n-am apucat să-mi adun
gândurile şi cu atât mai puţin să chibzuiesc cum trebuie să mă port. Dacă aş fi avut timp să
mă gândesc, fireşte că m-aş fi comportat cu totul altfel! Aşa însă m-am fâstâcit ca un
copil. Am vrut să dau buzna în camera ei, însă mi-a ieşit înainte un lacheu care mi-a spus
că în clipa aceea Katerina Nikolaevna ieşise şi că o aştepta caleaşca. Am pornit valvârtej
pe scară în jos. Katerina Nikolaevna, îmbrăcată într-un palton de blană, cobora tocmai
ultimele trepte, însoţită, mai bine zis la braţul unui ofiţer înalt şi bine făcut, în uniformă şi
cu sabie, dar fără manta; în urma lor, un lacheu îi ducea mantaua. Era baronul, un colonel
de vreo treizeci şi cinci de ani, tipul ofiţerului fercheş, uscăţiv, cu faţa cam prelungă, cu
mustăţi şi gene roşcate. Avea trăsături urâte, însă energice, şi pe deasupra o expresie
arogantă. Îl descriu în fugă, aşa cum mi-a apărut atunci. Îl vedeam pentru prima oară. Am
alergat după ei pe scară, fără pălărie şi fără palton. Mai întâi, m-a zărit Katerina
Nikolaevna şi i-a şoptit repede ceva. El a întors capul, apoi a făcut numaidecât un semn
lacheului şi portarului. Lacheul a dat să se apropie de mine chiar în dreptul uşii de la
intrare, dar eu l-am împins în lături şi m-am repezit după ei afară. Bioring o ajuta tocmai
pe Katerina Nikolaevna să se urce în caleaşca.
— Katerina Nikolaevna! Katerina Nikolaevna! strigam eu în neştire ca un neghiob.
(Mare dobitoc am fost! Roşesc de câte ori mi-aduc aminte. Şi nu-mi luasem nici măcar
pălăria!)
Bioring, furios, s-a întors din nou spre lacheu şi i-a strigat în gura mare un cuvânt sau
două, dar n-am înţeles ce anume. Am simţi numai că cineva m-a apucat de braţ. În clipa
aceea, caleaşca s-a urnit din loc. Eu m-am smucit şi am dat să fug după ea. Am văzut-o pe
Katerina Nikolaevna scoţând capul pe fereastra caleştii. Părea foarte neliniştită. Dar în
momentul când m-am repezit după caleaşca, în grabă l-am îmbrâncit fără să vreau pe
Bioring şi, paremi-se, l-am şi călcat tare pe picior. El scoase o exclamaţie de durere,
scrâşni din dinţi, mă înşfacă de umăr, şi mă împinse cu atâta furie, încât am zburat la vreo
trei paşi. Lacheul îi puse mantaua pe umeri, el se urcă în sanie şi, înainte de a porni, mai
strigă ceva lacheilor şi portarului, cu un glas ameninţător, arătând spre mine. Aceştia m-au
împresurat şi m-au prins de mâini; unul mi-a azvârlit paltonul pe spate, altul mi-a întins
pălăria şi toţi vorbeau de-a valma; nu mai ţin minte ce mi-au spus, ştiu numai că stăteam,
înlemnit, şi-i ascultam, fără să înţeleg nimic. Deodată, le-am întors spatele şi am luat-o la
fugă. Am alergat năuc, izbindu-mă de oameni, spre casa Tatianei Pavlovna, fără să-mi
vină măcar în gând să iau o birjă. Bioring mă îmbrâncise în văzul ei! E drept că îl
călcasem pe picior şi el nu făcuse decât un gest instinctiv, ca orice om pe care-l calci pe
bătătură (cine ştie, poate că într-adevăr îl călcasem pe bătătură!). Totuşi ea văzuse scena!
Văzuse şi cum mă înşfăcaseră slugile. Totul se petrecuse în prezenţa ei, şi totuşi nu
intervenise! Când am dat buzna la Tatiana Pavlovna, câteva clipe n-am fost în stare să scot
un cuvânt şi bărbia îmi tremura, de parcă aş fi avut friguri. De fapt, mă şi scuturau
frigurile şi, pe deasupra, mai şi plângeam… Doamne, cât de îngrozitor fusesem jignit!
— Aha, va să zică, te-au dat afară! Bine ţi-au făcut! Nici nu meriţi altceva! zise
Tatiana Pavlovna. Eu mă prăbuşisem pe divan şi o priveam fără să spun nimic.
— Dar ce-i cu tine? mă întrebă Tatiana Pavlovna, cercetându-mă cu luare-aminte. Na,
ţine un pahar cu apă! Bea, hai bea! Spune, ce potlogărie ai mai făcut pe acolo?
Am îngăimat că mă alungaseră şi că Bioring mă îmbrâncise pe stradă.
— Eşti în stare să mai înţelegi ceva ori ba? Poftim de citeşte şi bucură-te! Şi, luând de
pe masă o scrisoare, mi-o întinse şi rămase în aşteptare în faţa mea.
Am recunoscut numaidecât scrisul lui Versilov; scrisoarea, numai de câteva rânduri,
era adresată Katerinei Nikolaevna. Am tresărit şi în clipa aceea mi s-a făcut brusc lumină
în minte. Iată conţinutul acestei scrisori îngrozitoare, odioase, absurde şi perfide, pe care o
reproduc cuvânt cu cuvânt:
“Stimată doamnă Katerina Nikolaevna,
Cu toate că ştiam cât eşti de perversă din fire şi cât de iscusită eşti în a perverti pe
alţii, credeam că ai să-ţi înfrânezi poftele şi n-ai să mergi până acolo încât să corupi şi
copii. Dar ai fost destul de neruşinată ca să nu te dai înapoi nici de la asta. Îţi aduc însă
la cunoştinţă că documentul pe care probabil îl cauţi n-a fost ars la lumânare şi nu s-a
găsit niciodată în mâna lui Kraft, aşa că n-ai nimic de câştigat prin asemenea manevre.
N-ai de ce să perverteşti un tânăr nevinovat. Cruţă-l! E încă minor, aproape un copil,
necopt la minte şi nedezvoltat fiziceşte, aşadar, ce satisfacţii poţi avea de pe urma lui? Mă
interesează soarta lui şi numai de aceea mi-am călcat pe inimă şi ţi-am scris, deşi nu prea
trag nădejde să obţin vreun rezultat. Am onoarea să te previn că totodată trimit şi
baronului Bioring o copie a acestei scrisori.
A. Versilov.”
Am pălit, citind scrisoarea, dar pe urmă tot sângele mi-a năvălit în cap şi buzele au
început să-mi tremure de indignare.
— E vorba despre mine! A abuzat de ceea ce i-am destăinuit alaltăieri! am strigat eu,
scos din minţi.
— Aşa-ţi trebuie, dacă i te-ai spovedit! făcu Tatiana Pavlovna, smulgându-mi
scrisoarea din mână.
— Bine, dar… eu nu am spus asta, am spus cu totul altceva! Doamne, ce poate să-şi
închipuie ea despre mine acum! Nu cumva a înnebunit? Fireşte că-i nebun… Abia ieri m-
am întâlnit cu el. Când a trimis scrisoarea?
— A trimis-o ieri după masă şi a sosit seara, iar ea mi-a înmânat-o astăzi.
— Bine, dar eu l-am văzut ieri. A înnebunit cu siguranţă! Versilov nu putea să scrie
asemenea rânduri! Asta-i scrisoarea unui nebun! Ce om cu mintea întreagă îi poate scrie
aşa unei femei?
— Aşa poate scrie un bezmetic scos din minţi, orbit şi asurzit de gelozie, de furie,
când sângele din vine i se preface în fiere, în otravă… Tu încă nu-l cunoşti, nu ştii de ce e
în stare. Dar acum s-a zis cu el, or să-l strivească. Singur şi-a pus ştreangul de gât! Dacă s-
a săturat să-şi poarte capul pe umeri, n-avea decât să se ducă noaptea pe linia ferată, să se
culce pe şine şi-ar fi scăpat de el! Dar tu, de ce dracu i-ai spus?! Cine te-a pus să-l întăriţi?
Ai vrut să te fuduleşti?
— Ce ură! Câtă duşmănie! am exclamat eu, lovindu-mă cu palma peste frunte. Dar
pentru ce, pentru ce să urăşti astfel o femeie! Ce i-a făcut? Ce legături au fost între ei, ca
să-i poată scrie asemenea scrisori?
— Auzi, ură, duşmănie! mă îngână Tatiana Pavlovna cu furie şi batjocură.
Sângele mi-a năvălit în cap: pricepusem deodată ceva cu totul neaşteptat. Am privit-o
cu atâta stăruinţă de parcă aş fi vrut să-i smulg răspunsul la întrebarea care mă frământa.
— Ieşi afară, afară! răcni ea întorcându-mi brusc spatele şi făcând un gest de scârbă.
Destul mi-am amărât zilele cu voi toţi!… Numai de maică-ta îmi mai este milă…
Se înţelege că am alergat glonţ la Versilov. Nu m-aş fi aşteptat din partea lui la atâta
perfidie!
Versilov nu era singur. Trebuie să spun de la început că, după ce trimisese în ajun
scrisoarea Katerinei Nikolaevna, ba încă şi o copie după ea baronului Bioring (Dumnezeu
ştie de ce), nu putea să nu se aştepte, chiar în ziua aceea, la “anumite urmări” şi de aceea
îşi luase unele măsuri. Încă de dimineaţă ceruse mamei şi Lizei (care, după cum am aflat
mai târziu, întorcându-se de dimineaţă din oraş s-a îmbolnăvit şi zăcea în pat) să se mute
sus, la mansardă, în “sicriu”; în odăile de jos, mai cu seamă în aşa-zisul nostru salon,
domnea o ordine şi o curăţenie neobişnuită. Şi într-adevăr, după-amiază, la ora două, a
sosit la el baronul R., un colonel, militar de carieră, om de vreo patruzeci de ani, neamţ de
origine, înalt, uscăţiv, şi, după toate aparenţele, de o mare forţă fizică, roşcovan ca şi
Bioring, dar spre deosebire de acesta, cam chel. Era unul dintre acei baroni R., atât de
numeroşi în armata rusă, plini de ifose aristocratice, dar fără nici o avere, care trăiesc
numai din soldă, cu toţii excesiv de zeloşi şi cu apucături cazone. Eu n-am asistat de la
început la convorbirea lor; când am sosit, după cum era şi firesc, discutau foarte aprins.
Versilov şedea pe canapeaua din faţa mesei, iar baronul într-un fotoliu, la un capăt al
mesei. Versilov era palid, dar căuta să se stăpânească şi vorbea printre dinţi, iar baronul
ridica din când în când glasul şi se vedea că reuşeşte cu greu să-şi frâneze firea violentă,
dar în privirea aspră şi arogantă i se citea dispreţul, amestecat cu oarecare mirare. Când
dădu cu ochii de mine, se încruntă, în schimb Versilov părea că se bucură:
— Bună ziua, dragul meu. Domnule baron, iată, acesta este tânărul, adolescentul de
care e vorba în scrisoare; vă asigur că n-are să ne stingherească, dimpotrivă, s-ar putea să
ne fie chiar de folos. (Baronul mă măsură cu o privire dispreţuitoare). Dragul meu, adăugă
Versilov, adresându-mi-se, îmi pare chiar foarte bine că ai venit şi te rog să te aşezi colea
în colţ, fiindcă baronul şi cu mine mai avem ceva de vorbit. Fiţi pe pace domnule baron,
are să stea liniştit într-un colţ şi n-are să ne tulbure.
N-am reacţionat în nici un fel, fiindcă hotărârea mea era luată dinainte, şi apoi, eram
năucit de ceea ce se petrecea; m-am retras într-un colţ, cât mai departe, şi am rămas tăcut
şi nemişcat, fără să clipesc măcar, până la sfârşitul discuţiei…
— Ţin să vă repet încă o dată, domnule baron, rosti Versilov răspicat, că o socotesc pe
Katerina Nikolaevna Ahmakova căreia i-am scris scrisoarea aceea infamă şi dementă, nu
numai fiinţa cea mai nobilă cu putinţă, dar şi întruchiparea perfecţiunii din toate punctele
de vedere.
— Dacă vă retractaţi cuvintele într-o astfel de formă, atunci sunt nevoit să vă repet şi eu că, pe cât se pare, mai degrabă vreţi să le întăriţi, răcni baronul. Vă exprimaţi într-un fel
cât se poate de necuviincios.
— Aţi fi mai aproape de adevăr dacă n-aţi căuta să-mi răstălmăciţi cuvintele. Vedeţi
dumneavostră, eu am adesea crize de nervi şi, în general… sufăr de diferite tulburări, de
altfel, urmez şi un tratament, e explicabil, aşadar, ca într-un astfel de moment…
— Aceste explicaţii nu pot fi luate în consideraţie. De câte ori să vă mai spun că n-are
rost să vă amăgiţi singur. Ori poate vreţi să vă amăgiţi, şi de aceea vă încăpăţânaţi. V-am
prevenit doar de la început că scopul discuţiei noastre nu este de a lămuri atitudinea
dumneavoastră faţă de doamna Ahmakova, aşadar, nici nu poate fi vorba de scrisoarea pe
care i-aţi adresat-o văduvei generalului Ahmakov. De aceea nu înţeleg de ce vă tot
întoarceţi la asta. Baronul Bioring m-a rugat şi m-a însărcinat să vă cer o singură
explicaţie şi exclusiv în ceea ce-l priveşte pe el, mai exact, cu privire la impertinenţa
dumneavoastră de a-i trimite acea copie şi de a adăuga în postscriptum că “sunteţi gata să
răspundeţi oricum şi oricând va socoti de cuviinţă”.
— Bine, dar mi se pare că măcar acest postscriptum e destul de limpede ca să nu mai
necesite vreo explicaţie.
— Asta am mai auzit-o şi o ştiu. După cum văd însă, dumneavoastră nu numai că nu
cereţi scuze, dar mai continuaţi să repetaţi cu încăpăţânare că sunteţi gata “să răspundeţi
oricum şi oricând va socoti de cuviinţă”. Cred şi eu că această soluţie v-ar conveni! Dar,
ţinând seama de faptul că refuzaţi sistematic să daţi o explicaţie satisfăcătoare, mă
socotesc de pe acum în drept să vă spun fără ocol părerea mea, şi anume: am ajuns la
concluzia că în nici un caz baronul Bioring nu poate şi nu trebuie să procedeze cu
dumneavoastră… cum ar proceda cu un egal.
— Fireşte, aceasta e cea mai convenabilă soluţie pentru prietenul dumneavoastră,
baronul Bioring, şi mărturisesc că nu mă surprinde câtuşi de puţin, m-am aşteptat la asta.
Menţionez în treacăt că de la primele cuvinte, de la prima privire, m-am lămurit că
Versilov caută ceartă cu lumânarea, că dinadins îl provoacă şi-l întărâtă pe acest baron
irascibil din fire, punându-i prea mult răbdarea la încercare. Baronul era indignat, şi pe
drept cuvânt.
— Auzisem că aveţi o limbă ascuţită, dar asta nu dovedeşte negreşit inteligenţă.
— Iată o observaţie extrem de subtilă, colonele.
— Vă rog să mă scutiţi de laudele dumneavoastră, strigă baronul, şi să nu mai bateţi
apa în piuă! Binevoiţi să mă ascultaţi până la capăt: când a primit scrisoarea
dumneavoastră, baronul Bioring a stat la îndoială, întrebindu-se dacă nu cumva e scrisă de
un nebun de la balamuc. Desigur, se puteau lua imediat măsuri ca să vă… liniştească.
Totuşi, din anumite considerente, s-a procedat cu indulgenţă şi mai întâi s-au cules
informaţii cu privire la persoana dumneavoastră, din care a reieşit că, deşi aţi făcut cândva
parte din înalta societate şi aţi fost ofiţer de gardă, acum sunteţi ostracizat, având o
reputaţie mai mult decât dubioasă. Totuşi, trecând peste toate acestea, am venit încoace ca
să mă conving personal. Şi dumneavoastră vă mai permiteţi să faceţi spirite şi să invocaţi
crize de nervi… Ajunge! Situaţia şi renumele baronului Bioring nu-i îngăduie să aibă de-a
face cu un om de teapa dumneavoastră… Într-un cuvânt, domnul meu, sunt împuternicit să vă anunţ că la prima tentativă de acest fel se vor găsi imediat mijloace de a vă face
inofensiv, nişte mijloace cât se poate de rapide şi eficiente, pot să vă asigur. Doar nu trăim
în codru, ci într-un stat bine organizat.
— Sunteţi chiar atât de sigur de asta, dragul meu baron R.?
— Ei drăcie! izbucni deodată baronul, ridicându-se în picioare. Mă ispitiţi să vă
dovedesc pe loc că n-am de ce să vă fiu chiar atât de “drag”!
— Ah, sunt nevoit să vă repet, spuse Versilov, ridicându-se şi el, că în această casă se
află soţia şi fiica mea… de aceea v-aş ruga să vorbiţi mai încet, ca strigătele
dumneavoastră să nu ajungă până la ele.
— Soţia dumneavoastră… asta-i bună!… Dacă m-am înjosit să vin încoace şi să stau
de vorbă cu dumneavoastră, am făcut-o numai ca să lămuresc această istorie infamă,
continuă baronul, tot atât de mânios ca înainte şi fără să coboare câtuşi de puţin tonul. Dar
ajunge! strigă el, furios la culme. Pe drept cuvânt v-au întors spatele toţi oamenii
cumsecade, căci după toate mai sunteţi şi un maniac, un descreierat şi un nebun, cum v-a
şi mers vestea! Nu meritaţi nici un pic de indulgenţă. Vă anunţ că se vor lua chiar azi
măsuri împotriva dumneavoastră, veţi fi chemat într-un loc unde vor şti să vă bage minţile
în cap… şi să vă trimită unde vi-e locul!
După aceea baronul ieşi repede, cu paşi mari, din cameră. Versilov nu-l petrecu.
Rămase în picioare, privindu-mă cu un aer absent, ca şi cum nu m-ar fi observat; deodată,
zâmbi, scutură din cap şi, luându-şi pălăria, se îndreptă de asemenea spre uşă. L-am prins
de mână.
— Ah, da. Ai stat tot timpul aici? Va să zică… ai auzit tot? mă întrebă el, oprindu-se
în faţa mea.
— Cum ai putut să faci una ca asta? Cum ai putut să denaturezi aşa lucrurile, să
scorneşti asemenea calomnii? Câtă perfidie!
Mă privea ţintă, iar zâmbetul i se accentua din ce în ce, transformându-se până la
urmă în râs.
— Mai şi râzi, după ce am fost batjocorit!… În faţa ei! Da, în faţa ei! Şi-au bătut joc
de mine sub ochii ei, iar el… m-a îmbrâncit! am urlat eu, scos din fire.
— Serios? Vai bietul meu băieţaş, ce milă mi-e de tine… Va să zică dumnealor… şi-
au bătut joc de tine!
— Şi dumneata râzi de mine! Îţi mai şi arde de râs!
Îşi smulse repede mâna dintr-a mea, îşi puse pălăria şi, tot râzând, de astă dată cât îl
ţinea gura, plecă de acasă.
Ce rost avea să alerg după el? înţelesesem totul — şi pierdusem totul într-o singură
clipă! Deodată, am dat cu ochii de mama; venise de sus şi se uita cu teamă în jur.
— A plecat?
Am îmbrăţişat-o, fără să-i spun un cuvânt, şi ea s-a lipit tare, cât a putut mai tare de
mine.
— Mamă, scumpa mea, crezi că mai poţi rămâne aici? Hai să plecăm chiar acum. Am
să vă ocrotesc eu, am să muncesc ca un ocnaş pentru dumneata, pentru dumneata şi pentru
Liza… Să-i dăm dracului pe toţi, pe toţi, şi să plecăm. Vom trăi singuri. Mamă, îţi mai
aduci aminte cum ai venit să mă vezi la Touchard, şi eu nu voiam să te recunosc?
— Cum să nu-mi aduc aminte puiule, doar toată viaţa m-am simţit vinovată faţă de
tine; te-am adus pe lume şi te-am părăsit.
— El e vinovat, mamă, nu dumneata. El e vinovat de toate, n-a ţinut niciodată la noi.
— Ba da, a ţinut.
— Hai să plecăm, mamă.
— Cum să-l las, nu vezi cât e de nefericit?
— Unde-i Liza?
— Stă culcată; cum s-a întors acasă, i s-a făcut rău. Sunt tare îngrijorată. Ia spune, ăia
sunt tare supăraţi pe el? Ce-au de gând să-i facă? Încotro a pornit? De ce l-a ameninţat
adineauri ofiţerul acela?
— Lasă, mamă, n-o să păţească nimic; cu firea lui, nu i se poate întâmpla nimic şi
nici nu o să i se întâmple vreodată. Iat-o şi pe Tatiana Pavlovna, întreab-o pe ea dacă nu
mă crezi pe mine. (Tatiana Pavlovna intrase tocmai pe uşă). Acum te las, mamă. Mă întorc
îndată şi atunci am să te întreb din nou dacă te-ai hotărât…
Am ieşit în fugă din casă. În momentul acela nu voiam să văd pe nimeni; nu puteam
suporta nici prezenţa mamei, darămite pe a Tatianei Pavlovna. Simţeam nevoia să fiu
singur, singur de tot.
De cum am ieşi însă în stradă, mi-am dat seama că n-am ce căuta printre toţi aceşti
oameni străini şi indiferenţi, de care mă izbeam în neştire; dar unde să mă duc? Cine are
nevoie de mine şi cu ce m-ar putea ajuta alţii, dacă eu singur nu ştiu ce vreau? Am pornit
din obişnuinţă, fără să-mi dau seama, spre prinţul Serghei Petrovici. Când am ajuns, nu era
acasă. I-am spus lui Piotr, servitorul lui, că am să-l aştept în birou (cum făcusem de
nenumărate ori). Biroul lui era o cameră mare, foarte înaltă şi ticsită de mobilă. M-am
refugiat în colţul cel mai întunecos, m-am aşezat pe o canapea, m-am rezemat cu coatele
de masă şi mi-am îngropat faţa în palme. Da, întrebarea care mă frământa era: “ce vreau,
încotro s-o apuc?” Chiar dacă aş fi izbutit atunci să formulez precis această întrebare, în
nici un caz n-aş fi fost în stare să răspund la ea.
Dar în momentul acela nu izbuteam să-mi adun gândurile. După cum am amintit mai
sus, evenimentele din ultimele zile mă copleşiseră; şedeam buimac, iar în capul meu era
un adevărat haos. “Da, mi-au scăpat tocmai trăsăturile lui esenţiale, de aceea n-am înţeles
nimic”, îmi trecea din când în când prin minte. “Adineauri, când mi-a râs în faţă” râdea de
Bioring, nu de mine. Alaltăieri, la masă, se vede că ştia, de aceea era atât de posomorât. S-
a folosit de destăinuirea mea stupidă de la cârciumă, a denaturat-o, călcând în picioare
adevărul; dar, la urma urmei, la ce i-ar fi servit adevărul? El însuşi nu crede un cuvânt din
tot ce i-a scris. A urmărit doar s-o jignească, s-o jignească pe nedrept, fără să ştie măcar de
ce. Şi pentru asta n-avea nevoie decât de un pretext, şi pretextul i l-am oferit eu… A
procedat ca un câine turbat. Şi acum nu cumva vrea să-l ucidă pe Bioring? La ce i-ar servi? Asta nu ştie decât inima lui… Da, nici măcar acum nu-l înţeleg. S-o iubească, oare
atât de pătimaş? Ori poate că-i la mijloc o ură atât de pătimaşă? Nu-mi dau seama şi mă
intreb daca el îşi dă seama. Ce mi-o fi venit să-i spun mamei că «lui nu i se poate întâmpla
nimic»? Ce-am vrut să spun cu asta? Mi-am pierdut oare dragostea faţă de el, ori nu?” “…
Ea a văzu cum m-au îmbrâncit… Oare a râs şi ea sau nu? În locul ei, eu aş fi râs! O
iscoadă care şi-a primit pedeapsa!”… “Ce-a urmărit, m-am întrebat eu deodată, când a
scris în scrisoarea lui infamă că documentul acela n-a fost ars şi că mai există”…
“Nici prin gând nu-i trece să-l omoare pe Bioring, acum şade probabil la cârciumă şi
ascultă Lucia! Dar, mai ştii, te pomeneşti că după Lucia se duce la Bioring şi-l omoară.
Bioring m-a îmbrâncit, m-a lovit aproape; oare m-a lovit într-adevăr? Bioring n-a
catadicsit să se bată în duel nici măcar cu Versilov, atunci cum o să se bată cu mine?”
“Poate că va trebui să-l pândesc mâine pe stradă şi să-l împuşc…” Acest gând mi s-a
înfiripat instinctiv în minte, dar nu m-am oprit nici o clipă asupra lui.
Uneori, visam că în clipa următoare se va deschide uşa, va intra Katerina Nikolaevna,
îmi va întinde mâna şi amândoi vom izbucni în râs. Parcă o şi auzeam, spunându-mi:
“Dragul meu student!” Acest vis, mai bine zis această dorinţă mi s-a iscat atunci când în
cameră se întunecase de tot. “Oare a trecut chiar atât de mult timp de când stăteam în faţa
ei şi-mi luam rămas bun şi la despărţire ea mi-a întins, râzând, mâna? Cum s-a putut
întâmpla ca într-un răstimp atât de scurt să se caşte între noi o asemenea prăpastie? Ar
trebui să mă duc pur şi simplu la ea, da, chiar în clipa asta, şi să-i explic totul, acum pe loc,
simplu şi deschis! Doamne, cum se face că m-am trezit peste noapte într-o lume cu totul
străină şi neînţeleasă! Da, o lume nouă, absolut necunoscută. Şi prinţul, şi Liza ţin încă de
lumea veche, şi totuşi acuma mă găsesc în casa prinţului. Iar mama, cum a putut să mai
trăiască cu el, dacă aşa stau lucrurile? Eu aş fi putut, eu sunt în stare de orice, dar ea? Ce
are să se întâmple de acum înainte?” Şi astfel se perindau prin creierul meu bolnav, ca într-
un iureş, chipul Lizei, al Annei Andreevna, al lui Stebelkov, al lui Aferdov, ale tuturor,
alungându-se unul pe altul. Iar gândurile mele deveneau din ce în ce mai confuze şi mai
insezisabile; eram fericit când puteam să mă agăţ de unul şi să-l duc până la capăt.
“Păi eu am «ideea» mea!” Mi-am adus deodată aminte. “Aşa-i, ori ba? Dar nu cumva
repet acest cuvânt ca pe o poezie învăţată pe de rost, fără să cred în el? Ideea mea implică
o viaţă retrasă în umbră şi singurătate; aş fi eu oare în stare să mă mai întorc acum la
existenţa întunecată dinainte? Ah Doamne, e adevărat că n-am ars documentul! E drept că
alaltăieri am uitat să-l ard. Cum mă întorc acasă am să-l ard la lumânare, da la lumânare;
dar de ce mi-oi fi adus aminte tocmai de asta?”…
Se întunecase de mult şi Piotr aduse sfeşnicele cu lumânările aprinse. Rămase o clipă
aplecat asupra mea şi mă întrebă dacă am luat masa. Nu i-am răspuns, i-am făcut doar
semn să mă lase în pace. Totuşi, peste o oră mi-a adus ceai şi am băut cu lăcomie o ceaşcă
mare. Pe urmă, l-am întrebat cât e ceasul. Aflând că se făcuse ora opt şi jumătate, nici nu
m-am mirat că şedeam acolo de cinci ore.
— Am intrat de trei ori la dumneavoastră, îmi spuse Piotr, dar mi s-a părut că
dormeaţi.
Nu-mi aduceam aminte că mai intrase. La gândul că dormisem, m-am speriat grozav,
am sărit în picioare şi am început să mă plimb prin cameră ca să nu aţipesc din nou. La un moment dat a început să mă doară foarte tare capul. Prinţul s-a întors la ora zece fix; când
am dat cu ochii de el, m-am mirat, fiindcă uitasem cu totul că-l aşteptam.
— Erai aici, iar eu am trecut pe la dumneata să te iau, îmi spuse.
Nici măcar nu-mi zâmbi, faţa îi era întunecată şi gravă, iar după ochi se vedea că e
stăpânit de o singură idee.
— Toată ziua m-am zbătut, am încercat toate mijloacele, continuă el, preocupat, dar
în zadar, viitorul mă îngrozeşte… (N.B. La prinţul Nikolai Ivanovici însă nu se dusese.) L-
am întâlnit pe Jibelski, e un om care nu ţine seama de nimic. Mi-a spus că nu stă de vorbă
decât cu banii pe masă, atunci vom vedea. Dar dacă nici cu bani nu reuşesc să-i închid
gura, ce mă fac?… M-am hotărât totuşi să nu mă mai gândesc azi la asta. Azi trebuie să
facem rost de bani şi mâine om vedea cum trebuie procedat mai departe. Câştigul dumitale
de acum trei zile e intact: sunt trei mii fără trei ruble. Scăzând ceea ce-mi datorezi, îţi mai
rămân trei sute patruzeci de ruble. Mai ia încă şapte sute, ca să fie o mie, iar eu iau
celelalte două mii şi ne ducem la Zerşcikov, ne aşezăm la câte un capăt al mesei şi
încercăm să câştigăm zece mii; poate că reuşim, iar de nu, atunci… De altfel, asta e
singura speranţă care mi-a mai rămas.
Mă privi ca un condamnat la moarte.
— Da, da! am strigat eu deodată de parcă aş fi înviat. Să mergem! De aceea te şi
aşteptam…
De fapt, trebuie să recunosc că în aceste cinci ore nu mă gândisem nici o clipă la
ruletă.
— Nu-i oare o josnicie? Nu procedăm oare ca nişte canalii? mă întrebă pe neaşteptate
prinţul.
— Că vrem să câştigăm la ruletă?! Doar n-avem altă ieşire! Banii hotărăsc totul! În
comparaţie cu alţii, noi suntem nişte sfinţi. Vezi bine că Bioring s-a vândut, Anna
Andreevna s-a vândut de asemenea, iar Versilov — ai auzit că Versilov a înnebunit? E
nebun! Nebun de legat!!
— Dar dumneata, Arkadi Makarovici, eşti sănătos? Ai o privire destul de ciudată.
— Spui asta ca să scapi de mine? Nici să nu încerci, am să mă ţin scai de dumneata.
Nu degeaba m-am visat toată noaptea la masa de joc! Hai să mergem, să mergem mai
repede! am strigat, atât de convins, de parcă de asta depindea dezlegarea întregii situaţii.
— Atunci, să mergem, deşi mi se pare că ai friguri. La urma urmei…
Nu-şi spuse gândul până la capăt. Avea o expresie îngrozitor de întunecată, aproape
sinistră. Am pornit spre uşă.
— Ştii, îmi spuse el deodată, oprindu-se în prag, afară de ruletă, ar mai fi un mijloc să
scap de nenorocire!
— Care?
— Un mijloc demn de un prinţ.
— Şi anume? Hai, spune!
— Ai să-l afli mai târziu. Tot ce pot să-ţi spun e că nu mai sunt demn de el, fiindcă
am şovăit prea mult. Să mergem totuşi, dar ai să-ţi aduci aminte de cuvintele mele. Să
încercăm această soluţie demnă de un lacheu. Crezi că eu nu-mi dau seama că procedez în
mod conştient, de bunăvoie, ca un lacheu?
Abia aşteptam să ajung la ruletă, de parcă de ea depindea salvarea mea, de parcă
aceasta era singura soluţie, deşi, după cum am mai spus, până la sosirea prinţului nici nu
mă gândisem la ea. Şi-apoi, nici nu mă duceam să joc pentru mine, ci pentru prinţ, cu banii
lui; nici azi nu pricep ce mă atrăgea acolo, dar fapt e că simţeam o atracţie irezistibilă. Şi
totuşi, adunătura aceea de la Zerşcikov, mutrele acelea descompuse, crupierii, strigătele
pătimaşe ale jucătorilor, toată ambianţa aceea mizerabilă nu mi s-a părut niciodată mai
dezgustătoare, mai apăsătoare, mai jalnică şi mai vulgară ca în seara aceea. Îmi amintesc
prea bine cum din când în când mi se strângea inima de tristeţe şi de scârbă în acele ore
petrecute la masa de joc. Bine, dar atunci de ce n-am plecat? Pentru ce am suportat totul,
de parcă însăşi soarta mi-ar fi impus acest sacrificiu, acest martiriu? Un lucru e sigur: nu
se poate spune despre mine că în seara aceea am fost zdravăn la minte. Şi totuşi, n-am
jucat niciodată mai chibzuit ca atunci. Eram tăcut, atent, încordat şi îngrozitor de calculat,
jucam cu răbdare, strâns, dar în acelaşi timp îndrăzneţ în momentele hotărâtoare. M-am
aşezat iarăşi în dreptul lui Zero, adică tot între Zerşcikov şi Aferdov, care şedea
întotdeauna în dreapta lui; mi-era silă de locul acela, dar n-am avut încotro, fiindcă ţineam
să forţez neapărat pe Zero, iar celelalte scaune din apropierea lui erau ocupate. Jucam de
peste o oră, când deodată am văzut că prinţul, palid, se ridică de la locul lui, se apropie şi
se opreşte în faţa mea, de cealaltă parte a mesei; era vădit că pierduse totul şi acum
urmărea buimac jocul meu, desigur fără să-l priceapă, ba chiar cu gândul aiurea. În
momentul acela, începusem tocmai că câştig şi Zerşcikov îmi număra banii. Deodată, sub
ochii mei, Aferdov, fără să spună un cuvânt, trase cu neruşinare o bancnotă de o sută de
ruble din câştigul meu către grămada de bani din faţa lui. Am scos un ţipăt şi l-am apucat
de mână. În clipa aceea s-a petrecut cu mine ceva foarte ciudat: m-am dezlănţuit de parcă
pierderea bancnotei de o sută de ruble ar fi întruchipat deodată toate necazurile şi
umilinţele din ziua aceea, de parcă tot ce îndurasem, tot ce mocnea în sufletul meu n-ar fi
aşteptat decât această clipă ca să explodeze.
— E un hoţ, mi-a furat chiar acum o sută de ruble! am strigat, scos din sărite, uitându-
mă împrejur.
Nu mai descriu învălmăşeala care s-a produs. O asemenea istorie se întâmpla acolo
pentru prima oară. La Zerşcikov toată lumea se purta cuviincios, tripoul lui era renumit în
această privinţă. Eu însă îmi ieşisem din fire. Glasul lui Zerşcikov acoperi deodată
hărmălaia.
— Poftim, au dispărut toţi banii! Adineauri i-am numărat, erau patru sute de ruble!
În acelaşi timp, se mai petrecuse un incident: de sub nasul lui Zerşcikov dispăruseră şi
banii băncii, un pachet de patru sute de ruble. Zerşcikov arăta locul unde fuseseră cu o
clipă înainte, şi locul acela era chiar lângă mine, lângă banii mei, în orice caz cu mult mai
aproape de mine decât de Aferdov.
— Iată hoţul! Tot el i-a furat! Percheziţionaţi-l! am exclamat eu, arătându-l pe
Aferdov.
— Trebuia să ne aşteptăm la asta, răsună un glas puternic şi sentenţios, care le acoperi
pe celelalte, dacă oricine are acces aici! Aşa-i când nu se mai cere nici o recomandaţie!
Cine-i dumnealui?! Cine l-a introdus?
— Un oarecare Dolgoruki.
— Prinţul Dolgoruki?
— L-a introdus prinţul Sokolski! strigă cineva.
— Ascultă, prinţe, am urlat eu deodată, înnebunit, către prinţ, care se afla de cealaltă
parte a mesei, mai trec şi drept un hoţ, după ce eu am fost furat aici, în clipa asta! Spune-le
că mă cunoşti, spune-le ce fel de om sunt!
Atunci, s-a întâmplat un lucru îngrozitor, mai îngrozitor decât tot ceea ce păţisem în
ziua aceea… ba chiar în toată viaţa mea: prinţul s-a lepădat de mine. L-am văzut ridicând
din umeri şi, drept răspuns la toate întrebările nerăbdătoare din jur, l-am auzit rostind tăios
şi răspicat:
— Eu nu răspund pentru nimeni. Vă rog să mă lăsaţi în pace.
Între timp, Aferdov stătea nemişcat în învălmăşeală şi cerea în gura mare să fie
percheziţionat, începu chiar să-şi întoarcă buzunarele pe dos. Dar nimeni nu luă în serios
cererea lui; toţi cei de faţă îi strigau: “N-are nici un rost, ştim doar cine-i hoţul!” Doi
lachei chemaţi în grabă m-au înşfăcat de mâini pe la spate.
— Nu admit să fiu percheziţionat, nu îngădui! am strigat eu, smucindu-mă.
Totuşi m-au tras într-o cameră alăturată şi acolo, în văzul tuturor, m-au percheziţionat
cu de-amănuntul; degeaba am strigat şi m-am zbătut.
— Se vede că a aruncat banii, trebuie să-i căutăm pe jos, susţinu cineva.
— Acum nu mai are nici un rost să-i cauţi!
— Pesemne că a apucat să-i zvârle sub masă!
— De atunci le-o fi pierit şi urma!
M-au scos afară, dar în prag am izbutit să mă opresc şi să le strig tuturor în faţă, cu o
furie nestăpânită:
— Jocul de ruletă e interzis de poliţie. Chiar azi am să vă denunţ pe toţi!
Apoi m-au târât pe scară în jos, mi-au pus paltonul pe umeri, mi-au deschis uşa şi…
m-am trezit în stradă.