ADOLESCENTUL

XI

Am alergat până la Lambert. Oricât aş vrea să prezint într-o formă logică şi să găsesc
măcar un grăunte de bun simţ în acţiunile mele din seara şi din noaptea aceea, nici măcar
azi, când pot să judec totul la rece, nu sunt în stare să redau limpede înlănţuirea
evenimentelor. Eram mânat de un sentiment, mai bine zis de un întreg haos de sentimente,
în care era firesc să mă rătăcesc. Ce-i drept, un sentiment era mai puternic decât celelalte
şi mă copleşea, dominându-le pe toate, dar… să-l mărturisesc oare? Mai ales că nici nu
sunt sigur de el…
Când am dat buzna la Lambert, eram bineînţeles într-un hal fără de hal. Când m-au
văzut, şi el şi Alphonsine s-au speriat. Am observat de mult că până şi cei mai destrăbălaţi,
mai decăzuţi francezi respectă cu sfinţenie în traiul lor casnic o anumită rutină burgheză,
un şir întreg de tabieturi cât se poate de prozaice, înrădăcinate o dată pentru totdeauna ca
nişte datini în viaţa lor de fiecare zi. De altfel, Lambert a înţeles numaidecât că se
întâmplase ceva şi nu-şi putea încăpea în piele de bucurie văzând că venisem în sfârşit la
el, că în cele din urmă reuşise să pună mâna pe mine. Doar numai la asta se gândise zi şi noapte în ultima vreme. Era şi firesc, pentru că nu se putea lipsi de mine! Şi iată că tocmai
atunci când pierduse orice nădejde, i-am picat din senin, am venit singur şi încă scos din
minţi, adică tocmai în starea cea mai prielnică pentru el.
— Adu băutură, Lambert! Hai să chefuim, să ne facem de cap! Alphonsine, unde ţi-e
chitara?
N-are rost să mai descriu toată scena, fapt e că am băut şi i-am povestit tot lui
Lambert, absolut tot. El îmi sorbea cuvintele. Din proprie iniţiativă, i-am propus deschis să
facem un complot, să dăm foc la toate. Mai întâi trebuia s-o atragem de partea noastră pe
Katerina Nikolaevna, printr-o scrisoare în care să-i spunem că o avem la mână…
— Asta nu-i greu, mă tot încuraja Lambert la fiecare cuvânt.
În al doilea rând, pentru ca scrisoarea să fie cât mai convingătoare, să-i trimitem
totodată şi o copie după document, astfel încât ea să-şi poată da seama de la început că nu
e vorba de o înşelătorie.
— Bună idee, aşa şi trebuie făcut! încuviinţa mereu Lambert, schimbând tot timpul
priviri cu Alphonsine.
În al treilea rând, Lambert personal trebuia să-i ceară o întâlnire, chipurile, din
însărcinarea unui necunoscut proaspăt sosit de la Moscova, întâlnire la care eu urma să-l
aduc pe Versilov…
— Şi ideea cu Versilov e bună, mă aprobă iar Lambert.
— Nu numai că e bună, dar e necesară! am strigat eu. E indispensabilă! Doar de
dragul lui Versilov am şi pus totul la cale, i-am explicat eu sorbind mereu din pahar.
(Beam toţi trei, dar, pe cât se pare, eu singur am golit toată sticla de şampanie, fiindcă ei se
prefăceau numai că beau.) Versilov şi cu mine vom sta în altă cameră (trebuie să mai faci
rost de o cameră, Lambert!) şi atunci când ea se va declara gata să răscumpere documentul
şi cu bani şi altfel, ceea ce e sigur, fiindcă toate cucoanele astea sunt nişte ticăloase, atunci
Versilov şi cu mine o să ieşim din ascunzătoare. Şi când va fi prinsă asupra faptului, ea
însăşi n-o să poată tăgădui că este o ticăloasă; iar Versilov, dumerindu-se cât e de infamă,
se va vindeca dintr-o dată şi o va alunga în brânci. Ar mai trebui să-l aducem şi pe
Bioring, ca să vadă şi el cu cine are de-a face! am adăugat eu, înnebunit de furie.
— Nu, de Bioring nu-i nevoie! îndrăzni Lambert să mă contrazică.
— Ba e nevoie! am urlat eu iar. Tu, Lambert, nu pricepi nimic, eşti un prost! Cu atât
mai bine dacă izbucneşte un scandal în lumea lor simandicoasă, fiindcă aşa ne răzbunăm
dintr-o dată şi pe ea şi pe toată societatea ei! Numai aşa are să-şi primească pedeapsa
cuvenită! Poliţa să ţi-o dea ţie Lambert… Mie nu-mi trebuie, eu scuip pe bani, dar tu ai să-
i culegi şi aşa, scuipaţi, şi n-o să-ţi fie scârbă să-i vâri în buzunar, în schimb eu am să mă
aleg cu satisfacţia de a o fi nimicit!
— Da, da încuviinţă din nou Lambert, înţeleg că ai făcut o figură de stil… Schimba
tot timpul priviri cu Alphonsine.
— Află, Lambert, că ea se uită la Versilov ca la o icoană! M-am convins adineauri,
am îngăimat eu.
— Bine-ai făcut că i-ai pândit: nici nu bănuiam că eşti un spion atât de priceput şi că
ai atâta minte! Spusese asta ca să mă linguşească.
— Minţi, franţuzule, spion nu sunt, deşi am destulă minte! Dar ştii, Lambert, ea îl
iubeşte totuşi! am continuat eu, străduindu-mă să-mi exprim gândul până la capăt. Cu
toate astea, n-are să se mărite cu el, fiindcă Bioring e ofiţer din gardă, pe când Versilov nu
e decât un om generos, gata să se jertfească pentru omenire, deci, după părerea lor, un
caraghios şi nimic mai mult! O, desigur că îi înţelege pasiunea, o şi încântă, cochetează
chiar cu el ca să-l întărâte, totuşi n-are să se mărite cu el! Aşa-s femeile, nişte vipere!
Fiecare femeie e o viperă şi fiecare viperă e o femeie. El însă trebuie lecuit; trebuie să i se
smulgă vălul de pe ochi: va fi destul s-o vadă aşa cum este şi are să se vindece. De aceea
vreau să-l şi aduc la tine, Lambert!
— Ai dreptate, încuviinţa necontenit Lambert, tot umplându-mi paharul.
Se străduia din răsputeri să nu mă supere, să nu mă contrazică, să mă facă să beau cât
mai mult. Şiretenia lui era însă atât de grosolană şi de bătătoare la ochi, încât, până şi în
starea mea de atunci, mi-am dat seama de ea; şi cu toate astea, nu mă mai puteam
desprinde de acolo; şi vorbeam necontenit, simţeam o nevoie grozavă să-mi descarc
sufletul. Când Lambert s-a dus să mai aducă o sticlă Alphonsine mi-a cântat la chitară o
melodie spaniolă, era cat pe-aci să mă podidească plânsul.
— Tu încă nu ştii tot, Lambert, am strigat eu patetic, omul ăsta trebuie salvat cu orice
preţ, fiindcă… e sub puterea unei vrăji. Dacă ea s-ar mărita cu el, a doua zi după nuntă ar
alunga-o în brânci, doar s-au mai văzut de astea. Căci o astfel de dragoste pătimaşă,
sălbatică, e ca o criză de nebunie, ca un ştreang în jurul gâtului, ca o boală, dar de îndată
ce e satisfăcută, vălul de pe ochii omului se destramă şi în sufletul lui se naşte sentimentul
opus: ură şi scârbă, dorinţa de a distruge, de a călca în picioare idolul de până atunci.
Cunoşti povestea Abişagăi
75
, ai citit-o vreodată?
— Nu, nu-mi amintesc de ea, dar ce-i, un roman? mormăi Lambert.
— Of, nimic nu ştii, Lambert! Eşti îngrozitor, neînchipuit de incult… dar nu mă
sinchisesc eu de asta, treaba ta! De fapt, el pe mama o iubeşte. L-am văzut sărutând
portretul ei. Pe aceea are s-o gonească a doua zi după nuntă şi are să se întoarcă la mama;
dar va fi prea târziu, de aceea trebuie salvat acum…
Spre sfârşit ajunsesem să plâng cu lacrimi amare, dar cu toate astea vorbeam mai
departe şi beam într-una. Lucrul cel mai curios e că în seara aceea Lambert n-a pomenit
nimic de “document”, nici măcar nu m-a întrebat unde este. Nu mi-a cerut să i-l arăt, deşi,
ce putea fi mai firesc, decât să-mi pretindă să-l pun pe masă în momentul când ne-am
înţeles să pornim la acţiune? Curios era şi faptul că, deşi amândoi spuneam mereu că ceea
ce hotărâsem era necesar şi că ne vom duce neapărat hotărârea la îndeplinire, nici unul
dintre noi n-a precizat măcar printr-un cuvânt unde, când şi cum o vom face! El se
mulţumea să mă aprobe tot timpul, schimbând priviri cu Alphonsine, şi atât! Eram fireşte
prea buimac atunci ca să pot trage o concluzie din atitudinea lui care totuşi mi s-a întipărit
în minte.
În cele din urmă am adormit îmbrăcat pe divanul lui. Am dormit multă vreme şi m-
am trezit foarte târziu. Îmi amintesc că după ce m-am trezit, fiind încă buimac, am mai stat un timp culcat, prefăcându-mă că dorm, şi m-am străduit să-mi văd gândurile, să-mi aduc
aminte ce se petrecuse. Abia după aceea mi-am dat seama că Lambert nu era acasă, că
plecase probabil în oraş. Se făcuse aproape ora zece; focul trosnea în sobă exact ca atunci
când, după noaptea de pomină, m-am trezit pentru prima dată la Lambert. Ca şi atunci,
Alphonsine mă pândea de după paravan: mi-am dat seama numaidecât de acest lucru,
fiindcă de vreo două ori a scos capul să vadă ce fac, dar de fiecare dată am închis ochii şi
m-am prefăcut că mai dorm fiindcă eram mahmur şi voiam să mă dumiresc întâi în ce
situaţie mă găsesc. Îmi dădeam seama cu groază că făcusem o prostie fără margini şi o
ticăloşie, spovedindu-mă în noaptea aceea lui Lambert şi intrând în cârdăşie cu el; însuşi
faptul că alergasem la el fusese o mare greşeală! Bine că păstrasem măcar documentul!
Îmi tot pipăiam buzunarul de la piept, unde-l cususem, şi eram fericit că mai era acolo.
Aşadar, puteam să mă ridic într-o clipă şi s-o iau la fugă, iar de unul ca Lambert n-avea de
ce să-mi fie ruşine.
Mi-era ruşine doar de mine însumi. Eu eram cel mai aspru judecător al meu şi,
Doamne, câte aveam pe suflet! Dar n-am să descriu sentimentul infernal, de neîndurat pe
care îl încerci când ai conştiinţa propriei tale infamii şi josnicii. Totuşi trebuie să mai fac o
mărturisire, fiindcă n-o mai pot ocoli. N-am dreptul s-o trec sub tăcere în însemnările
mele. Să se ştie, aşadar, că nu voiam s-o fac de râsul lumii şi să fiu martor la ruşinea ei,
când va răscumpăra documentul de la Lambert (vai, ce josnicie!), fiindcă aş fi vrut să-l
vindec pe Versilov de nebunie şi să-l determin să se întoarcă la mama, ci… poate fiindcă
eram eu însumi îndrăgostit de ea, fiindcă o iubeam şi eram gelos! Dar pe cine eram gelos,
pe Bioring, pe Versilov? Pe toţi aceia pe care îi va privi şi cu care va vorbi la baluri, în
timp ce eu voi sta într-un colţ, ruşinându-mă şi de mine însumi?… Vai, ce infamie!… într-
un cuvânt, nu ştiu pe cine eram gelos; totuşi simţeam, şi în ajun mă convinsesem pe
deplin, că trebuia să-mi iau gândul de la ea pentru totdeauna, că această femeie e
îndreptăţită să alunge şi să batjocorească un făţarnic şi un neghiob ca mine. Ea era curată
şi cinstită, iar eu, un spion şi un escroc!
Toate astea le-am ţinut până acum ascunse în inima mea, însă a venit vremea să dau
socoteală. Totuşi, trebuie să mai spun, şi pentru ultima oară: s-ar putea ca această
mărturisire să fie pe jumătate sau chiar pe trei sferturi o calomnie, poate că m-am ponegrit
eu însumi! În noaptea aceea am urât-o fiindcă îmi pierdusem minţile, mai întâi de furie,
apoi din pricina băuturii. Am mai spus că bâjbâiam într-un haos de sentimente şi impresii,
pe care eu însumi nu le înţelegeam. Cu toate acestea am socotit de datoria mea să le
mărturisesc, pentru că măcar o parte dintre ele erau sentimentele mele reale.
Deodată m-a cuprins o scârbă fără margini şi o dorinţă la fel de nemărginită de a-mi
răscumpăra păcatele: am sărit ca ars de pe divan, dar în aceeaşi clipă s-a repezit şi
Alphonsine la mine. Mi-am luat repede paltonul şi căciula, i-am poruncit să-i spună din
partea mea lui Lambert că în noaptea aceea aiurasem, că ponegrisem o femeie nevinovată,
că totul nu fusese decât o glumă de prost gust şi nu cumva să mai îndrăznească să mai vină
vreodată la mine… I-am îndrugat toate astea în pripă, alandala, pe franţuzeşte şi,
bineînţeles, îngrozitor de confuz. Dar, spre mirarea mea, Alphonsine a înţeles de minune
despre ce era vorba şi, ceea ce m-a mirat şi mai mult, părea să se şi bucure.
— Oui, oui, mă tot aproba ea, c’est une honte! Une dame… Oh, vous êtes généreux,
voux! Soyez tranquille, je ferai voir raison à Lambert
76
Chiar şi într-un astfel de moment ar fi trebuit să mă pună pe gânduri o schimbare atât
de neaşteptată a sentimentelor ei, care puteau să reflecte şi o schimbare a sentimentelor lui
Lambert. Şi totuşi am plecat fără să o întreb nimic. Eram prea tulburat ca să judec
limpede. O, pe urmă mi-am dat seama de toate astea, dar era prea târziu! Doamne, ce
grozăvie s-a pus la cale! Trebuie să anticipez asupra evenimentelor şi să dezvălui acum
această intrigă infernală, căci altfel cititorul n-ar mai înţelege nimic din tot ceea ce
urmează.
Totul s-a tras din faptul că, încă de la prima mea întâlnire cu Lambert, când mă
adusese la el să mă dezmorţesc, îndrugasem în neştire, ca un neghiob, că documentul se
găsea în buzunarul meu, cusut în căptuşeală. Cum după aceea am aţipit brusc pe divanul
din colţ, Lambert, în timp ce dormeam, mi-a pipăit buzunarul şi s-a convins că în
căptuşeala lui fusese într-adevăr cusută o hârtie. Şi mai târziu avusese de câteva ori
prilejul să se convingă că hârtia se mai găseşte acolo; bunăoară, atunci când am luat masa
la restaurantul tătăresc, mi-amintesc că în repetate rânduri m-a cuprins de mijloc, desigur,
anume pentru asta. Când şi-a dat în sfârşit seama de importanţa acelei hârtii, şi-a ticluit un
plan independent, pe care nici nu l-aş fi putut bănui. Prostul de mine, îmi închipuisem tot
timpul că mă cheamă cu atâta stăruinţă la el numai ca să mă înduplece să intru în cârdăşie
cu el şi să lucrăm mână în mână. Dar din păcate urmărea cu totul altceva! Mă poftea ca să
mă îmbete turtă şi apoi, când nu voi mai ştii de mine şi voi dormi tun, să-mi taie buzunarul
şi să pună mâna pe document. Întocmai aşa a procedat în noaptea aceea, împreună cu
Alphonsine, pe care a pus-o să-mi taie buzunarul. După ce mi-au scos scrisoarea,
scrisoarea ei, documentul pe care îl purtam la mine încă de la Moscova, au luat o simplă
coală de hârtie de aceleaşi dimensiuni, mi-au vârât-o în buzunar şi l-au cusut din nou, aşa
cum fusese, ca să nu observ nimic. Tot pe Alphonsine a pus-o să-l şi coasă. Iar eu am fost
atât de neghiob, încât, aproape până la urmă, adică timp de încă o zi şi jumătate, am
continuat să-mi închipui că deţin un secret şi că soarta Katerinei Nikolaevna se mai afla
încă în mâna mea; în încheiere trebuie să mai spun că furtul acestui document a dezlănţuit
toate nenorocirile care au urmat.
Iată că am ajuns în sfârşit la ultimele zile dinaintea deznodământului, cu care
însemnările mele se şi încheie!
Trebuie să fi fost ora zece şi jumătate când am ajuns cu chiu, cu vai acasă, eram
foarte tulburat, şi, după câte mi-aduc aminte, neobişnuit de distrat, dar în sinea mea
ajunsesem la o hotărâre definitivă. Ştiam ce am de făcut, dar nu voiam să mă pripesc. De
cum am pus piciorul în coridor, am înţeles dintr-o dată că se întâmplase o nouă nenorocire,
că pe neaşteptate situaţia se complicase şi mai mult: bătrânul prinţ fusese adus direct de la
Ţarskoie Selo la mine acasă, unde l-am găsit împreună cu Anna Andreevna! Nu-l
instalaseră însă în camera mea, ci alături, în cele două odăi ale proprietarului. Pe cât se
pare, încă din ajun se făcuseră în aceste două camere oarecare schimbări, chiar şi unele
încercări de înfrumuseţare, ce-i drept, cât se poate de superficiale. Proprietarul şi soţia lui
se mutaseră în cămăruţa chiriaşului cusurgiu şi ciupit de vărsat (am mai vorbit de el), pe
care îl înghesuiseră provizoriu într-un ungher, n-aş putea spune unde anume.
Proprietarul mi-a ieşit înainte şi apoi s-a strecurat numaidecât după mine în cameră.
Nu mai părea atât de sigur de sine ca în ajun, în schimb era cuprins de o agitaţie febrilă, pe
măsura evenimentelor, ca să zic aşa. Nu i-am spus nimic; m-am retras într-un colţ, m-am luat cu mâinile de cap şi am rămas aşa câteva clipe. La început, el trebuie să fi gândit că
“joc teatru”, dar până la urmă şi-a pierdut cumpătul şi s-a speriat de-a binelea.
— Te-am supărat cu ceva? îngăimă el. Iată, te-am aşteptat ca să te întreb, adăugă el,
văzând că nu-i răspund, dacă n-ai dori să descui uşa asta, ca să poţi intra direct în
apartamentul înălţimii-sale… fără să mai treci prin coridor. Şi îmi arătă uşa laterală care
fusese întotdeauna încuiată, fiindcă dădea într-o cameră a proprietarului, şi acum, prin
urmare, a prinţului.
— Ascultă, Piotr Ippolitovici, i-am spus eu aspru, binevoieşte să te duci numaidecât
la Anna Andreevna şi s-o pofteşti încoace, ca să ne lămurim. Sunt de mult aici?
— De aproape o oră.
— Hai, du-te!
Plecă şi se întoarse cu un răspuns ciudat: cică Anna Andreevna şi prinţul Nikolai
Ivanovici mă aşteptau cu nerăbdare la dumnealor; aşadar, Anna Andreevna nu catadicsise
să vină. Mi-am potrivit şi mi-am periat haina destul de mototolită, fiindcă dormisem
îmbrăcat, m-am spălat, m-am pieptănat pe îndelete şi m-am dus la bătrân, cu gândul să fiu
cât mai prudent.
Prinţul şedea pe o canapea, la o măsuţă rotundă, iar Andreevna, în alt colţ al camerei,
lângă o masă, cu o faţă de masă, pe care fierbea samovarul proprietarului, strălucitor ca
niciodată, şi-i pregătea un ceai. Cand am intrat, nu mi-am descreţit fruntea, iar bătrânul,
văzându-mă atât de încruntat, tresări, zâmbetul de pe buze îi pieri numaidecât şi pe faţă i
se întipări spaima. Atunci, nu m-am mai putut stăpâni, am izbucnit în râs şi i-am întins
amândouă mâinile. Sărmanul, s-a repezit numaidecât în braţele mele.
Fără îndoială că am înţeles imediat ce se întâmplase cu el. De la început mi-a fost
limpede ca lumina zilei că în răstimpul cât nu-l mai văzusem, acest bătrân, mai deunăzi
încă destul de vioi, care, oricum, mai avea oarecare luciditate şi voinţă, fusese transformat
într-un soi de mumie, într-un copil neajutorat, sperios şi neîncrezător. Trebuie să adaug
însă că el ştia perfect pentru ce fusese adus acolo şi că totul se întâmplase întocmai cum
am arătat mai sus, anticipând asupra evenimentelor. Fusese luat prin surprindere şi vestea
că propria lui fiică îl trădase, că voia să-l interneze într-un ospiciu de nebuni, îl năucise, îl
strivise, paralizându-i cu totul voinţa. Se lăsase dus pe sus, fiindcă de spaimă era aproape
inconştient. I se spusese că eu deţin un secret care va lămuri totul, că numai cu ajutorul
meu va putea lua aşadar o hotărâre definitivă. Trebuie să spun de pe acum că mai mult
decât orice pe lume îl înspăimânta tocmai dezvăluirea secretului şi hotărârea definitivă pe
care trebuia s-o ia. Se aştepta să mă vadă apărând cu o hârtie în mână şi cu verdictul
întipărit pe faţă, de aceea era atât de încântat că deocamdată mă arătam dispus să râd şi să
vorbesc despre cu totul altceva. Când ne-am îmbrăţişat, el a început să plângă, recunosc că
şi mie mi s-au umezit ochii, fiindcă deodată mi se făcuse tare milă de el… Tocmai atunci
se porni să latre şi căţelul pitic al lui Alphonsine şi se repezi la mine de pe divan. De când
cumpărase căţelul, bătrânul nu se mai despărţea de el, nici măcar când dormea.
— Oh, je disais qu’il a du coeur
77
! îi strigă el Annei Andreevna, arătând spre mine.
— V-aţi întremat surprinzător, mon prince, arătaţi minunat, păreţi mai tânăr şi mai
sănătos ca oricând, i-am spus. Din păcate însă adevărul era altul: aveam în faţă o mumie şi-l minţisem ca să-i mai dau curaj.
— N’est-ce pas? N’est-ce pas
78 ? repetă el, încântat. O, m-am întremat de minune!
— Dar acum ar trebui să vă luaţi ceaiul şi dacă îmi oferiti şi mie o ceaşcă, am s-o
beau cu plăcere împreună cu dumneavoastră.
— Asta e minunat! Vorba poetului: “Vom bea şi ne vom desfăta…” sau cam aşa ceva.
Anna Andreevna, dă-i un ceai. Il prend toujours par les sentiments
79 …. Dă-ne câte un
ceai, draga mea.
Anna Andreevna ne servi ceaiul, apoi se întoarse deodată spre mine şi începu să-mi
vorbească pe un ton extrem de solemn:
— Arkadi Makarovici, noi amândoi, eu şi binefăcătorul meu, ne-am refugiat la
dumneata. Socotesc că ne găsim în casa dumitale şi de aceea pe dumneata te rugăm să ne
dai azil şi să ne ocroteşti. Ţine seama că soarta acestui sfânt, a acestui om nespus de nobil
şi atât de năpăstuit depinde aproape în întregime de dumneata. Noi aşteptăm să hotărască
inima dumitale cinstită şi dreaptă!
Dar nici nu apucă să sfârşească, şi prinţul, îngrozit, începu să tremure.
— Après, après, n’est-ce pas? Chere amie
80
! tot repeta el, făcând un gest de rugă.
Nu pot spune cât de neplăcut m-a impresionat discursul ei. Nu i-am răspuns nimic, m-
am mulţumit să mă înclin grav şi distant; apoi m-am aşezat la masă şi dinadins am început
să vorbesc despre altceva, despre tot felul de fleacuri, am râs, am glumit… Vedeam bine
că bătrânul mi-era recunoscător şi că se înveselise din toată inima. Am înţeles însă
numaidecât că veselia lui, deşi exuberantă, era totuşi de suprafaţă şi că, dintr-un moment
într-altul, putea să se preschimbe într-o apatie totală.
— Cher enfant, am auzit că ai fost bolnav… ah, pardon, am auzit că te-ai ocupat tot
timpul de spiritism, aşa-i?
— Nici prin gând nu mi-a trecut! am exclamat eu, zâmbind.
— Nu? Atunci cine mi-a vorbit de spiritism?
— Despre asta a vorbit adineauri Piotr Ippolitovici, proprietarul casei, îl lămuri Anna
Andreevna. E un om foarte vesel şi ştie o mulţime de anecdote. Vrei să-l chem?
— Oui, oui, il est charmant
81 … Ştie şi anecdote, dar ar fi mai bine să-l chemăm mai
târziu. Îl chemăm noi, şi are să ne povestească de toate, mais après. Ce crezi că mi-a spus
adineauri, când s-a pus masa: “Fiţi pe pace, n-o să zboare, că noi nu suntem spiritişti!”
Cum adică, la spiritişti zboară mesele?
— Drept să spun, nu ştiu. Se pare însă că se ridică de la pământ..
— Mais c’est terrible ce que tu dis
82
! se sperie el.
— O, fiţi pe pace, astea-s prostii!
— Aşa zic şi eu. Nastasia Stepanovna Salomeeva… o cunoşti doar… ah, da, tu n-o
cunoşti… Închipuieşte-ţi că şi ea crede în spiritism, şi să vezi, cher enfant, se întoarse el
spre Anna Andreevna, să vezi ce i-am spus: păi şi la ministere sunt mese şi în jurul lor stau câte opt funcţionari care scriu, aşa că ţin mâinile pe ele, atunci de ce nu dansează mesele şi
acolo? Gândeşte-te ce-ar fi dacă ar începe să joace! Atâta ar mai lipsi, să-şi facă de cap
deodată mesele de la Ministerul de Finanţe sau de la învăţământul Public!
— Vorbiţi tot atât de hazliu ca pe vremuri! am exclamat eu, străduindu-mă să râd cât
mai sincer.
— N’est-ce pas? Je ne parle pas trop, mais je dis bien
83
!
— Mă duc să-l chem pe Piotr Ippolitovici, spuse Anna Andreevna, ridicându-se. Era
radioasă: văzând că mă port atât de drăgăstos cu bătrânul, nu mai putea de bucurie. Dar
nici n-a apucat bine să iasă pe uşă, că bătrânul s-a schimbat brusc la faţă. Aruncă repede o
privire spre uşă, îşi roti ochii prin cameră, apoi fără să se ridice de pe canapea, se aplecă
spre mine şi-mi şopti speriat:
— Cher ami, o de-aş putea să le văd aici pe amândouă împreună. Oh, cher enfant!
— Liniştiţi-vă, mon prince.
— Da, da, însă… o să le împăcăm, n’est-ce pas? Doar nu-i vorba decât de o mică
ceartă între două femei admirabile n’est-ce pa? În tine îmi pun toată speranţa, numai în
tine.
— O să descurcăm noi iţele chiar aici.
— Dar ce locuinţă udată mai e şi asta?!rosti el aproape cu teamă, uitandu-se
împrejur. Şi ştii, proprietarul ăsta… arată cam… Spune, nu-i un om primejdios?
— Proprietarul? O, nu! Cum ar putea să fie primejdios?
— Cest ça
84
! Cu atât mai bine. Il me semble qu’il est bête, gentilhomme
85
. Cher
enfant, pentru Dumnezeu, să nu-i spui Annei Andreevna că aici totul mă înspăimântă; eu
de când am intrat aici am lăudat totul, şi pe proprietar l-am lăudat. Ascultă, tu cunoşti
păţania lui von Sohn
86 ? Îţi mai aduci aminte de ea?
— Ce vreţi să spuneţi cu asta?
— Rien, rien du tout. Mais je suis libre ici, n’est-ce pas
87 ? Tu ce crezi: aici nu mi se
poate întâmpla nimic… de felul ăsta?
— Vai de mine, dragul meu prinţ! Vă asigură că nici vorbă nu poate fi!
— Mon ami! Mon enfant! exclamă el deodată, cu mâinile împreunate, fără să-şi mai
ascundă spaima. Dacă într-adevăr ai ceva… vreun document… Într-un cuvânt, dacă ai
ceva să-mi spui, mai bine taci pentru Dumnezeu, nu-mi spune nimic, mai bine taci…
păstrează secretul cât poţi mai mult…
A dat să se repeadă la mine să mă îmbrăţişeze; pe faţă i se prelingeau lacrimi; nici nu
pot spune cum mi s-a strâns inima; bietul bătrân semăna cu un copil slab, speriat, fără
apărare, pe care nişte ţigani l-au furat din casa părintească şi l-au dus printre străini. Dar n-
am apucat să ne îmbrăţişăm că uşa s-a deschis şi a intrat Anna Andreevna împreună cu
fratele ei, kammerjunker-ul. Apariţia lui m-a uluit; m-am ridicat şi m-am îndreptat spre
uşă.
— Arkadi Makarovici, dă-mi voie să vă fac cunoştinţă, spuse Anna Andreevna cu
glas tare, aşa că, vrând-nevrând, a trebuit să mă opresc.
— Îl cunosc prea bine pe frăţiorul dumitale, am rostit eu tăios, apăsând mai cu seamă
pe cuvântul prea.
— Ah, a fost o neînţelegere regretabilă! Mă simt atât de vinovat, dragul meu And…
Andrei Makarovici, bâigui tânărul şi, apropiindu-se de mine cu un aer cât se poate de
familiar, îmi luă mâna, pe care nu m-am simţit în stare să mi-o retrag. Numai Stepan al
meu e vinovat de toate. S-a bâlbâit ca un prost când te-a anunţat şi am crezut că e vorba de
altcineva. Asta s-a întâmplat la Moscova, o lămuri el pe soră-sa. Pe urmă aş fi dorit din
toată inima să te caut şi să-ţi explic, dar m-am îmbolnăvit, poate să-ţi confirme şi ea. Cher
prince, nous devons être amis, même par droit de naissance
88
.
Şi tânărul acesta impertinent a îndrăznit să mă cuprindă cu braţul pe după umeri, cu
un gest familiar din cale afară. M-am tras deoparte, dar cum mă fâstâcisem şi nu ştiam ce
să-i răspund, am plecat cât am putut mai repede. M-am întors în camera mea, tulburat, m-
am aşezat pe pat şi am căzut pe gânduri. Aceste uneltiri mă indignau şi mă dezgustau,
totuşi nu puteam să răstorn dintr-o dată planul Annei Andreevna şi s-o facă de râs. Abia
atunci mi-am dat seama cât de dragă mi-era şi ea şi în ce situaţie îngrozitoare se afla.
După cum m-am aşteptat, ea a venit singură la mine, lăsându-l pe prinţ cu fratele ei,
care începuse să-i povestească cele mai proaspete şi inedite bârfeli din înalta societate,
izbutind numaidecât să-l distreze şi să-l înveselească pe acest bătrân impresionabil. M-am
ridicat de pe pat fără să scot o vorbă şi am privit-o întrebător.
— Ţi-am spus tot, Arkadi Makarovici, începu ea fără înconjur. Soarta noastră este în
mâinile dumitale.
— Bine, dar eu te prevenisem că nu pot… Cele mai sfinte îndatoriri morale mă
opresc să fac ceea ce aştepţi de la mine…
— Aşa? Va să zică ăsta e răspunsul dumitale? De mine nu-mi pasă, chiar de-ar fi să
mă duc de râpă, dar ce se alege de bătrân? Dacă nu te răzgândeşti, până deseară are să
înnebunească!
— Dimpotrivă, are să înnebunească dacă am să-i arăt scrisoarea fiicei lui în care
întreabă un avocat cum să-şi pună tatăl sub interdicţie, declarându-l nebun! am exclamat
eu cu convingere. N-ar putea să suporte asta. Află că nici nu crede că există o astfel de
scrisoare, mi-a spus-o chiar el! De fapt răstălmăcisem cuvintele lui, dar bine am făcut.
— A şi a apucat să-ţi spună? Mi-am închipuit eu! În cazul acesta, sunt pierdută;
adineauri începuse să plângă şi cerea să se întoarcă acasă!
— Spune drept, în ce constă planul dumitale?
Ea roşi fiindcă îi rănisem orgoliul. Totuşi îşi calcă pe inimă.
— Dacă am avea scrisoarea fiicei lui, lumea nu ne-ar mai putea învinui de nimic. Aş
trimite numaidecât după prinţul V. şi după Boris Mihailovici Pelişcev, prietenii lui din
copilărie; amândoi sunt oameni respectabili, cu mare vază în societate şi ştiu că încă de
acum doi ani s-au arătat indignaţi de anumite fapte ale fiicei lui crude şi hrăpăreţe. Nu
încape îndoială că ei or să-l împace cu fiica lui, la rugămintea mea, fiindcă eu însămi
doresc să se împace; atunci, însă, situaţia va fi cu totul alta. Unde mai pui că în cazul
acesta şi rudele mele, familia Fanariotov, se vor hotărî să-mi ia apărarea; sunt convinsă de
acest lucru. Dar mai mult decât la orice ţin la fericirea lui. Vreau să judece singur şi să
înţeleagă cine îi este cu adevărat devotat. Fără îndoială că mă bizui în primul rând pe
influenţa dumitale, Arkadi Makarovici, fiindcă ştiu cât îl iubeşti… Oare îl mai iubeşte
cineva, afară de noi doi? Numai de dumneata a vorbit în ultimele zile; îi era tare dor de
…“tânărul lui prieten”… Nu trebuie să-ţi mai spun că toată viaţa am să-ţi port o
recunoştinţă fără margini.
Era limpede că-mi făgăduia o răsplată, poate chiar bani. Am întrerupt-o destul de
brutal:
— Orice mi-ai spune, nu pot, i-am declarat categoric. Pot doar să-ţi răspund cu
aceeaşi sinceritate şi să-ţi împărtăşesc hotărârea mea irevocabilă: în cel mai scurt timp am
să înmânez scrisoarea fatală Katerinei Nikolaevna, dar cu condiţia să nu dea în vileag cea
ce s-a petrecut acum, să evite scandalul şi să-mi făgăduiască solemn că nu va sta în calea
fericirii voastre. Iată tot ce pot să fac.
— Asta e cu neputinţă! izbucni ea, roşind toată. Până şi gândul că îi voi cere
Katerinei Nikolaevna s-o cruţe îi stârnea indignarea.
— N-am să-mi schimb hotărârea, Anna Andreevna.
— Ba poate că ai să te răzgândeşti.
— Adresează-te lui Lambert.
— Nici nu bănuieşti, Arkadi Makarovici, câte nenorociri ar putea să provoace
încăpăţânarea dumitale, rosti ea aspru, aproape duşmănos.
— Oricum, nenorocirile sunt inevitabile… mă apucă ameţeala când mă gândesc. Dar
nu mai are rost să lungim vorba: am luat o hotărâre şi mă ţin de ea. Şi te mai rog ceva: nu
cumva să-l aduci la mine pe fratele dumitale!
— Bine, dar el vrea să-şi îndrepte greşeala…
— Nu-i nimic de îndreptat aici! N-am nevoie de el şi nu vreau să-l vad! am strigat eu,
luându-mă cu mâinile de cap. (Recunosc că poate i-am vorbit prea de sus atunci.) Dar ia
spune, unde va dormi prinţul la noapte? Nu cumva aici?
— Ba aici va rămâne la noapte, la dumneata şi cu dumneata.
— Atunci încă din seara asta mă mut în altă parte.
Şi, după aceste cuvinte necruţătoare, mi-am luat căciula şi mi-am îmbrăcat paltonul.
Anna Andreevna mă privea tăcută şi încruntată. Mi-era milă, vai ce milă mi-era de această
fată mândră! Totuşi, am fugit din casă, fără să-i dau nici cea mai mică nădejde.
Mă voi strădui să povestesc cât mai pe scurt ceea ce a urmat. Nimic nu-mi putea clinti
hotărârea, aşa că m-am dus direct la Tatiana Pavlovna. S-ar fi putut evita o mare
nenorocire, dacă aş fi găsit-o atunci acasă. Dar, ca un făcut, tocmai în ziua aceea mă
urmărea un ghinion nemaipomenit. De acolo m-am dus, fireşte, la mama, în primul rând
ca să văd ce mai face, sărmana, şi în al doilea rând, fiindcă eram aproape sigur că la ea am
să dau de Tatiana Pavlovna. Dar nici acolo n-am gasit-o. Tocmai plecase; mama zăcea
bolnavă şi acasă nu era decât Liza, care nu voise s-o lase singură. Liza mă ruga să nu intru
la mama şi să n-o trezesc din somn: “Toată noaptea s-a chinuit. N-a închis ochii .Slavă
Domnului că a aţipit măcar acum”. Am îmbrăţişat-o pe Liza şi i-am spus în două cuvinte
că am luat o hotărâre foarte importantă şi irevocabilă pe care voiam s-o duc imediat la
îndeplinire. Ea m-a ascultat fără să se mire prea mult, ca şi cum i-aş fi spus un lucru cât se
poate de banal. De, ai mei se obişnuiseră cu hotărârile mele definitive şi irevocabile, pe
care apoi le călcam regulat din laşitate. De astă dată însă era cu totul altceva. Până la
urmă, m-am dus la cârciuma de pe chei, unde am stat câtva timp, printre altele, ca să fiu
singur că, ducându-mă a doua oară la Tatiana Pavlovna, am s-o găsesc acasă. Dar mai întâi
să explic de ce ţineam într-atâta s-o văd. Aveam nevoie de ea: voiam s-o trimit imediat la
Katerina Nikolaevna s-o roage să vină, şi apoi, de faţă cu ea, să-i restitui documentul,
bineînţeles, doupă o explicaţie definitivă… Într-un cuvânt, voiam să-mi fac datoria şi
astfel să-mi răscumpăr toate păcatele. O dată această problemă rezolvată, ţineam să-i spun
negreşit şi câteva cuvinte în favoarea Annei Andreevna, şi, dacă va fi cu putinţă, s-o duc
împreună cu Tatiana Pavlovna (ca martoră) la mine, mai bine zis la prinţ, şi acolo să împac
cele două duşmance, să-l readuc pe prinţ la viaţă şi… şi… Într-un cuvânt, voiam să fac
fericit în ziua aceea măcar acest grup, ca apoi să nu-mi rămână decât grija lui Versilov şi a
mamei. Nu mă îndoiam o clipă de izbândă: din recunoştinţă că i-am înapoiat scrisoarea,
Katerina Nikolaevna nu putea să nu-mi îndeplinească rugămintea. Din nefericire, îmi
închipuiam că mai dispun de document. Dar vai, nici nu bănuiam în ce situaţie stupidă şi
înjositoare mă găseam!
Era aproape ora patru şi se întunecase de-a binelea când am ajuns din nou la Tatiana
Pavlovna. Maria mi-a răspuns înbufnată: “Cucoana nu s-a întors”. Îmi aduc foarte bine aminte de privirea ciudată şi încruntată pe care mi-a aruncat-o Maria, atunci însă nu putea
să-mi trezească nici o bănuială, fireşte. Dimpotrivă, în timp ce coboram scara, plecând
înciudat şi descurajat de la Tatiana Pavlovna, mi-am adus deodată aminte de bietul prinţ
care adineauri întinsese rugător mâinile spre mine — la gândul acesta mi s-a strâns inima
şi m-am mustrat aspru că îl părăsisem fără nici un motiv, numai fiindcă îmi fusese jignit
orgoliul. Mă temeam să nu i se fi întâmplat ceva rău în lipsa mea, de aceea am pornit
grăbit spre casă. Acolo nu se petrecuse însă nimic îngrijorător.
Când plecase de la mine, Anna Andreevna, deşi mânioasă nu-şi pierduse cumpătul.
Trebuie să spun că în dimineaţa aceea, trimisese de două ori după Lambert şi, cum acesta
nu fusese acasă, îl rugă în cele din urmă pe fratele ei să-l caute. Văzând că nu mă poate
îndupleca, îşi pusese, sărmana, toată nădejdea în Lambert şi în influenţa pe care el ar fi
putut s-o exercite asupra mea. Îl aştepta cu nerăbdare pe Lambert şi se tot mira că el, care
până în ziua aceea se învârtea neîncetat în jurul ei şi-i bătea mereu capul, o părăsise
deodată şi dispăruse fără urmă. Cum ar fi putut să-i treacă prin minte că Lambert pusese
mâna pe document, avea acum cu totul alte planuri şi tocmai de aceea dispăruse, fiindcă
voia să se ascundă de ea.
După cum era şi firesc, Anna Andreevna, din ce în ce mai neliniştită şi mai
îngrijorată, nu mai avea putere să-l distreze pe bătrân, aşa că între timp tulburarea lui luase
proporţii îngrijorătoare. Era atât de speriat, încât punea tot felul de întrebări ciudate.
Devenise bănuitor chiar şi faţă de ea şi de câteva ori începuse să plângă. Tânărul Versilov
nu rămăsese mult cu el, aşa că Anna Andreevna i-l adusese în cele din urmă pe Piotr
Ippolitovici, în care îşi pusese mari speranţe; dar prezenţa lui nu-i făcu de loc plăcere
bătrânului, dimpotrivă, îl irită. De fapt, prinţul îl privea pe proprietar cu tot mai multă
neîncredere, ba chiar cu bănuială. Şi Piotr Ippolitovici, ca un făcut, aduse iar vorba despre
spiritism, apoi începu să trăncănească despre spiritism şi nişte scamatorii pe care le văzuse
la bâlci, cică un scamator ambulant tăiase în faţa publicului capetele câtorva oameni şi
după ce toată lumea văzuse sângele curgând, le pusese la loc de nici nu se cunoştea că
fuseseră tăiate, şi asta tot în văzul publicului! Minunea se întâmplase cică în 1859.
Povestea aceasta l-a speriat şi totodată l-a indignat atât de tare pe prinţ, încât Anna
Andreevna a fost nevoită sa-l alunge imediat pe povestitor. Din fericire însă, tocmai atunci
s-a adus masa de prânz, comandată încă din ajun (de către Lambert şi Alphonsine) unui
foarte priceput bucătar francez din apropiere, care n-avea de lucru şi căuta să se angajeze
la o casă boierească sau la vreun club. Mâncarea bună şi şampania l-au înveselit grozav pe
bătrân, care mânca mult şi glumea mereu. După masă îl cuprinse bineînţeles moleşeala, i
se făcu somn şi, cum avea obiceiul să se culce după masă, Anna Andreevna îi făcu patul;
înainte de a adormi, bătrânul i-a sărutat de nenumărate ori mâinile, spunându-i mereu că
ea este pentru el raiul, speranţa, huria, floarea de aur, într-un cuvânt, de entuziasm a folosit
numai termeni de comparaţie orientali. Când m-am întors eu acasă, tocmai adormise.
Anna Andreevna a venit numaidecât la mine şi cu mâinile împreunate ca pentru
rugăciune m-a implorat să nu plec “dacă nu de dragul ei, măcar de dragul prinţului” şi
când se va trezi să mă duc la el. “Dacă pleci, are să se prăpădească, de enervare are să-l
lovească damblaua. Mi-e teamă că n-o mai duce nici până la noapte”… A mai adăugat că
trebuie să se ducă neapărat undeva, că va lipsi “poate chiar două ceasuri” şi că pe prinţ “îl
lasă aşadar în grija mea”. I-am făgăduit din toată inima că voi rămâne acasă până seara şi
că atunci când prinţul se va trezi voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca să-l distrez.
— Şi eu îmi voi face datoria până la capăt! îmi spuse ea pe un ton energic la
despărţire.
Apoi plecă.
Trebuie să anticipez din nou asupra evenimentelor şi să spun că ea plecase să-l caute
pe Lambert, ultima ei nădejde. Apoi trecuse pe la fratele ei şi pe la familia Fanariotov,
rudele ei; e uşor de înţeles în ce stare sufletească s-a întors.
Prinţul s-a trezit la vreo oră după plecarea ei. Din camera mea l-am auzit gemând şi
am alergat numaidecât la el; l-am găsit şezând pe marginea patului, în halat; se speriase
într-atât când se trezise singur într-o cameră străină, luminată slab de o singură lampă,
încât, când am deschis uşa, s-a cutremurat, a sărit ca ars şi a început să ţipe. M-am
apropiat repede de el şi când a văzut cine era, m-a strâns în braţe şi a început să plângă de
bucurie.
— Dar mie mi s-a spus că te-ai mutat, că te-ai speriat şi ai fugit.
— Cine a putut să vă spună aşa ceva?
— Cine? Ştiu şi eu? Poate mi s-a năzărit mie sau poate că într-adevăr mi-a spus
cineva. Închipuieşte-ţi ce am visat adineauri: se făcea că intra pe uşă un moşneag cu barbă,
în mână cu o icoană frântă în două, care-mi spune deodată: “Aşa se va frânge şi viaţa ta!”
— Of, Doamne, pesemne aţi aflat de la cineva că Versilov a spart ieri o icoană. Nu-i
aşa?
— N’est-ce pas? Da, am aflat, am aflat! Nastasia Egorovna mi-a povestit azi
dimineaţă. Ea mi-a adus încoace geamantanul şi căţelul.
— Aşa se explică visul.
— S-ar putea. Totuşi, închipuieşte-ţi, moşneagul acela mă tot ameninţa cu degetul.
Dar unde e Anna Andreevna?
— Se întoarce numaideeât.
— Unde a plecat? Nu cumva m-a părăsit şi ea? strigă el, îndurerat.
— Nici gând. Trebuie să vină dintr-o clipă într-alta, şi până atunci m-a rugat să vă ţin
eu de urât.
— Oui, să vină. Aşadar prietenul nostru Andrei Petrovici a înnebunit; “de mult mă
aşteptam — da-i cam subit
89 “.De mult i-am prezis eu că aşa are să sfârşească. Stai puţin,
dragul meu…
Mă apucă de haină şi mă trase spre el.
— Adineauri, îmi şopti el, proprietarul mi-a adus pe nepusă masă nişte fotografii
dezgustătoare, numai femei goale în diverse decoruri orientale. Ba a mai şi stăruit să mă
uit la ele prin lupă. Mi-am călcat pe inimă şi m-am făcut că le admir; dar, ştii, de fapt, tot
nişte femei de astea deocheate i-au adus şi acelui nefericit, ca să-l poată îmbăta mai
uşor…
— Tot la von Sohn ţi-e gândul; dar lasă, ajunge! Proprietarul e un neghiob şi atâta
tot!
— Proprietarul e un neghiob şi atâta tot. C’est aussi mon opinion
90
! Dragul meu,
dacă poţi, scapă-mă de aici! mă rugă el, făcând şi un gest de implorare.
— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, credeţi-mă! Sunt al dumneavoastră cu trup şi
suflet… Dragul meu prinţ, aveţi puţină răbdare şi poate că am să izbutesc să rezolv totul.
— N’est-ce pas? Ne luăm de mână şi fugim, iar geamantanul îl lăsăm aici, ca el să
creadă că ne întoarcem.
— Unde să fugim? S-o părăsim pe Anna Andreevna?
— Ba nu, o luăm şi pe ea… Ah, mon cher, e o harababură în capul meu… Stai puţin:
în geanta din dreapta e portretul Katiei. L-am luat pe furiş, ca să nu mă vadă Arma
Andreevna şi mai cu seamă Nastasia Egorovna; dă-mi-l, dar pentru Dumnezeu, mai
repede, şi cu băgare de seamă, să nu ne prindă… Oare nu se poate încuia uşa?
Într-adevăr, am găsit în geantă o fotografie de a Kateinei Nikolaevna, într-o ramă
ovală. El mi-a luat-o din mână, a întors-o către lampă şi deodată pe obrazul lui scofâlcit şi
gălbejit au început să curgă lacrimi.
— C’est un ange, c’est un ange du ciel
91
! exclamă el. Toată viaţa m-am simţit
vinovat faţă de ea… dar niciodată ca acum. Cher enfant, eu nu cred nimic, absolut nimic!
Spune şi tu, dragul meu, oare îşi poate cineva închipui că vor să mă interneze într-un
ospiciu de nebuni? Je dis des choses charmantes, et tout le monde rit
92
. Şi pe un om ca
mine să-l ducă aşa, din senin, la balamuc?
— Dar nici prin minte nu i-a trecut! am strigat eu. Este o neînţelegere la mijloc, eu îi
cunosc sentimentele!
— Aşadar, îi cunoşti şi tu sentimentele. Ce bine îmi pare. M-ai înviat din morţi,
dragul meu. De ce-or fi vrut să te ponegrească în ochii mei? Dragul meu, adu-o pe Katia
încoace. Vreau să se îmbrăţişeze amândouă în faţa mea şi apoi să le duc acasă, iar pe
proprietar să-l gonim.
Se ridică cu mâinile împreunate şi deodată căzu în genunchi în faţa mea.
— Cher enfant, îmi şopti el, înnebunit de spaimă şi tremurând ca varga, dragul meu,
spune-mi tot adevărul: ce vor să facă cu mine?
— Doamne! am strigat eu, ridicându-l de jos şi aşezându-l pe pat. Văd că nici în mine
nu mai aveţi încredere; nu cumva vă închipuiţi că şi eu fac parte din complot? N-aveţi
grijă, cât sunteţi aici n-am să îngădui nimănui să vă facă nici cel mai mic rău!
— C’est ça! Să nu îngădui, bâigui el, agăţându-se cu amândouă mâinile de mine şi
încă tremurând. Să nu mă dai pe mâna nimănui… Dar nici tu să nu mă minţi… fiindcă tot
mă tem: nu cumva vor totuşi să mă ducă de aici? Ascultă, proprietarul ăsta, Ippolit, sau
cum îi mai zice, nu-i cumva… medic?
— De unde medic?
— Nu cumva… nu cumva aici e un ospiciu de nebuni? Nu cumva chiar aici, în
camera asta, mă găsesc la balamuc?
Chiar în clipa aceea uşa se deschise deodată şi intră Anna Andreevna. Ascultase pesemne la uşă şi, nemaiputându-se stăpâni, dădu buzna înăuntru; bătrânul, care tresărea la
orice zgomot, dădu un ţipăt când uşa se deschise brusc şi se trânti pe pat, îngropându-şi
faţa în pernă, apoi izbucni într-un hohot de plâns nestăpânit: aşadar, criza de nervi se
dezlănţuise în cele din urmă.
— Iată roadele purtării dumitale, i-am spus eu, arătând spre prinţ.
— Ba ale încăpăţânării dumitale, se răsti ea la mine. Pentru ultima oară fac apel la
dumneata, Arkadi Makarovici: vrei să dezvălui în sfârşit intriga infernală ţesută împotriva
unui bătrân fără apărare şi să renunţi “la visurile dumitale de dragoste nesăbuită şi
copilărească” ca să-ţi salvezi sora?
— Am să vă salvez pe toţi, dar numai aşa cum ţi-am spus adineauri. Mai dau o fugă
până undeva şi poate că peste un ceas va fi aici însăşi Katerina Nikolaevna. Am să vă
împac pe toţi şi veţi fi cu toţii fericiţi! am strigat eu aproape cu frenezie.
— Adu-o încoace, adu-o negreşit, mă rugă prinţul, venindu-şi brusc în fire. Nu, mai
bine du-mă pe mine la ea. Vreau la Katia, vreau s-o văd pe Katia şi s-o binecuvântez!
exclamă el, sărind din pat cu mâinile ridicate la cer.
— Uită-te la el! i-am spus eu Annei Andreevna, arătând spre bătrân. Ai auzit ce
spune, acum îţi dai seama că nu-ţi mai ajută nici un document!
— Îmi dau seama. Şi totuşi, mi-ar fi de folos ca să mă justific, să mă reabilitez în
ochii lumii, fiindcă prin tot ce am făcut m-am compromis. Dar nu-mi pasă, conştiinţa mea
e curată. Chiar dacă toţi m-au părăsit, până şi fratele meu, care s-a speriat văzând că totul
se prăbuşeşte… eu îmi voi face totuşi datoria până la capăt. Voi rămâne lângă acest bătrân
nefericit şi-l voi îngriji ca o infirmieră!
Cum nu mai era vreme de pierdut, am fugit din cameră, strigându-i din prag:
— Într-o oră sunt înapoi, şi n-am să mă întorc singur.