ADOLESCENTUL

XIII-EPILOG

A trecut aproape o jumătate de an de la scena aceea, multe s-au întâmplat de atunci,
multe s-au schimbat cu desăvârşire, iar eu am început de mult o viaţă nouă… A venit
timpul să-l eliberez şi pe cititor.
În ceea ce mă priveşte, întrebarea care m-a frământat îndeosebi şi atunci şi multă
vreme după aceea a fost: cum a putut Versilov să intre în cârdăşie cu un om de teapa lui
Lambert şi ce urmărea el pe atunci? Încetul cu încetul am ajuns să mă lămuresc întrucâtva.
După părerea mea, în momentul acela, adică în tot cursul ultimei zile şi în ajun, Versilov
nu putea să aibă nici un scop precis, ba chiar cred că era incapabil să raţioneze şi se lăsa
târât de un vârtej de sentimente. De altfel, sunt convins că n-a fost cu adevărat nebun, cu
atât mai mult cu cât şi azi e teafăr la minte. Totuşi, de existenţa acelui “alter ego” al lui nu
mă îndoiesc nici o clipă. Ce este, la drept vorbind, un “alter ego”? Cel puţin după părerea
unui psihiatru al cărui tratat l-am citit mai târziu ca să mă documentez, un “alter ego” nu
este decât primul stadiu al unui serios dezechilibru psihic, care poate avea un sfârşit destul
de tragic. Şi apoi, însuşi Versilov ne explicase atunci la mama, cu o sinceriate
înspăimântătoare, “dedublarea” sentimentelor şi a voinţei lui. Repet însă că scena de la
mama, când a aruncat icoana, deşi a făcut-o incontestabil sub influenţa unui “alter ego”
real, am avut întotdeauna impresia că a fost într-o oarecare măsură un gest simbolic, prin
care se manifestau ura şi ciuda lui faţă de aşteptările acestor femei faţă de drepturile şi de
judecata lor, şi de aceea spărsese cu o bucurie răutăcioasă icoana, în complicitate cu acel
“alter ego” al său! Parcă voise sa le demonstreze: “Iacă aşa se vor frânge şi speranţele
voastre!” Într-un cuvânt, pe lângă o manifestare a acelui “alter ego”, ieşirea lui a mai
însemnat şi un gest de revoltă… Dar toate acestea nu sunt decât o presupunere de-a mea;
ar fi şi greu să faci o afirmaţie categorică.
E drept că, în ciuda adoraţiei pentru Katerina Nikolaevna, în sufletul lui se
înrădăcinase încă de la început o neîncredere cât se poate de sinceră şi adâncă în ce
priveşte calităţile ei morale. Sunt convins că pândise atunci după uşă numai ca să o vadă
umilindu-se înaintea lui Lambert. Dar dorea oare înjosirea ei, chiar dacă se aştepta la ea? Totuşi, repet că sunt încredinţat pe deplin că în momentul acela el nu dorea nimic, nici
măcar nu era în stare să judece. Nu voia decât s-o pândească, apoi să sară din ascunzătoare
şi să-i spună ceva, nici el nu ştia ce anume, sau poate s-o şi jignească, poate chiar s-o
ucidă… Atunci se putea întâmpla orice; totuşi, când venise cu Lambert, nici nu bănuia
măcar ce se va întâmpla. Adaug că Lambert adusese revolverul, iar el nu avea nici o armă.
Văzând însă atitudinea ei mândră şi demnă şi mai ales neputând îndura ca ticălosul de
Lambert s-o ameninţe, se repezise înăuntru şi abia pe urmă îşi pierduse minţile. Oare în
clipa fatală voise într-adevăr s-o împuşte? Cred că nici nu ştia ce voia, dar probabil că ar fi
împuşcat-o, dacă nu l-am fi împiedicat noi.
Rana lui n-a fost mortală, s-a vindecat în cele din urmă, dar a zăcut multă vreme,
bineînţeles la mama. Acum, când scriu aceste rânduri, afară e primăvară, suntem la
jumătatea lui mai, este o zi minunată şi stăm cu ferestrele deschise şi mama şade lângă el;
el o mângâie pe obraz şi pe păr, privind-o lung şi duios în ochi. O, nu mai este Versilov cel
buclucaş de pe vremuri; nu se desparte o clipă de mama şi n-aresă mai plece niciodată de
lângă ea. Mai mult, are mereu ochii înlăcrămaţi, ca negustorul acela din povestea
neuitatului Ivanovici; de altfel, am impresia că şi Versilov are să trăiască până la adânci
bătrâneţi. Faţă de noi, el este acum deschis şi spontan ca un copil, deşi nu întrece niciodată
măsura, nu-şi pierde stăpânirea de sine şi nu spune nici un cuvânt de prisos. Şi-a păstrat
neştirbite calităţile morale şi inteligenţa, numai că ceea ce era bun şi nobil în el a ieşit şi
mai tare la iveală. Mărturisesc sincer că niciodată nu l-am iubit atât de mult ca acum şi îmi
pare rău că nu-i nici locul, nici momentul să vorbesc mai mult despre el. Deşi ar fi multe
de povestit, am să mă mărginesc doar la o întâmplare semnificativă, petrecută de curând:
el s-a însănătoşit abia în postul mare şi în a şasea săptămână a declarat că vrea să
postească, ceea ce cred că nu mai făcuse de vreo treizeci de ani, dacă nu chiar mai de mult.
Mama era foarte bucuroasă; în casă a început să se gătească numai mâncăruri de post, de
altfel, destul de costisitoare şi rafinate. În lunea şi marţea aceea l-am auzit din camera mea
cântând încetişor: “Îngerul a strigat” şi era vădit că îl încântau atât melodia, cât şi
cuvintele. În aceste două zile ne-a vorbit de câteva ori şi foarte frumos despre religie. A
treia zi însă, miercuri, a renunţat deodată la post, pesemne că-l supărase ceva, vreun
“contrast amuzant”, cum spunea el râzând. Se vede că nu-i plăcuse ceva la preot sau îl
nemulţumise slujba, fapt e că în ziua aceea, de cum s-a întors de la biserică, ne-a spus cu
un zâmbet discret: “Dragii mei, pe Dumnezeu îl iubesc din toată inima, dar bisericos nu
pot să fiu”. Şi din ziua aceea s-a servit friptură la masă. Ştiu însă că mama, care astăzi se
aşează adesea lângă el şi-i vorbeşte încet, cu un zâmbet blând, aduce totuşi uneori vorba şi
despre chestiuni mistice. În ultima vreme a devenit în general mai îndrăzneaţă faţă de el,
deşi n-aş putea spune cum s-a produs această schimbare. Fapt e că vine singură să se aşeze
lângă el şi începe să-i vorbească de cele mai multe ori în şoaptă. El o ascultă zâmbind, o
mângâie pe păr, îi sărută mâinile, cu faţa luminată de o fericire deplină. Uneori, are chiar
momente de exaltare, aproape de rătăcire. Atunci ia fotografia ei, aceea pe care o sărutase
în seara când am fost la el, o priveşte cu lacrimi în ochi, o sărută, e copleşit de amintiri, ne
cheamă pe toţi la el, deşi în astfel de clipe e foarte tăcut… Pe Katerina Nikolaevna pare s-
o fi uitat cu desăvârşire, în orice caz niciodată nu aminteşte de ea. Dar nici despre
căsătoria lui cu mama nu pomeneşte nimeni în casă. La un moment dat a fost vorba să
plece la vară în străinătate cu unul dintre noi, dar la stăruinţele Tatianei Pavlovna ne-am
răzgândit; de altfel, s-a opus şi el. Până la urmă au hotărât să petreacă cu toţii vara la ţară
undeva prin împrejurimile Petersburgului. Trebuie să spun că, deocamdată, trăim cu toţii pe socoteala Tatianei Pavlovna. Mai adaug un singur lucru: îmi pare destul de rău că în
cuprinsul acestor însemnări mi-am îngăduit adesea să vorbesc necuviincios şi cu dispreţ
despre un om ca ea. Da, pe când scriam, am căutat să mă transpun exact în starea
sufletească din momentul pe care îl înfăţişam şi s-o redau întocmai. Acum, când am ajuns
la sfârşitul însemnărilor mele, în timp ce scriu ultimele rânduri, simt deodată că eu însumi
m-am reeducat datorită acestui proces de retrăire şi consemnare a trecutului. Azi reneg
multe din cele ce am scris şi mai cu seamă tonul anumitor fraze şi pagini întregi; totuşi n-
am să şterg şi n-am să schimb nici un singur cuvânt.
Am spus că el nu mai pomeneşte niciodată de Katerina Nikolaevna; am ajuns chiar să
cred că poate s-a şi vindecat cu desăvârşire de pasiunea lui. Doar Tatiana Pavlovna şi cu
mine mai vorbim câteodată despre Katerina Nikolaevna, şi încă pe ascuns. Katerina
Nikolaevna e acum în străinătate, dar înainte de a pleca ne-am văzut; am şi fost pe la ea de
câteva ori. Din străinătate mi-a scris două scrisori la care i-am răspuns. N-am să redau însă
conţinutul scrisorilor noastre, nici convorbirea noastră de la despărţire; aceasta este o altă
poveste, o poveste cu totul nouă, abia înfiripată, care se va desfăşura, poate, în viitor.
Anumite lucruri nu i le mărturisesc nici măcar Tatianei Pavlovna. Dar ajunge! Totuşi,
înainte de a încheia, vreau să mai spun un lucru: Katerina Nikolaevna nu s-a măritat şi
acum călătoreşte în tovărăşia familiei Pelişcev. Tatăl ei a murit şi ea este astăzi una dintre
cele mai bogate văduve. În clipa de faţă se află la Paris. Ruptura ei cu Bioring s-a produs
brusc şi parcă de la sine, mai bine zis, în modul cel mai firesc. De altfel, am să şi
povestesc cum s-a întâmplat.
În dimineaţa când s-a desfăşurat scena aceea îngrozitoare, ciupitul, în slujba căruia
trecuseră Trişatov şi prietenul său, apucase să-l vestească pe Bioring despre complotul pus
la cale. Iată cum s-au petrecut lucrurile: în cele din urmă, Lambert izbutise să-l convingă
pe ciupit să dea lovitura împreună, aşa că, după ce furase documentul, îl pusese la curent
cu toate amănuntele şi etapele acţiunii, până şi cu etapa finală a planului lor, adică cu
tertipul ticluit în ultima clipă de Versilov pentru a o momi pe Tatiana Pavlovna din casă.
Dar în momentul decisiv ciupitul a preferat să-l trădeze pe Lambert, fiindcă era mai
chibzuit decât toţi ceilalţi şi-şi dădea seama că proiectele lor puteau să-i ducă în faţa
justiţiei. Dar mai cu seamă punea mai mult temei pe recunoştinţa lui Bioring, decât pe
planul fantezist născocit de Lambert, un nepriceput şi un impulsiv, şi de Versilov, pe care
pasiunea îl scosese aproape din minţi. De fapt, eu nu cunosc şi nu înţeleg relaţiile lui
Lambert cu ciupitul şi de ce anume nu se putea lipsi de el. Dar şi mai mult mă frământă
altă întrebare: ce nevoie avea Lambert de Versilov? De vreme ce pusese mâna pe
document, la ce-i mai putea servi ajutorul lui? Acum răspunsul mi-e limpede: avea nevoie
de Versilov în primul rând fiindcă acesta cunoştea ambianţa, şi în al doilea rând ca să
arunce asupra lui toată răspunderea în cazul că lucrurile s-ar fi încurcat sau ar fi dat de
belea. Cum Versilov nici măcar nu voia bani, Lambert era cu atât mai încântat de ajutorul
lui. Bioring însă n-a apucat să sosească la timp; la un ceas după împuşcătură, când a venit
el, la Tatiana Pavlovna acasă situaţia era cu totul alta, şi anume: la vreo cinci minute după
ce Versilov se prăbuşise însângerat pe covor, se ridică în picioare Lambert, pe care-l
socoteam cu toţii mort. Se uită mirat în jurul lui şi, înţelegând deodată ce se întâmplase, se
duse fără să spună un cuvânt în bucătărie, îşi îmbrăcă blana şi dispăru pentru totdeauna.
“Documentul” rămăsese pe masă. După câte am auzit, Lambert nici n-a căzut atunci la pat,
a fost doar puţin bolnav. Lovitura primită îl ameţise doar şi tocul revolverului nu-i făcuse decât o rană superficială, din care cursese sânge, încolo, scăpase teafăr; între timp,
Trişatov alergase după un medic, dar, încă înainte de a sosi acesta, Versilov îşi reveni în
simţiri; înainte de asta, însă, Tatiana Pavlovna izbutise s-o trezească din leşin pe Katerina
Nikolaevna şi s-o ducă acasă. Aşadar, atunci când Bioring a dat buzna la Tatiana Pavlovna
în casă nu mai eram decât eu, medicul, Versilov rănit, şi mama, care, deşi bolnavă,
alergase înnebunită la el atunci când Trişatov se dusese într-un suflet s-o cheme. Bioring
ne-a privit descumpănit, a întrebat de Katerina Nikolaevna şi când a aflat că plecase, a şi
pornit spre ea, fără să ne spună un cuvânt.
Era foarte tulburat; îşi dădea prea bine seama că acum era aproape cu neputinţă să se
mai evite un scandal public. Scandalul totuşi nu s-a produs, s-au răspândit doar unele
zvonuri. Ce-i drept, împuşcătura n-a putut fi tăinuită, dar cum şi în ce împrejurări se
petrecuse toată povestea n-a aflat aproape nimeni; la cercetări s-a stabilit doar că un
oarecare V., om de aproape cincizeci de ani, cu familie, fiind îndrăgostit la nebunie de o
persoană demnă de toată stima, care însă nu răspundea la sentimentele lui şi îi respingea
declaraţiile pătimaşe, scos din minţi de pasiunea lui exasperată, şi-a tras un glonte. Asta e
tot ce a ieşit la iveală. Ştirea a apărut şi în gazetă, într-o formă învăluită, mai mult ca un
zvon, fără nume proprii, doar cu iniţiale; în orice caz, ştiu că Lambert, bunăoară, n-a fost
nici măcar anchetat. Cu toate acestea, Bioring care cunoştea adevărul, s-a speriat. Tocmai
atunci, ca un făcut, a aflat că numai cu două zile înainte de catastrofă, Katerina
Nikolaevna se întâlnise între patru ochi cu Versilov, care o iubea. Pierzându-şi cumpătul, a
făcut o mare imprudenţă atunci când şi-a îngăduit să-i spună Katerinei Nikolaevna că în
cazul acesta nici nu se miră că ea poate avea asemenea aventuri fantastice. Katerina
Nikolaevna a rupt-o numaidecât cu el, fără să se înfurie, dar şi fără să şovăie. Toate iluziile
ei cu privire la viaţa liniştită pe care i-ar fi asigurat-o, chipurile, căsătoria cu acest om s-au
risipit dintr-o dată ca fumul. S-ar putea ca ea să se fi dumirit încă de mult în privinţa lui,
ori poate numai zguduirea sufletească prin care trecuse a făcut-o să-şi schimbe brusc
anumite păreri şi sentimente. Dar nici în această privinţă nu vreau să stărui. Adaug numai
că Lambert a şters-o peste noapte la Moscova, unde, după câte am auzit, a dat de bucluc.
Pe Trişatov l-am pierdut din vedere de mult, aproape de atunci, şi nici până în ziua de azi
n-am izbutit să-i dau de urmă. A dispărut după moartea prietenului său, le grand dadais,
care s-a împuşcat.
Am mai amintit de moartea bătrânului prinţ Nikolai Ivanovici. Bătrânul acela bun şi
simpatic a murit curând după întâmplarea cu pricina, dar nu imediat, ci abia peste o lună
— a murit într-o noapte, în patul lui, în urma unui atac de apoplexie. Eu însă nu l-am mai
văzut din ziua când am dat peste el la mine acasă. Mi s-a povestit că în ultima lună
devenise cu mult mai lucid, chiar mai serios, că nu se mai speria, nu mai plângea, şi în tot
acest răstimp n-a mai pomenit niciodată de Anna Andreevna. Toată dragostea şi-o îndrepta
acum spre fiica lui. O dată, cu o săptămână înainte de moartea lui, Katerina Nikolaevna i-a
propus să mă cheme ca să-l mai distrez, dar el s-a posomorât dintr-o dată, fapt pe care îl
consemnez doar, fără nici o explicaţie. La moartea lui s-a constatat că bătrânul lăsase
moşia în cea mai perfectă ordine şi pe deasupra o avere destul de serioasă în numerar.
Aproape o treime din această avere a fost împărţită, conform testamentului întocmit de
bătrân, nenumăratelor sale fine; spre mirarea tuturor însă, Anna Andreevna nu figura
printre moştenitori, numele ei nici măcar nu era amintit. Totuşi, în privinţa asta am aflat un
fapt care nu poate fi pus la îndoială: doar cu câteva zile înainte de moarte, bătrânul, simţind că i se apropie sfârşitul, şi-a chemat fiica şi prietenii cei mai apropiaţi, pe prinţul
V. şi pe Pelişcev şi în faţa lor i-a cerut Katerinei Nikolaevna să dea negreşit Annei
Andreevna şaizeci de mii de ruble din moştenire. Prinţul îşi exprimase dorinţa expresă în
termeni precişi, limpede şi pe scurt, fără a-şi îngădui vreo efuziune sau explicaţie. La
moartea lui, după ce situaţia moştenirii s-a lămurit, Katerina Nikolaevna a înştiinţat-o pe
Anna Andreevna prin avocatul ei că poate primi cele şaizeci de mii de ruble când doreşte;
dar Anna Andreevna a respins oferta scurt şi tăios: refuza să primească banii, în ciuda
asigurărilor că aceasta fusese ultima dorinţă a bătrânului. Banii îi mai stau şi acum la
dispoziţie şi Katerina Nikolaevna tot mai speră că se va răzgândi într-o zi, ceea ce nu se va
întâmpla însă niciodată; o ştiu prea bine, fiindcă şi acum sunt unul dintre cei mai buni şi
mai apropiaţi prieteni ai Annei Andreevna. Refuzul ei a făcut oarecare vâlvă, toată lumea
vorbea despre asta. Mătuşa ei, Fanariotova, care la început se înfuriase de scandalul cu
bătrânul prinţ, şi-a schimbat atitudinea faţă de ea din momentul când a renunţat la
moştenire şi i-a declarat în public că o stimează foarte mult. Deşi mă duc des pe la Anna
Andreevna, n-aş putea spune că ne dezvăluim sufletul unul în faţa celuilalt. De trecut nu
pomenim niciodată; de fiecare dată mă primeşte cu bucurie, discuţiile noastre se
mărginesc la generalităţi. Între altele, mi-a declarat de curând că e hotărâtă să se retragă la
mănăstire, dar eu n-o cred, socotesc că a fost o vorbă aruncată într-un moment de
amărăciune.
Dar trebuie să spun că mai amărâtă, cu adevărat nenorocită e soră-mea Liza. Mare
năpastă a dat peste ea! Faţă de soarta ei nefericită, toate necazurile mele nu mai au nici o
însemnătate. În primul rând prinţul Serghei Petrovici nu s-a mai însănătoşit, a murit la
spital, fără să mai apuce procesul. Moartea lui a survenit încă înainte de a prinţului Nikolai
Ivanovici. Aşadar, copilul Lizei a rămas fără tată încă înainte de a se naşte. Ea n-a plâns şi
în aparenţă era chiar liniştită; a devenit sfioasă şi umilă. Parcă înflăcărarea de pe vremuri
s-ar fi stins deodată în inima ei. O ajuta cu resemnare pe mama, l-a îngrijit pe Andrei
Petrovici cât a fost bolnav, dar a devenit îngrozitor de tăcută, nu se uita la nimeni şi la
nimic, totul îi era indiferent, trecea pe lângă toate ca o nălucă. După ce Versilov s-a mai
întremat, a început să doarmă foarte mult. I-am adus cărţi ca s-o mai distrez, dar ea nu le
citea. Slăbea pe zi ce trecea. Nu mă încumetam s-o consolez, deşi mă duceam adesea la ea
cu intenţia asta. Când mă trezeam în faţa ei, îmi pierea tot curajul şi nu găseam cuvinte
nici măcar să încep o asemenea discuţie. Aşa au mers lucrurile până s-a întâmplat o
nenorocire îngrozitoare: ea a alunecat acasă pe scară şi deşi nu a căzut decât cu trei trepte
mai jos, a lepădat copilul şi aproape toată iarna a zăcut bolnavă. Acum s-a sculat din pat,
dar sănătatea ei va rămâne multă vreme şubredă. Faţă de noi e la fel de tăcută şi de
îngândurată, doar cu mama a început să mai vorbească din când în când. În ultimele zile,
când soarele luminos de primăvară strălucea pe cer, mi-am adus aminte de dimineaţa
aceea însorită de toamnă, când m-am plimbat cu ea pe stradă, când amândoi eram fericiţi,
plini de speranţe şi atât de drăgăstoşi unul faţă de celălalt. Dar vai, ce s-a ales din
speranţele noastre! Eu nu mă plâng, eu cel puţin am început o viaţă nouă, dar ea? Ce-i va
aduce viitorul este o enigmă, acum însă nici nu mă pot uita la ea fără să mi se strângă
inima de durere.
Totuşi, cu vreo trei săptămâni în urmă, am reuşit să-i trezesc interesul, aducându-i
veşti despre Vasin, care în cele din urmă fusese eliberat şi scos definitiv de sub acuzaţie.
Pe cât se spune, omul acesta chibzuit dăduse cele mai amănunţite declaraţii şi cele mai interesante informaţii, reabilitându-se pe deplin în ochii acelora de care depindea soarta
lui. De fapt, şi faimosul lui manuscris nu s-a dovedit a fi altceva decât traducerea din
limba franceză a unor materiale documentare, ca să zic aşa, pe care le aduna numai pentru
uz propriu, cu intenţia de a scrie mai târziu pe baza lor un articol îndeobşte folositor pentru
vreo revistă. Acum se găseşte în gubernia N., iar Stabelkov, tatăl său vitreg, e încă la
închisoare, în urma afacerilor lui necurate, care se dovedesc din ce în ce mai vaste şi mai
încâlcite. Liza a ascultat veştile despre Vasin cu un zâmbet ciudat şi apoi mi-a spus chiar
că se aştepta la asta din partea lui. Era vădit că e mulţumită, fireşte, de faptul că amestecul
răposatului prinţ Serghei Petrovici nu dăunase lui Vasin. Despre Dergaciov şi despre
ceilalţi n-am nimic nou de spus.
Cu aceasta am încheiat cu trecutul. Poate că vreun cititor ar vrea să mai ştie ce s-a
ales din “ideea” mea şi în ce constă viaţa cea nouă pe care am început-o acum şi la care
mă tot refer atât de enigmatic. Această viaţă nouă, acest drum nou pe care am păşit nu este
altceva decât aplicarea “ideii” mele de pe vremuri, dar într-o formă cu totul diferită, aşa
încât e de nerecunoscut. Dar această schimbare nu se încadrează în “însemnările” mele de
acum, fiindcă deschide un nou capitol în viaţa mea. Viaţa cea veche s-a încheiat pentru
totdeauna, iar cea nouă abia se înfiripă. Socotesc însă necesar să adaug că Tatiana
Pavlovna, sincera şi draga mea prietenă, se ţine aproape în fiecare zi de capul meu,
îndemnându-mă să intru negreşit şi cât mai curând la universitate: “Pe urmă, după ce
termini cu învăţătura, n-ai decât să dai frâu liber imaginaţiei, dar deocamdată fă-ţi
studiile”. Mărturisesc că sfatul ei îmi dă de gândit, deşi nu ştiu care-mi va fi hotărârea.
Între altele, i-am răspuns că acum nici măcar n-am dreptul să-mi văd de învăţătură, sunt
dator să muncesc ca s-o ţin pe mama şi pe Liza. Ea însă se oferă să aibă grijă de noi toţi şi
mă asigură că banii ei vor ajunge până îmi termin universitatea. M-am hotărât în cele din
urmă să mă mai sfătuiesc cu cineva. Am căutat îndelung, cu grijă şi cu spirit critic, cu cine
anume şi m-am oprit la Nikolai Semionovici, fostul meu dascăl de la Moscova, soţul
Mariei Ivanovna. Nu că aş fi avut neapărat nevoie de sfatul cuiva, ci pur şi simplu ţineam
grozav să aflu părerea acestui om cu totul străin şi chiar destul de rece şi egoist, dar
incontestabil inteligent. I-am trimis tot manuscrisul meu, rugându-l să-mi păstreze taina,
deoarece eu nu-l arătasem încă nimănui, şi cu atât mai puţin Tatianei Pavlovna. Peste două
săptămâni am primit înapoi manuscrisul însoţit de o scrisoare destul de lungă. Voi reda
mai jos câteva fragmente din această scrisoare, fiindcă părerea lui coincide oarecum cu a
mea şi lămureşte mai bine lucrurile.
“…Nu văd, neuitatul meu prieten Arkadi Makarovici, cum ai fi putut să-ţi
întrebuinţezi mai cu folos această scurtă perioadă de răgaz, decât scriind «însemnările» de
faţă. Ai vrut să dai socoteală faţă de propria-ţi conştiinţă, ca să zic aşa, de primii dumitale
paşi în viaţă, legaţi de atâtea riscuri şi frământări. Sunt pe deplin încredinţat că prin
această expunere ai putut într-adevăr «să te reeduci» în mare măsură, după cum singur
spui. Bineînţeles, nu îmi îngădui să fac nici un fel de observaţii critice propriu-zise, deşi
fiecare pagină îţi dă de gândit… Bunăoară, faptul că ai păstrat atâta vreme şi cu atâta
îndărătnicie «documentul» e cât se poate de caracteristic… Dar această observaţie pe care
îmi permit s-o fac e doar una din multele care mi-au venit în gând. De asemenea, preţuiesc
foarte mult hotărârea dumitale de a-mi împărtăşi mie şi pe cât se pare numai mie, taina
«ideii» dumitale, după cum te-ai exprimat. Din păcate mi-e cu neputinţă să-ţi îndeplinesc
rugămintea de a-ţi comunica părerea mea cu privire la această «idee»: în primul rând fiindcă ar depăşi cadrul unei scrisori şi în al doilea rând fiindcă eu însumi nu m-am lămurit
încă şi trebuie să mă mai gândesc. Tot ce pot să-ţi spun deocamdată e că «ideea» dumitale
este extrem de originală, lucru rar la tinerii din actuala generaţie, care de cele mai multe
ori nu gândesc cu capul lor, ci se reped la idei de-a gata, iar asemenea idei sunt destul de
puţine şi adesea periculoase. «Ideea» dumitale, bunăoară, te-a pus pentru un timp măcar la
adăpost de ideile domnului Dergaciov şi ale celor de teapa lui, care fără îndoială sunt cu
mult mai puţin originale decât a dumitale. Şi, în sfârşit, sunt întru totul de părerea
preastimatei Tatiana Pavlovna, pe care, deşi am cunoscut-o personal cândva, n-am ajuns s-
o preţuiesc aşa cum merită. Sfatul ei de a intra la universitate nu-ţi poate aduce decât
foloase dintre cele mai mari. Fără îndoială că în trei, patru ani ştiinţa şi experienţa vieţii
vor deschide o perspectivă şi mai largă gândirii şi năzuinţelor dumitale, iar dacă după
terminarea universităţii vei dori să te întorci din nou la «ideea» dumitale, nimic nu-ţi va
sta în cale.
Acum îngăduie-mi şi mie să-ţi împărtăşesc deschis, chiar dacă nu m-ai rugat s-o fac,
câteva gânduri şi impresii pe care lectura însemnărilor dumitale atât de sincere mi le-a
iscat în minte şi în suflet. Sunt, fireşte, de acord cu Andrei Petrovici că izolarea în care ţi-
ai petrecut copilăria şi prima tinereţe putea într-adevăr stârni anumite temeri cu privire la
evoluţia dumitale. Fiindcă tineri de felul dumitale sunt destui şi însuşirile lor au
întotdeauna tendinţa de a evolua în rău, ducându-i fie la slugărnicia lui Molcialin
101
, fie la
năzuinţa ascunsă spre răzvrătire şi anarhie. Dar această temere anarhie izvorăşte poate de
cele mai multe ori dintr-o tendinţă spre ordine şi «armonie sufletească» (după expresia
dumitale). În tinereţe omul e totdeauna curat, dacă n-ar fi decât pentru că e tânăr. S-ar
putea ca în aceste porniri nesăbuite din tinereţe să se manifeste tocmai acea năzuinţă
nestăvilită spre ordine şi căutarea înfrigurată a adevărului; şi atunci, cine e vinovat că unii
tineri din ziua de azi au impresia că au găsit adevărul şi ordinea visată în teorii atât de
stupide şi de ridicole, încât e de neînţeles cum pot pune temei pe ele! Fiindcă veni vorba,
trebuie să mai spun că şi pe vremuri, într-un trecut destul de apropiat, doar cu o generaţie
înainte, erau asemenea tineri frământaţi, dar nu aveau motive să inspire atâta compătimire
ca cei de azi, fiindcă pe atunci ei isprăveau întotdeauna prin a se alătura fără rezerve
păturii noastre de sus, cea mai cultă, contopindu-se în cele din urmă cu ea.
Şi chiar dacă, la primii lor paşi, ei îşi dădeau seama, bunăoară, că sunt nişte cazuri
excepţionale, că încalcă principiile morale până şi în viaţa lor familială, că nesocotesc
tradiţia, călcând în picioare cele mai frumoase rânduieli desăvârşite în decursul veacurilor,
era cu atât mai bine, fiindcă mai târziu se străduiau în mod conştient să-şi însuşească
aceste principii şi tradiţii, învăţând totodată să le preţuiască; în ziua de azi, situaţia acestor
tineri s-a schimbat, tocmai fiindcă pătura căreia ar trebui să i se alăture, e pe cale de
dispariţie.
Ca să mă fac mai bine înţeles, am să recurg la o comparaţie, sau mai curând, la o
paralelă. Dacă aş fi un romancier rus, în ipoteza că aş avea talent, mi-aş alege negreşit
eroii din vechea nobilime rusă, fiindcă la noi numai în rândurile acestei pături de oameni
culţi se mai păstrează, cel puţin în aparenţă, frumoasele noastre rânduieli şi tradiţii, absolut
necesare pentru ca un roman să-l atragă pe cititor şi să-i dezvolte simţul estetic. Spunând
acestea, nu fac nici o ironie, deşi eu însumi nu sunt de neam nobil, lucru care, de altfel, îţi
este cunoscut. Chiar Puşkin, la vremea lui, schiţase subiectul viitoarelor sale romane,
atunci când şi-a propus să scrie «Despre-o familie rusească… şi despre datini din trecut», şi tocmai în aceasta găseşti tot ce-i mai frumos în viaţa noastră de până acum sau cel puţin
tot ce a izbutit să se cristalizeze cât de cât la noi. Asta nu înseamnă că eu aş fi pe deplin
convins de temeinicia sau de adevărul acestor tradiţii, deşi recunosc că sunt frumoase;
numai în rândurile nobilimii, noţiunea de onoare şi datorie a reuşit să se închege în
anumite forme, pe când în celelalte pături din Rusia nici vorbă nu poate fi încă de asta. Fac
această constatare cu toată liniştea şi ca un om care ţine la linişte.
Dacă concepţiile nobilimii despre onoare şi datorie se întemeiază pe dreptate sau
adevăr asta-i o chestiune secundară; eu unul pun cu mult mai presus însăşi cristalizarea
formelor şi ordinea, oricare ar fi ea, cu condiţia să nu fie una impusă din afară, ci în sfârşit
una statornicită de noi înşine, la care am ajuns prin propria noastră experienţă. Există oare
ceva mai important pentru noi decât să avem în sfârşit o oarecare ordine cu adevărat a
noastră?! În ea ne-am pus toată nădejdea, fiindcă este chezăşia liniştii noastre; ca să zic
aşa: să construim în sfârşit ceva şi nu să dărâmăm numai, veşnic să plutim în nori de praf,
să sară în jur numai ţăndări şi surcele şi veşnic să ne zbatem în molozul şi în gunoiul ăsta
fără vreun rezultat, aşa cum se întâmplă de două veacuri încoace.
Să nu mă învinuieşti că aş fi un slavofil; spun toate astea doar fiindcă am ajuns un
mizantrop şi mi-e inima copleşită de amărăciune! În ultima vreme se petrece la noi
fenomenul contrar celui înfăţişat de mine. Azi, nu s-ar mai putea spune că gunoiul din
afară pătează elita noastră, ci dimpotrivă, că această pătură superioară îşi părăseşte
tradiţiile frumoase şi din ea se desprind, de la sine, mănunchiuri mai mari şi mai mici,
amestecându-se cu o grabă plină de nepăsare în gloata celor care seamănă dezordinea şi
invidia. Nu sunt rare cazurile când însuşi părintele, capul unei familii cu o veche tradiţie, a
ajuns să-şi bată joc de idealurile în care poate fiii lui ar mai dori să creadă. Mai mult, unii
intre ei îşi manifestă cu entuziasm faţă de copii bucuria lor nestăpânită de a avea în sfârşit
dreptul să-şi calce onoarea în picioare, să se dovedească atât de infami, încât te şi întrebi
de unde au scos atâta infamie. Eu nu mă refer, dragă Arkadi Makarovici, la adepţii sinceri
ai progresului, ci numai la acea adunătură din ce în ce mai numeroasă căreia i se aplică
dictonul: Grattez le russe et vous trouverez le tartare
102
.
Şi, crede-mă, adevăraţii liberali, prieteni sinceri şi generoşi ai omenirii, sunt cu mult
mai puţini decât ni s-a năzărit nouă peste noapte.
Dar toate astea sunt divagaţii filozofice; să ne întoarcem la romancierul închipuit de
mine. În situaţia de azi, posibilităţile romancierului nostru sunt foarte bine definite: el n-ar
putea să adopte alt gen decât romanul istoric, fiindcă în vremurile noastre tipul superior de
nobil a dispărut şi chiar dacă mai există unele exemplare, ele şi-au pierdut superioritatea,
după părerea unanimă. Or, în romanul istoric se pot înfăţişa încă destule aspecte nespus de
frumoase şi îmbucurătoare, care să-l atragă atât de mult pe cititor, încât să creadă posibilă
reconstruirea tabloului istoric în prezent. O asemenea operă, scrisă de un mare scriitor, ar
intra nu numai în literatura rusă, ci mai cu seamă în istoria Rusiei, dacă ar izbuti să
înfăţişeze cu o artă desăvârşită mirajul rusesc, care, orice s-ar spune, a existat în realitate,
atâta timp cât nu s-a descoperit că este un miraj. Nepotul eroilor dintr-un astfel de roman,
care ar trebui să fie o frescă a unei familii ruseşti din pătura superioară sau mijlocie a
nobilimii culte, de-a lungul a trei generaţii, a cărei soartă se împleteşte cu istoria Rusiei —
urmaşul acestor strămoşi n-ar mai putea fi prezentat în ziua de azi decât în culori sumbre,
ca un mizantrop trist şi singuratic. În mod obligatoriu el va trebui să constituie o apariţie ciudată, pentru ca cititorul să-şi poată da seama din primul moment că omul acesta a
plecat din mediul său şi nu mai are ce căuta acolo. Peste puţin va dispare chiar şi acest
urmaş mizantrop; vor apărea oameni noi, încă necunoscuţi, şi un nou miraj; dar ce fel de
oameni vor fi aceştia? Dacă nu vor fi nişte oameni minunaţi, atunci se va încheia cu
tradiţia romanului rus. Dar oare asta ar însemna numai sfârşitul romanului rus? Din păcate,
nu!
Dar, ce rost are să recurg la exemple imaginare, când am în faţă manuscrisul
dumitale? E destul să ne gândim, bunăoară, la cele două familii ale domnului Versilov (şi,
de astă dată, te rog să-mi îngădui să fiu pe deplin sincer). Asupra lui Andrei Petrovici n-
am de gând să stărui, cu toate că şi el este unul dintre acei capi de familie de care
vorbeam: un nobil de cea mai veche viţă şi în acelaşi timp un adept al Comunei din Paris.
El este un adevărat poet şi iubeşte Rusia, cu toate că o reneagă. S-a lepădat şi de religie,
deşi ar fi gata să moară pentru un ideal nelămurit, pe care nici nu e în stare să-l numească,
deşi crede cu pasiune în el, după exemplul numeroşilor ruşi, propovăduitori ai culturii
europene din ultima perioadă a istoriei noastre, de când Petersburgul a devenit centrul
Rusiei. Cu asta cred că am spus destul despre el; să trec, aşadar, la urmaşii lui legitimi.
Asupra fiului său n-am de gând să mă opresc, fiindcă nici nu merită asemenea cinste;
aceia care au ochi să vadă ştiu dinainte unde ajung la noi astfel de pramatii, trăgând po
deasupra şi pe alţii după ei. Să ne gândim însă la fiica lui: cine poate spune că Anna
Andreevna n-are personalitate? N-o socotesc cu nimic mai prejos decât maica egumenă
Mitrofania
103
, bineînţeles, fără să-i atribui nici o pornire criminală, căci ar însemna s-o
nedreptăţesc. Dacă mi-ai demonstra acum, Arkadi Makarovici, că această familie este un
fenomen întâmplător, accidental, m-aş bucura din suflet. Dar n-ar fi oare mai întemeiată
concluzia că este vorba de una dintre nenumăratele familii din vechea nobilime rusă, care,
mânate de o forţă nestăvilită, se transformă de pe o zi pe alta în familii întâmplătoare,
contopindu-se cu acestea în dezordinea şi haosul general? O asemenea familie
întâmplătoare, caracteristică pentru vremurile noastre, prezinţi şi dumneata într-o oarecare
măsură în manuscrisul dumitale. Da, Arkadi Makarovici, şi dumneata faci parte dintr-o
astfel de familie întâmplătoare, spre deosebire de nobilii de viţă veche de până ieri, care au
avut o copilărie şi o tinereţe atât de diferite de ale dumitale.
Mărturisesc că, dacă aş fi romancier, n-aş dori să-mi aleg eroul dintr-o astfel de
familie întâmplătoare!
Ar fi o muncă ingrată, şi n-ar promova frumosul. Şi apoi, asemenea tipuri abia se
conturează acum şi de aceea nu pot fi cristalizate în artă. În asemenea cazuri, sunt posibile
erori grave, exagerări, omisiuni, fiindcă te bizui mai mult pe intuiţie. Şi atunci, mă întreb,
ce să facă un scriitor care nu vrea să scrie numai romane istorice, fiindcă e stăpânit de
dorinţa de a oglindi actualitatea? Nu-i rămâne decât să intuiască fenomenele şi… să
greşească.
Totuşi, «însemnări» ca ale dumitale ar putea servi drept material pentru o viitoare
operă literară, pentru viitoarea frescă a unei epoci haotice, atunci când ea va aparţine
trecutului. O, când realitatea de azi nu va mai fi actuală şi viitorul va deveni prezent,
atunci artistul de mâine va putea să toarne în forme armonioase până şi destrămarea şi
haosul de azi. Abia atunci se vor dovedi de folos asemenea «însemnări» ca ale dumitale;
dacă sunt într-adevăr sincere, ele vor constitui un valoros material documentar, în ciuda caracterului lor hibrid şi haotic… Datorită lor se vor păstra măcar unele trăsături autentice,
după care să se poată reconstitui ce anume se ascundea în sufletul unui adolescent dintr-o
epocă atât de frământată ca a noastră — simptom care nu trebuie dispreţuit, fiindcă din
adolescenţii de astăzi se vor ridica generaţiile de mâine…”