ADOLESCENTUL

VII

M-am trezit a doua zi dimineaţa pe la ora opt, am încuiat repede uşa, m-am aşezat la
fereastră şi am început să mă gândesc. Am stat aşa, dus pe gânduri, până la ora zece.
Servitoarea mi-a bătut de vreo două ori în uşă, dar am gonit-o. Pe la unsprezece, am auzi
din nou o bătaie în uşă şi mă pregăteam să mă răstesc iarăşi, dar mi-am dat seama că era Liza. O dată cu ea a intrat şi servitoarea, care mi-a adus cafeaua şi s-a apucat să facă focul
în sobă. Cum de astă dată nu mai era chip s-o alung, tot timpul cât Fekla a aşezat lemnele
şi a aţâţat focul, m-am plimbat cu paşi mari prin cămăruţa mea, evitând să deschid discuţia
şi chiar s-o privesc pe Liza. Servitoarea se mişca cu o încetineală nemaipomenită. Desigur,
dinadins, ca toate servitoarele, când bagă de seamă că prezenţa lor îi stinghereşte pe
stăpâni. Lisa se aşezase pe scaunul de la fereastră şi mă urmărea.
— Ţi se răceşte cafeaua, spuse ea deodată.
Am privit-o lung. Nu părea câtuşi de puţin tulburată, dimpotrivă, era foarte calmă şi
chiar zâmbea.
— Aşa-s femeile! nu m-am putut eu stăpâni să nu-i spun, ridicând din umeri. În cele
din urmă, servitoarea a izbutit să aprindă focul şi se pregătea să deretice prin odaie, dar am
luat-o la goană şi am încuiat în sfârşit, uşa.
— Spune-mi, te rog, de ce ai încuiat iar uşa? întrebă Liza.
M-am oprit în faţa ei.
— Nu mi-aş fi închipuit niciodată, Liza, că ai fi în stare să mă minţi până într-atâta!
am izbucnit, rămânând eu însumi surprins de felul cum începusem discuţia; m-aş fi
aşteptat mai degrabă să izbucnesc iar în plâns, decât să simt acea furie aproape răutăcioasă
care îmi sfredelea inima.
Liza roşi, dar nu-mi răspunse; continuă doar să mă privească drept în ochi.
— Stai Liza, stai puţin! Vai, cât de prost am fost! Dar parcă aici e vorba de prostie?
Abia ieri am prins tâlcul nenumăratelor aluzii care mi se făceau. Dar până atunci cum aş fi
putut să bănuiesc măcar adevărul? Din simplul fapt că te duceai pe la Stolbeeva şi pe la
nenorocita aceea… la Daria Onisimovna? Bine, dar eu mă uitam la tine ca la soare, Liza,
cum ar fi putut să-mi treacă prin cap una ca asta? Ţii minte când te-am întâlnit acum două
luni în casa lui şi cum ne-am plimbat împreună, bucurându-ne de vremea frumoasă…
spune, şi atunci erai…? Spune!
Ea dădu afirmativ din cap.
— Aşadar, de pe atunci mă minţeai! Nu prostia mea m-a orbit, Liza, ci mai degrabă
egoismul meu, izolarea mea sufletească şi poate… credinţa că există ceva sfânt pe lume.
O, dintotdeauna am fost convins că voi toţi îmi sunteţi cu mult superiori, şi poftim! Nici
măcar ieri, în ciuda tuturor aluziilor, n-am apucat să mă dumeresc, căci într-o singură zi nu
pot lămuri o astfel de situaţie… Şi apoi, ieri aveam cu totul alte griji!
Deodată, mi-am adus aminte de Katerina Nikolaevna şi am simţit iar o înţepătură
dureroasă, de parcă mi-ar fi înfipt cineva un ac în inimă, şi am roşit tot. Se înţelege că într-
un asemenea moment eram incapabil de porniri generoase.
— De ce te tot dezvinovăţeşti, Arkadi? Parcă ţii cu orice preţ să te justifici, dar nu văd
de ce te frămânţi? mă întrebă Liza încet cu glas blând, dar totodată hotărât şi stăruitor.
— De ce? De n-ar fi decât problema atitudinii mele în momentul de faţă şi încă nu-i
uşor să găseşti o soluţie! Şi tu mă mai întrebi de ce mă frământ? Habar n-am ce trebuie să
fac! Nu ştiu cum trebuie să procedeze un frate într-o asemenea împrejurare… Am auzit că unii fraţi impun căsătoria cu pistolul în mână… Aş vrea să procedez ca un om cinstit! Dar,
din nefericire, nu ştiu cum s-ar cădea să procedeze un om cinstit!… Nici nu-i uşor. Fireşte,
noi nu suntem nobili, iar el e prinţ şi vrea să-şi creeze o situaţie în lumea lui; cu noi, nişte
bieţi oameni cinstiţi, nici n-o să stea de vorbă. Şi apoi, pe noi amândoi lumea nici nu ne
socoteşte fraţi, în ochii ei nu suntem decât nişte bastarzi cu o stare civilă echivocă, nişte
copii de iobagi; şi oare un prinţ se căsătoreşte cu o fată de iobag? Of, ce ticăloşie! Şi, după
toate, tu te mai miri de mine.
— Te cred că suferi, spuse Liza roşind din nou, dar prea te pripeşti, te chinui singur.
— Mă pripesc? Nu cumva socoteşti că n-am orbecăit destul? Tocmai tu, Liza, tocmai
tu vorbeşti astfel? am izbucnit eu, fără să-mi mai pot stăpâni indignarea. Gândeşte-te cât
am fost de înjosit, cât trebuie să mă fi dispreţuit prinţul! O, abia acum m-am dumerit! Abia
acum pot să reconstitui toată povestea: prinţul şi-a închipuit fără doar şi poate că eu
bănuiesc de mult legătura lui cu tine, şi totuşi tac, ba chiar că-mi iau nasul la purtare,
fiindcă mă mândresc cu această “cinste” — iată ce era îndreptăţit să creadă despre mine!
Mai mult, că-mi vând sora, că ţin mai mul la bani decât la cinstea ei. Aşa stând lucrurile,
nu puteam să-i inspir decât dezgust. Şi pe bună dreptate. N-am de ce să-l învinuiesc: să ai
zilnic de-a face cu un ticălos şi să-l primeşti în casa ta numai fiindcă e fratele “ei”, ba încă
să-ţi mai şi vorbească despre onoare… Asta ar împietri inima oricui, chiar şi pe a
prinţului! Şi tu ai îngăduit toate astea! Nici măcar nu m-ai prevenit. Prinţul a ajuns să mă
dispreţuiască într-atât, încât i-a mărturisit lui Stebelkov, ba şi mie mi-a spus-o ieri în faţă,
că de mult voia să ne alunge şi pe mine şi pe Versilov. Atunci ce să mă mai mir de
Stebelkov, care mi-a spus: “Doar şi Anna Andreevna ţi-e soră, ca şi Lizaveta Makarovna”.
Şi când să plec, a şi strigat după mine: “Banii mei sunt mai buni”. Şi ce să mai zic de
mine, eu care mă tolăneam cu atâta obrăznicie pe divanele din casa lui şi mă vâram în
sufletul cunoscuţilor lui, ca un egal, dracu să-l ia! Şi tu ai îngăduit toate astea! Poate că a
aflat şi Darzan, altfel nu se explică purtarea lui de aseară… Toată lumea ştia, afară de
mine!
— Nimeni nu ştie nimic, el n-a povestit nimic nici unuia dintre cunoscuţii săi şi nici
nu putea să le spună, mă întrerupse Liza. Cât despre Stebelkov, prinţul mi-a spus că acesta
îl chinuieşte, şi prin urmare e posibil doar să fi bănuit ceva. Despre tine i-am vorbit de
câteva ori şi l-am convins pe deplin că nu ştii nimic. De aceea nici nu înţeleg ce s-a
petrecut ieri între voi, de unde se trage totul.
— Bine că am izbutit ieri să-i plătesc măcar datoria. Mi s-a luat măcar această piatră
de pe inimă! Liza, mama ştie? Păi cum să nu ştie; altfel n-ar fi fost şi ea împotriva mea
ieri, tot ieri!… Ah, Liza, socoteşti oare într-adevăr că aveai tot dreptul să te porţi aşa, că
nu eşti câtuşi de puţin vinovată? Habar n-am cum se judecă în ziua de astăzi o astfel de
comportare şi cum vezi tu relaţiile tale cu mine, fratele tău, cu mama, cu tata… Versilov
ştie?
— Mama nu i-a spus nimic, iar el nu întreabă, mai degrabă evită să pună întrebări.
— Aşadar ştie, dar se face că nu ştie. Nici nu te poţi aştepta la altceva din partea unui
om ca el. Admit că nu iei în serios rolul meu de frate, că ţi se pare caraghios un frate care
vorbeşte despre pistol, dar la mama nu te-ai gândit, la mama, Liza, nu-ţi dai seama că
purtarea ta este o învinuire adusă mamei? Toată noaptea m-a chinuit gândul că mama trebuie să sufere îngrozitor, că-şi spune într-una: “Asta s-a întâmplat, fiindcă şi eu am
păcătuit, şi eu sunt vinovată; fiică-mea calcă pe urmele mele!”
— O, ce cuvinte răutăcioase şi crude! strigă Liza cu lacrimi în ochi şi, ridicându-se,
se îndreptă repede spre uşă.
— Stai, stai! am chemat-o eu înapoi şi, cuprinzându-i umerii, am dus-o până la scaun
şi m-am aşezat lângă ea, ţinând-o tot timpul îmbrăţişată.
— Pe când veneam încoace m-am tot gândit eu că aşa o să se întâmple, că ai să ţii
morţiş să mă căiesc şi să mă învinuiesc singură. Dacă asta vrei, află că mă socotesc
vinovată. Adineauri, am tăcut numai din mândrie, de aceea nu ţi-am spus că de tine şi de
mama îmi pare mult mai rău decât de mine…
Se întrerupse şi izbucni într-un plâns amarnic.
— Lasă Liza, nu trebuie, nu-ţi cer nimic. Nu sunt eu chemat să te judec. Dar ce-i cu
mama, Liza? Spune, ea ştie de mult?
— Cred că da, deşi nu i-am mărturisit totul decât de curând, când a dat necazul peste
mine… rosti ea încet, cu ochii în pământ.
— Şi ea ce-a zis?
— Mi-a spus: “Păstrează copilul”, şopti Liza şi mai încet.
— Da, Liza, mama are dreptate! Nu cumva să faci vreo prostie, Doamne fereşte!
— N-am să fac nici o prostie, îmi răspunse ea cu hotărâre, privindu-mă iar în ochi. Fii
pe pace! adăugă ea, nici nu poate fi vorba de asta.
— Liza, draga mea, îţi mărturisesc că nu m-am dumerit de fel, în schimb, abia acum
îmi dau seama cât de mult ţin la tine. Un singur lucru nu pot pricepe, Liza; totul e limpede
pentru mine, numai asta nu: ce te-a făcut să te îndrăgosteşti de el? Cum poţi iubi un astfel
de om? Asta-i întrebarea care mă frământă.
— Probabil că şi din pricina asta te-ai chinuit toată noaptea? întrebă Liza, zâmbind cu
blândeţe.
— Stai puţin, Liza, recunosc că întrebarea e stupidă şi că e firesc să râzi de mine, dar,
oricât ai râde, trebuie să admiţi că contrastul dintre voi e izbitor pentru oricine, gândeşte-
te: tu şi el! Prinţul — şi pot spune că-l cunosc — este o fire posomorâtă, bănuitoare,
capabil, ce-i drept, de sentimente generoase, dar în schimb înclinat să vadă în toate în
primul rând partea rea (de altfel, în privinţa asta seamănă leit cu mine). Pune mai presus
de orice nobleţea sufletească — îi recunosc acest merit incontestabil — dar, pare-se,
numai în principiu, pe plan abstract, ideal. O, e totdeauna gata să se căiască, toată viaţa se
mustră şi se căieşte neîncetat, în schimb, nu se îndreaptă niciodată. De altfel, cred că şi în
privinţa asta semănăm. Are o mie de prejudecăţi şi de idei false, iar niciodată nu gândeşte
cu capul lui! Visează să săvârşească un act de mare eroism, dar în viaţa de fiecare zi
comite o serie de mici ticăloşii. Iartă-mă, Liza, de fapt sunt un neghiob: spunându-ţi toate
astea ştiu că te jignesc, îmi dau prea bine seama…
— Portretul ar fi destul de reuşit, constată Liza, zâmbind, numai că tu eşti prea pornit
împotriva lui din pricina mea, şi îi îngroşi atât de mult trăsăturile, încât nu mai seamănă de fel. El s-a arătat de la început neîncrezător faţă de tine, şi de aceea nu l-ai putut cunoaşte
sub toate aspectele, pe când faţă de mine, încă de la Luga… Încă de când ne-am cunoscut
la Luga, n-avea ochi decât pentru mine. Da, e bănuitor din cale-afară, de o sensibilitate
bolnăvicioasă, şi fără mine şi-ar fi pierdut minţile; dacă mă părăseşte are să înnebunească
sau are să se împuşte. Pare-se că a înţeles şi el acest lucru, şi nu-l uită, adăugă Liza ca
pentru sine, dusă pe gânduri. Da, în viaţa de fiecare zi e un om slab, dar tocmai asemenea
oameni slabi sunt în stare să dovedească o dată o mare tărie de caracter… cât de ciudat mi
s-a părut când te-am auzit vorbind de pistol, Arkadi: e inutil să recurgi la asta, doar ştiu
bine cum se vor desfăşura lucrurile. Nu eu alerg după el, ci el aleargă după mine. Mama
plânge şi îmi spune mereu: “Dacă te măriţi cu el, ai să fii nenorocită, fiindcă n-are să te
mai iubească”. Eu nu cred. Poate că voi fi într-adevăr nenorocită, dar el nu va înceta să mă
iubească. Nu din pricina asta nu i-am răspuns până acum la cererea lui în căsătorie ci din
cu totul alt motiv. De două luni, l-am tot animat cu răspunsul, dar astăzi i-am spus: da, mă
mărit cu tine. Ştii, Arkaşa, el s-a dus ieri la Anna Andreevna (ochii îi străluceau şi deodată
m-a cuprins de gât cu amândouă mâinile) şi i-a spus deschis, cu toată sinceritatea, că nu o
poate iubi, da, i-a mărturisit totul, aşa că de-acum înainte s-a isprăvit cu acest plan cu care
el nu s-a împăcat, de fapt, niciodată. Totul a fost scornit de prinţul Nikolai Ivanovici iar
asupra lui făceau mereu presiuni şi-l chinuiau Stebelkov şi încă unul de teapa lui… Uite,
de aceea i-am şi spus astăzi: da. Dragul meu Arkadi, el vrea grovaz să te vadă şi te roagă
să nu fii supărat pentru ceea ce s-a întâmplat aseară; cum azi nu se simte prea bine, rămâne
toata ziua în casă, aşa că poţi trece oricând pe acolo. E într-adevăr bolnav Arkadi, să nu
crezi cumva că e un pretext. M-a trimis anume încoace şi m-a rugat să-ţi transmit că are
“mare nevoie” de tine, că vrea să-ţi spună multe şi că în orice caz aici, în casa asta, n-o să
puteţi vorbi nestingheriţi. Ei, şi acum rămâi cu bine. Ah, Arkadi, mi-e şi ruşine să-ţi
mărturisesc că, pe când veneam încoace, m-am temut grozav că nu mă mai iubeşti şi tot
drumul mi-am făcut cruce, şi când colo tu ai fost atât de bun şi de drăguţ cu mine! N-am
să uit niciodată asta! Mă duc la mama. Încearcă să ţii şi tu la el măcar puţin, vrei?
Am îmbrăţişat-o cu drag şi i-am spus:
— Liza, cred că tu eşti un om tare. Da, sunt convins că nu tu alergi după el, ci că el se
ţine după tine, şi totuşi…
—“Şi totuşi, ce te-a făcut să te îndrăgosteşti de el? iată-ntrebarea!” mă întrerupse
Liza, zâmbind şăgalnic ca mai înainte. Ultimele cuvinte le rostise întocmai ca mine, şi, ca
să imite până şi gestul pe care îl făcusem, îşi duse şi ea arătătorul la frunte. Ne-am sărutat
la despărţire, dar, după plecarea ei, mi s-a strâns iar inima.
Trebuie să recunosc în sinea mea că după plecarea Lizei m-au năpădit o mulţime de
gânduri la care nu m-aş fi aşteptat de fel, şi totuşi eram foarte încântat de ele în anumite
momente îmi ziceam, bunăoară: “De ce mi-oi fi bătând atâta capul? La urma urmei, ce-mi
pasă mie? Nu-i nici primul, nici ultimul caz. Ei, şi ce-i dacă i s-a întâmplat şi Lizei? De ce
aş fi eu dator să apăr «onoarea familiei»?” Menţionez toate aceste gânduri murdare, ca să
arăt cât de şovăielnică era judecata mea, cât de inconsistentă era pentru mine graniţa dintre
bine şi rău. Mă salva numai dragostea pentru ai mei: de câte ori mă gândeam la mama şi la
Liza, simţeam că amândouă sunt nenorocite şi numai de aceea mi-am dat seama că se
întâmplase o nenorocire. Trebuie să atrag de pe acum atenţia că evenimentele din ziua
aceea, până la catastrofa care s-a încheiat cu boala mea, s-au desfăşurat cu asemenea repeziciune, încât azi, când îmi aduc aminte de ele, stau şi mă mir cum de-am putut
rezista, cum de nu m-a strivit soarta. Ele mi-au slăbit într-atât mintea şi inima, încât, dacă
n-aş fi rezistat şi, până la urmă, aş fi săvârşit o crimă (ceea ce era, de altfel, cât pe aci să se
întâmple), sunt aproape sigur că juraţii m-ar fi achitat. Mă voi strădui însă să povestesc
faptele exact în ordinea în care s-au desfăşurat, deşi, trebuie să atrag atenţia că în mintea
mea doamnea pe atunci haosul cel mai desăvârşit. Evenimentele s-au abătut asupră-mi ca
un vânt de toamnă, învălmăşindu-mi gândurile ca pe nişte frunze uscate. Cum toată
înţelepciunea mea constă doar în ideile altora, cum aş fi putut să judec cu capul meu, ca să
pot lua o hotărâre independentă? Pe de altă parte, n-aveam pe nimeni care să mă îndrume.
Mă hotărâsem să mă duc la prinţ chiar în seara aceea, ca să vorbim despre toate în
voie, cu inima deschisă, iar până atunci să rămân acasă. Spre seară însă, am primit iar prin
poştă câteva rânduri de la Stebelkov, care mă ruga stăruitor şi “din toată inima”, să vin la
el a doua zi dimineaţa pe la unsprezece pentru a-mi comunica “câteva chestiuni extrem de
importante şi, după cum te vei convinge, foarte urgente”. După ce am cântărit totul bine,
mi-am zis că mai am timp până a doua zi, şi că voi proceda în funcţie de împrejurări.
Se făcuse ora opt seara; aş fi plecat de mult dacă n-aş fi tras nădejde că Versilov va
veni pe la mine: aş fi vrut să-i spun în faţă tot ce mă apăsa pe inimă. Dar Versilov nu mai
venea, şi nici n-a venit în seara aceea. Cu mama şi cu Liza nu îndrăzneam încă să dau ochi
şi apoi bănuiam că şi Versilov lipsise toată ziua de acasă. Până la urmă, am pornit pe jos şi
pe drum mi s-a năzărit să trec pe la cârciuma de sub chei unde fusesem în ajun şi
întradevăr l-am găsit pe Versilov şezând la aceeaşi masă.
— Eram sigur că ai să vii încoace, îmi spuse el cu un zâmbet straniu, privindu-mă tot
atât de straniu. Era un zâmbet întunecat, cum nu mai văzusem de mult pe faţa lui.
M-am aşezat lângă el şi am început să-i povestesc tot ce ştiam despre prinţ şi despre
Liza, ciocnirea mea cu prinţul, din ajun, după ce părăsisem tripoul; n-am uitat să-i
pomenesc nici despre câştigul meu de la ruletă. M-a ascultat cu multă atenţie şi a ţinut să-i
repet că prinţul e într-adevăr hotărât să se căsătorească cu Liza.
— Pauvre enfant! Nu cred că această căsătorie o să-i aducă fericire. Dar probabil că
nici nu va avea loc…Deşi el e în stare…
— Spune-mi drept, ca unui prieten, nu-i aşa că ai ştiut totul, sau măcar că ai presimţit
că aşa are să se întâmple?
— Dragul meu prieten, puteam eu oare să împiedic ceva? Cine poate influenţa
sentimentele şi conştiinţa cuiva, chiar atunci când e vorba de o biată fetiţă ca Liza. Îţi
repet: pe vremuri, m-am vârât destul în sufletul oamenilor, şi m-am convins că nu este
tocmai ceea ce se cuvine! La nenorocire nu refuz să dau o mână de ajutor, pe măsura
puterilor şi a priceperii mele. Dar tu dragul meu, n-ai bănuit într-adevăr nimic până acum?
— Bine, dar cum ai putut dumneata, am izbucnit eu, scos din sărite, cum ai putut,
având o bănuială cât de vagă că eu sunt la curent cu legătura Lizei cu prinţul şi văzând că
primesc bani de la el, cum ai putut să mai vorbeşti cu mine, să stai la aceeaşi masă cu
mine, să-mi întinzi mâna, când ar fi trebuit să mă socoteşti un nemernic?! Sunt gata să pun
rămăşag că dumneata bănuiai că eu ştiu tot despre soră-mea şi că mă las plătit de prinţ ca
să tac!
— Şi asta este o chestiune de conştiinţă, spuse el, zâmbind ironic. De unde ştii,
adăugă el răspicat, pe un ton care trăda un sentiment ascuns, de unde ştii că nu mă temeam
şi eu, cum te-ai temut tu cu alt prilej, să nu-mi pierd “idealul”, şi în locul băieţaşului meu
cinstit şi înflăcărat să găsesc un ticălos? Această teamă m-a făcut să tot amân o explicaţie
hotărâtoare. De ce oare mă crezi capabil numai de nepăsare şi de viclenie, nu şi de un
sentiment mai curat, fie chiar naiv, dar nobil? Deşi, que diable
39
! de multe ori mă port ca
un neghiob şi ca un ticălos. Şi apoi ce rost avea să mă mai ostenesc cu tine dacă aş fi fost
convins că ai o fire josnică? În asemenea cazuri e nedemn să faci morală şi să cauţi să
îndrepţi pe cineva. În ochii mei n-ai mai fi avut nici o valoare, chiar dacă aş fi reuşit să te
îndrept…
— Dar de Liza ţi-e milă, o compătimeşti?
— Mi se rupe inima de ea, dragul meu. De unde ai mai scos-o că mi-e inima
împietrită… Te asigur că voi face pentru ea tot ce-mi va sta în putinţă… Dar, ia spune, ţie
cum îţi merge, cum stai cu chestiunile tale?
— Să nu vorbim despre asta. În momentul de faţă nici nu mă gândesc la chestiunile
mele. Ascultă, de ce te îndoieşti că are s-o ia de nevastă? A fost ieri la Anna Andreevna şi
i-a spus că renunţă definitiv… ştii, la planul acela absurd… ticluit de prinţul Nikolae
Ivanovici, căruia i s-a năzărit să facă pe peţitorul. I-a declarat Annei Andreevna că n-are
de gând să se însoare cu ea.
— Aşa? Când s-a întâmplat asta? Şi tu de la cine ai aflat? mă iscodi el cu vădit
interes. I-am povestit tot ce ştiam.
— Hm… făcu el, dus pe gânduri, şi continuă ca şi cum şi-ar fi răspuns sieşi la
anumite întrebări, aşadar, asta s-a întâmplat exact cu un ceas înainte, înaintea celeilalte
explicaţii. Hm… păi da, desigur, o asemenea explicaţie era posibilă între ei… cu toate că,
după câte ştiu, nici unul nu s-a trădat vreodată printr-un cuvânt sau printr-un gest
decisiv… Deşi, ce-i drept, o situaţie se poate lămuri şi din două cuvinte. Totuşi, află, spuse
el pe neaşteptate, zâmbind ciudat, află că am să-ţi comunic o veste care te va ului: chiar
dacă prinţul tău i-ar fi cerut ieri mâna Annei Andreevna (ceea ce, entre nous soit-dit , m-aş
fi străduit din răsputeri să împiedic, deoarece bănuiam legătura lui cu Liza), în orice caz
Anna Andreevna l-ar fi refuzat pe loc şi definitiv. Tu, pare-mi-se, ţii foarte mult la Anna
Andreevna, o respecţi şi o preţuieşti, nu-i aşa? Asta e foarte frumos din partea ta, de aceea
te vei bucura desigur aflând că se mărită; ţinând seama de caracterul ei, de data aceasta e
lucru hotărât. În ceea ce mă priveşte, îi dau bucuros binecuvântarea.
— Se mărită? Cu cine? am strigat eu, mirat la culme.
— Ia ghiceşte. Dar nu vreau să te mai chinuiesc. Cu prinţul Nikolai Ivanovici, cu
simpaticul tău bătrânel.
Am rămas cu ochii holbaţi la el.
— Se vede că ea nutrea de mult acest gând, şi atunci, fireşte, l-a studiat şi l-a cizelat
cu o migală de artist, continuă el cu un glas tărăgănat şi parcă alene. Presupune că ce-a
urmat s-a petrecut exact un ceas după vizita “prinţului Serioja”. (Proastă inspiraţie a avut
şi ăsta să pice tocmai atunci!) Ea s-a dus la prinţul Nikolai Ivanovici şi l-a cerut pur şi
simplu în căsătorie.
— Cum era să-l ceară în căsătorie? Vrei să spui că el i-a cerut mâna.
— Da de unde, nu s-ar fi încumetat! Iniţiativa a pornit de la ea. Cum necum, el e în al
nouălea cer de bucurie. După câte am auzit, de atunci tot stă şi se miră cum de nu i-a trecut
lui prin minte această idee. Se spune chiar că s-a şi îmbolnăvit… pesemne tot de bucurie.
— Nu înţeleg cum poţi vorbi cu atâta ironie despre asta… Mie nici nu-mi vine a
crede. Şi apoi cum i-a venit să facă ea o astfel de propunere? Ce i-o fi spus?
— Te rog să crezi, dragul meu, că eu mă bucur sincer, îmi răspunse el cu un ton
neaşteptat de serios. El e bătrân, dar, atât din punct de vedere legal, cât şi social, are tot
dreptul să se însoare; iar în ceea ce o priveşte pe ea, ne aflăm iar în faţa unui caz de
conştiinţă, în care, după cum îţi spuneam adineauri, n-avem căderea să ne amestecăm. De
altfel, ea e destul de înţeleaptă ca să poată judeca singură şi să ia o hotărâre. Cum au
decurs lucrurile şi ce i-o fi spus, asta nu-ţi mai pot relata cu de-amănuntul, dragul meu, dar
fii sigur că a găsit ea o formulă care nici mie, nici ţie nu ne-ar fi trecut poate prin minte.
Partea cea mai frumoasă e că totul s-a petrecut fără scandal, cât se poate de comme il
faut
40 după toate regulile mondene.
Fireşte, e foarte limpede că ea a vrut să-şi facă o situaţie în lumea bună, pe care, de
altfel, o şi merită. La urma urmei, dragul meu, în societatea noastră asemenea lucruri sunt
din cele mai obişnuite. Şi apoi, ea trebuie să fi procedat cât se poate de elegant şi de demn.
Este un om serios şi sobru, o adevărată călugăriţă, cum ai caracterizat-o tu cândva. O
fecioară înţeleaptă, cum o numesc eu de mult. În sfârşit, după cum ştii, se poate spune
aproape că el a crescut-o şi nu o dată i-a dovedit bunătatea lui. Ea mi-a declarat de
nenumărate ori cât de mult îl respectă şi-l preţuieşte, câtă milă şi simpatie îi inspiră şi aşa
mai departe, încât, drept să-ţi spun, nu mă prea miră hotărârea ei. Vestea mi-a fost
transmisă în numele şi din însărcinarea Annei Andreevna de către fiul meu şi fratele ei,
Andrei Andreevici, pe care mi se pare că tu nici nu-l cunoşti, şi cu care mă întâlnesc
regulat de două ori pe an. El mi-a declarat că respectă şi aprobă hotărârea ei.
— Aşadar, s-a anunţat oficial. Doamne, cât sunt de uluit!
— Ba nu, deocamdată trebuie să rămână secret. Ce va fi mai târziu nu ştiu. În general,
mă ţin deoparte. În orice caz, tot ce ţi-am spus este adevărat.
— Dar Katerina Nikolaevna ce are să zică? Crezi oare că acest preludiu are să-l
încânte pe Bioring?
— Asta nu mai ştiu… Deşi nu prea văd ce ar putea să-i displacă, deoarece te asigur că
Anna Andreevna este şi în această privinţă cât se poate de corectă. N-am ce zice, este un
om şi jumătate. Chiar ieri dimineaţă m-a iscodit dacă o iubesc sau nu pe doamna
Ahmakova. Îţi aminteşti că aseară ţi-am povestit cât am rămas de mirat când m-a întrebat
dacă ea s-ar putea mărita cu tatăl, în caz că eu m-aş căsători cu fiica. Acum pricepi unde
bătea?
— Ah, da, într-adevăr, am strigat eu, bine, dar cum a putut Anna Andreevna să
presupună că dumneata… ai dori să te căsătoreşti cu Katerina Nikolaevna?
— Iacă aşa i s-a năzărit ei. De altfel, dragul meu, cred că ar fi timpul să te duci unde
aveai de gând. Pe mine, vezi tu, mă cam doare capul. Am să cer să-mi cânte Lucia. Îmi
place plictiseala solemnă, după cum, de altfel, ţi-am mai spus-o. Am început să mă repet într-un mod supărător… Totuşi poate că am să plec de aici. Te iubesc, dragul meu, dar
acum e mai bine să ne despărţim; când mă doare capul sau o măsea, vreau să fiu singur.
Pe faţa lui apăruse o cută care trăda suferinţa. Acum sunt convins că în seara aceea îl
durea capul, ceea ce era şi firesc.
— La revedere, pe mâine, i-am spus eu.
— Pe mâine? Cine ştie ce va fi mâine? îmi spuse el, zâmbind acru.
— Sau vin eu la dumneata, sau vii dumneata la mine.
— Nu, nu eu am să vin la tine, tu ai să alergi într-un suflet la mine…
Avea o expresie de-a dreptul sinistră, dar nu de el îmi ardea mie după ce aflasem o
asemenea veste.
Într-adevăr, prinţul nu se simţea bine, l-am găsit singur acasă, cu capul înfăşurat într-
un prosop ud. Mă aştepta cu nerăbdare; totuşi nu părea să-l doară numai capul, cred că
trecea mai degrabă printr-o serioasă criză sufletească. Trebuie să atrag din nou atenţia că
în ultima vreme, până la catastrofă, ca un făcut, n-am avut de-a face decât cu oameni atât
de nervoşi, de parcă erau cu toţii pe cale să înnebunească, aşa încât, fără voia mea, era
inevitabil să mă molipsesc şi eu. Mărturisesc că venisem la prinţ cu sentimente nu tocmai
cordiale, căci mi-era ruşine că mă podidise în ajun plânsul faţă de el. Şi apoi, mi-era ciudă
că, împreună cu Liza, izbutise să mă ducă de nas cu atâta dibăcie, încât mă vedeam nevoit
să recunosc că eram un prostănac. Într-un cuvânt, când am intrat la el, în sufletul meu
vibrau coarde distonante. Dar starea aceasta n-a durat decât o clipă. Ce-i al lui e al lui:
îndată ce-şi lepăda ipohondria şi i se spulberau îndoielile, se dăruia fără rezerve; în
asemenea momente era duios, drăgăstos şi încrezător ca un copil. În seara aceea mă sărută
cu lacrimi în ochi şi începu imediat să vorbească despre ceea ce-l preocupa… Da, avea
într-adevăr mare nevoie de mine: cuvintele şi gândurile lui confuze trădau o adâncă
tulburare. Îmi confirmă hotărârea lui neclintită de a se căsători cu Liza, şi încă cât mai
curând. “Nu mă stinghereşte câtuşi de puţin faptul că nu este o aristocrată, crede-mă, îmi
declară el, doar şi bunicul meu a fost căsătorit cu o fată de iobag, cântăreaţă la teatrul de la
curtea unui moşier vecin. Se înţelege că familia mea şi-a făcut fel de fel de iluzii în ceea ce
mă priveşte, dar acum va fi nevoită să cedeze şi fără prea multă greutate. Vreau să renunţ,
să renunţ definitiv la felul meu de viaţă de până acum! Vreau să rup cu mediul meu, să
încep o viaţă nouă! Nu pricep de ce m-o fi îndrăgit sora dumitale; ştiu însă că fără ea poate
că nici n-aş mai fi pe lumea asta. Astăzi socotesc că numai providenţa mi-a scos-o atunci
în cale la Luga, ţi-o jur pe ce am mai scump. Presupun că mă iubeşte din pricina
«prăbuşirii mele morale fără margini»…nu ştiu dacă mă înţelegi, Arkadi Makarovici?”
— Înţeleg perfect! l-am asigurat cât se poate de convins.
Eu şedeam într-un fotoliu, lângă masă, iar el se plimba prin cameră.
— Trebuie să-ţi povestesc de-a fir-a-păr întâlnirea noastră, fără să-ţi ascund nimic.
Totul s-a tras de la taina care mă apăsa pe suflet şi pe care n-a aflat-o decât ea, fiindcă nu
mă încumetasem s-o încredinţez altcuiva. Nici până în ziua de azi n-o ştie nimeni. De
desperare, mă refugiasem atunci la Luga şi trăsesem la Stolbeeva — habar n-am de ce
tocmai la ea, probabil fiindcă evitam orice societate. Îmi dădusem de curând demisia din
regimentul N… în care intrasem la întoarcerea mea din străinătate, după incidentul cu Andrei Petrovici. Pe vremea aceea, aveam bani şi cât am stat la regiment, i-am tocat pe
mese şi petreceri, dar ceilalţi ofiţeri, colegii mei, nu mă iubeau, deşi căutam să nu-i jignesc
Trebuie să-ţi mărturisesc, de alfel, că nimeni nu m-a iubit vreodată. Printre noi se afla şi
un cornet, anume Stepanov, drept să-ţi spun, un om şters, fără personalitate, timid şi
stângaci, pe scurt, un om cu totul neinteresant, dar de o cinste incontestabilă. Venea mereu
pe la mine, deşi eu nu mă prea sinchiseam de el. Şedea într-un colţ, tăcut, dar demn, fără
să mă stingherească câtuşi de puţin. Odată i-am relatat o poveste care circula pe atunci,
înflorind-o în fel şi chip, am scornit că fata colonelului a pus ochii pe mine, şi că, desigur,
colonelul sperând s-o iau de nevastă, nu-mi refuză niciodată nimic… N-are rost să mai
intru în amănunte, pe scurt, toată povestea s-a umflat, degenerând într-o bârfeală cât se
poate de murdară. Vinovatul nu era Stepanov, ci ordonanţa mea, care trăsese cu urechea şi
reţinuse totul, numai fiindcă această poveste compromiţătoare pentru tânăra fată era destul
de hazlie. Curând a izbucnit scandalul şi ordonanţa a fost interogată de ofiţeri, a menţionat
numele lui Stepanov, mai precis a declarat că eu îi povestisem acestuia “anecdota” cu
pricina. Stepanov a fost pus în situaţia să nu poată tăgădui că auzise povestea de la mine;
era doar o chestiune de onoare. Cum mai bine de jumătate de poveste fusese scornită de
mine, ofiţerii au fost pe drept cuvânt, revoltaţi, şi colonelul, nevoit să clarifice cazul, ne-a
chemat pe toţi la el. Aici, faţă de toată lumea, Stepanov a fost întrebat dacă i-am povestit
sau nu anecdota şi el a trebuit să mărturisească tot adevărul. Şi ce crezi că am făcut atunci
eu, un prinţ dintr-o familie veche de o mie de ani? Am negat şi i-am spus lui Stepanov în
faţă că a minţit, bineînţeles într-o formă politicoasă, susţinând că “el înţelesese greşit” şi
aşa mai departe… Trebuie să spun, fără a mai intra în amănunte, că pe această cale
încercam să ies mai uşor din încurcătură: cum Stepanov venea foarte des pe la mine,
puteam să susţin, cu oarecare şanse de a fi crezut, că intrase în conflict cu ordonanţa,
fiindcă amândoi căutau să tragă anumite foloase de pe urma mea. Stepanov m-a privit doar
în tăcere şi a ridicat din umeri. Şi acum mă urmăreşte privirea lui, n-am s-o uit cât oi trăi.
După aceea, Stepanov s-a hotărât să-şi dea numaidecât demisia; şi care crezi că a fost
rezultatul? Toţi ofiţerii s-au dus glonţ la el şi l-au convins să renunţe la demisie. Peste
două săptămâni însă, am părăsit eu regimentul, deşi nimeni nu m-a alungat, nici măcar nu
mi-a dat a înţelege că s-ar cuveni să-mi dau demisia; am plecat din proprie iniţiativă,
invocând motive familiale. Aşa s-a încheiat povestea. La început nu m-am simţit de fel
ruşinat, dimpotrivă, eram furios pe camarazii mei; am plecat la Luga, unde am făcut
cunoştinţă cu Lizaveta Makarovna, dar mai târziu, peste vreo lună, am început din ce în ce
mai des să-mi privesc revolverul şi să mă gândesc la moarte. În general, sunt o fire destul
de pesimistă, Arkadi Makarovici. Am scris o scrisoare adresată fostului meu comandant şi
celorlalţi ofiţeri din regiment, în care recunoşteam cinstit că îi minţisem, ştirbind astfel
onoarea lui Stepanov. Când scrisoarea a fost gata, am început să mă frământ, întrebându-
mă: “După ce o expediez, pot să mai rămân în viaţă sau trebuie să mor?” Singur n-aş fi
găsit niciodată răspunsul. Întâmplarea, poate destinul orb, a făcut ca, după o scurtă şi
ciudată convorbire cu Lizaveta Makarovna, să mă apropii sufleteşte de ea. Şi până atunci o
văzusem destul de des în casa Stolbeevei, dar când ne întâlneam ne spuneam doar bună
ziua şi numai rareori schimbam câteva cuvinte. Şi deodată am simţit nevoia să-i
mărturisesc totul. În acel moment greu ea mi-a venit în ajutor.
— Şi ce te-a sfătuit?
— Să nu trimit scrisoarea; şi i-am urmat sfatul. Iată cum a argumentat: Dacă aş expedia scrisoarea, aş face fără doar şi poate un gest nobil care m-ar spăla de ruşine, şi nu
numai atât. Dar pe urmă voi fi eu în stare să suport situaţia creată? După părerea ei, nimeni
n-ar suporta-o, fiindcă ar însemna să te îngropi de viu, să nu mai poţi renaşte la o viaţă
nouă. Sacrificiul ar mai avea un rost, dacă Stepanov ar suferi, dar el fusese în orice caz
reabilitat de întregul corp ofiţeresc. Ce mai tura-vura, ştiu că era un paradox; totuşi m-am
supus voinţei ei şi n-am mai expediat scrisoarea.
— Este un raţionament de iezuit, şi, totuşi, tipic femeiesc! am strigat eu. Sunt sigur că
te iubea încă de pe atunci.
— De aceea am şi renăscut şi simt în mine forţa de a începe o viaţă nouă. Mi-am jurat
să mă schimb, să pornesc pe un drum nou, să-mi redobândesc respectul faţă de mine
însumi şi să-l câştig pe al ei. Şi poftim iată ce s-a ales din bunele mele intenţii! În ciuda
jurămintelor am continuat să colind tripourile împreună cu dumneata, să joc cărţi, m-am
lăsat ispitit de moştenire, am căutat să parvin, m-am complăcut în societatea unor oameni
dubioşi, într-o viaţă pe picior mare… am chinuit-o pe Liza. Ce ruşine!
Îşi şterse cu palma năduşeala de pe frunte şi începu să se plimbe iar prin cameră.
— Noi amândoi, Arkadi Makarovici, suntem nişte victime ale destinului cu două
tăişuri care ne paşte pe noi, ruşii, dovadă că nici dumneata, nici eu nu ştim ce să facem. De
îndată ce un rus se îndepărtează cât de cât de făgaşul consfinţit prin lege şi tradiţie, nu mai
ştie ce trebuie să facă; câtă vreme rămâne pe făgaş, totul vine de la sine: avere, rang,
situaţie în societate, caleaşca, post, nevastă; de cum se abate cu un pas, ce se alege de el?
Devine o frunză purtată de vânt. Zău că nu ştiu ce-i de făcut! De două luni de zile, mă
străduiesc să mă menţin pe făgaş, am izbutit să mă deprind cu el, a ajuns să-mi şi placă.
Dumneata încă nu-ţi poţi da seama cât de jos m-am rostogolit pe această pantă: o iubeam
pe Liza, o iubeam sincer, şi în acelaşi timp nu-mi puteam lua gândul de la Ahmakova!
— Adevărat? am exclamat eu cu durere. Fiindcă ai pomenit de Ahmakova, lămureşte-
mă, ce-ai vrut să spui aseară când mi-ai dat a înţelege că Versilov te-a întărâtat împotriva
ei, îndemnându-te chiar la ticăloşii.
— Poate că am exagerat şi, bănuitor din fire cum sunt, l-am nedreptăţit ca şi pe
dumneata. Să nu mai vorbim despre asta. Dar să nu crezi cumva că în tot acest răstimp de
când am plecat de la Luga n-am năzuit spre o viaţă curată că ani renunţat la idealul meu!
Îţi jur că nu l-am părăsit o clipă, că strălucirea lui nu s-a întunecat în sufletul meu. N-am
uitat niciodată că m-am legat faţă de Lizaveta Makarovna să mă schimb cu desăvârşire. Te
asigur că Andrei Petrovici, când a vorbit ieri despre rolul nobilimii, nu mi-a spus nimic
nou. Idealul meu nestrămutat e foarte limpede; câteva zeci de hectare de pământ (trebuie
să mă mulţumesc cu atât, fiindcă nu mi-a rămas mai nimic din moştenire); apoi o ruptură
totală şi definitivă cu lumea mea, renunţarea la orice carieră, o casă de ţară, o familie, o
viaţă care să nu se deosebească prea mult de a oricărui plugar. O, n-ar fi primul caz în
familia noastră: fratele tatălui meu ara singur, bunicul meu, de asemenea. Ce-i drept,
suntem prinţi de o mie de ani şi la fel de nobili ca familia Rogan, totuşi am ajuns la sapă
de lemn. Iată ce i-aş învăţa eu pe copiii mei: “Ţineţi minte toată viaţa că sunteţi nobili, că
în vinele voastre curge sângele sfânt al cnejilor ruşi, dar să nu vă ruşinaţi că tatăl vostru şi-
a arat singur pământul, căci a făcut-o asemenea cnejilor de altădată!” Nu le-aş lăsa altă
moştenire decât acest petic de pământ, în schimb, socotesc de datoria mea să le dau posibilitatea de a urma o şcoală superioară. O, ce mare ajutor mi-ar da Liza într-o astfel de
viaţă. Liza, copiii, munca, cât am legănat împreună cu ea aceste vise. Uite aici, în casa
asta, am făurit împreună aceste planuri, dar în acelaşi timp eu mă gândeam la Ahmakova,
fără s-o iubesc câtuşi de puţin, la o eventuală căsătorie prin care să-mi consolidez averea şi
situaţia în societate! Şi numai după ce am aflat de la Naşciokin că ea l-a ales pe Bioring
m-am hotărât să mă duc la Anna Andreevna.
— Nu te-ai dus să-i spui că n-ai de gând să te căsătoreşti cu ea? Cred că măcar de astă
dată ai procedat cinstit!
— Aşa crezi? spuse el, oprindu-se în faţa mea. Se vede că încă nu-mi cunoşti
adevărata fire! Sau… poate că mă înşel eu, poate că nu-i vorba numai de fire. Eu ţin sincer
la dumneta, Arkadi Makarovici, şi afară de asta te-am nedreptăţit profund în ultimele două
luni, tocmai de aceea vreau ca dumneata, în calitate de frate al Lizei, să afli tot adevărul;
m-am dus la Anna Andreevna ca să-i cer mâna şi nu să renunţ la ea.
— E cu neputinţă! Doar Liza mi-a spus…
— Am minţit-o pe Liza.
— Stai puţin: ai cerut-o în căsătorie după toate regulile şi ea te-a refuzat? Da? Spune,
aşa a fost? Amănuntele sunt extrem de importante pentru mine.
— Nu. Nici n-am apucat s-o cer în căsătorie; ea mi-a luat-o înainte, dându-mi a
înţelege pe departe, “delicat”, dar cât se poate de limpede că intenţiile mele n-au nici o
şansă de realizare.
— Dacă nu i-ai cerut formal mâna şi mândria dumitale n-a avut de suferit, de ce te
mai plângi?
— Cum poţi judeca aşa? Dar remuşcările, dar Liza, pe care am minţit-o şi… am vrut
s-o părăsesc. Nu-i chiar atât de simplu. Ca să nu mai vorbesc de legământul pe care l-am
făcut faţă de conştiinţa şi de toţi strămoşii mei, de a începe o viaţă nouă şi de a-mi
răscumpăra toate ticăloşiile de până acum! Te implor să nu-i pomeneşti Lizei de asta.
Poate că e singurul lucru pe care n-ar fi în stare să mi-l ierte! De ieri sunt distrus, bolnav.
Dar şi mai grav e că totul s-a terminat, fiindcă ultimul prinţ Sokolski îşi va încheia
probabil viaţa în ocnă. Biata Liza! Te-am aşteptat cu atâta nerăbdare, Arkadi Makarovici,
ca să-ţi încredinţez dumitale, fratele Lizei, o taină pe care nici măcar ea n-o ştie: sunt un
infractor de drept comun, fac parte dintr-o bandă care falsifică acţiuni ale unei societăţi de
cale ferată.
— Asta mai lipsea! Să ajungi la ocnă! am sărit eu ca ars, privindu-l îngrozit. Pe faţa
lui se citea o durere adâncă, o desperare fără margini.
— Şezi aici îmi spuse el, arătându-mi un fotoliu şi aşezându-se pe un altul din faţa
lui. Să-ţi spun de unde a pornit totul: acum un an şi ceva, în vara când s-a întâmplat
incidentul de la Ems şi istoria cu Lidia şi Katerina Nikolaevna, şi a trebuit să plec pe două
luni la Paris, într-o bună zi m-am pomenit acolo fără un ban, după cum era de aşteptat.
Tocmai atunci mi l-a scos dracu în cale pe Stebelkov, pe care-l cunoşteam dinainte. El mi-
a împrumutat nişte bani şi mi-a făgăduit să-mi mai dea, dar, în schimb, mi-a cerut să-i dau
şi eu o mână de ajutor: căuta pentru anumite scopuri un pictor, care să fie totodată
desenator, gravor, litograf, chimist şi tehnician. Chiar de la prima întâlnire a făcut aluzii destul de transparente cu privire la scopurile lui. Se vede că omul îmi cunoştea caracterul,
de vreme ce a prevăzut cum voi reacţiona: propunerea lui mi s-a părut amuzantă. Din
întâmplare aveam un cunoscut, un fost coleg de şcoală care la un moment dat a emigrat
din Rusia la Hamburg şi care, de fapt, nici nu era rus de origine. În Rusia fusese amestecat
într-o istorie cu nişte acte falsificate. Pe omul acesta îşi pusese ochii Stebelkov, dar avea
nevoie de o scrisoare de recomandaţie către el de aceea şi venise la mine. I-am dat două
rânduri de care am şi uitat numaidecât. Ulterior, ne-am mai întâlnit de două-trei ori şi în
total am primit atunci de la el vreo trei mii de ruble. De când m-am întors nici nu mai m-
am gândit la povestea asta. Aici împrumutam mereu bani de la el pe poliţă sau pe amanet.
Se târa pe brânci în faţa mea ca un rob, până ieri, când mi-a spus deodată că sunt un
infractor de drept comun.
— Ieri? Când anume?
— Ieri dimineaţă, atunci când m-ai auzit strigând în birou înainte de a veni Naşciokin.
Ieri, a îndrăznit pentru prima oară să-mi vorbească de Anna Andreevna. Când am ridicat
mâna să-l lovesc, s-a sculat deodată în picioare şi mi-a declarat că soarta mea e legată de a
lui, într-un cuvânt, sunt complicele lui, deci un escroc ca şi el. Chiar dacă nu s-a exprimat
aşa, în orice caz acesta era sensul cuvintelor lui.
— Ce absurditate! Totul nu-i decât o născocire de-a lui, nu-i aşa?
— Din păcate nu. Azi a fost din nou la mine şi mi-a explicat mai amănunţit situaţia.
Acţiunile acelea circulă de mult pe piaţă şi acum urmează să se pună în circulaţie un nou
stoc. Dar, pe cât se pare, lumea a cam început să prindă de veste. Eu, fireşte, nu sunt
amestecat direct, dar iată ce mi-a spus Stebelkov: “De, oricum, nu uita că pe vremuri ai
binevoit să-mi dai scrisorica aceea”.
— De unde să ştii în ce scop ţi-a cerut-o? Ori poate ştiai?
— Ştiam, îmi răspunse prinţul în şoaptă, cu capul plecat, adică nu ştiam nimic precis,
dar bănuiam despre ce e vorba. Când mi-a făcut propunerea, am izbucnit în râs, fiindcă m-
a amuzat. Pe atunci, nu m-am gândit la nimic rău, cu atât mai mult cu cât pe mine nu mă
interesau de fel acţiunile astea false şi apoi nici nu se punea problema să le fac eu. Şi totuşi
n-a mai pomenit niciodată de cele trei mii de ruble pe care mi le-a dat atunci şi nici nu mi
le-a pus la socoteală, iar eu m-am împăcat cu situaţia. Şi apoi, nu se poate susţine că nu
sunt un falsificator! Nu pot invoca motivul că n-am ştiut nimic, doar nu sunt un copil; am
priceput tot, dar m-a amuzat ideea şi am ajutat nişte escroci… care au mai înfundat ocna…
şi am făcut-o pentru bani! Prin urmare sunt şi eu un escroc, un falsificator!
— Exegarezi; ce-i drept vinovat eşti, dar îţi exagerezi vina.
— Partea cea mai proastă e că în afacerea asta mai e amestecat şi un tânăr, anume
Jibelski; un trepăduş de tribunal, care, dacă nu mă înşel, se învârteşte pe lângă un avocat
de mâna a zecea. Nu-s tocmai lămurit ce rol joacă el în toată combinaţia cu acţiunile, fapt
e că peste câtva timp a venit la mine din partea cunoscutului meu de la Hamburg, cu un
pretext oarecare, nici eu n-am înţeles prea bine de ce, fără să-mi pomenească însă nimic de
acţiuni… Oricum, în mâna lui se găsesc două scrisori de câteva rânduri, scrise de mâna
mea, care desigur ar putea constitui şi ele o dovadă împotriva mea; de asta mi-am dat
seama abia astăzi. Stebelkov pretinde că lucrurile s-au încurcat din pricina lui Jibelski: se
pare că a furat nişte bani, că a comis o delapidare şi că are de gând să mai fure, iar apoi să fugă peste graniţă; dar, ca să poată emigra, are nevoie nici mai mult, nici mai puţin decât
de opt mii de ruble de la mine, ca ajutor; Stebelkov susţine că s-ar declara mulţumit dacă îi
dau partea mea de moştenire, dar pretinde că trebuie să i se închidă gura şi lui Jibelski…
Pe scurt, îmi cer să renunţ la partea mea de moştenire şi pe deasupra să le mai dau şi zece
mii de ruble — ăsta e ultimul lor cuvânt. Numai cu condiţia asta îmi restituie cele două
scrisori. E limpede că lucrează mână în mână.
— Ce absurditate! Păi bine dacă te denunţă pe dumneata înseamnă că se dau şi ei
legaţi! N-or s-o facă nici în ruptul capului!
— Fireşte. De altfel, nici nu m-au ameninţat că mă denunţă. Ei spun numai atât! “Noi
nu avem de gând să te ameninţăm, dar dacă afacerea iese la iveală, atunci desigur…”
Asta-i tot ce-mi spun; dar mie mi-e de ajuns şi atât! Gândeşte-te, oricum s-ar întoarce
lucrurile, chiar dacă scrisorile s-ar găsi la mine în buzunar, pungaşii ăştia tot m-ar avea la
mână, tot rămân pe viaţă complicele lor! Să minţi veşnic: să-ţi minţi patria, copiii, pe Liza,
chiar şi conştiinţa.
— Liza ştie?
— Nu, nu ştie tot. În situaţia ei n-ar suporta o asemenea durere. Mai port şi acum
uniforma regimentului meu, dar în fiecare clipă, de câte ori întâlnesc un soldat din acest
regiment, mă mustră cugetul, fiindcă n-aş avea dreptul s-o port.
— Ascultă! am strigat eu deodată. Dacă vrei să te salvezi, nu există decât o singură
cale: du-te la prinţul Nikolai Ivanovici şi roagă-l să-ţi dea zece mii de ruble, dar fără să-i
spui pentru ce, cheamă apoi pe cei doi pungaşi, răscumpără-ţi scrisorile şi încheie definitiv
socotelile cu ei. Numai aşa poţi scăpa din încurcătură! Şi după ce ai terminat cu toată
tărăşenia, apucă-te de agricultură. Pune frâu fanteziilor şi încrede-te în viaţă!
— Aşa m-am gândit şi eu, îmi răspunse el, convins, toată ziua de azi m-am frământat
şi, în sfârşit, m-am hotărât. Numai pe dumneata te-am mai aşteptat. Aşa am să şi fac. Poate
n-ai să mă crezi, dar în viaţa mea n-am luat un ban de la prinţul Nikolai Ivanovici. El a
fost totdeauna foarte bun cu familia mea… şi chiar a ajutat-o, totuşi eu personal, eu nu i-
am cerut niciodată bani. Acum însă n-am încotro… Nu uita că neamul nostru e de mai
veche nobleţe decât al prinţului Nikolai Ivanovici: ei sunt o ramură mai nouă a familiei
Sokolski, colaterală, chiar discutabilă. Strămoşii noştri erau chiar în duşmănie. La
începuturile reformelor lui Petru I, un strămoş al meu, pe care îl chema tot Piotr, şi-a
păstrat vechea credinţă şi, fiind socotit eretic a trebuit să fugă în codrii din jurul
Kostromei. Acest prinţ Piotr a fost însurat de două ori şi de fiecare dată a luat o fată din
popor. Numai datorită acestor împrejurări s-a putut ridica cealaltă ramură a familiei
Sokolski. Deşi eu… Dar de unde pornisem?
Era foarte obosit şi vorbea aproape în neştire.
— Hai, linişteşte-te, i-am spus eu, ridicându-mă şi luându-mi pălăria, în primul rând,
ai nevoie de odihnă, du-te la culcare. N-ai nici o grijă, prinţul Nikolai Ivanovici n-are să te
refuze, mai ales acum, când e în al nouălea cer. Ai aflat desigur ce noroc a dat peste el.
Cum, nu ştii nimic? E într-adevăr de necrezut, dar se însoară. Deocamdată e un secret;
bineînţeles, nu pentru dumneata.
Şi aşa cum eram, în picioare, cu pălăria în mână, i-am povestit totul. Era vădit că nu ştia nimic. M-a copleşit cu întrebările, ţinea să afle cât mai repede şi cât mai amănunţit
când şi cum s-a întâmplat şi mai cu seamă dacă se poate pune temei pe acest zvon. Eu,
fireşte, nu i-am tăinuit că, după câte ştiu, faptul s-a petrecut imediat după vizita lui la Anna
Andreevna. Nici nu pot spune cât l-a uimit şi l-a îndurerat această veste. S-a schimbat atât
de mult la faţă, încât era de nerecunoscut, trăsăturile i se crispaseră şi gura i se strâmbase
într-un rânjet dureros; spre sfârşit l-au copleşit gândurile şi a rămas încremenit, cu capul
plecat, înspăimântător de palid. Deodată, mi-am dat seama cât de adânc îi rănise orgoliul
refuzul din ajun al Annei Andreevna. Poate că abia în clipa aceea, datorită desigur şi stării
lui de tensiune nervoasă, a înţeles limpede, chinuitor de limpede ce rol ridicol şi înjositor
jucase faţă de această fată, mai ales fiindcă până atunci fusese atât de sigur de
consimţământul ei. Cine ştie, poate că-l mai chinuia şi gândul că fusese atât de nedrept
faţă de Liza, că se purtase ca un ticălos cu ea! Mă întreb ce părere au unii despre alţii
aceşti tineri din aristocraţie şi cum s-ar mai putea respecta între ei: doar prinţul trebuia să
presupună că Anna Andreevna ştie despre legătura lui cu Liza, care, de fapt, e sora ei, iar
dacă n-a aflat încă, tot are să afle într-o bună zi; şi cu toate astea el nu s-a îndoit o clipă de
consimţământul ei!
— Cum ţi-a trecut prin minte că eu, spuse prinţul pe neaşteptate, fulgerându-mă cu o
privire trufaşă şi sfidătoare, eu aş fi în stare să mai mă duc acum, după ce am aflat o
asemenea veste, la prinţul Nikolai Ivanovici şi sa-i cer bani! Tocmai lui, logodnicul fetei
care m-a respins chiar ieri! Mă socoteşti un cerşetor, un lacheu?! Nu, acum totul e pierdut,
chiar dacă ajutorul acestui bătrân ar fi ultima mea nădejde, n-am să recurg la el!
În sinea mea îi dădeam perfectă dreptate; totuşi, realitatea trebuia privită cu mai multă
luciditate: oare prinţul, un moşneag, putea fi socotit un rival, un logodnic? Deodată, mi s-
au iscat în minte câteva idei. Eu în orice caz avusesem de gând să-i fac a doua zi o vizită
bătrânului. Deocamdată, însă, m-am străduit să-l liniştesc pe bietul prinţ şi să-l trimit la
culcare. “După o noapte de somn, o să ţi se limpezească şi gândurile!” La despărţire îmi
strânse mâna cu căldură, dar nu mă mai îmbrăţişă. I-am făgăduit să vin la el a doua zi
seara şi atunci “o să vorbim despre toate: s-au adunat prea multe lucruri nespuse între
noi”. La aceste cuvinte ale mele, îmi răspunse doar printr-un zâmbet enigmatic.