Resentimente

Capitolul 7

          — Sigur ești bine? Azi când ai venit de la școală nici măcar nu ne-ai mai salutat, Raluca, îmi reproșează mama pentru a mia oară iar mie îmi dau lacrimile și-o iau în brațe.

          — De ce nu mă place nimeni? spun plângând și-i observ lacrimile și ei. De ce sunt dată laoparte? Ce am eu de le provoc scârbă? Sunt urâtă, am înțeles dar...

          — Raluca! Să nu mai zici niciodată că ești urâtă! Ești cea mai frumoasă fată pe care o știu, puiule! Ești minunată!

         — Dacă aș fi minunată și frumoasă aș fi și eu plăcută de oameni și nu aș mai fi dată laoparte.

    Mama mă analizează încruntată în timp ce eu mă șterg la ochi, după care-i observ un zâmbet mare și larg căruia nu-i vedeam rostul. O priveam nedumerită și nu știam de ce mă privea așa.

   Am ceva pe față? Sau am zis ceva greșit? E doar adevărul, de ce zâmbeste?

   — Mă sperii, mamă, ce s-a întâmplat așa de superb de zâmbești atât de tare?

   — Cine-i norocosul? întreabă ea și-mi ridic sprâncenele strâmbându-mă.

   — Poftim?

   — Puiule, sunt mama ta. Nu mă poți păcăli.

    — N-nu te înțeleg...

    — Puiul meu e îndrăgostit!

   Eu o priveam încă încruntată și nu știam cum să reacționez. Voiam să neg dar nu avea rost. Pe mama chiar n-o puteam păcăli.

    — Cine e norocosul? întreabă ea iar ochii mi se umplu iae de ochii și încep să plâng iar ei îi piere zâmbetul. Oh, scumpo, ce s-a întâmplat?

   — Mă urăsc, mamă! Mă urăsc! Nici măcar nu se uită la mine. Banii pe care vi-i i-am cerut erau pentru el! I-am spart telefonul din greșeală și el având relații proaste cu familia lui, nu are bani și acum se poartă foarte urât cu mine. Am vrut sa-i dau banii...dar a spus că cei  500 de lei nu fac nici un sfert din prețul telefonului. Nici nu știu ce simt. Îl iubesc și-l urăsc în același timp!

    Mama mă strânge în brațe și trage aer adânc în piept.

   — Scumpo, unii oameni își dau seama de valoarea oamenilor abia după ce ei pleacă din viața lor. Nu te ține scai după el, poate...

   — Nu, mamă... Nu-l știi. E fiul celor care au casa aceasta mare din fața noastră.

   — Familia Dobre?

   — Nu știu. Îi cunoști?

   — Nu chiar, dar am auzit de ei. Foarte înțepați. Dar nu-ți face griji, scumpo, eu te voi ajuta cu orice vrei...

   — Nu mă poți ajuta cu nimic, spun și-mi șterg lacrimile. Vreau să fiu singură.

     ~

    Dimineața mă trezesc cu o stare foarte aiurea, nici nu voiam să mă scol din pat. Dar până la urmă îmi fac rutina de dimineață și sunt gata de plecare. Îmi iau ghiozdanul în spate după ce iau masa împreună cu părinții, o masă în tăcere, vreau să ies pe ușă dar mama mă oprește:

    — Ce e, mamă? întreb plictisită și-mi simt ochii umflați de la atâta plâns.
    Ea nu spune nimic și-mi zâmbește în timp ce scoate din sânul ei niște bani și îi întinde spre mine, eu făcându-mi ochii mari: