Resentimente

Capitolul 43

    

      — Te iubesc, Raluca! Te iubesc.

  Te iubesc, Raluca. Te iubesc! Cuvintele lui Vlad îi răsunau în minte. Și ea îl iubea, dar avea mici rețineri. Nici nu știa dacă treaba cu drogurile erau atât de serioase pe cât părea. Ura să-l vadă cã se distrugă singur, o durea acest lucru. Raluca îi văzuse partea sensibilă, partea slabă, chiar recunoscuse că ea era slăbiciunea lui.

   — Nu știu, Vlad...

  Nu știa ce să-i zică. Era blocată. Vlad îi observa reținerea și se observa o urmă de tristețe pe chip.

  — Știi că țin la tine, încerca Raluca să se exprime în așa fel încât să nu-l rănească. Dar, Vlad, trebuie să te oprești. Îți faci rău, iar eu nu pot suporta asta.

  — La ce te referi?

  — Știi la ce, înghiți ea în sec.

  — Ce legătură au drogurile?

  Raluca se ridică de pe pat și începu să se plimbe de colo colo agitată.

  — Au, Vlad. Puteam spune că e simplu. Dar nu e.. Eu țin la tine, dar mă doare când te văd astfel.. Când te văd că te distrugi, îți urăsc acei ochi roși fără pic de căldură în ei, înțelegi? Îți faci rău singur, nu pot accepta asta.

    Vlad se încruntă și veni în fața ei. Cuvintele ei îl dureau, dar nu putea face altceva. Își distrugea viața, trebuia să înceteze. Dacă era dependent de substanțele acelea, nu avea să aibă o viață normală niciodată... cât ar mai fi în viață.

   — Fă-mă dependent de tine, atunci! rosti Vlad la urechea ei, dar Raluca se dă cu doi pași în spate când îi simți căldura răsuflării.

   — Nimic nu te va ajuta, Vlad, în așa manieră...

   — Nu înțeleg, ce vrei să fac? E imposibil să... Adică știi cât de greu e și ...

     Raluca trage aer în piept și ochii i se umezi. Știa că Vlad nu avea să accepte niciodată, dar merita să încerce. Avea să aleagă între droguri și ea, aceasta era singura cale prin care putea afla dacă el chiar simte ceea ce tot îi spunea.

   — Un centru de dezinoxicare.

   Cuvintele îl lovi puternic. Se încruntă și mai tare și își încordă maxilarul și pumnii pe lângă corp. Închide ochii și își umezește buzele:

   — Îmi pare rău, Raluca. Răspunsul este nu.
   — Deci ai ales. Îmi pare rău și mie, Vlad. Dar nu pot sta îm preajma unui băiat care...se distruge singur, iar eu mă lupt să trăiesc. Adică luptam, îmi doream mereu să nu fi avut nenorocita asta de boală, voiam să am o viață normală, dar așa e viata, niciodată nu-ți dă ceea ce vrei. Ci te lovește acolo unde te doare mai tare. Iar faptul că tu te distrugi singur, asta e prea mult pentru mine.

       Nu știa cum se simte el, dar trebuia să-l convingă să facă asta. În primul voia să-i salveze viata, iar în al doilea rând...voia să primească dovada că o iubește. Doar așa putea afla, era singurul mod. Dacă sentimentele nu erau la fel de puternice ca și dorința, înseamnă că își făcuse speranțe degeaba.

    Vlad lăcrimă și el ușor. Se îndepărtă de Raluca pentru a nu-l vedea, dar prea târziu. Se apropie de perete și-l lovește o dată puternic cu pumnul și răcni atât de tare, încât acel țipăt de disperare avea să-i rămână tipărit în minte Ralucăi pentru toată viața ei.

   Era foarte clară suferința și disperarea din ochii lui. Nu avea să renunțe la el, dar trebuia să-l facă cumva să accepte.

   — Alege, Vlad.

   Vocea Ralucăi îl înnebuni și mai tare pe Vlad. Își lipise fruntea de perete și-și închise ochii. Pe obraji se vedeau clar lacrimile. Ura să-l vadă așa, dacã ar fi fost ca înainte, l-ar lua îm brațe și i-ar spune că totul va fi bine, dar dacă nu făcea acest pas mare în viața sa...nu mai avea să fie niciodată bine.

   Era spre binele lui.

   — Eu sau drogurile, își termină ideea Raluca, curgându-i lacrimile grămadă și ei.

    Dar încerca să nu i le vadă Vlad.

   — Nu face asta, Raluca...

   Vocea disperata a lui Vlad îi frângea inima Ralucăi. Dar știa că altă cale nu există.

   — Te rog... Nu mă pune în situația asta!

   Ultima frază fusese mai mult un țipăt prin plânsete.

   — Dacă m-ai iubi așa cum mi-ai zis mai devreme, nu ți-ar fi greu să alegi.

   — La naiba! urlă Vlad și răsturnă masa pe care se aflau paharele de suc. De ce complici totul, Raluca? De ce vrei să fie așa, hă?

   — Nu pot să te văd distrus, nu pot asista la asta. Când vei alege, știi unde mă găsești.

   Raluca îl ia în brațe ușor și-i plasează un sărut pe obraz și se îndreaptă spre ușă. Vlad se rezemă de perete,rosu la față și plini de lacrimi. I se rupea inima Ralucăi, dar era nedrept față de el dacă accepta să-i fie prietenă în conditiile acestea.

    Așa este cel mai bine, se încurajă Raluca și cobora scările pentru a ieși din bloc. Lacrimile o fac să nu mai vadă nimic și pe nimeni.  Totul îi era în ceață din cauza lacrimelor. Trece strada în grabă pe cealaltă parte cu mâna la gură ingrozită de cât de tare dureau toate acele sentimente. Se așează pe o bancă din fața blocului lui Vlad.

    Nu știa dacă facea bine ce face.

  
  Inima îi era bucăti, nu se aștepta vreodată să-l vadă pe Vlad în acea situație. În acea ipostază...din cauza ei. Putea alege drogurile, dar o iubea.

   La naiba, chiar mă iubește!  Iar tu, Raluca.. Ai fost prea dură, oare? Dar cum altfel să-l determini să facă ceea ce e corect? Trebuia să îi spui și tu că-l iubești. Așteptam un moment să-i spun, acum este.

   Raluca se ridică de pe bancă curajoasă. Își șterge lacrimile și trage aer curat în piept. Era un moment greu pentru ea, poate unul dintre cele mai grele. Îl iubea pe Vlad la nebunie, peste câteva zile Raluca făcea șaptesprezece ani. Creștea, își găsise băiatul pe care și l-a dorit. Deși nu a visat vreodată la un tip arogant de bogătași, prefăcut în fața prietenilor săi și drogat sau alcoolic, dar nimeni nu era perfect. Și el nu era așa deoarece îi era prea bine, trebuia să-l înțeleagă. Iar pe lângă toatr acestea, Vlad era o persoană bună care o accepta asa cum este, cu toate defectele sale.

   Raluca văzuse în el ce nu a mai văzut nimeni. Era un copil ce se închise în el mulți ani. Părinții greșesc deseori, iar din cauza lor copiii nu se pot dezvolta corespunzător. Vlad a ales căsnicia părinților lui, în loc de viața lui. S-a închis în el, se droga, se îmbãta - greșise deoarece acționase altfel, dar părinții îl puteau opri. Dar nu au făcut-o.

   Nu era vina doar a lui. Vlad era o victimă. Dacă avea să-l cunoasca vreodată pe domnul Mondragon, avea să-i reproșeze tot ce nu-i reproșase toată viața fiul său.

   Îngândurată maxim, încă cu ochii plini de lacrimi, inima îi spunea să se întoarcă la el și să-i spună că și ea îl iubește din tot sufletul ei. Poate astfel avea să-i dea curaj în a alege dintre ea și droguri.

   Își îndreaptă spatele, trage din nou aer în piept și cu pași iuți se îndreaptă spre bloc. Din cauza lacrimilor nu putea vedea nimic clar, astfel, trecuse strada fără să vadă ce e în jurul său.

   O mașină o izbește. Întunericul o învăluie și totul se stinse în jurul ei silențios.