Fata sensibilă se schimbă ușor, ușor, devenind mai puternică ca oricând. Băiatul distrus se vindecă pe zi ce trece datorita ei. Se completau unul pe celălalt, însă resentimentele erau încă prezente încă ei - însă se spune că iubirea învinge tot, cor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Luminițe din toate părțile îmi luminează chipul ușor și simt o căldură în tot corpul. Două brațe de nicăieri îmi cuprind talia și simt o răsuflare caldă asupra cefii mele, după care ochii îmi lăcrimează ușor și tresar ca și arsă din patul meu minuscul la țipătul mamei mele, care mă anunța că era timpul să mă trezesc.
Mă poziționez în fața oglinzii. Din nou îmi văd imaginea oribilă. De ce Doamne Doamne nu a fost mai darnic cu mine? Tot o slăbănoagă sunt, fața plină de acnee, ten închis la culoare, păr uscat și foarte mâncat. Părinții îmi spun că am slăbit din cauza bolii mele chiar sunt foarte slabă - încep să mă urăsc din ce în ce mai tare din această cauză.
Eu știu că am o boală, nu foarte gravă. Mi s-a spus că este ceva la ficat, însă nu am încredere în părinți. Dacă nu era nimic grav, nu stăteau mereu cu capul în monitoare, căutând un doctor bun care să mă ajute, nu aproape intrau în depresie, copii nu-mi plângeau de milă și profesorii nu se purtau cu mine de parcă eram de sticlă și pe cale să fiu spartă dacă cumva ridica tonul la mine. Am încercat într-un timp să aflu ce e cu mine, dar mi-e indiferent. Nu-mi prea pasă de viața mea - sună a clișeu, dar chiar nu am o viață. Totul e monotonie.
Părinții au văzut ce fel sunt tratată, au văzut că sufăr așa că ne-am mutat într-un nou oraș. Am văzut toate sacrificiile lor de a mă face fericită, însă o nouă școală și un nou oraș nu mă vindecă.
Sâmbătă seara, după ce iau o cină liniștită împreună cu părinții mei, mama îmi propune să mai ies puțin pe afară pentru a cunoaște orașul, dar să nu mă îndepărtez tare, deoarece a observat și ea că aerul curat îmi face bine.
Mi-am luat o jachetă neagră peste rochița mea înflorată și am ieșit pe ușă, îndreptându-mă spre un parc. În timp ce mergeam, am avut grijă să mă bucur de minunatele luminițe ce-mi luminau fața și de zgomotele de strigăte de copii. Sau, de niste zgomote ce păreau a fi țipete de copii ce se jucau. Copii la ora aceasta? Nu era foarte târziu...dar era totuși îmtuneric.
Însă, când am ajuns la acel parc, observasem că parcul era gol, doar cu un cuplu ce se sărutau pe o bancă, nici urmă de vreun copil. Atunci, ce se aude? M-am apropiat de sursa țipetelor și mi s-au făcut mai clare. Nu erau strigăte de copii pe nici de departe, erau urletele unui cățel chinuit ce venea din spatele unui bloc. Mi se făcuse milă imediat și inima incepe să-mi bată cu putere. M-am îndreptat spre blocul cu pricina și după colțul unui bloc, niște copii loveau bietul animal cu o bâtă, forțându-l să stea lângă niște petarde.
Mă îndrept spre acei copii needucați și fără scrupule și cu strângere de inimă, ajung la colțul blocului și strig către ei să lase în pace bietul animal:
- Lăsați-l în pace! strig către ei, și simt cum privirile lor sunt îndreptate către mine.
Se făcu liniște. Inima îmi bate foarte agitată. După liniște, urmă un val de hohote de râs și nu înțelegeam ce se petrece. Însă, după acest văl de râsete, i-am analizat și acești indivizi, în numar de cinci, nu erau copii, erau băieți în toată firea, mai mari ca mine după cum se vedea. Când au inceput să râdă, cățelul fugise din cercul format de cei cinci în jurul său, liber.
