Capitolul 18

12.5K 845 69
                                    



( perspectiva autorului)

Trecură 2 luni de când parintii i-au dat vestea oribilă. Avea să moară? Raluca aproape intrase în depresie. Nu mai mânca, stătea în pat, nu mai mergea la școală. Colegii credeau că-i bolnavă zilele acelea. Însă... nu era doar în zilele acelea. Primele 2 săptămâni plânsese enorm de mult, însă după și-a dat seama că de fapt, poate i să făcea un favor. Însă se mințea singura.

Parintii ei o duceau la fel de rău. Mai rău poate nu se putea. Îi cumpărase orice, tatăl ei muncea supraexpunându-se la pericole, însă nimic nu-i mai păsa. Absolut nimic. Se chinuiau să strângă banii pentru operația Ralucăi ce cosga enorm. Aceasta fiimd doar prima. Deși Raluca refuza orice i se dădea, parintii nu aveau s-o lase. Ei stiau sigur că fata lor va trăi în continuare. Dacă nu, avea să moară odată cu ea...

Vlad nu era nici el bine. A încercat să trăiască la fel, să nu-i pese de nimeni. Însă mama Ralucăi insista, îi comunicase și lui că ea aflase de boala ei. Se băgase în asta printr-o încurcăturã și nu mai putea să iasă. Dacă mama ei avea dreptate și Raluca chiar simțea ceva pentru el, trebuia să riposteze fie că vrea, fie că nu. Era momentul să dovedeasca părinților săi cât și tuturor căre îl etichetau drept bădăran și om fără bun simt, că de fapt era un băiat bun ce era capabil să facă și ceva bun în viața lui.
Uneori se gândea cum de își însușise aceste trăsături.

* * *

Părinții au convins-o pe Raluca până la urma să mai meargă la școală. Ei înțelegeau cât de greu era pentru ea cu această povară, însă ei se dedicau total fiicei lor și căutau disperați o cale de a-și salva fiica.
După ce își mâncaseră micul dejun, Raluca se ridică de la masă, își puse geanta de școală în spate și aștepta ca tatăl ei să termine și el de mâncat.

- Astăzi te vei duce pe jos la școală, Raluca. Ai nevoie de aer, vremea și-a revenit, e soare afară. Chiar dacă e un soare cu dinți, e acolo sus. Haide, scumpo, curaj. Tu ești ceamai curajoasă fată pe care o cunosc!

Raluca își lua mama în brațe mai mult pentru a înceta sa-i vorbească deoarece îi venea să plângă și știa că asta le-ar strica toată ziua.

- M-as supăra pe voi, dar cred că chiar trebuie să-mi mișc putin picioarele, mi le simt ca două legume. Ne vedem după ore, v-am pupat.

Deși Raluca încerca din răsputeri să-și ascundă durerea față de părinți, știa că nu putea face asta foarte bine. Iar faptul că-i făcea și pe ei să sufere, îi rupea sufletul în două din nou.

Cu gândul la parintii ei, intrase în cineva. Se speriase a început deoarece nici nu ieșise din perimetrul casei sale, însă după își dadu-se seama ce caută de fapt Vlad acolo.

- Bine că nu mi-ai spart telefonul de data asta.

- Mama sau tata?

- Poftim?

- Nu te mai preface. Cine te-a chemat?

- Nimeni, nebuno. Pur și simplu vreau să mergem amândoi la școală. Te deranjează?

Ei au început să meargă cu pași mici și înceți spre școală. Raluca chiar voia să fie singură. Nu voia să-l vadă, îi făcea rău. Însă ceva din ea îi spunea să tacă și să nu- gonească.

- De unde știai că aveam să merg la școală? Nu am mai fost de zile bune. Mama sau tata?

- Mama ta.

- Nu înțeleg care e faza, ce legătură ai tu cu mama?

- Nimic. Pur și simplu consideră că e mai ok să fii cu niște prieteni.

- Eu n-am prieteni, i-o tăiase scurt Raluca uitandu-se oriunde în altă parte, numai la el nu.

- Ba mă ai pe mine.

- Tu nu ești prietenul meu.

- Dar ce sunt?

Îi venea să-l lovească cu orice prinde, pumni, picioare, și oriunde nimerea. Însă se abținuse. Cu mare greutate.

- Și ce ai vrut să zici că trebuie să mai stau prieteni?

- Păi, nu știu. Toți avem nevoie de prieteni.

Raluca râse șters și fals.

- Dar nu și eu.

Vlad știa că e complicată, se aștepta la asta, dar nu atât de complicată. Însă își propuse să aibă grijă de ea, să o asculte și să o suporte...până avea să plece de lângă ei. Astfel, se va simți împăcat cu el în sine caci a fost lângă ea și poate, poate, a fost fericită. Nu avea nimic de pierdut să facă pe cineva fericit.

- Ba ai. Mai ales în momentele astea.

- Nu înțeleg ce vrei să zici, răspunse el imediat.

- De ce te porți așa cu mine? De parcă sunt un bebe? Tu nu ești așa. Ce vrei de la mine? Alți bani? S-o crezi tu, fraiere! Știi, în ultimele două luni, am realizat cât de naivă am fost.

- Raluca, calmează-te... Nu e ok să te enervezi!

- Ce stii tu?

Cei doi se opriseră aproape în fața școlii lângă o băncuță , cât de cât, feriti de ochii multor oameni.

- Raluca...

- Taci! Spune-mi, ție cum ți s-ar părea? Te porți ca un bădăran cu mine profitând de faptul că eram naivă și proastă, facand bani și mare tam-tam cà ți-am spart telefonul! Apoi vii la mine și toate astea și încerci să te porți frumos cu mine. Nu mai încerca, se vede că te strădui și mai las-o baltă. N-am nevoie de oameni prefàcuți în viața mea.

- Raluca? Ce ai? Ești ok? Nu-ți înțeleg supărarea, calmează-te...

- Nu mă calmez! Mă enervează... Adică sunt nervoasă... Adică... La naiba! Tu mă enervezi! Atitudinea ta de rahat din care nu mai înțeleg nimic. Să știi ca mi-a venit mintea la loc. Nu mai scoti niciun ban de la mine.

- Nu înțelegi, încercand Vlad s-o calmeze, altfel, era posibil să cedeze în fața lui din cauza presiunii. Calmează-te mai întâi.

- Nu vreau!

- Nu sunt aici pentru bani, Raluca. Înțelege! Mai bine calmează-te, știi că ești bolnavă, ar trebui să ai grijă de tine...

Se făcu liniște. Raluca avea ochii înlăcrimati și se făcuse albă la față, și abia dupa ce vorbise își dăduse seama ce făcuse.

- T-tu știi? De unde știi?

- Cred că asta contează cel mai puțin...

- Deci de aceea stai cu mine. Din milă!

Cuvintele îl durură. Nu era adevărat. Chiar deloc.

- Nu, Raluca! Să nu mai zici niciodată asta. Știu că suna ridico, dar sunt aici mai mult...pentru mine. Să mă simt eu bine.

- Să nu te mai apropii niciodată de mine!

O durea inima din nou. Vlad si oamenii din jur o dezamageau din nou și din nou. Coșmarul nu se mai termina..

- Voi veni după tine oriunde, spuse Vlad foarte hotarat apucand-o de mână ca să nu plece.

- Dă-mi drumul, spuse nervoasă Raluca însă văzând că Vlad nu îi dadea drumul brațului său, ridicase cealaltă mână ca sa-l lovească însă dintr-o mișcare, nu știa nici ea cum, doar el știa, ajunsese lipită de el.

Brațele lui o țineau strâns la pieptul lui. Raluca nu se mișca. Se simtea....ciudat. Inima i-o luaseră razna. Putea să se retragă, sa-l lovească și să plece. Însă problema era... Că nu voia. Îi plăcea acolo. Se simțea protejată. Pe veci. Îi simțea căldura corpului chiar și prind hanoracul gros pe care Vlad îl purta.

- Omuleț nebun. Eu când zic ceva, așa rămâne, înțelegi tu?

Însă nu. Îi auzea vocea și doae se bucura de ea. Nu voia să mai plece de acolo. Voia să trăiască așa pe veci.

ResentimenteUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum