Resentimente

Capitolul 3

     
O piesă ce o puteți asculta în timp ce citiți. Lectură plăcută! ^-^

  
         Raluca se afla într-o stare foarte gravă. Ea nu-și dădea seama, nu știa. Însă, părinții săi se consumau zi și noapte deoarece nu aveau soluții. Ce avea să se întâmple cu ea? Chiar dacă mânca destul de mult, slăbea din ce în ce mai mult. Iar în capul ei, totul era bulversat. În capul ei, totul se întâmpla pe dos. Deși putea să realizeze și să vadă si realitatea, prin mintea ei se strecura și o fărâmă de imaginație.

    Raluca trăia două "vieți" diferite. Una, cea reală, iar alta, cea imaginara, așa cum ar fi vrut ea să se întâmple. Însă... Cea reală o trăiau cu toții. Pe când cea imginară, doar ea.

      Toate astea din cauza unei boli de ficat? Nu. Ea avea mai mult de atât. Cu excepția unei tumori pe creier ce o împiedica să se dezvolte normal, ea mai avea și altele... Dar părinții nu voiau să-i mărturisească, nu voia să sufere și ea...

       Dar oare Raluca își va da seama de ceva? Va realiza că trăiește în două " lumi" diferite, dar doar una e reală? Fix cea pe care o urăște?

      ...

       Eram nervoasă, asta așa e. Genunchii mă dureau. Au fost izbiți de asfaltul tare când acest tip pe nume, Vlad, se pare, m-a strâns fără milă de braț până am cedat.

     În timp ce eu îmi plângeam de milă, alt tip îngâmfat, se apropie de mine cu pași mici și cu un rânjet batjocoritor, își încolătăcește degetele scârboase în părul meu uscat și lipsit de vreo frumusețe, după care mă ridica, îmi râde-n față și mă trântește iar pe jos fără pic de milă, din nou.

      Din rândul " admiratorilor" reiese Roxana, noua mea " prietenă" sau doar o colegă drăguță, în situația prezentă nu mai realizam aproape nimic. Inima îmi bătea aproape să-mi iasă din piept. Roxana se apropie de mine ajutându-mă să mă ridic. De xe nimeni nu intervenea? Ce naiba, nu era nimic de admirat. Chiar le făcea plăcere să mă vadă chinuită? De ce nu chema nimeni un profesor? Unde a dispărut școala " bună " despre care am auzit? UNDE?
 
        — Gata! Lăsați-o! Ați umilit-o destul! in timp ce mă ajuta să mă țin pe picioare, ea le aruncă cuvinte grele tipilor.

      — O lăsăm, scumpo! Te luăm pe tine! spune unul din gașcă adresându-se Roxanei iar ea se încordează cand acesta făcu doi pași către ea, iar noi ne dăm cu un pas instinctiv în spate.

      — Nu! Vă rog! Lăsați-o pe ea! le spun eu abia vorbind privindu-i cu lacrimi în ochi punându-mă în fața ei julită la coturi și genunchi.

        Nu voiam să sufete și altcineva din cauza mea. Mai ales cineva care într-adevăr îmi luase apărarea. Eu nu eram obișnuită cu astfel de fapte. Nimeni nu-mi mai luase apărarea niciodată. Nu puteam lăsa să se ia cineva de ea, din cauza mea.

      — Nu ți-e de ajuns cât ți-am dat? Mai vrei? îmi spune tipul și se pune în fața mea, iar Roxana mă apucă de braț.

    Se apropie de mine îngrozitor de mult iar buza inferioată începe să-mi tremure, iar acesta începe să râdă trosnindu-și degetele și ridică pumnul. Închid ochii și aștept ca pumnul lui să facă contact cu fața mea.
Când deschid ochii,tipul era tot cu pumnul în aer, dar cineva îl ținea să nu mă lovească.