Resentimente

Capitolul 13

Vlad arăta ciudat, ceea ce mă speria. Nici măcar nu mă privea, îl întrebam ce are, dacă e bine, dar nimic din partea lui, el doar râdea și cânta versurile melodiei. Îmi pun mâinile pe fața lui caldă și atunci tresare, din cauza mâinilor mele reci. Atunci mă privise în sfârșit, ochii lui mă fixau, însă parcă nu era el, era ceva schimbat.

- Vlad, de ce ești în starea asta?

El începe să râdă și mă împinge vrând să se ridice, însă nu putuse și renunță stând în continuare rezemat de perete.

- Pleacă tu.

- Nu plec. Ce s-a întâmplat?

- Pleacă, idioato. Nu vreau să-ți văd fața.

Înghit în sec și mă abțineam să nu plâng în fața lui.

- Ce ai?

- Sunt fericit.

- Ești beat?

- Poate da. Poate nu.

- Ești drogat? întreb deși îmi era frica de răspuns, deși inima îmi spunea să rămân, în mintea mea era mai bine să plec și să-l las în pace pe Vlad, era clar că nu mă dorea lângă el.
- Ce-ți pasă ție? Fugi de aici până nu te dau eu afară. Petrecerea asta e pentru oameni ce știu să se distreze nu ca proaste ca tine. Du-te acum și plângi și zi-mă maică-tii. Mă doare-n fund.

- P-poftim? Ce legătură are mama cu astea? Nu-mi băga părinții în rahatul ăsta. Ești într-o stare foarte gravă, Vlad, vreau doar să te ajut. Te rog...ridică-te.

- Ia mâna de pe mine! strigă el când încerc să-mi pun mâna pe brațul lui. Pleacă, idioato. Acum. Până nu-mi sar dracii.

- De ce te porți așa cu mine? Mai devreme...

- Pleacă! Tu chiar nu vezi că nu te vreau în fața ochilor mei? Tu chiar nu vezi că mi-e scârbă să mă uit la tine?

- Înțeleg, vorbi încet Raluca ridicându-se. Stai calm, iti promit că nu te voi mai deranja.

- Mi-ai face o favoare. Și tu, și toată familia ta să mă lăsați în pace. N-am nevoie de banii...

- De familia mea să nu te iei, m-ai auzit! izbucnesc nervoasă gata să-l plesnesc. De mine poti spune orice vrei, orice te duce capul ăla plin de grăunțe, dar de familia mea să nubaud niciun cuvânt, altfel...

- Altfel ce? murmură Vlad uitându-se la mine cu ochii încruciș.

- Familia mea nu ți-a făcut nimic. Nici măcar nu-i cunoști, nu ai dreptul să te iei de ea. Așa că mai bine, ai dreptate, nu sunt de teapa ta. Ești mult mai josnic decat de credeam. Nu te voi mai deranja de acum încolo, îți promit.

Spun acestea și ies din acea garsoniera cât de repede puteam. Îmi ajunse cuțitul la os, nu mai puteam. Simțeam că nu mai rezist în lumea asta cu oameni atât de răi...

Vorbele lui Vlad îmi răsunau în minte.

Am fost rănită de foarte multe ori în viața mea. Poate uneori nici nu mă mai durea. Dar nu poți deveni imun la durere. Asta-i cert. Nu se poate acest lucru.

Vlad mă rănise, dar nu era pentru prima oară. Și nu era pentru prima dată când aveam gânduri de sinucidere, de foarte multe ori voiam să mor. De ce? Pentru că toți își băteau joc de mine, eram o proasta în fața tuturor. Eram slabă, nu mă putetan apăra, eram urâtă, eram...eram eu. Și asta mă distrugea. Nu am putut fi niciodată în preajma cuiva eu.

Picioarele mă duc, parcă împotriva voinței mele într-un loc pe care nici eu nu-l cunoșteam prea bine. Era un pod deasupra unui rău, unde valurile erau furioase lovindu-se de pietrele ce se odihneau pe lângă. Cerul era senin, vântul bătea puternic iar lacrimile mele curgeau. Dacă mor, are să fie mai bine? Dacă mă voi arunca, va fi mai bine...?

Oricum, toți murim mai devreme sau mai târziu. De ce să mor mai târziu și sã sufăr mai mult decât să mor acum și să scap de tot?

Oricum... fie că vreau sau nu, eu voi muri. Nimeni nu mă poate păcăli că nu sunt grav bolnavă, nici măcar părinții.

- Raluca?

Tresar ca și arsă la o voce din spatele meu, de aproape căzusem deja pe cealaltă parte a podului. Prin întuneric nu vedeam foarte bine persoana, dar nici după glas și nici după siluetă nu-l cunoșteam, nu mi se părea nimic familiar. La lumima lunii puteam să observ, dacă mă uitam mai bine, un băiat slăbănog cu fața ascuțită și ochii mari. Nu le puteam vedea culoarea clar, însă puteam observa că avea părul închis la culoare.

- Cine ești? spun agitată cu vocea tremurându-mi.

- Nu mă cunoaști, dar nu-ți face griji, nu sunt aici ca să-ți fac rău. Sunt aici ca să te ajut.

- Cine ești te-am întrebat, și de unde-mi știi numele?

El se apropie de mine iar eu mă dau cu doi pași în spate agățandu-mă cu mâinile de barele podului. Însă băiatul își întinde mâna spre mine și-n începe a vorbi calm:

- Sunt Sorin. Îmi pare bine să te cunosc.

- Știi foarte bine că nu asta vreau să aud. Nu-mi pasă cum te cheamă. Spune-mi exact cine ești, vorbesc aspru cu vocea nervoasă.

Acum înțelegeam de ce unii își vărsau nervii pe mine. Eu nu obiect cu nimic, mă supuneam deoarece în sinea mea știam că nu am dreptul de a vorbi.

- Sunt prietenul lui Vlad.

Simt cum forțele îmi piereau din corp și când aud iar numele lui , durerea reveni în sufletul meu.

- Te-am văzut la garsoniera lui. Am auzit din întâmplare și conversația voastră.

Făcu o pauză sau doar aștepta ca eu să vorbesc, dar numele lui mă tulburase complet.

- Și din întâmplare ai aterizat aici?

- Nu mai fi răutăcioasă, Raluca. Știu prin ce treci și prin ce ai trecut, de fapt. Vlad ne-a povestit cum...

- Cum? întreb când observ că el ezită să continue.

- Cum are de a face cu tine.

- Știu că nu agreează. Dar voi ieși pentru totdeauna din viața lui, îi promit.

- Nu pentru asta te-am urmărit până aici.

- Te ascult.