Resentimente

Capitolul 55

 

            Totul avea să revină la normal după aceste luni. Îi va fi dor de el, dar nu putea să se simtă bine că a acceptat până la urmă să se ducă acolo și să o ia de la capăt.

           Își face și ea bagajul încrezătoare, mâine avea rezervat primul zbor spre Cuba. Părinții erau bine dispuși, știind că fiica lor a ales în sfârșit calea cea bună, calea spre o speranță că viața ei va decurge normal.

          Și ea se simțea bine, în sfârșit i se întâmpla și lucruri bune în viață.

      — Cum te simți? o întreabă Ale în timp ce mânca ultima felie de pizza, Roxana uitându-se la ea cu o privire ucigătoare.

      — Bine. Mă simt chiar bine. Adică...mă bucur că a facut asta, chiar mi-a dovedit că simte ceva pentru mine și asta mi-e de ajuns.

      — Tu cât vei sta în Cuba? o întrebă Roxy, arcuindu-și o sprânceană. Dacă vei sta foarte mult noi ne vom plictisi fără tine.

     — Păi depinde de stare, cred. Dar America e destul de departe, înțelegi? Părinții nu-și permit să ne ducem acolo de fiecare dată cât sunt chemată. Deja doctorul a cerut o sumă colosală, plus alte ședințe, și astea nu se fac într-o lună și gata. Părinții s-au ocupat și de o chirie acolo, deci vă dați seama că voi sta ceva.

     — Vezi să nu-ți faci prietene noi, murmură Ale și râd toate trei. Și vezi să nu-ți fugă ochii după alți băieți, tu ai unul deja.

     — Și-mi ajunge. Dar ia zi-mi mai bine, tu cu Paul ce faceți?

    — Păi, se rușină ea ușor, suntem prieteni.

     Raluca și Roxana ridic sprâncenele ironice și amuzate în același timp, încât Ale roși și mai tare.

    — Bine! Prieteni foarte buni. Dar nu suntem împreună. Cu mine nu ar rezista niciun băiat într-o relație. Pe ultimul l-am terorizat rău până când s-a despărțit de mine printr-un bilețel.

     Ale nu glumea, deoarece era foarte serioasă și da, se oberva clar că era sărită de pe fix. Iar Paul pare mereu serios, însă Raluca bănuia că Ale îi va deveni soarele de pe cer, curcubeul din viața lui, construindu-i un perete între ei și ceilalți. Asta dacă nu, la cât de împiedicată și neîndemânatică era Ale, cădea peste săracul perete și-l nenorocea și pe acela.

    În timp ce fetele râdeau, telefonul ce se afla în buzunarul de la spatele blugilor Ralucăi, vibrează dintr-odată, iar ea citi sms-ul primit:

          Valentina: Am nevoie de cineva. Vlad nu mai e, sunt pierdută. Mi-ai zis să te contactez când voi avea nevoie. Dacă mai ești disponibilă ne vedem la apartamentul lui Vlad.

      Raluca ar fi vrut să o întrebe ce mama naibi făcea în apartamentul lui, însă probabil situația era gravă dacă Valentina își călcase orgoliul și i-a mesaj ei. Era imposibil ca marea Valentina să nu mai aibă prieteni...sau nu era atât de „ mare ” pe cât s-a crezut?

       — Fetelor, mormăi Raluca, gândindu-se la o minciună, am ceva de rezolvat, ne vedem mai pe seară dacă vreți.

       — Putem veni cu tine dacă vrei, spuse Ale cu gura plină, mâncând o ditamai ciocolata de data asta.

      — Nu, nu! Este în regulă. Puteți rămâne aici la mine, nu stau mult.

Văzuse privirile interogative ale prietenelor ei și nici nu-i plăcea că le minte, dar deocamdată nu voia ca ele sã știe cu cine se vedea. Ieșise imediat din cameră înainte ca cele două să mai pună vreo întrebare la care nu ar mai găsi un răspuns convingător.