Resentimente

Capitolul 54

     Venise ziua în care trebuia să-și ia adio de la Vlad pentru mult timp. Nu știa cum avea să se descurce, îi era tot mai greu. Spera totuși ca el să reușească acest mare pas și de asemenea spera ca și ea să reușească – spera să audă ca boala nu îi este foarte avansată și are o șansă la o viață normală.

           Se îmbrăcase într-o rochiță simplă gri de sport, se încălță cu teniși, își luă gentuța și plecă spre mașina lui Vlad ce se afla în fața porții ei. Urcă imediat în mașină unde era doar Vlad și un domn. Vlad o salută cu un zâmbet trist, iar Raluca îi ofera unul încurajator.

          Pe drum niciunul dintre ei nu au suflat vreo vorba, fiecare se uita oriunde, numai în ochii celuilalt nu. Amândoi simțeau un gol enorm în stomac, un gol ce îi va pândi șase luni, zile întregi, ore eterne.
Raluca spera să nu uite de ea sau să nu îi dispară sentimentele față de ea. Nu știa cu ce se mănâncă iubirea asta, dacă astfel de sentimente pot dispărea în șase luni sau...vreodată, însă totuși se temea. Pentru că indiferent dacă nu și-a mai lăsat garda jos, dezvăluindu-și sentimentele, ea îl iubea atât de mult încât ar face orice pentru el să-i fie bine. Era tristă si fericită în același timp. Tristețea îi era cauzată din prisma golului, faptul că nu mai avea să-l vadă pe Vlad atât de mult timp - sau chiar mai mult, ea nu știa cât avea să fie ținută acolo - o distrugea psihic, sufletul se destrăma. Dar ceea ce făcea ca bucățelele sufletului ei să se unească la loc era gândul că Vlad face asta pentru ea. A ales-o pe ea în locul drogurilor, va sta acolo doar pentru ea. Deoarece știa că lui nu-i păsa de el și de viața lui – sau, de fapt, ea era viața lui.

         Mașina oprește, ceea ce o face le Raluca să se dezlipească de brațul lui Vlad și de gândurile sale bulversate. Se aflau la aeroport. Șoferul coboară, însă Vlad nu se clinti, așa că nici Raluca nu avea de gând să facă vreo mișcare.

       — Părinții încă nu au venit, spune el prompt.

       Era abătut. Era și normal, de aceea Raluca își lăsase capul pe umărul lui, dar el tot nu se clinti. Avea privirea ațintită pe avionul cu care avea să plece în scurt timp.

       Raluca își ridică capul și vede în ochii lui destule goluri. Așa se simțea și ea, dar trebuia. Se apropie ușor de el și-l sărută ușor pe obraz, închizând ochii. Obrajii lui erau fierbinți și aspri, nu-și mai rase barba.  El își întoarce capul spre Raluca, ce zâmbea timid. Ea îi pune mâna obraz și i-l mângâie cu grijă.

        — Va fi totul bine, Vlad.

    El încuviințează din cap, apoi își îndreaptă privriea spre cele trei mașini ce sosesc la unison. Atunci îi aruncă o privire și mai tristă Ralucăi și iese din mașina, ea urmându-l.

     Dintr-o mașină îi ies părinții și cele două surori, din cea de-a doua ies Paul, Robert, Sorin și Ale, iar din ultima ceilalți băieți din grup și, spre surprinderea Ralucăi, Valentina.

      Vrea să-și ascundă nervii ce i-au apărut în momentul când dă ochii cu ea. Cine i-a spus? Cine oare în afară de grup! Dar trebuia să se abțină, trebuia să fie tare. Deja lacrimile i s-au adunat în ochi deoarece venea momentul când avea să se despartă de Vlad pentru mult timp.

      Toți se adună în jurul lui Vlad, Părinții erau în fața lui, grupul într-o parte, stând lângă Miruna si Laura, Ale era lângă Paul, iar Valentina lângă ei, singură. Așa ca și Raluca. Stătea singură în partea dreapta retrasă, privind tot ce se întâmplă.

      Mama sa îl ia în brațe. Avea o pereche de ochelari negri și nu se putea vedea dacă plângea sau nu, dar cu siguranță faptul că fiul tău a ajuns un drogat dependent, doare destul de tare încât să plângi. Îl ține în brațe minute bune, după care îi șoptește ceva și se așează în spatele lui. Ea avea să meargă cu el până la centru.