Resentimente

Capitolul 39

    Raluca cunoștea vocea disperată a unei mame de a-si salva copilul. Cum îi putea spune acestei femei că ea era cauza suferinței fiului său? Ce minciuna gogonată avea să-i bage pe gât? Nu era nici foarte bună la teatru și femeia aceasta nu era proastă.

   — Nu știu ce se întâmplă cu el, spuse răgușit ea.

   Nu era sigură că mințea. Până la urmă ce știa? Nu era sigură nici de ceea ce spunea, o putea minți, o putea juca pe degete. Deși părea atât de real, de ce să fie atât de naivă cum a fost o viață întreagă?

  — Dar cred că are nevoie de voi, continua Raluca cu vocea joasă. De părinții lui. Fiti lângă el orice ar fi. O îmbrățișare de la mama sau de la tata mereu e bine venită.

  — Mhm, lăsă privirea în jos și înghițise în sec. Vlad nu ne vrea aproape de el. Nu-i vom încălca dorința.

  Voia s-o întrebe, dar de ce ar reintra în viața lui? De ce ar fi trebuit să-i pese?

  — Îmi pare rău că nu vă pot ajuta, răspunde Raluca și se ridică dar vocea doamnei o opri un moment.

  — Dacă sunteți prieteni...ai grijă de el.

  Nu suntem prieteni. Suntem doar doi străini, doamnă Mondragon.

  Raluca încuviință rușinată de comportamentul ei față de o mamă în prag de disperare, nu-i stătea de obicei în caracter, dar nu avea altă opțiune. Clopoțelul o salvă de privirile curioase a colegilor săi, dar mai ales de privriea Mirunei. Prefera să iasă din școală, dar avea rețineri. Vlad nu venise la școală în acea zi, știa unde este. O aștepta la el, dar de ce ar avea încredere în el?

   Capul ei se învârtea în toate părțile până se izbi de Roxana și noua colegă, Ale. Raluca le privi puțin dezorientată:

  — Scuzați-mă, spuse ușor, masându-și tâmplele.

  — Te simți bine, Raluca? o întrebă Roxana și-și așeză mâna pe umăr.

   Raluca se simțea puțin amețită, dar își reveni curând. Ale o privea cu un zâmbet dubios pe față, nu a putut să se abțină:

   — De ce te uiți la mine astfel? râse Raluca în timp ce o privea Ale, ce obrajii îi prinse și mai multă culoare când sesiză că îi vorbise. Se vedea că este timidă, semănau la acest aspect, doar că Raluca își mai scăpase din temeri și rușine.

  — Ești drăguță, spuse încet ea încă privindu-i chipul Ralucăi.

  Ea tace câteva secunde și ezită să-i răspundă pentru puțin timp:

  — Scuze, nu știu să reacționez la complimente.

   Roxana și Ale pufnesc într-un râs copilăresc, iar ea doar le privea jenată. Până acum nimeni nu mai râse de ceea ce spuse doar într-un mod răutăcios.

  — Ai vrea să fii cu noi? întrebă Roxana. Ne ducem la un suc să ne cunoaștem mai bine. Ale e o fată foarte interesantă și singura persoană Mondragon drăguță.

   Nu mai era drăguț din cauza Roxanei. Chiar trebuia să aducă în vorbă asta de fiecare dată? Ale văzuse că o deranjase vorbele, se încruntă și-i prinse mâna îmtr-a ei:

  — Hei, să știu despre tine și Vlad. Mă bucur pentru voi. Nu trebuie să te jenezi.

  Eu și Vlad? Unde? Care noi? Ce jenare? Nu exista niciun noi, nici măcar ca prieteni. Nu eram jenată, eram supărată de indignarea Roxanei. Știa că Vlad era un subiect sensibil, sau nu aflase nimeni că marele Mondragon îi frânse inima unei puștoaice de clasa 16 ani? Cum de a putut ține asta fără să împrăștie?.