Resentimente

Capitolul 17

   — Doamna Minea, nu mai pot face asta. Îmi pare rău, e oribil. Mă simt oribil când fac asta. Raluca se atașează de mine și va crede că e reciproc. Mă simt oribil și când iau bani de la dumneavoastră ca să ce...să-i ofer afectiune unei persoane care mai devreme sau mai târziu va muri?  Raluca e o persoană minunată, chiar credeam că voi putea să rup o bucata din viața mea până a ei se va sfârși și-mi voi petrece timpul cu ea, doar că... E și ea încăpățânată, la fel și eu...  Eu înțeleg că s-a atașat de mine dar nu i-am dat niște motive întemeieate, de ce m-ati ales pe mine  să mă plătiti s-o fac fericită pe fiica voastră? De ce nu o faceți voi? De ce eu... De ce...

   — Pentru că e îndrăgostită de tine, Vlad! țipă mama Ralucăi disperată cu ochii plini de lacrimi. Are nevoie de tine! Se consuma, de când te-a întâlnit, din cauza ta! Crezi că eu plateam un băiat oarecare ca să se prefacă că o iubește pe fiica mea? Atât de idioată mă crezi? Raluca se disprețuiește! Se urăște! Mereu ca eticheteaza fiind prea slabă, prea urâtă,  spune că acneea o face groaznica, spune că sânii eu mici și fundul la fel nu va atrage pe nimeni și va rămâne singura toată viata! Ea nu înțelege că nu lucrurile astea o fac de fapt frumoasă! Ci faptul că are un suflet bun, frumos! Că e deșteaptă și mintea ei te poate da pe spate! Doar că ea chiar nu are cum să-și dea seama toate astea fără tine! mama Ralucăi țipă atât de tare încât Vlad rămăsese cu ochii căscati la ea. Știu că poate crezi că e doar un joc copilăresc, Vlad...știu cum te simți și tu, și chiar nu voiam să se ajungă la asta, să te bag într-o viață a unei fete care .... va pleca de lângă noi peste puțin timp, știu că ai și tu o viață. Doar că... eu, doamna Minea închise ochii și respiră adânc dar lacrimile încă îi cădeau grămadă, nu vreau să moară tristă! Vreau să moară fericită! Crezi că eu nu am încercat toate lucrurile posibile să o fac fericită? Nu a mers nimic, Vlad... Tu ești singura soluție, îi faci mult bine. Și cum am zis, poate crezi că e doar un joc copilăresc, dar nu e așa deloc. Așa credeam și eu...dar nu.

   Vlad căzuse pe gânduri. Era într-o belea destul de mare. El nu simțea nimic pentru Raluca și asta nu avea să se schimbe, era sigur... Dar pe deasupra, nu era atât de dobitoc încât sã lase o fată nevinovată într-o astfel de situație. Totuși, în viață trebuie să fii și un pic egoist.

   — Și eu? spuse dintr-odată Vlad iar doamna Minea tresări brusc. Cu mine cum rămâne?

— P-poftim? Eu te plătesc în continuare, tu doar...

   — Nu mai am nevoie de bani să fac o faptă bună! Mă refeream la altceva...

  — Nu te înțeleg, Vlad.

  — Eu? Dacă mă atașez și eu de ea și ea va pleca apoi? Ce se va alege apoi de mine?

   *     *      *

     Stau în pat ascultând aceeași muzica pentru a mia oară. Nu mă gândeam la nimic, pur și simplu stăteam cu ochii pe pereți, până când o văd pe mama intrând în camera mea. Nu înțelegeam ce se întâmplă, toată lumea era tristă odată cu mine. Ei de ce erau triști?

   — Hei, scumpo, ce faci? spune mama punandu-se la margimea patului iar eu dandu-mi castile jos, ma ridic in sezut. Cum te simti?

  — La fel ca și ieri?

   — Adică?

   — Rău? Oribil? Groaznic? Vrei să-ți mai zic?

   Mama lăsase tristă privirea-n jos dupã care îmi păruse imediat rău și o iau în brațe.
   — Mamă, ce se întâmplă?

   — Ce să se întâmple, nu se...

   — Mama, nu mă minți! Te rog! ridic puțin vocea dar niște lacrimi îmi curg nărăvașe pe obrajii palizi.

   — Cum te simți? Fizic?

   — Ce legătură are asta? Mã simt bine cred. Puțin slăbită dar sunt bine. Mă doare doar capul putin dar în rest...

  — Ai luat cumva vreo pastila?

  — Chiar două, dar nu-mi trece. Dar e ok, dormi și se mai amelioreaza.

  — Scumpo, mâine eu și tati am decis că e timpul să mai mergem la doctor.

  — Pentru o durere de cap? Fiti serioși!

  — Nu, scumpo. Mai știi acum ceva timp când ai fost băgată într-un tub? Când plâgeai că ți-e frică?

  — Um, da... Ce e cu el?

  — Va trebui să faci asta din nou.

   — Nu! Nu! Nici să nu aud! Nu mai vreau! Ce e locul ăla? De ce trebuie să fac asta? Mamă, ce se întâmplă? Nu mai plânge și zi-mi ce se întâmplă? S-a întâmplat ceva cu tata? Cu tine? Ce aveți amândoi? Vă purtati oribil, sunteți tristi mereu, cu ochii-n lacrimi și tacuti! Cum să nu fiu și eu așa daca voi sunteți fix cum nu ar trebui? Și pe deasupra nici nu știu ce se întâmplă și e stresant. Spuneți-mi! Ce se întâmplă?

   Mama mă luă în brațe strângându-mă foarte tare. Îmi mângâia capul și mi-l săruta repetat șoptindu-mi cã mă iubește și că sunt fetita ei minunată. Începusem să mă panichez. Dacă era bolnavă? Dacã chiar era și nu aveam bani de tratare?

   — Mamă...  Nu vreau să te văd așa. Nu-mi place! Te rog, revino-ți în fire și zi-mi te rog ce s-a întâmplat cu tine și cu tata.

  — S- scumpo... Mi-e atât de greu să știu că...că...

   Începu să plângă iar și ieși din cameră. Rămăsesem șocată și stăteam nemișcată gândindu-mă. Nu trecură mai mult de 10 minute caci imediat tata apăru pe ușă și îmi spuse că trebuie să cobor jos să discutăm ceva serios. Foarte serios.

  Coboram scãrile în sufragerie abia respirând și cu picioarele tremurându-mi. Era de rău. Îmi era frică. Tremuram. Aveam nevoie de ceva... De o îmbrățișare? De vorbe pune? Da. Chiar aceam nevoie.

   Mă așez langa mama ce inca plângea ca în gurã de șarpe iar tata, plângând și el, se pune lângă ea și o luă în brațe repetându-i " Totul va fi bine, iubito". Deoarece ei încă nu spuneau nimic și doar plângeau, eu sparg tăcerea vorbind cu vocea atât de subtire încât aproape că n-o recunoscusem nici eu:

   — Mama, ești bolnavă?

   Ei se luară din nou în brațe și alte noi lacrimi curgeau pe obrajii lor. Peste cateva secunde mama se șterge la ochi și vine spre mine punandu-se în genunchi în fața mea și luându-mi mâna mea rece în mâinile ei calde. Tata se aseaza lângă ea pentru a mă privi mai bine.

   — C-ce se întâmplă..?

    — Scumpo, spuse mama încercând sã zambeasca dar nu-i prea reusea, nu eu sunt bolnavă.

    — Nu? Oh... Tată? Tu ești bolnav?

   El dă ușor din cap negativ și-n cap mi de derulau cateva idei. Poate aveau datorii mari și au pierdut casa, poate au probleme cu politia, poate...

   Doar că, mama voia ca eu să merg la doctor, în acel tub nenorocit.

   — Oh, spun încet abia auzindu-mi vocea. Eu sunt cea bolnavă. Era și de așteptat, nu? Dureri de cap, ameteli, greata... Dar hei, astea se rezolva. Cu un medicament și un regim bine respectat mă însãnătoșesc în cateva luni, nu?

  Zâmbeam palid și asteptam ca și ei sa-mi răspundă la zâmbet, dar nu o făceau.  În schimb primisem un nou val de lacrimi.

   — Boala ta nu are leac, draga mea...
   
   Nu înțelegeam ce voia tata să zică. Parcă dintr-odată în jur se făcuse mai cald.

  — Ce am?

   — Tumoare... Tumoare pe creier.

    — P-poftim?

   — N-ne pare atât de rău...

   — A-adica voi muri?

  Tăcerea și alt vald de lacrimi mi-au dat răspunsul la care mă așteptam.

    Sunt distrusă.