Resentimente

Capitolul 47

     — Tu vei suporta toate consecințele, spune Valentina și iese ca o furtuna pe ușă.

   În cameră rămân doar ei. Singuri. Raluca stă nemișcată și-l privește dezamăgită, iar el are mâinile în cap, așezat pe un fotoliu din colțul încăperii. Niciunul dintre ei nu avea de gând să spargă liniștea așternută între ei.

   Se afla o bară între cei doi, o bară de gânduri negative, formată în urma greselilor amândurora. Bara aceea nu avea să fie spartă vreodată dacă unul dintre ei nu ceda. Iar Raluca stia că ea trebuie să stea tare, să nu cedeze și să-l facă cumva pe Vlad să-și accepte soarta. Știa că un centru de dezintoxicare i se părea prea mult, dar el nu era constient de greșelile pe care le comitea iar și iar, din cauza unor pliculețe nenorocite ce-i dădeau câteva minute de fericire și apoi ani plimi de tristețe.

     Raluca voia să plece și să-l lase să-și adune gândurile. Era sigură că dacă ar fi intrat în capul lui ar fi doborâtă. Parcă auzea rotițele ce se roteau agitate în capul său.

    — Așteaptă, vorbi el fix când Raluca era pe cale să iasă din încăpere.

    Ea de opri, dar nu se întoarse cu capul spre el. Avea lacrimi în ochi și nu voia s-o vadă așa. Știa că deja că suferea destul. Și culmea, îl înțelegea.

   — Pot face ceva să mă ierți?

    — Nu eu trebuie să te iert, Vlad. Tu trebuie. Iar dacă de fiecare dată când nu sunt lângă tine te arunci în brațele ei pentru acele substanțe distrugătoare, cum te pot ierta? Cum te poți ierta?

    — Îmi pare rău...

    — Nu mi-am respectat promisiunea atunci. Am crezut că poate îți revii, dar m-am înșelat. Nu-ți vei reveni niciodată, ba din contra, cu cât trece timpul, cu atât de distrugi mai mult, înghiți ea în sec și își strânse pumnii pe lângă corp, deoarece se rănea singură prin propriile cuvinte. Dar a fost naivă, crezând că își va reveni. După accindent ar fi trebuit să rupă legătura cu el, însă nu a putut.

    — Raluca...

    — Propunerea mea încă e valabilă. Ai o săptămână la dispoziție să alegi.

    Vlad vrea să se apropie de ea, dar Raluca își întinde brațul către el. Se oprește în fața ei și strânge din dinți. Era dezamăgit, vocea lui tremura la fel ca și corpul său.

    — Raluca, te iubesc, îți jur asta! Dar nu pot face asta. Centrul este exclus, asta trebuie să-ți fie clar. Pur și simplu nu pot... Poate găsim o alta cale sau...

   — M-am documentat, Vlad. Nu este nicio cale. Poate ar fi, dar ești încăpățânat și nu ai nicio motivare. Se pare că eu nu-ți sunt atât de dragă pe cât spui. Nu mă iubești pe cât zici.

    — Cum te poți îndoi de sentimentele mele? întrebă el, ridicând tonul disperat.

   — Cum? Prin simplul fapt că nu ești în stare să alegi.

    — Scumpo...

    — Taci! îl întrerupse ea și îl împinge cu putere pe băiatul din fața ei cu fața palidă și cearcăne oribile  sub ochi. Pentru prima oară în viața ta, eu voi vorbi, iar tu mă vei asculta. De azi înainte nu vreau să te mai apropii de mine. Dacă mă vezi, nu mă saluta. Nu mă suna, nu te interesa de mine. Îți dau o săptămână în care va trebui să pui într-o balanță binr gândită toate avantajelr și dezavantajele din ambele cazuri: eu sau drogurile. Ți-am zis, în această săptămână nu vreau să te mai văd. Îți dădeam mai mult timp de gândire, dar fix peste o săptămână și trei zile voi pleca în Cuba pentru terapii.

     Vlad se lumină la față și zâmbi. El știa de la părintii ei că Raluca refuzase ajutorul acestui medic din Cuba, nu știa dacă de frică, daca credea ca nu are nicio șansă sau pur și simplu nu avea niciun  chef din viață.

   — Doar că, continuă Raluca cu capul sus și spatele drept, dând dovada că nu se juca cu sentimentele lui și vorbea cât se poate de serios, nu sunt sigură că vreau să fac aceste terapii. Eu, Vlad, chiar țin la tine. Nu-ți voi spune cele două cuvinte frumoase, dar ceea ce simt pentru tine e enorm de puternic și nu am mai simțit niciodată așa ceva. Iar dacă băiatul în care am văzut o speranță de a trăi, băiatul care mi-a colorat viața, băiatul care m-a înviat din monotonie...se distruge cu niște necu niște nenorocite de prafuri, ce pretenție mai am eu să trăiesc, hă?  De ce să mai trăiesc dacă tu mori? Mai bine murim amândoi.

   — Raluca... Nu spune ast-...

   — Ba o spun, Vlad! Pentru ca ăsta e adevărul! Dar tu nu vrei să-l vezi! Asta e lumea in care traim și dacă vrem să trăim decent trebuie să luptăm pentru acel lucru. Hai să nu fim niște lași, ok? Uite care e treaba, Mondragon: ai o săptămână la dispoziție să alegi dintre cele două. Dacă vei alege drogurile, fac ceva în ele de terapii și aștept ca cancerul să se avanseze și nu voi mai trăi destul de mult încât să te văd pe tine distrus. Dacă mă alegi pe mine, în timpul în care vei sta la acel centru de dezintoxicare eu mă voi duce cu părinții în Cuba pentru terapii.

    Voia să pară dură, să se facă înțeleasă, doar că atunci când îi vede lacrimile lui Vlad, ochii i se umezesc și ei.

    Ea se apropie de el, cu lacrimi, curgându-i pe obrajii plini de culoare și se ridică pe vârfuri spre el. Îi plasează un scurt sărut pe obraz și se îndepărtă. Vlad își ridică brațele amorțite, dar ea plecase deja.

    Ceea ce simțea era puternic. Nu știa dacă era mai puternic decât acea dorința nenorocită, dar spera să fie. Doar că trebuia să vorbească cu părinții lui, dar durerea ce avea să le provoace celor din jurul lui, avea să fie de necontrolat. Mai ales mama lui, căci  tatăl său știa. Dar niciodată nu a reușit să-l convingă.

    În schimb Raluca era distrusă. Dar spera să nu dea cu piciorul la viața lui. Și nicia viața ei. Era clar că doar îl manipula, dar altă cale nu-i venise în minte.

    Acum trebuia să stea cât mai departe de el. Avea să-și petreaca timpul în cealaltă parte a orașului mai mult cu Jeff și prietenii lui, doar așa mai uita și ea. Trebuia să rezolve și treaba cu Valentina, avea o mare parte din vină. Trebuia de asemenea să o facă și pe ea să stea departe de Vlad, doar că trebuia să se gândească la soluții.