Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Un nou început”
Capul îmi este sprijinit de geamul murdar al camionetei ce aduce în remorcile mari şi grele din spate tot trecutul meu. Viața mea, copilăria mea, amintirile, tot, inclusiv pe cele mai bune prietene ale mele. Razele soarelui îmi îngreunează observarea a ceea ce mă înconjoară sau a ceea ce nu vreau să mă înconjoare.
Este după-amiază, iar în Chicago, oraşul pe care îl urăsc cel mai mult, apusul devenine foc peste cer. Iarba încă verde şi înaltă este scăldată în lumina aurie, iar drumurile de țară sunt străjuite din când în când de câte un copac înalt şi frunzos ce îşi leagănă crengile în bătaia vântului uscat. Casele mici şi rare au o construcție simplă în culori care nu bat la ochi, doar câteva ieşind în evidență prin masivitate şi construcție mai sofisticată. Locuitorii, oameni simpli şi organizați, bat la pas cărările şi curțile, ascunzându-se de dogoarea sfârşitului de august. Iar eu, ei bine, fac orice doar ca să o evit pe ființa ce conduce această camionetă, persoană pe care o urăsc la fel de mult cum urăsc şi acest oraş.
Mama mea.
Femeia care mi-a dat viață şi pe care am ajuns să o urăsc necondiționat. Mă uit la ea şi pentru prima dată în cei şaptesprezece ani ai mei, mă bucur că nu semănăm deloc. Părul său arămiu şi ondulat, chipul lungueț şi ridat, ochii închişi la culoare sunt exact ceea ce nu mă caracterizează fizic. O mai privesc timp de câteva secunde şi după îmi sprijin capul de tetiera scaunului, gândindu-mă la ce va urma: locuri noi, oameni noi, liceu nou, casă nouă, totul nou.
Şaptesprezece ani la mii de kilometri distanță de aici. Prietenii mei sunt acolo, el este acolo, viața mea este acolo. Nu aici, într-un loc uitat de lume. Nici la orele de geografie nu am vorbit despre Chicago, ceea ce însemna că nu este un oraş prea interesant, deşi nu am văzut oraşul în sine până acum, ci doar zona rurală în care voi locui. O mică parte urbană am văzut-o atunci când am trecut cu maşina pentru a ajunge aici. Oricum domnul McGreggor nu ar fi ratat niciodată ocazia de a ne spune vreo amintire de a sa din „oraşele importante” în care a fost şi sigur nu erau deloc puține.
Şi aparent, viitorul nu vrea să mai aştepte puțin. Camioneta se opreşte. A treia şi ultima oprire în opt ore. Expir zgomotos, deschizându-mi ochii, deloc gata să înving ce va urma.
— Draga mea, am ajuns! vocea Cassandrei, aşa-zisa mea mamă, se aude plină de emoție.
— Mi-am dat şi eu seama de asta! îi răspund printre dinți, coborând din autoturismul ceva mai înalt decât o maşină obişnuită, trântind portiera.
Prima impresie: cald. Este al naibii de cald. Un gard mic şi alb înconjoară o casă de mărime medie cu etaj, pereți albi şi acoperiş verde-închis. O alee îngustă şi lungă taie curtea în două, şerpuind până la intrarea clădirii pe care s-ar presupune să o numesc de astăzi „acasă”. Un stejar înalt, foarte aproape de pereții imaculați, face umbră pentru jumătate din casă. Unul dintre geamurile de la etaj abia se poate zări printre crengile şi frunzele dese şi analizând mai bine poziția încăperii, aceea ar trebui să fie camera mea.
Huh, poate o să îmi bată în vreo noapte un prinț în geam.
Mă opresc din studiat când lătratul pe care l-aş recunoaşte oriunde şi oricând se aude ceva mai în spate. Păşesc grăbită spre a doua remorcă unde fetele mele, singurele prietene adevărate, mă aşteaptă: Scarlette şi Cora. Nu le voi numi niciodată animale în sensul rău, căci sunt ființe mult mai deştepte decât noi, oamenii.
Cora, prietena mea canină, un Golden Retriver pe care îl iubesc nespus, iar Scarlette, un pur sânge englez alb, singura amintire care mi-a mai rămas de la tata. Le iubesc. Le iubesc poate mai mult decât am iubit-o pe mama vreodată. Deschid încuietoarea ce le ține captive de mai bine de jumătate de zi, iar ele ies imediat în lumina după-amiezii.
Cora începe să fugă, dar nu înainte să sară puțin pe mine şi să mă lingă în semn de „mersi că m-ai scos de acolo”. Scarlette păşeşte grațioasă ca întotdeauna spre mine. Trebuie să îmi ridic destul de mult capul că să îi zăresc ochii ciocolatii. Botul său umed se lipeşte de creştetul meu, eliberând aer cald asupra mea. Îi mângâi gâtul puternic şi musculos, privind ultima legătură vie dintre mine şi trecut.
Aceasta nechează, lovind cu copita pietrişul de sub noi.
— Ce-i, fetițo? Vrei să ne plimbăm? iar aceasta nechează extaziată, împingându-mă de la spate.
Urc greu pe ea, căci nu am nici harnaşamentul şi nici nu sunt tocmai cea mai înaltă persoană. Îi prind coama fină între degete şi o împung foarte puțin în coaste, aducându-mi aminte de vremurile frumoase ale familiei noastre. Imediat simt cum vântul fuge pe lângă mine, la fel şi Cora pe lângă Scarlette. Este acelaşi sentiment ca în trecutul apropiat, ce pare la sute de ani distanță, nu la câteva luni. Fiecare piatră mai mare şi groapă este un obstacol pe care ori îl sărim, ori îl evităm la limită, cum făceam la concursurile de odinioară. Părul mi se încâlceşte în fața ochilor din cauza vântului, însă nu îmi este teamă că nu pot să văd drumul. Scarlette este ochii mei şi am o încredere nebună în ea.
Dar bineînțeles că fiecare vrajă are şi un termen limită.
— Dă-te jos acum! strigătul nervos şi strident al mamei o sperie pe Scarlette, lucru care o face să se oprească brusc, pe mine smuncindu-mă.
Expir zgomotos pe nări, aşezându-mi cât pot părul, cobor de pe frumoasa mea de zăpadă şi mă îndrept spre femeia ce mă priveşte urât.
— Care e problema ta, mamă? îi vorbesc în batjocoră, ştiind ce mult o enervează sau doare asta, efectul observându-se imediat.
— Ştii prea bine care e problema mea, domnişoară! Şi să nu mai vorbeşti niciodată aşa cu mine! mă priveşte exact ca acum câțiva ani buni, când urma să primesc o pedeapsă.
— Fii fericită că încă îți mai vorbesc! privirea îi piere şi sprâncenele i se apropie în semn de tristețe. Haideți, fetelor! Cora şi Scarlette mă urmează atunci când trec nepăsatoare pe lângă femeia, ce s-ar presupune să fie modelul meu în viață.
Ce mai model!
Pentru început acest capitol va fi singurul pentru un timp! Sper ca această carte să fie mult mai reuşită decât precedenta! Vă mulțumesc că sunteți aici!❤
