Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Regele Arthur"
După micul incident din acea zi, am preferat să petrec mai mult timp pe lângă casă. Tot după acea zi, am avut mereu o stare ciudată de entuziasm, unul copilăresc, atât de copilăresc încât am preferat să țin mica mea întâlnire secret față de Anne. Nu am mai mers în zona aia, abia dacă m-am mai plimbat prin jur. Dacă aş fi mers, puteam să dau iar peste Eroul Misterios- aşa cum l-am numit- şi să mă fac de râs, căci nu ştiu ce aş face sau zice dacă l-aş revedea sau, aş putea să nu îl văd, şi să fiu dezamăgită. Da, dezamăgită! Tot de atunci simt nevoia stupidă să îl revăd, să vorbim, să aflu mai multe despre cel care practic m-a salvat de la un accident imens, fie el şi un nesimțit. În aceste zile, gândindu-mă la el, mai exact la înfățişarea sa, am realizat că trăsăturile lui mi se par cunoscute. Nu cunoscute ca şi cum l-aş mai fi văzut, însă ceva din chipul său îmi aprindea un beculeț în cap, dar numai pe jumătate.
Astăzi, fiind oficial toamnă, mai exact întâi septembrie, mă gândesc să merg totuşi până acolo. Cum timpul meu liber este aproape nelimitat, plictiseala este prezentă mai tot timpul, aşa că o plimbare nu ar strica. Aştept ca mama să plece, îmj umplu obişnuitul ghiozdan cu posibilele lucruri trebuincioase şi mă îmbrac cu o bluză cu mânecă lungă de data asta, căci în ultimele zile soarele nu mai era aşa stăpân pe cer, câțiva norişori atrăgând atenția. Pe drum, ca de fiecare dată, întâlnesc prichindeii care vin fericiți la mine să mă salute şi să se joace cu prietenele mele. Unora încep deja să le învăț şi numele. Michel este un băiețel pe la vreo opt ani care o îndrăgeşte nespus de mult pe Cora şi nu ştiu cum, dar mereu are la el ceva de ronțăit pentru ea. Sofia este o dulceață de fetiță care abia a împlinit zece anişori şi de fiecare dată mă roagă să o ridic în brațe ca să îi mângâie coama lui Scarlette. Privindu-i pe aceşti minunați copii, îmi dau seama că spusele lui Anne sunt complet adevărate. Aici bucuria vine din lucrurile mărunte. Am observat că sunt singura tânără de vârsta mea de pe aici, bătrânii spunându-mi că toți au ales oraşul în locul acestui loc pe care ei îl numesc pustiu. Şi totuşi când văd aceste zâmbete sincere, mă simt un om mai bun, chiar dacă nu fac nimic special pentru a îi bucura pe oameni. Trecând peste toate saluturile şi zâmbetele, ajung şi la ultima casă, în fața mea întinzându-se marea aurie de iarbă, cu doar câteva petice rămase verzi.
O las pe Cora la umbra unui pom ca să păzească ghiozdanul, iar eu şi frumoasa mea de zăpadă ne îndreptăm spre centrul pajiştei. Încep cu un simplu trap cu întoarceri bruşte şi continui cu galopul la cea mai joasă viteză. La fiecare piatră puțin mai mare pe care o văd, trag mai tare de frâiele căpăstrului în stânga sau dreapta, cât să luăm curbele la limită, lucru ce măreşte doza de adrenalină ce pompează cu putere în venele mele. Şi cum eu nu mă pot mulțumi doar cu atât, mă pregătesc şi pentru un mic salt care ne iese la perfecție. Reuşita îmi dă şi mai multă încredere şi chiar dacă inima îmi bate să îmi iasă din piept, fac rost de curajul necesar, iar la comanda mea Scarlette se desprinde de sol, de data asta mai puternic şi pentru mai mult timp, dar se agită. I-am dat comanda prea devreme. Aterizarea mă smunceşte din şa, aproape căzând de pe spatele animalului care nechează puternic. Nu aştept prea mult ca să cobor pentru a încerca să liniştesc ființa ce se zbate în fața mea. Îi prind botul între palme şi îmi sprijin fruntea de a ei.
