Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Probleme în paradis"
Ajung acasă şi fără să mă mai obosesc să mănânc, urc în camera mea unde mă aflu şi acum. Stau la birou şi încerc să îmi fac o parte din teme. Nu, nu sunt fata studioasă care îşi pierde timpul printre cărți, dar măcar la început să fac şi eu ce pot pentru a-mi crea o impresie bună în fața profesorilor. Algebra nu este punctul meu forte, mai ales că sunt la profil uman, dar mă străduiesc să fac şi eu ce pot. Îmi trântesc pixul pe birou, resemnată. Urăsc matricile. Nu le-am înțeles niciodată şi nici nu le voi înțelege. Soarele de după-amiază parcă mă cheamă afară, iar Scarlette are deja două zile de când nu a mai ieşit la o plimbare. Una nu cred că ar strica, mai ales că mama este la serviciu. Un zâmbet drăcesc îmi apare în colțul gurii. Las matricile la o parte şi o zbughesc spre grajd.
Unu, doi, trei, nu. Din nou. Unu, doi, trei, iar nu. Din nou. Unu, doi, trei şi pentru a nu ştiu câta oară pe ziua de azi, Scarlette clachează. Începe a necheza supărată, lovind în repetate rânduri pământul de sub noi cu copitele. Mă dau jos din şa, răvăşită fiind de amalganul de sentimente care se revarsă asupra mea prea mult şi prea puternic.
Ce fac greşit? De ce Scarlette nu reuşeşte să facă cei câțiva paşi? Cei mai simpli! Paşii de baza în dresaj! Tot ce e mai uşor! Unde greşesc? Mă aşez la umbra copacului de pe câmpul auriu, mă sprijin de trunchiul său scorțos, lăsând lacrimile să îmi ude obrajii. Oare ăsta e un semn că ar trebui să las călăria în trecut? Toată osteneala dată în doar câteva zile, toate speranțele să fi fost în zadar? Cora se aşează cu botul pe picioarele mele, lăsându-mă să îi mângâi creştetul, iar Scarlette vine uşor înspre noi. Se vede clar faptul că o epuizez fizic, chiar şi psihic. Nu voi rata niciodată ocazia de a mă repeta: animalele sunt ființe mai bune față de mulți dintre noi. Au senimente şi gândire, energie şi viață la fel ca noi. Mă distruge să o văd aşa tristă şi obosită, dar totodată mă distruge să ştiu că ar trebui să renunț. Nu îmi sta în fire să renunț. Nu pot să fac asta.
Botul lui Scarlette se presează uşor de tâmpla mea dreaptă, răspândind aer cald în jurul meu, dar lăsând în urmă o dâră rece şi umedă din locul în care mă atinge. Încep să plâng mai tare, sentimentele sunt mult prea multe şi puternice ca să le mai pot face față. Prea multe pierderi, prea multe schimbări, iar eu simt că nu mai pot. Mă ridic în picioare, scuturându-mă de frunzele tomnatice şi îmi spijin fruntea de botul mare şi fin a lui Scarlette. O pup exact în vârful său, fără să mai încerc în zadar să îmi şterg chipul.
— Îmi pare rău, Scarlette, dar nu o să renunț şi de data asta! iar ca răspuns primesc un nechezat slab, la fel ca un murmur.
***
— Ți-a mai spus cineva că eşti enervantă? Allyson se rățoie la mine de mai bine de jumătate de pauză.
În timpul orei de engleză, profesoara a ales-o pe ea să răspundă la o întrebare, dar cum am văzut că nu ştie răspunsul, am vorbit eu în locul ei. Nu m-am gândit că profesoara avea să stea la palavre doar cu mine pentru restul întregii ore, ocazional mustrând-o şi pe Allyson că nu a ştiut să răspundă.
