Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Din nou după mulți ani”
Seara trecută am adormit imediat cum am ajuns în camera mea, obosită fiind după ce am ajutat-o pe mama să mobileze ultimele camere după bunul ei plac. În tot procesul care a durat câteva ore bune, am avut de despachetat alte zeci de cutii şi cutiuțe. Printre ele am mai găsit şi câteva care îmi aparțineau, aşa că ce aveam de pierdut dacă mai aruncam şi eu o privire prin vechiile mele lucruri? Asta am şi făcut. Dar cine s-ar fi gândit că într-o cutie prăfuită, aproape uitată, aveam să găsesc lucrul care mă va face să îmi iau inima în dinți şi să mă reapuc de ceea ce îmi este cel mai frică?
Dresajul.
În cubul vechi şi uzat de carton am găsit premiile şi pozele de pe vremea când încă mai practicam dresajul. Aveam paisprezece ani când am luat parte la ultimul concurs, căci în timpul acelei competiții am avut un accident de pe urma căruia am avut şanse să nu mai urc niciodată în şa. Îmi aduc perfect aminte aceea zi şi cauza accidentului. În acel moment, tata şi mama m-au obligat să renunț şi cu timpul am uitat, axându-mă pe cursele de cai, ce la prima vedere păreau mult mai periculoase decât mânuirea unui cal.
Astăzi, după mulți ani, mi-am reamintit cât de bună eram. Probabil la dresaj am fost mai bună decât am fost vreodată la curse şi totuşi simt cum sângele îmi îngheață în vene, ştiind ce s-a întâmplat ultima dată. Însă, pentru a fi cineva trebuie să rişti, aşa-i? Singurul lucru care mi-a dat curajul necesar a fost faptul că accidentul s-a întâmplat pe vremea când încă o călăream pe Loreley, primul meu cal. Acum, cu Scarlette, poate aveam noroc, chiar dacă trebuia să o iau de la căpăt. Şi în fond, mama a zis că nu voi mai participa la concursuri de călărie, nu de dresaj. M-am echipat şi în jurul orei trei după multă dezbatere interioară, sunt din nou pe câmp, privind întinderea ce se înroşea în bătaia soarelui de după-amiază. Şi în acel moment, când am îndemnat-o pe Scarlette să facă primul pas, mi-am dat seama că am câştigat un bilet cu două opțiuni: fie aveam să devin din nou ce am fost odată, fie aveam să rămân ceea ce sunt acum, un nimeni. Depinde ce tren aveam să prind.
***
Astăzi, nouă septembrie, se împlineşte o săptămână de când m-am apucat din nou de dresaj, pe ascuns, fară instructor, fără nimic, doar eu şi Scarlette. Exact cum mă aşteptam, toate antrenamentele ce durează ore întregi nu dau mari roade. Abia dacă reuşesc să o obişnuiesc pe Scarlette cu flexarea corectă a picioarelor şi nici nu vreau să îmi imaginez cât de greu îmi va fi să o obişnuiesc să fie focusată doar pe paşii de comandă. Însă până atunci mai este. Inspir şi expir încă o dată ca să încerc să scap de starea de nervozitate. Este a şaptea oară în ultimele ore când încerc să o conving pe Scarlette să meargă măcar trei metri în paşi de piaf.
— Scarlette, hai, frumoaso, ştiu că poți! o mângâi uşor pe creştet ca să o mai relaxez. Ştiu că este greu şi pentru ea, însă îmi doresc a naibii de mult să reuşim.
