Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Frica te încetineşte”
Zilele care trec aproape incredibil de repede demonstrează că timpul nu oferă o şansă în plus nimănui. Fiecare apus reprezintă semnătura de încheiere a încă douăzeci şi patru de ore obositoare umplute până la refuz de antrenamente grele, de gânduri din ce în ce mai pesimiste şi totodată de o speranță puternic țesută în adâncul sufletului.
Cobor în fugă de pe spatele lui Scarlette şi înşfac sticla de apă, o golesc aproape pe jumătate şi scuip tot în următoarea secundă. Mă strâmb, aruncând şi restul de apă caldă şi deloc băubilă. Oftez pirvinid şiroiul de apă care este absorbit în doar câteva secunde de pământul prăfos. Iau ghiozdanul şi caut cu disperare o sticlă de apă care să aibă o temperatură acceptabilă. Spre norocul meu, de nicăieri îmi apare în față mâna pe care aş recunoşte-o dintr-o mie, ținând o sticlă plină cu lichidul de care am atâta nevoie.
Zâmbesc lacom şi de parcă aş fi un rătăcitor în Sahara care zăreşte o oază după ore întregi de pierzanie, deschid sticla şi cu guri mari sorb fiecare picătură de lichid rece şi atât de umed. Un cub imens de gheață îmi străbate trupul, oprindu-se în stomac, iar un fior de plăcere îmi traversează şira spinării. Scot un sunet de mulțumire şi îl aud pe Caleb râzând înainte să îşi lipească buzele de fruntea mea.
— Mai uşor, nu vreau să te doară gâtul după aceea! îmi vorbeşte uşor, exact lângă ureche, în timp ce îmi înconjoară trupul cu brațele.
— Chiar aveam nevoie de asta! exclam privind sticla.
O arunc undeva pe lângă ghiozdanele noastre şi mă întorc cu fața la băiatul cu ochi săgetați de un verde uscat şi bucle mari ,castanii, din care cad picuri de apă rece. Îi prind firele scurte de la ceafă între degete şi îmi unesc buzele cu ale sale într-un sărut tandru, în urma căruia rămân cu un gust dulce în gură.
— Te-ai băgat cu totul în lac? râd atunci când Caleb se scutură exact ca un câine ud.
— Era o necesitate! Căldura asta scoate şi ultimii stropi de energie din mine. mormăie, apucând două găleți mari de apă.
Îl urmez privind iarba galbenă precum soarele care prăjeşte Chicago-ul în adevăratul sens al cuvântului de câteva zile. Temperaturile sunt cu mult ridicate peste mediile lui octombrie. Meteorologii îşi fac griji de venirea unei ierni cu temperaturi extreme, pe când unii localnici mai superstițioşi îşi fac griji că vine apocalipsa. În orice caz, temperaturi de peste douăzeci şi cinci de grade nu sunt normale nici măcar pentru septembrie.
Caleb lasă o găleată în fața lui Scarlette şi pe cealaltă în fața lui Shadow, apoi mă stropeşte pe mine. Râd, dar nu ripostez, căci sunt mai mult decât obosită şi aleg să mă aşez pe unul dintre bolovanii ce ne înconjoară.
