Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Renegatul şi proscrisa"
— Am ajuns printre primii la linia de finish, a fost o cursă extraordinară, bunico! exclamațiile lui Caleb ne fac pe mine şi Anne să râdem.
De mai bine de două ore suntem acasă la bunica sa şi îi umplem capul cu detalii şi comentarii pe care probabil biata femeie nici nu le înțelege prea bine. Ea nu protestează, ne ascultă cu plăcere şi ne zâmbeşte aproape tot timpul, dar afişează un zâmbet oarecum forțat, aproape chinuit de fiecare dată.
— Şi acum începeți să vă pregătiți pentru următoarea cursă? ne întreabă, spălând şi ultima farfurie din care am mâncat.
— Momentan facem o mică pauză, apoi o să începen în forță! Caleb pare mai hotărât ca niciodată să stoarcă şi ultimul strop de energie din mine, iar eu nu pot să fac altceva decât să zâmbesc.
Privesc pe verandă la razele de soare care se topesc peste lemnul lăcuit, dându-i o strălucire cusustă cu fir de aur. Vânturile pentru care este cunoscut Chicago-ul biciuiesc orice întâlnesc în cale, de aproape o zi întreagă. Copacii neputincioşi îşi aplecă crengile golaşe spre pământ, iar frunzele ce le-au fost podoabă creează mici tornade arămii ce se risipesc prin împrejurimi. Căldura anormală nu se mai simte la fel de tare, căci tăişurile de vânt o spulberă precum o lamă bine ascuțită care trece printr-o coală de hârtie. Tresar şi mă opresc din contemplat atunci când Caleb se repede înspre bunica sa.
— Bunico?! sar ca arsă de pe scaun când îl aud pe Caleb şi mă duc lângă ei. Ce ai pățit? glasul băiatului ce îşi ține bunica în brațe tremură precum crengile în bătaia vântului.
Anne stă sprijinită de nepotul ei, tremurând, cu gura întredeshisă şi ochi ce nu par să ne vadă.
— Hai să ne aşezăm! propun şi o prind pe bătrână de o mână, iar Caleb de cealaltă.
O aşezăm pe unul dintre scaunele de la masă, iar ea continuă să tremure şi să geamă uşor la intervale scurte de timp. În timp ce o privesc simt cum palmele îmi transpiră, iar inima îmi bubuie speriată. Caleb îi oferă un pahar de apă, iar cu puțin ajutor din partea mea reuşeşte să îl şi bea. Şatenul ne priveşte neputincios cu ochi îngroziți, iar eu îi evit chipul.
Trec minute bune în care stăm alături de Anne, iar ea doar bolboroseşte câteva silabe. Într-un final îşi revine oarecum şi reuşeşte să ne privească pe amândoi în ochi.
— Vreau să mă duc în camera mea. murmură cu glas stins.
Dă să se ridice, dar articulațiile îi cedează şi aproape cade înapoi pe scaun. Caleb o sprijină la timp şi porneşte cu grijă spre scările ce duc la etaj. Urc în urma lor cu atenție la femeia din fața mea care se ține de nepotul ei ca de unicul stâlp de susținere din toată casa. Când ajungem în fața camerei ei, intră doar ea şi Caleb.
